N-a aflat mare lucru din viața acestui ofițer medic ca să poată scrie nuvela sau romanul. Desigur, imaginația putea suplini faptele reale, dacă nu pe toate, o bună parte din ele. Dar el vroia ca povestirea să fie bazată doar pe realități. Dar cum poți afla acele realități? Fără să vrea, fără să facă nicio investigație, chiar fără să-și pună imaginația la grea încercare, a mai aflat ceva despre acel personaj. Într-o seară, împreună cu mama, stând pe butucul de la poarta mătușii Mia, a povestit, la cererea ei, despre vizita sa la Olănești și Craiova. Se interesa despre cuscrii din regat, dacă or fi tot în putere că sunt încă destul de tineri, i-a căinat că și ei au aceleași necazuri cu pământul ca și cei de pe aici. Și despre cei din Craiova a povestit, cu amănunte, cum se descurcă acum după ce nu mai aveau brutăria și prăvălia. Într-un târziu au intrat în casă. El avea patul pregătit în camera al căruei geam dădea în uliță, mama și tușa Mia s-au culcat în patul cel mare cu fedăre adus din America. După ce a suflat în lampă, tușa s-a apucat, așa cum îi era obiceiul, să-și spună rugăciunile. Și avea multe de spus. Le spunea, stând în genunchi, șoptit, dar destul de tare încât să fie auzită bine prin ușa abia crăpată. De abia terminase Tatăl nostru și era pe la începutul Împăratului ceresc când, din curte, se auzi o lătrătură puternică.
- Vai de mine, am uitat să dezleg câinele și ori rupe lanțul ori, Doamne ferește, se va sugușa.
Se auzi târșit de papuci de casă și ușa deschizându-se ca, apoi, să se instaleze o liniște deplină.
Lui Nuțu i se părea că a dormit destul de mult când fu trezit de aceleași rugăciuni șoptite, reîncepute de acolo de unde au fost lăsate la lătratul câinelui. Apoi într-un târziu
- Victorie, dormi?
- Nu, liță.
Așa-i spunea mama surorii mai mare ca ea cu douăzeci de ani: liță. Probabil, se gândea el, cuvântul vine de la lele, fiind un diminutiv.
- Cum ai lăsat, tu, copilul să meargă atâta cale, singur, prin regat? Câte nu se pot întâmpla în ziua de astăzi?
- Lasă-l că nu e un copil neajutorat. Mâine, poimâine, o să meargă, dacă ajută Dumnezeu, la facultate, și tot printre străini va fi. Trebuie să învețe să se descurce .
Auzindu-le vorbind despre el, somnul a început să-l ocolească. Șoptitul celor două femei, în loc să-l adoarmă, îl țineau mai treaz, pentru a nu pierde șirul povestirii.
N-au mai vorbit despre el. A început tușa să spună despre o întâmplare petrecută cu vreo câțiva ani în urmă în familia celor de la Craiova. I-a povestit-o și ei Ica, sora cumnatului lor Petrică, ce a trecut nu de mult prin sat. I-a povestit numai ei, în mare taină, pentru că în zilele noastre, zicea ea, astfel de lucruri nu trebuie știute de multă lume, pentru că ar putea face rău și neamurilor celor ce le-au pățit. Vezi, de asta nu știm noi, de asta nici nu ne-au scris, de asta nici Nuțu, proaspăt venit de acolo, nu ne-a povestit nimic, pentru că nici el n-a aflat nimic.
-Dar ce s-a întâmplat?
- Petrișor, băiatul surorii noastre Ană, a stat închis mai bine de cinci luni.
- Cum așa ? De ce ?
