Casablanca are o arhitectură cosmopolită, unde nu lipsesc străzi pietonale moderne, așa cum îi stă bine unui oraș care dorește să devină cu adevărat… european, luându-se în considerație faptul că Marocul este o țară care candidează la integrarea în Uniunea Europeană, chiar dacă se găsește în… Africa. Una dintre ele se numește "Zancața Amir Mulai Abdallah" (n.a. Strada Prințul Mulai Abdallah), pe care am asociat-o de la prima vedere cu "Hoche Strasse" (n.a. Strada Înaltă) din Köln, situată lângă "Der Kölner Dom" (n.a. Domul din Köln). În ambele artere comerciale strălucesc vitrine prin fața cărora se plimbă potențiali clienți sau mulți gură-cască, sunt oferite mini-spectacole în aer liber de către artiști ambulanți, se adună pentru a-și transmite mesage non-verbale amatorii de plăceri erotice de tot felul și activează cu insistență și deosebită fantezie cei care au ca obiect al muncii clemența trecătorilor. Însă, unul dintre aspectele care fac diferența dintre cele două străzi pietonale este că cerșetorii din Köln aparțin anumitor etnii minoritare…, în timp ce la Casablanca ei fac parte din etnia majoritară.
A parcurge cei aproximativ 200 de metri ai străzii Amir Mulai Abdallah echivalează cu o promenadă redusă de opt ori a segmentului din bulevardul "Broadway" (n.a. Calea largă), cuprins între "East 19 Street" (n.a. Strada 19 de Est) și "East 23 Street" (n.a. Strada 23 de Est), lung de o milă terestră, denumit, în consecință, "Ladies’ Mile" (n.a. Mila Doamnelor), unde vin new-york-ezele să se destreseze cumpărând în magazine celebre, ca "Macy’s", "Tiffany’s" și altele. Într-adevăr, strada pietonală care poartă numele fratelui regelui Hassan al II-lea prezintă cea mai mare densitate de femei frumoase din Casablanca.
S-a întâmplat să mă găsesc pe strada Amir Mulai Abdallah într-o joi, pe data de 6 ianuarie 2000 a calendarului gregorian sau 29 ramadan 1420, penultima zi de post din calendarul hegirian. Mai era o jumătate de oră până la începerea rugăciunii "al maghrib", după care este permis musulmanilor să mănânce și să bea. Strada era pustie, fiind animată doar de câțiva trecători grăbiți să ciugulească acasă "al ftur" și de chelnerii cafenelelor, care pregăteau deja mesele și scaunele pentru viitorii clienți. Eu mâncasem mai devreme în garsoniera unde locuiam, aflată la o depărtare de cinci minute de mers pe jos și venisem să beau un ceai de mentă într-o cafenea situată la un capăt al străzii pietonale. Am luat loc la o masă din interior, unde nu se simțea răcoarea tăioasă a brizei marine. Nu am comandat nimic, din politețe pentru localnicii, care au ținut poate post încă din zorii zilei. În urechi îmi intrau vibrațiile aerului produse de hârșâituri, bușituri, clinchete, icnituri, exclamații, interjecții, care formează fondul sonor caracteristic de la începutul și sfârșitul programului unui local de alimentație publică. În schimb, la berăria "La chope" (n.a. Halba), situată pe partea opusă, nu se observa nici o mișcare, deoarece este interzisă vânzarea produselor alcoolice pe parcursul celor 30 de zile ale lunii ramadan.
La scurt timp, l-am văzut îndreptându-se spre mine pe "monsieur" Rașid (n.a. Raționalul) Firduasi (n.a. Paradisiacul), vecinul meu, profesor universitar de chimie la Școala Superioară de Industrie Minerală din Rabat. Avea o mină rea, ca și cum ar fi fost bolnav de oftică. S-a așezat pe scaunul de lângă mine, făcând un gest de salut cu mâna și scoțând un "of" lung.
- Mai este o zi, dar sunt la capătul răbdării. Postul lunii ramadan îmi solicită voința foarte mult și recunosc faptul că mai trișez uneori, ca și unii dintre studenții mei când au mult de învățat, dar abstinența la fumat îmi creează cele mai mari probleme, deoarece sunt dependent de tutun. Nu pot să trișez, fumând la universitate sau în tren, când fac naveta la Rabat, pentru că mă vede lumea. Nu am găsit această interdicție scrisă explicit în Coran, deoarece pe vremea Profetului Muhammad încă nu fusese adus tutunul din America; această reglementare este o interpretare a anumitor versete făcută de teologii noștri musulmani mult timp după moartea Lui, mi s-a confesat profesorul.
Spre surprinderea noastră, s-au apropiat de noi două tinere, îmbrăcate de iarnă, cu scurte identice din blană de iepure cu gulerul ridicat, doar că în picioarele goale purtau sandale romane. Prin hainele descheiate se puteau observa rochii identice de vară, de culoare verde, strânse suficient pentru a pune în evidență formele și volumele unor corpuri ca și perfecte. Părul negru, lăsat lung și pieptănat cu cărare pe mijloc, contrasta puternic cu tenul lor alb.
- Bună seara, domnule profesor Doru. Nu mă recunoașteți; eu sunt Jamila, fosta dumneavoastră studentă, iar ea este Ghania (n.a. Frumoasa), verișoara mea, m-a ajutat una dintre cele două tinere de a ieși din vraja produsă de ochii lor mari, lascivi, de culoare verde, caracteristic berberilor din munții Kabiliei din Algeria. V-am văzut prin fereastră și am simțit nevoia să vă vorbesc, a continuat ea foarte natural.
- Bună seara, mi-a luat vorba din gură comeseanul meu. Încântat de cunoștință. Eu mă numesc Rașid. Luați loc, vă rog, la masa noastră. Pot să vă pun o întrebare, dacă nu sunt prea indiscret ?
- Desigur, a răspuns Ghania.
- De ce v-ați rujat în timpul lunii ramadan? Nu știți că este interzis, deoarece rujul de buze conține substanțe nutritive pe care riscați să le înghițiți? Este adevărat că rujul de buze tradițional berber conține numai argilă și carmin. Dar rujul vostru cu siguranță este unul de import, care conține în peste 50 la sută din cazuri untură de castor.
- Ba da, știm foarte bine acest lucru încă din copilărie, a răspuns Jamila.
- În plus, a continuat amicul meu Rașid mai în glumă mai în serios, în 1770 a fost votată o lege britanică, care prevedea că "seducerea bărbaților prin mijloace cosmetice este considerată vrăjitorie și condamnată ca atare".
- Noi nu dorim să seducem pe nimeni. Faptul că ne-am rujat în luna ramadan este forma noastră de protest contra șomajului, în care ne aflăm de doi ani, și a decepțiilor pe care le-am avut cu bărbați marocani sau străini, ne-a surprins Jamila cu răspunsul ei. Apoi, s-a întors spre mine și m-a întrebat, fixându-mă cu ochii ei ca ai Șeherezadei, în care se pot citi 1001 povești: în România se produce ruj de buze sau se importă?
- Se importă, dar este mai bine așa, pentru că românii sunt foarte inventivi și ar înlocui untura de castor cu untura de cățel, avându-se în vedere că în România câinii maidanezi sunt infinit mai numeroși.
La auzul ultimelor mele cuvinte, cele două verișoare și-au acoperit înfrigurate buzele roșii cu ambele mâini și au apucat să mai scoată la unison o exclamație de uimire, deoarece urletul sirenei municipale, care anunța că postul din ziua respectivă a luat sfârșit, ne-a făcut să uităm pentru moment discuția avută până atunci și să strigăm în cor: "garçon! "