În cele ce urmează voi prezenta Sărbătoarea Sacrificiului, așa cum mi-a fost descrisă de Jamila, o fostă studentă de a mea din Casablanca, al cărui nume se traduce Frumoasa. Jamila își merita numele. Părul ei negru, lăsat lung și pieptănat cu o cărare pe mijloc, contrasta puternic cu tenul ei alb. Ochii ei erau mari, lascivi, de culoare verde, caracteristic berberilor din munții Kabiliei din Algeria, te priveau direct, exprimând o mare sinceritate. "Fundulețul" ei era ușor înălțat, ca al negreselor, iar privit din spate avea un contur de inimă. Avea un bust bogat și niște picioare de căprioară. Deoarece fusese o elevă eminentă, vorbea perfect franceza, araba și, bineînțeles, darija, care este dialectul limbii arabe vorbit în Maroc, Algeria și Tunisia. Îmi făcea plăcere să discut cu ea, mai ales că pronunța foarte atractiv consoana "r", ca o franțuzoaică de pe bulevardul Champs-Ellysées din Paris.
Într-o pauză stăteam cu Jamila la o masă din "cafétéria", situată în incinta Institutului Industrial Superior din Casablanca și savuram un ceai de mentă. Lichidul era atât de fierbinte că nu puteam să țin paharul în mână; mă limitam să-l mângâi jur-împrejur cu podul palmei. Frunzele cărnoase de mentă proaspătă îmi atingeau buzele la fiecare sorbitură. Dulceața ceaiului îmi inspira unele „lucruri dulci”, iar simpla prezență a partenerei mele de conversație mă făcea să mă gândesc, fără voie, la imaginea din clasicul covoraș importat la noi în țară din Turcia, în care un tânăr călăreț duce în brațe o cadână răpită din serai.
Jamila a început să-mi explice: "În Coran sunt menționate numai două sărbători: Sărbătoarea Sacrificiului (Aid al Adha), denumită și Sărbătoarea cea Mare (Aid al Cabir) și Sărbătoarea Întreruperii (Aid al Fitr), denumită și Sărbătoarea cea Mică (Aid as-Sagher). «Aid al Adha» înseamnă comemorarea gestului de credință în Allah a lui Ibrahim, care a fost gata să-l sacrifice pe Ishac, fiul său, când Cel de Sus i-a cerut această jertfă, cu scopul de a vedea cât Îi este de supus. Sărbătoarea Sacrificiului începe în ziua a 10-a a lunii pelerinajului (dzu al hijja) și ține două sau trei zile. Turcii mai numesc această sărbătoare «baiaram»".
Ascultând această explicație, mi-am dat seama că superba pildă de credință din Coran a fost preluată din Biblie. În Geneza din Vechiul Testament, sub titlul de "Jertfirea lui Isaac", este scris că "(...) Dumnezeu l-a pus la încercare pe Avraam" și i-a spus: „Ia pe fiul tău, (...), pe Isaac; du-te în țara Moria și adu-l ardere de tot acolo. Apoi Avraam a întins mâna și a luat cuțitul ca să înjunghie pe fiul său. Atunci îngerul Domnului i-a strigat din ceruri "Avraame!" Îngerul i-a mai spus: "Să nu pui mâna pe băiat și să nu-i faci nimic; căci știu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul tău (...) pentru Mine”. Apoi, Avraam „a văzut înapoia lui un berbece, încurcat cu coarnele într-un tufiș; și Avraam s-a dus de a luat berbecele și l-a adus ca ardere de tot în locul fiului său".
"Ritualul tradițional al jertfirii berbecului l-am învățat de la tatăl meu, Abdarrahim (Servitorul Milostivului)", mi-a spus mai mult șoptit Jamila, ca și cum mi-ar fi dezvăluit un secret intim. A făcut o pauză și a clătinat ușor din cap. Am avut impresia că, pentru o clipă, o șuviță din părul ei mi-a atins fruntea. Uitasem de ceai și urmăream fascinat vorbele ei, spuse în limba lui Voltaire, dar cu un ritm unduitor, asemănător cu cel al chiparoșilor de lângă Moscheia Albastră din Istambul, aflați în bătaia brizei.
Știam mai de mult timp, tot de la Jamila, că tatăl ei a lucrat într-o turnătorie din Franța. Suspectat de silicoză, el a fost pensionat de statul francez. Nu a dorit să rămână în Franța și a revenit definitiv în Maroc, unde climatul este numai bun pentru plămânii săi. Avea două soții pe care, din întâmplare, le chemau Khadija. Pentru a nu crea confuzii, Abdarrahim obișnuia să le cheme Alaula (Prima) și Ațțania (Secunda). Mama Jamilei era Ațțania și locuia cu Abdarrahim în Casablanca. Alaula, cu zece ani mai în vârstă decât Ațțania, locuia singură, la o fermă de lângă Agadir. Lui Abdarrahim îi plăcea cel mai mult să locuiască la Casablanca, care îi amintea de Marsilia. El pleca la fermă numai cu ocazia Sărbătorii Sacrificiului.
Jamila a reluat cursul povestirii: "Cu o săptămână înainte de «Aid al Adha» tata ne lua pe toți la fermă, adică pe mine și sora mea vitregă, Latefa (Gentila) și fratele meu vitreg, Aaziz (Dragul). El intra în țarcul cu berbeci al fermei și alegea cu mare atenție, așa cum cere tradiția, un berbec frumos, sănătos, care avea cel puțin un an. Se îngrijea să hrănească personal berbecul, dându-i furaje pe alese până în ziua sacrificiului. În acest fel, tatăl meu spera ca ofranda lui să-l mulțumească pe Allah. În dimineața zilei de „Aid al Adha”, înconjurat și admirat de toată familia noastră, tata repeta gestul lui Ibrahim: de sacrificare a berbecului prin tăierea beregatei. După aceea, îl jupuia și îl tăia în bucăți potrivite. De restul operațiilor se ocupa mama mea și mama vitregă, ajutate de noi-copii. Festinul începea pe loc cu «meșaui» (frigărui), din bucățele tăiate din plămân, ficat și rinichi. Fiecare bucățică de carne trebuie să fie învelită cu o feliuță subțire de grăsime".
Sirena institutului a anunțat că pauza a luat sfârșit. Vraja țesută de vorbele Jamilei s-a destrămat. Ea s-a ridicat de la masă și a plecat grăbită la cursuri. Eu am sorbit din ceai și am avut neplăcerea să constat că se răcise. Rămăsesem, totuși, cu unele noi revelații: aflasem că Dumnezeu și Avraam din Biblie, sunt identici cu Allah, respectiv Ibrahim din Coran și că turcii, cu ocazia Sărbătorii Sacrificiului, fac un "baiaram".