- Nici eu n-am înțeles. Dar zicea că în fiecare an, pe la începutul toamnei, de Soborul tuturor Cereștilor Puteri, îl sărbătoresc pe primul lor născut ce poartă numele de Mihai. În anul acela copilașul împlinea cinci anișori. Au aflat prietenii lui Petrișor și i-au făcut urări. N-a putut să-i cheme pe toți acasă, că n-ar fi avut loc, așa că i-a invitat la un restaurant din centru. Au ieșit de acolo, ușor amețiți, aproape de miezul nopții. Și acolo în stradă, la despărțire, au repetat urările din restaurant. Să-ți trăiască moștenitorul! Să crească mare și voinic! Să ajungă un om de care să vă mândriți! Petrișor, tatăl, aproape cu lacrimi în ochi a zis și el destul de tare: Să trăiască Mihai.. N-au apucat să se despartă toți petrecăreții și de undeva, nu se știe de unde, au apărut câțiva milițieni și doi civili cu haine de piele. Petrișor și alți doi au fost înconjurați și sub amenințarea armelor au fost duși pe o stradă lăturalnică, au fost obligați să intre într-o dubă neagră.
De abia în după amiaza celei de a doua zile, cei ai casei și-au dat seama de dispariția lui. A umblat bietul Petrică pe la spital, pe la morgă, pe la miliție, pe unde n-a umblat? dar n-a reușit să afle nimic despre dispariția fiului său. De abia a treia zi un amic de-al lui, care fusese de față, dar a reușit să dispară la timp, le-a spus ce i s-a întâmplat. S-a dus iarăși la miliție. Cu chiu cu vai a aflat că a fost reținut, dar că nu se mai află la ei, ci este cercetat de alte organe competente. În acele zile i-a ieșit în cale consăteanul său, Niculaia Cuzî, îmbrăcat în haine de ofițer. I-a povestit totul și i-a cerut cu disperare ajutorul
- Bădiță Petrică, vreau să vă ajut din toată inima, dar deocamdată nu știu cum să fac. Mâine pe la șase, după amiază, eu zic să ne întâlnim tot aici. Până atunci o să mă interesez în stânga, în dreapta, pe la niște cunoștințe, pe la niște prieteni, ca să știm precis ce avem de făcut.
Și într-adevăr al Cuzî s-a ținut de cuvânt și s-a prezentat la întâlnire.
- M-am interesat, bădiță. Se poate face ceva. Nu garantez, dar este nevoie de dat ceva cuiva.
- Spune-mi, Niculae, și fac orice, numai să-mi zici ce.
S-a uitat al Cuzî, parcă speriat în toate părțile, apoi, încet, abia șoptit
- Aur, bădițule, aur. Vezi ce poți face. Ne întâlnim poimâine la aceeași oră, dar nu aici ci la restaurantul gării. Eu o să fiu îmbrăcat civil la a treia masă pe stânga cum intri.
S-a sfătuit, ceasuri la rând, cu Ana. Aveau patru cocoșei de aur cumpărați de la Banca Națională în timpul războiului. Atunci cei ce depuneau la Împrumutul de refacere 50.000 lei puteau cumpăra cu 15.000 de lei un astfel de cocoșel ce cântărea 6 grame și jumătate. Trebuie că existau tabele la bancă, în care erau trecuți cumpărătorii cocoșeilor, pentru că, după 1947, mulți dintre cei ce au cumpărat legal acele monede și nu le-au returnat, pe gratis, cum li se cerea, au fost arestați și condamnați la ani grei. Ei au avut însă noroc. Peste vreun an au fost călcați de hoți. Printre obiectele furate erau trecute în Procesul Verbal și cele patru monede. Comisarul care a întocmit acel proces verbal le-a spus să declare și obiecte de aur că astfel cercetările vor fi făcute mai minuțios și vor fi șanse mai mari ca toți cei păgubiți de acea bandă de țigani să-și recupereze bunurile pierdute. Așa că obiectele furate erau acum ascunse la loc sigur sub o piatră din pavajul curții. S-au hotărât să nu recurgă la niciuna din acele monede pentru a-și salva băiatul Era prea periculos, cu toate că șeful bandei și cei mai mulți dintre membrii ei au fost omorâți în urma unui atac armat asupra unei bănci din București. Acel al Cuzâ putea fi un om al miliției sau al securității și atunci vor avea necazuri și mai mari. Îi vor da totuși ceasul acela cumpărat în tinerețea unchiului de la Viena. Specialiștii spuneau că este un obiect lucrat manual din aur de 18 karate și că valoarea lui constă nu numai în gramele de aur, ci și în finele decorațiuni florale și vegetale executate, pe capace, cu mult simț artistic.
