Seară liniștită de vară. Greieri. În pridvorul casei înconjurată de un gard pipernicit de mărăcini, Ivan Trifomovici , priza tutun polonez cu un calm studiat. Privea cum sorgul se-ndoaie șuierând. Nu-i plăcea odihna, dar aceste momente îi lăsau o poftă nebun de umblat. Zbârcit de oamenii pe care îi îngropase – copii, soțiile și părinții – fața sa nu exprima nimic. Era obosit până la tristețe. Șanțurile adânc săpate pe sub ochi și frunte, desemnau parcă harta unei comori, avid căutate o viață întreagă. Dar era prea târziu, acum era ca o batjocură, la adresa tinereții pierdute în van. Însă Ivan câștigase de undeva aceea privire pe care nu o mai poți impresiona cu nimic. Și asta îl făcea un om drăguț. Singurul suflet din preajma sa era un câine bătrân fără o ureche. Toată viața fusese un om liniștit în sat, retras. Singura bucurie pe care o învățase de la un popă bătrân din luncă, tutunul, îl priza cu regularitate de trei ori pe zi după masă și bonus înainte de rugăciunea de seară. Privea aievea , încercând să înțeleagă ceva din viața sa suferindă ce se apropia de sfârșit. Și nu găsea nici un temei, o ordine, un semn clar că făcuse bine sau rău ceea ce făcuse până atunci. Credința sa în Dumnezeu cu suișuri și coborâșuri, ajunsese calcificată, atrofiată, înțepenită într-o sticluță transparentă. Ca și el de altfel. Mirosul de câmp îi mângâia nările experimentate. Greierii îi cântau o romanță jos în iarbă, iar undeva mai departe, brotăceii le țineau isonul. O stare perpetuă de fericire câmpenească.
Undeva și mai departe era o nuntă, dar urechile sale se dezobișnuiseră de sunetele omenești. Se despărțise definitiv de oameni la ultima înmormântare. Omul e în întregime fericit când este singur, așa obișnuia să gândească de multe ori Ivan. Ceilalți îl considerau nebun, și spuneau despre el că se duce în mijlocul nopții la heleșteu să vorbească cu peștii.
Își mângâia barba albă, ca un vornicel satisfăcut. Ochii i se încrețeau în zare și brusc îi licăriră. Un gând greu de strunit puse stăpânire, și-l purtă mai mult alergând spre lanul de sorg, spre apă. Întunecimea bătea pământul imitând razele de soare. Zgomote nevăzute arcuiau spinarea satului, trezind un balaur cu spatele plin de case. În câmp era mai întuneric decât în sat, și acolo lumea era necunoscută. Înspre această lume se-ndrepta Ivan. Și cânta de singurătate și frică :

„Nu mai știu Doamne ce-mi fu ursita.
Când amu fost-am jun ce mă pălii,
Căci eu din leagăn, nenorocit,
Trecură vise prin viață fără a trăi.

În dimineața vârstei plăcute
Iubii o jună, un dulce crin,
Și când durerea vru să mă uite
Păli crinul cu un trist suspin.

Și eu ca dânsa deși sunt floare
Aprigă de tulpină, deși mă țiu,
Mă bate vântul, mă ard de soare,
N-aș mai fi, Doamne,să nu mai fiu.”