Ana era, este de fapt, o femeie tare vrednică, al cărei divorț petrecut cu cinci ani în urmă ascundea, ca fiecare divorț, o dramă, și tot ca fiecare divorț a fost precedat de alți câțiva ani de separare, de conviețuire formală și ostilă. Ochii marini și linia arcuită a buzelor o faceau foarte atrăgătoare, mai ales când era privită de foarte aproape și își deschidea și mai mult ochii mari cu irizări incredibile. Am făcut dragoste de la a doua întâlnire, mi s-a dăruit cu o pasiune neexersată de vreo șapte ani, era de o senzualitate ieșită din comun. Locuia singură, dar întâlnirile aveau loc doar la mine, nu aveam zile preferate pentru întâlnire, am locuit o vreme împreună, oricum în perioadele cât Ana se găsea la mine acasă erau extrem de scurte și seci întâlnirile virtuale cu Maria. În realitate când rămâneam singur mă aruncam cu nerăbdare în comunicarea virtuală cu ea. Dialogul se lega uneori mai greu, îi simțeam tristețea pe care o justifica prin nemeritatele ei suferințe fizice. Trebuia să treacă ceva timp, în fiecare zi de după absența mea, și de fapt câteva zile se repeta ușoara înstrăinare, ne apropiam încet, știam că suferă dar aveam nevoie și de dragostea Anei, la fel de mult cum mă hrănea iubirea, marturisită, de altfel, pentru Maria.
Nici Ana nu voia să-și trădeze suferința datorată legaturii mele cu tipa virtuală, virtuoasa cum i-a spus ea, într-un moment de răbufnire. Mereu spunea că nu-i pasă de ceea ce scriu atâta vreme cât mă văd doar cu ea. Știa că mi-e dragă, cred că și ea mă plăcea, dar, sau poate tocmai de aceea am depistat că a deschis niște fișiere în care aveam dialogurile noastre, zeci de pagini de conversație și destăinuiri. Am certat-o, s-a supărat, a plecat fără să stea pe gânduri, cred că nu cearta în sine, ci existența Mariei a supărat-o mai tare, dar, după o săptămână, a revenit și ne-am reluat relația plină de trăiri minunate. Totul funcționa perfect în acea vreme, între noi. Dimineața, deși ar fi putut să doarmă, mă însoțea la cafea, îmi pregătea gustarea, aștepta să plec la muncă și apoi, arareori se mai băga în pat, de cele mai multe ori apucându-se de rânduit lucrurile prin casă. Făcea ordine în toată casa, apoi ieșea la cumpărături cu lista celor necesare pentru ceea ce voia să gătească în ziua respectivă, mai vorbeam la telefon de vreo două ori până la terminarea lucrului, și când mă întorceam acasă bucatele erau călduțe, casa aerisită, lumânările parfumate aprinse, mochetele aspirate, praful șters, îi citeam bucuria pe chip și chipul meu trăda același lucru. Cred că niciodată nu a mai intrat în computerul meu, de fiecare dată când venea la mine își aducea și laptopul. Trăiam, într-un fel, o viață dublă, iubeam două femei, fiecare știa de cealaltă, o accepta, mai mult sau mai puțin de bună voie, de fapt iubeam, cumva femeia ideală, senzualitate și spirit, întrupată în două corpuri, mai precis un corp și un creier. Cu Ana ieșeam mereu în natură, nu obosea niciodată, casa îmi era mai îngrijită ca oricând, în câteva ore lucea de curațenie făcută de mâna ei, bucatele pregătite erau de departe cele mai bune ce le-am mâncat vreodată. Ne era bine pentru că nu aveam niciunul nimic de demonstrat și nici nu simțeam nevoia să o facem, ne ajungea doar să trăim.
