- proză scurtă -

Ne naștem cu o multitudine de dorințe. Inițial sunt elementare, primare chiar. Dar timpul le rafinează, ca o sită ce separă binele de rău.
Și dacă efortul a fost susținut, iar IQ-ul pe măsură, ajungi să înțelegi lumea în paletarul său cognoscibil elevat. Atunci încep să apară problemele: dorințele se depărtează de putință, angoasele existențiale supreme pălmuiesc cugetul clipei efemere.
Treptat, apeși pe comutatorul sorții și încerci a privi în încăperea paralelă, într-o evoluție modestă a minții, trupului și a sufletului.
Te vezi, astfel, mult mai relaxat, împlinit în simplitatea personală irefutabilă și mai tot timpul așteptând nimicul. Căci doar dorințele ce depășesc liniștea sufletului, aduc starea de deziluzie amară.
Atunci te întrebi dacă mai ai timp și mai ești lăsat să schimbi camera? Și oare e bine să faci acest schimb de retenții iremediabile ale cugetului sublim?