Îi era groază să meargă la școală. O groază fizică, vecină cu voma și cu toate senzațiile neplăcute care o făceau să i se înmoaie picioarele. La mutarea din orășelul mic de munte, sperase la un început nou și frumos, la un drum către culmi, cu cât mai puține obstacole. Nu se dovedise așa. Încă de la început, noii colegi o marginalizaseră și își bătuseră joc de ea. Nu îi spuseseră chiar pe față „țărancă”, dar în toate gesturile și limbajul lor, asta se înțelegea. Era subiectul lor preferat de batjocură și se părea că și profesorii găseau în ea țapul ispășitor potrivit pentru a găsi exemple negative de „așa nu”. O durea viața, dacă se putea spune asta la cei doisprezece ani ai săi. O dureau oamenii. Încercase să se integreze, așa cum o rugase mama ei, ba chiar la un moment dat încercase să le copieze gesturile și expresiile, chiar dacă pe multe nu le înțelegea. Se făcuse de râs, bineînțeles. Mai mult decât se făcea de râs în mod obișnuit, iar senzația era cumplită. Încercase să se împace cu ideea că ei râdeau din orice, dar nu putuse alunga umilința care i se strecura în suflet ca un șarpe viclean, secătuind-o de orice bucurie și chiar de viață.
- Ai un "kil" de agrafe pe cap, am să vin cu un magnet să ți le scot, îi strigase într-o zi cel mai popular băiat din clasă, fiu de medici, semnându-i condamnarea definitivă la desconsiderare.
- Am să-ți tai sarafanul cu lama, hotărâse o fată, ca să fi și tu mai în ton cu moda!
Câțiva colegi îi aruncaseră într-o pauză haina la gunoi, apoi jucaseră fotbal cu ghiozdanul ei. Se gândi la un moment dat să-i spună mamei, dar ce ar fi rezolvat înafara faptului că ar fi supărat-o și ea, mai mult decât divorțul, mutarea, serviciul și facturile fără număr. Cu diriginta nu avea curajul să vorbească, pentru că era mătușa colegei care îi rupsese caietul de matematică și o făcuse „omidă grasă” în fața celorlalți. Așa că, își înghițea lacrimile, încerca să se facă nevăzută în pauze și să evite orice discuție. Își găsise refugiul în cărți. Mama cărase cu ea aproape un camion de cărți, așa că citea. Citea în pauze, retrasă într-un colț al clasei, citea acasă, pentru că oricum nu avea cu cine ieși în oraș și citea noaptea, pentru că umilințele din timpul zilei îi alungau somnul. După ce termină cărțile de aventuri, tremurând de plăcere pentru toate emoțiile trăite alături de eroi, le termină pe cele polițiste, gustând victoria încătușării criminalilor alături de detectivi, apoi pe cele de dragoste, cu nădejdea că, poate, odată, va trăi și ea o poveste adevărată, trecu la cele psihologice, apoi la memorii și tot așa, până ce nu mai avu ce să citească acasă. Își făcu abonament la biblioteca școlii, apoi la cea de cartier și în cele din urmă ajunse la biblioteca județeană. Doar citea. Cea mai mare plăcere pe care o putea simți sufletul ei o găsea acolo, între rândurile negre, pe care le parcurgea cu o viteză uluitoare.
Păcat că trebuia să meargă la școală și să suporte „blestemul marelui oraș” cum îl numise în încercarea disperată de a găsi diferențele dintre ea și ceilalți copii. Oricât ar fi fost de dureros, știa că trebuia să urmeze cursurile, că nu exista alternativă. Ar fi vrut să demonstreze că nu este așa cum o văd colegii și profesorii, dar nu avea cui și nu avea cu cine. Păreau blocați cu toții în concepția că, venită dintr-un orășel mic de munte, n-ar fi ajuns la nivelul lor, nici dacă ar fi escaladat Kilimanjaro.