Ne umpleam zilele când eram împreună cu lucruri simple, adevărate, pline de bucurii, mai ales când evadam în natură. Într-o sâmbătă am pornit în Moldova trecând pe la câteva mănăstiri, iar spre seară ne-am cazat la o pensiune, o cabană din lemn ce scârțâia cumplit la fiecare pas, într-o cameră la ultimul etaj, ultima cameră disponibilă în acea zi. Am pregătit o cină bogată, i-am servit și pe cei de alături, care aveau mare grijă de o mamă ce mai purta un copil în pântece, acesta fiind și principalul motiv pentru care am insistat să-i servim cu bucatele pregătite pe grătarul din grădină. Am mai zăbovit ceva vreme și după lăsarea întunericului, întorși în camera noastră de la mansardă, ne-am iubit până dimineața, cu preludii interminabile, fără să bănuim câți auditori aveam la spectacolul nostru sonor, spectacol al vocilor ce se auzeau prin fereastra deschisă, al patului și dușumelelor ce scârțâiau înfiorător și al dușului care îi trezea în plină noapte și pe ultimii adormiți din cabană.
- Buna dimineața! am salutat noi cu zâmbete sincere vreo trei familii ce luau micul dejun în sala de la parterul cabanei, a doua zi, pe la orele nouă.
- Bună pentru voi! ne-a rânjit un tânăr de vreo 35 de ani, ce avea doi copii de grădiniță, că toată noaptea v-ați...frecat!
S-a năruit cerul pe noi, Ana s-a schimbat la față, am ieșit muți de surpriză, ea nici nu a mai intrat în cabană, eu am trecut doar să las cheia de la cameră. Am pornit în grabă, ne priveam tăcuți din când în când, apoi deodată am început să râdem, alegând doar epitete alese pentru moldoveanul obraznic ce a tras cu urechea la noaptea noastră de dragoste.
- Cred că era mânios din gelozie, ca el nu poate o noapte întreagă, râdea Ana cu farmec și prospețime pe chip. Și mai avea și copiii cu el, sper să fi dormit măcar ei! chicotea colega cu ochii de un albastru incredibil.
Nici nu am uitat bine pățania cu moldoveanul, că altă belea ne-a dovedit cât de tare ne pierdeam, cât de pierduți eram în apele învolburate ale pasiunii ce ne făcea viața frumoasă cum nu mai speram vreodată să trăim. După ani de zile de singurătate, amândoi trăiam cu o frenezie teribilă ceasurile petrecute împreună. Eram ieșiți la iarbă verde, pe o pășune într-un sat vecin, am pregătit un grătar cu salată din belșug, soarele ne încălzea cu blândețe, Ana a adunat toate ustensilele din bucătăria improvizată, apoi am intrat în mașină pe bancheta din spate. Cu șoapte și săruturi delicate, cu mângâieri pline de afecțiune, nici nu ne-am dat seama când s-a făcut seară, am uitat unde suntem, mai bine zis nu ne mai interesa, Ana era goală, mai avea doar lănțișorul de la gât, eu eram ceva mai îmbrăcat, când deodată am înlemnit în timp ce un cetățean se holba pe geamul mașinii, apropiindu-și fața să distingă mai bine scena fierbinte ce se derula înăuntru, într-un semiîntuneric prin care se zărea mai ales albul goliciunii femeii de lângă mine. Când am sărit lovindu-mă de te miri ce, am luat un cuțit ce-l aveam tot timpul între scaunele din față și am ieșit din mașină strigând la spectatorul neinvitat, acesta a luat-o la goană speriat, dar și Ana era să facă infarct, nu-și putea opri tremuratul și repeta într-una: - Dă-i drumul!, dă-i drumul!, pornește mașina! te rog hai să plecăm! Nu vine după noi?...
Cu toate astea, cu toată vrednicia ei, când rămâneam singur, mă aruncam în cealaltă legatură, plonjam în virtual, reconstruind, de fiecare dată tot mai greu, legătura întreruptă cu Maria. Nu mă acuza niciodată, dar tristețea ei era tot mai greu de ascuns. Mă simțeam cumplit de vinovat, mai aduceam vorba despre o întâlnire reală, știam că nu am nicio șansă, mi-o repeta tot mai iritată și suferindă.