S-a dus unchiul la restaurantul gării și-a văzut consăteanul fumând în fața unei cafele, a trecut pe lângă el, a lăsat discret din podul palmei un mic săculeț și apoi s-a așezat, vis-a-vis, la altă masă. După câteva minute, văzând cum săculețul intră în buzunarul civilului, s-a ridicat și a plecat fără să mai facă vreo comandă.
A doua zi, după ce s-a sculat, s-a dus Nuțu direct în bucătărie. I-a rămas în minte de cu seară, Soborul Cereștilor Puteri. Vroia să se uite în calendar să vadă când cade, în an, acea sărbătoare. Dar în loc de calendar bisericesc era unul apărut la începutul anului în Scânteia. Erau trecute cu roșu doar duminicile, 1 mai, 23 august, 7 noiembrie, 18 decembrie - ziua tovarășului Stalin
- Tușe, de ce n-ai și dumneata un calendar bisericesc așa cum avem noi acasă, cum are bunica, și mai toți oamenii din sat.
- Mie nu-mi trebuie. Știu cum cad marile sărbători și posturile de peste an, și, dacă le mai uit, mă dumiresc cu vechile calendare din revistele „Oastea Domnului“. Dar ce nevoie ai tu de un calendar bisericesc?
-Vreau să știu când cade Soborul Cereștilor puteri.
- La 8 noiembrie când sărbătorim și pe Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril. Dar dormit-ai bine astă noapte?
- Da, am dormit bine, dar am mai și aflat câte ceva.
-Ce ai aflat să ții numai pentru tine. Nicidecum să nu mai spui și altora.
- Fii liniștită, așa o să fac. Dar totuși, de ce n-ai calendar bisericesc?
Am eu cărțile mele, doar le știi, de atâtea ori te-ai uitat prin ele.
Într-adevăr le știa. Pe unele numai le-a răsfoit, pe altele le-a citit cu atenție. Pe policioara de subt icoane erau cărți subțirele precum : Evangheliile de peste an și tâlcuirea lor; Treizeci de povestiri religioase; Munca și lenea văzute în lumina Evangheliei; Fiul cel pierdut; Ia-ți crucea ta; Sudalma; Ce este Oastea Domnului. toate avându-l ca autor pe părintele Iosif Trifa. Era tușa foarte credincioasă, era prima la biserică dumineca și sărbătorile, știa slujbele pe de-a rostul, poate mai bine decât preotul, asculta cu mare atenție predicile, ținea toate posturile, se grija, adică se spovedea și cumineca cel puțin de patru ori pe an, dar când era vorba că vine la slujbă și protopopul, lipsea de la biserică, iar când preotul anunța, la marile praznice, că va da citire Pastoralei trimisă de Înalt Prea Sfințitul Nicolae al Ardealului părăsea strana sa din pronaos.
- Mă rog mereu Bunului Dumnezeu să ia de deasupra mea păcatul urii. Dar nu pot uita că părintelui Trifa i s-au rupt de pe el, la porunca vlădicii, hainele preoțești înainte de a fi înmormântat.
- Când și de ce s-au întâmplat astfel de fapte?
- S-au întâmplat demult. Tu nici nu ai împlinit pe vremea aceea anul. De ce s-au întâmplat? Treburile au fost foarte încâlcite. Cei de astăzi n-au cum să le descâlcească. Cred însă că cei de vârsta ta vor afla deplinul adevăr.