Zilele au trecut pe nesimțite. Traducerea mergea bine, iar Cristina se obișnuise cu condițiile de trai din casa lui Lucian. Acesta își schimbase total obișnuitul său program. Dimineața lucra împreună cu Cristina la traducere, iar după masa scria câteva ceasuri după care ieșea în sat la cârciumă unde în fața unei beri, asculta ce și cum se vorbea. Așa făcuse și-n ziua aceia de aprilie când, în fața unei beri autohtone, se trezi cu un bărbat că se așeză pe banca lungă din lemn ce se afla de cealaltă parte a mesei din același material, mizerabilă și plină de crestături făcute cu cuțitul. Chiar pe un colț al ei era desenată o inimă străpunsă de o săgeată, iar dedesupt scria cu litere chinuit cioplite "Alex + Lucica". Era Vasile Jigău. Vădit îmbătrânit, se sprijinea într-un băț de alun. Era îmbrăcat cu o cămașă albastră în careuri, iar în jurul taliei era încins cu un chimir lat din piele. Puse pe masă paharul cu băutură - o vodcă slabă pe care localnicii o numeau "Adio mamă" din cauza prostei calități.
- E liber, nu?
- Sigur.
- Nu ne-am văzut de mult, Luciane... Ai albit și tu.
- Asta e viața.
- Mda... Așa e... Al dracu' viață! spuse cu amărăciune în glas. Ce-ai mai făcut?
- Nu prea multe.
Se lăsă câteva minute de tăcere stânjenitoare pentru amândoi. Lucian învârtea sticla cu bere, iar Vasile privea undeva dincolo de el, pe peretele căptușit cu scândură ce cânva avusese culoarea roșie, acum tot coșcovit, al barului "Hic Bibitur".
- Am rămas singur, Luciane... Singur cuc...
Sorbi din pahar, apoi plescăi satisfăcut de gustul licorii.
- Nu mai am pe nimeni, urmă el. Am îmbătrânit, puterile m-au lăsat, femeia a preferat ștreangul în locul meu la fel ca... Lili.
Ochii i se umeziră.
- Fata mea s-a dus... Mă întreb atunci când sunt treaz, ceea ce mi se întâmplă foarte rar, de ce pe mine mă ține Dumnezeu... De ce?... Am vrut să-mi iau viața, dar sunt un laș... Nu am putere... curaj așa cum au avut ele... Am iubit-o pe mama Lilianei... A murit de cancer când Lili avea doar un an, iar pe Lili au crescut-o bunicii ei până s-au stins și ei. Atunci m-am decis să o iau la mine... Mare greșeală am făcut că nu i-am spus Mariei, dar... m-am temut... M-am temut să nu mă părăsească, să n-o iubească, să... Mare greșeală... Mare... Foarte mare...
Dădu peste cap și ultima picătură din licoarea lui Bachus, apoi strigă cu vocea-i gâtuită:
- Dorele, vino-n cua'!
Tânărul de la bar ieși în cadrul ușii. Era obișnuit cu bătrânul.
- Îți mai aduc un rachiu?
- Da, spuse acesta întinzându-i paharul gol. Și o bere lui domnu'.
- Nu, mulțumesc. Mie nu, se grăbi acesta să spună.
- De ce nu. Bea o bere cu mine.
- Nu mai beau. Îmi ajunge. Mulțumesc.
- Bine atunci. Adu doar un rachiu, mai spuse Vasile și îi întinse o bacnotă de cinci lei tânărului.
Acesta plecă și se întoarse aproape fulgerător cu paharul plin.
- Am iubit-o și pe Maria foarte mult, continuă Vasile. O adoram. Cu toate acestea trebuia să muncesc. Nu știu să fac altceva decât oierit, iar în această îndeltnicire timpul alături de familie pe timpul verii e foarte scurt. Aceasta a fost marea mea greșeală, că am lăsat-o mult singură, pe ea, o femeie tânără, plină de... viață. Timpul acela pe care mi l-a furat munca nu-l mai pot întoarce. Acum sunt singur și mă mișc prin el, oricât de repede, în orice direcție, nu mai întâlnesc nimic... Vreau să evadez. Unde?... Nu pot... Pentru păcatul meu sunt condamnat la... viață. Pe Maria am iertat-o de atunci, dar oamenii n-au iertat-o. (Bău conținutul paharului dintr-o înghițitură și comandă altul), au condamnat-o, au insultat-o. Pur și simplu nu putea ieși în drum de gura lor. Nu se mulțumeau s-o bârfească doar pe la spate, o insultau și pe față. Îi tot ziceam să treacă cu vederea că se vor potoli, vor uita... A rezistat săraca doi ani, dar într-un final a cedat și m-a lăsat singur.
Își șterse cu mâneca murdară a cămășii cîteva lacrimi de pe obraz apoi continuă:
- Timpul acesta gol pe care-l parcurg, mocnit, plictisit, disperat îl simt nefolositor, mă rog, ca o... carceră. Mă zvârcolesc, pereții se strâng, mi se sleiesc puterile. Viața arde dar nu mă încălzește...
Începuse să nu mai vorbească clar. Aburii alcoolului îl doborî. Lucian îl ajută să ajungă acasă. Locuia într-un bordei ce se afla pe locul unde înainte acesta își ținea oile. Vânduse tot, iar noul proprietar îi îjghebă la repezeală o cameră din bârne unsă cu lut și aruncase mai mult de ochii lumii niște var pe pereți. Ca sobă avea un godin din tablă. Îi garantase șederea acolo până la moarte. Nu-i dete bani pe casă. Îl ținea de mâncare, lemne țigări și băutură. Lucian îl așeză pe patul acoperit cu o pătură ruptă. Lui Lucian i se făcu milă de el. Își dete seama că acesta de fapt nu mai trăia. Era doar un simplu cadavru mișcător ce încetase demult să se mai simtă viu.
- Lili te-a iubit foarte mult. Să n-o uiți niciodată! mai auzi Lucian înainte de a închide ușa din scândură a bordeiului.
Nu avea cum s-o uite. Lili rămânea o rană necicratizată încă pe inima lui.
Ajuns acasă, o găsi pe Cristina așteptându-l cu masa pusă. Între ei se înfiripase o mică idilă, sau poate mai mult. Oricum, de ceva vreme trăiau împreună ca doi iubiți.