Trăim în propria noastră capcană de gânduri.

Acum, că ținea în mână pietricica aia sclipitoare cu care se jucase de nenumărate ori în copilărie, pe care o redescoperise întâmplător făcând ordine în casa părintească, și care-i trezise toate amintirile, înțelesese în sfârșit totul, sau cel puțin, așa i se părea. Nu piatra era de vină pentru toate gândurile astea care îl năpădiseră, pentru că ar fi avut cine știe ce puteri supranaturale, ci însuși faptul că o revăzuse după atâta timp și o ținea în palmă îl purtase involuntar în trecut. Avuse un rol declanșator, atât. Putea să fie orice altceva. Realizase puterea imensă a gândului prin saltul temporal în trecut. Retrăia efectiv clipe din propria viață nu tocmai liniștită, derulând cu repeziciune fragmente, frânturi, ca un film ușor plictisitor pe alocuri, pe care îl vezi în reluare pe un forward rapid, spicuind din el secvențe întâmplătoare. Ar fi vrut să fie mai selectiv, să revadă doar anumite momente, cele interesante în special, dar inevitabil derula și prin celelalte, un mecanism aleatoriu. Desprins parcă din realitate, rememora intens și-i făcea plăcere să facă asta. Când și când revenea în prezent, focalizând piatra din mănă, forțându-se iar și iar să evadeze. Și chiar reușea. S-a gândit că ar putea face un exercițiu din chestia asta, cine știe, poate ulterior, extrapolând, această putere o va putea folosi să influențeze, sau chiar să schimbe evenimentele viitoare din viața lui. Avea stringentă nevoie să poată face asta, era nemulțumit de el și de ce realizase. Vroia să contureze un nou „el”, ca un fel de resetare a tuturor parametrilor într-un algoritm al unui robot extrem de evoluat care să se redescopere pas cu pas, iar evoluția lui abia acum să înceapă, cu noile date proprii dezvoltate din „scratch”. Punea în balanță dacă ar trebui să șteargă chiar tot, sau să păstreze o anumită experiență care i-ar fi putut fi folositoare, un fel de cutumă benefică, de care nu-i era rușine. Fire radicală, nonconformistă, a ales varianta „erase all”, imaginându-și butonul de panică-reset. Prin definiție, era un cercetător al propriei ființe, adeptul „alter ego”și un relativist dobândit.
S-a hotărât însă să profite, acum, cât mai poate, înainte de a-și face simulările de ce și cum ar vrea să fie noul EL și înainte de self-reset, să-și facă un slow motion încă o dată prin tot ceea ce-l definea. Era chiar memoria aia non-volatilă, preseturile inițiale. Le-a revăzut încet și cu răbdare, cu mâna pe butonul de panică. Când să apese, un instinct nedefinit, încă neconsumat, dar mai viu ca niciodată, l-a oprit. Era dragostea.