Daca Maria citea mult, iubea poezia, știa multe versuri și scria foarte frumos, îndrăgea tare mult scrierile mele, mai ales "Casa de piatră", Ana urmărea doar emisiunile care dezbăteau aventurile amoroase ale vedetelor, exasperându-mă în orele în care stătea pironită la televizor interesată vădit de lumea mondenă. Nu era interesată de poezie, scrierile mele le-a citit după mult timp, într-o scurtă perioadă în care ne certasem și nu ne mai vorbeam și-a făcut timp și pentru ele, și la reîntâlnire mi-a spus simplu: -Felicitări, sincere felicitări!
Era o femeie super sociabilă, cunoștea, cred, un sfert din locuitorii orașului, frumusețea și vorbele ei bune și prietenoase, făceau să fie oprită de nenumărate ori pe stradă când ieșea la plimbare sau cu treburi. Am început să facem vizite, să-mi prezinte mulții ei prieteni, de fapt mai mult să mă prezinte pe mine, lor. De două, trei ori pe săptămână mergeam în vizită la câte o familie, eram prietenul ei, era reconfortant pentru mine să fiu prietenul unei femei atât de frumoase și îndrăgite de atât de multă lume. Și-a luat prietenii la rând, aveam multă treabă, dar nici nu putea fi vorba să mergem în vizită sau să ne întâlnim undeva în oraș, când era vorba de puținii mei prieteni. În prima parte nu am sesizat acest lucru, mai târziu nu l-am înțeles.


Există un singur lucru care umbrea relația noastră, la început mai puțin, nu am luat în seamă, îmi era tare dragă și nu prea vedeam altceva, treptat nici ea nu se mai ferea și nici eu nu mai eram atât de orbit de dragostea ei, așa că am început să mă îngrijorez, observând mai atent obiceiul ei de a bea cam mult, și mai ales tărie. - Eu nu beau! - Atât mi-ar mai trebui. - Să nu văd alcool în fața ochilor! erau replicile ei tranșante la început, apoi - Cum am putut să beau aseară!..., - Ce gust rău am în gură, nu mai beau niciodată!, - Nu beau vin, mi-e rău după el..., la o vreme când hotărârea ei de a ascunde deprinderea s-a mai tocit, și, în cele din urmă, viciul a triumfat și o serie de fapte aveau să mă întristeze foarte tare.
Eram în bucătărie, găteam împreună, am băut un coniac, am servit-o și pe ea, și din când în când dispărea în dormitor, întorcându-se tot mai băută. Cunoșteam aceste manevre ieșite de sub control ale celor dependenți de alcool, ei având impresia că sunt foarte inteligenți și dibaci și nimeni nu știe adevărul, la un moment dat sticla cu coniac a dispărut cu totul din bucătărie, era dovada pirderii complete a autocontrolului, mi-am făcut drum în dormitor când ea era întoarsă în bucătărie, am căutat sticla și am avut surpriza să mai găsesc încă una, plină, ascunsă în geanta ei. M-a întristat enorm descoperirea, m-am închis în mine, nu puteam să-i spun pe față ce știam, am sugerat doar că nu e bine ce face, s-a făcut că nu pricepe, retragerea mea era tot mai evidentă, cred că și-a dat seama de ce, a încercat să repare cumva situația, declanșând un preludiu prelungit, mângâindu-mă pe tot corpul, centimetru cu centimetru, fără nici un rezultat, muțenia mea era atât de acuzatoare încât , la un moment dat, s-a ridicat să plece spunând ca ea nu poate dormi în pat cu un iceberg. I-am spus să rămână până dimineață că plec eu în cealaltă cameră, fără să-i dau vreo explicație. Când m-am întors de la muncă era plecată, cu toate lucrurile ce le adusese, în timp, în apartamentul meu.