Acea zi, însă, părea diferită. Nu ar fi putut spune din ce motiv. Păreau că știu cu toții ceva care îi îngrijora, iar liniștea dinaintea orei de limba română era nefirească. Nu o mai împroșcară cu răutățile, nu îi mai aruncară caietele, așteptau cu toții în bănci, timorați. Înțelese abia când, în locul profesoarei lor, apăru un domn în vârstă, cu o față severă, imobilă. Se prezentă, dar ea nu reținu numele. Înțelese doar că este un mare profesor din capitală, un om respectat, cunoscut, care urma să o suplinească pe "doamna de română" cât timp aceasta era în concediul medical. Teama generală îi picură și ei, încetul cu încetul, niște emoții neobișnuite în stomac.
- Vreau să vă cunosc pe fiecare din voi, spuse profesorul, plimbându-se printre bănci, iar cel mai bun mijloc este să îmi scrieți fiecare o compunere cu tematică liberă.
Se auzi un oftat general. Ei îi săltă inima de bucurie. Apucă câteva foi și începu să povestească. Tot ce nu-i spusese mamei, tot ce nu spusese nimănui, în cuvintele ei, devenind personajul principal al lucrării. Lângă ea, colegii se foiau încurcați, șușotind, dar nu îi băga în seamă. Scria într-un ritm imposibil de urmărit, speriată că nu va termina înainte de a se suna. Profesorul se oprise în spatele ei, dar nu îl observase. Continua să scrie, un cuvânt după altul, un rând după altul, o pagină după alta și… sună. Întinse lucrarea cu ochii luminoși, cu inima ușoară, privind deschis, direct în ochii profesorului.
N-o făcuse pentru notă, dar așteptă cu nerăbdare ora următoare de limba română, cu o emoție cum nu mai încercase nici în prima zi de școală. Dacă colegii ei erau speriați de rezultatele acelui „mai mult decât test”, pe ea o încerca o bucurie lichidă, apropiată de lacrimi. Stătea în bancă, ca o statuie, cu siguranță nu ca o „omidă grasă”, cum o porecliseră colegii, iar când apăru profesorul, cu ținuta lui sobră, așezând atent lucrările pe colțul catedrei, simți cum o cuprinde leșinul, acea stare de rău emoțional, care o făcea să-i vină să dispară de pe suprafața pământului. Ascultă comentariile la fiecare dintre lucrările colegilor, dezamăgită că nu-i venise rândul, știind că ea făcuse o lucrare deosebită.
Îi lăsase lucrarea la urmă. Și aici era ultima! Profesorul se ridică de la catedră, cu lucrarea ei în mână și o invită la tablă, în fața colegilor. Urma o altă umilință? Se apropie de podium, cu umerii căzuți și capul aplecat, înghițind cu greu valul amar de salivă care-i năpădi în gură.
- Vreau să vă uitați atenți la colega voastră. Și vreau să faceți acest lucru pentru că este singurul copil de doisprezece ani care a reușit să mă impresioneze, în toată cariera mea de profesor de limba română. Draga mea, tu ai un talent rar, pentru care trebuie să te cauți! Nici nu știu ce notă să îți dau, pentru că, pentru tine nu există notă. Ești o excepție și te rog să-mi dai voie să-ți strâng mâna alături de cel mai mare zece pe care l-am acordat vreodată.
Ea ridică ochii, nevenindu-i să creadă. Toate privirile erau ațintite asupra ei, imense, parcă îndepărtate. În momentul în care profesorul îi apucă mâna și i-o strânse, simți cum îi cresc aripi până la cer, cum i se aprind focuri în priviri și cum sufletul îi plutește deasupra clasei, plin de încântare. „Omida grasă” nu mai exista! „Omida grasă” se transformase în fluture! Un fluture scânteietor, așa cum nu se mai pomenise în acea clasă, în acea școală, sau chiar în acel oraș.