Am întâlnit-o într-un bar din Guarnizo, Cantabria, în spatele unui whisky simplu. M-am îndrăgostit de ea pe loc. Chiar înainte de-a ști că vom termina seara acasă la ea. Înainte de-a-i respira aroma șamponului pe bază de ou și urzică. Înainte de orice. Sânii săi erau teribili și fierbinți. Coapsele sale largi și confortabile. Lucra într-un vechi motel de șosea secundară. Făcând curat. Îi plăcea să facă. Și să strângă toate acele lucruri pe care lumea le uită prin camere ca și cum ar vrea să lase în urmă jumătate de viață. Obișnuia să-mi vorbească de respectivele obiecte. O rochie de mireasă făcută zdrențe, o decorație din primul război, un pistol artizanal, un picior de cauciuc, o pălărie... Ne jucam inventând povești despre stăpânii obiectelor uitate și despre motivele pentru care nimeni nu se mai întorsese niciodată după ele. Pentru că nimeni nu se întorcea. Niciodată. N-am putut s-o uit. Nu pot. Uneori o sun. Apoi îmi amintesc că ea a fost cea care m-a părăsit și închid înainte să-mi răspundă. Îmi place să-mi imaginez că în singurătatea căsuței sale, îmbrăcată în acea rochie zdrențuită de mireasă, bea un whisky în cinstea mea. Parcă o și văd, scarpină piciorul de cauciuc încercând să găsească un loc în vitrină pentru cioburile de inimă pe care le-am uitat între așternuturile ei în acea seară în Guarnizo, Cantabria.