Pământul e cel care poate vindeca orice. Poate vindeca foamea. Dacă te doare din burtă, poți lua un bolovan și-l poți hăpăi de îndată. Gura ți se umple imediat de pâinea asta care e pământul. Iar pământul mestecat cu poftă e tot un fel de cartof, dar care nu a apucat să se facă mare. Fie n-a plouat suficient, fie au năvălit gândacii printre straturi. Pământul poate vindeca și fierbințeala din vânt. Te poate face bine și atunci când de agăți de ramurile liliacului din spatele ariei. Vezi cum sângele se prelinge, cald și sărat, pe spatele palmei. Mai întâi, trebuie să-l sugi. Iar sângele e bun, e tare bun. Apoi pui peste rană o mână de praf și te faci bine de îndată.
Mama stă în pat de două zile și două nopți. Doarme încontinuu. Când și când, se trezește și se uită fix în colțul dinspre răsărit. Mă uit și eu într-acolo, dar tot nu îmi dau seama la ce anume se uită mama. Acolo, e doar peretele. Varul de pe el s-a coșcovit. S-a coșcovit și lipitura, așa că se pot vedea tulele. Bag seama că mama vede ceva deosebit exact în felul în care stau tulele unele peste altele. După care adoarme la loc.
Nici noi n-am ieșit din casă. A mai venit tușa, dar ieri, pe la amiază. Și s-a luat cu mâinile de cap. Năzdrăvanilor, o să muriți de frig în chicineta asta! Și are dreptate: în cameră e frig. Iarna tot nu se dă plecată, iar ciocălăii s-au terminat demult. Stăm în pat, eu și Mihăiță, și ne uităm la mama cum doarme. Dacă mai doarme o singură zi, asta înseamnă că nu se va mai trezi vreodată. Mătușică, o să moară?! Dar am eu grijă să nu se întâmple asta. Stau treaz toată noaptea și o veghez să nu vină păsările și să-i ia sufletul. Iar mătușa se rățoiește. Taci, prostule! Tac-tu unde e? Iar eu ridic din umeri. Nu știu. Știe, în schimb, Mihăiță. La culve, la culve, mătușă. Și mătușa face un semn din mână, ca și când toate de pe lume se petrec cu un rost. Al dracu de golan, că nu se mai satură! După care se apleacă deasupra mamei și o întreabă încetișor, cât să audă numai ea și îngerii care stau la noi în cameră. Ce ai, fată, ce ai? Fata, în schimb, tace. A fost plouată peste față, pe tot corpul, deși noi avem acoperiș. Ceea ce înseamnă că norii s-au adunat în cameră, deasupra mamei, după care s-au apucat să se stoarcă. Iar mătușa caută haine cu care să o primenească. Vrea haine mai largi, ca mama să poată încăpea în ele cu tot cu burtă. Căci mama are burta umflată. În ea, are un copil pe care l-a făcut fiindcă s-a rugat prea mult la Dumnezeu. Iar Dumnezeu, în cele din urmă, a ascultat-o. Bine, făi femeie, mai ia un suflet! Iar sufletul pe care i l-a dat Dumnezeu, crește acum în burta mamei. Se vede treaba că sufletul ăsta e unul năzdrăvan, căci burta mamei stă să plesnească. După care mătușa își țuguie buzele: Nț, nț, nț, ce mă fac cu tine, măi fato? Vorbește ca zăluda. Avea deptate tata când îi tot spunea că e o candrie și că a speriat tot satul cu gura asta mare a ei. Focul să te arză, nenorocitule, c-o s-o bagi în pământ și-ți vor rămâne copiii orfani! Iar tata rădea mânzește: Să mori tu? S-au terminat femeile de pe lumea asta, făi japiță? Și are dreptate tata, e plină lumea de femei. Ele cresc mai mult la oraș și au obiceiul să stea la fereastră toată ziua și să se uite după bărbații care râd din orice și miros a vin. Iar tata miroase a vin tot timpul. Și îi place și să râdă. Când miroase a vin și nu râde, trebuie să mă ascund după ușă, unde e locul meu secret și-n care nu mă poate găsi careva. E un loc fermecat, pe care-l știu numai eu.
Iar mama tot nu s-a trezit. Mihăiță se leagănă și se joacă. Are-ntre degete o sfoară și o tot sucește pe toate fețele. Și cântă: Luna plină și albastlă, doalme-n clucea celului. Dolm și stele-n feleastlă, doalmă și măicuța voastlă, nani, pui, nani, pui! Iar eu știu ce o poate face bine pe mama. Și ies afară, printre noroaie. Ies cu o strachină și adun cât de mult pământ pot. Pământul e mai mult noroi, dar e taman bine, căci asta înseamnă că nu mai trebuie să-l mestec în gură și să-l subțiez cu scuipat. Pământul e cel care vindecă toate. Și sunt bucuros că mama nu o să moară. Îi întind pe față noroiul din strachină, exact pe unde mama a fost plouată de norii din cameră. E o ploaie fierbinte. Se vede treaba că sub norii ăia bate și un vânt plin de foc. Fruntea mamei arde. Nani, pui, nani, pui. După un timp, se trezește și se uită tot în colțul dinspre răsărit. Suli, de ce n-au înflorit corcodușii? Mă uit și eu în colțul cu lipitura căzută și-i dau dreptate: nu văd nici un corcoduș înflorit. Îmi fac ochii subțiri-subțiri, cât să pot străpunge prin întunericul de dincolo de fereastră, să pot vedea dacă la gardul nostru au înflorit corcodușii. Dar sunt tot cenușii. Și iar ies afară, unde cocoșii cântă ca să primenească ziua. Mă agăț de gard și rup perna. Trag cât pot de ea, până se descoase. Apoi așez fulgii pe ramurile cele mai înalte ale corcodușilor. Dacă mama se mai trezește, o să-i vadă așa cum și-i dorește, plini de flori albe și care împrăștie un parfum la fel de dulce ca moartea.