poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-11-17 | |
Nota autorului: Acest text nu îmi aparține, este scrisoarea unui deținut al cărui destin tragic m-a impresionat profund și m-a determinat să depun toate eforturile pentru ca mărturia sa să se facă auzită. Conținutul scrisorii a rămas complet nealterat, aportul meu a fost doar la corectarea greșelilor gramaticale și de punctuație.
Dragă domnule scriitor, Mă numesc Adrian Irimieș, de meserie zugrav și acum vă scriu din închisoarea de la Aiud. Am ajuns aici în urma unor întâmplări nefericite și în prezent ispășesc pedeapsa de detenție pe trei ani pentru vătămare corporală gravă și instigare la violență. Vă știu de la fiică-mea care vă știe de la o prietenă din teatru, una Szabo Eniko, o actriță tare frumușică, din ce aud de la fiică-mea o cunoașteți foarte bine. Și cică scrieți frumos și vă citește prostimea, așa că tare mult aș vrea să scrieți undeva și povestea mea, adică pentru ce m-au condamnat pe mine, nu ca să mă scoateți de aici, ies eu în doi ani pe bună purtare, dar ca să știe toată lumea cum s-au petrecut faptele în realitate și de ce am ajuns eu în închisoare când neam de neamul meu nu a pățit așa o rușine. Am încercat la patru televiziuni până acum și la mai multe ziare din Cluj, dar dacă nu ești Năstase sau Becali, nu te bagă nimeni în seamă. Așa că m-am gândit la domnia voastră care sunteți om de treabă, foarte deștept și om însurat la casa lui de mulți ani, așa că sigur o să vreți să publicați scrisoarea mea. Să vă iau de la început ca să înțelegeți situația. Eu sunt zugrav și om necăjit, nevastă-mea e infirmieră la Medicală 3 și împreună avem o fată, pe Ancuța, un înger de copilă care ne e singura bucurie în viață. De micuță copila asta a fost altfel decât altele de vârsta ei, când toate puștoaicele se jucau cu păpuși și chinuiau pisici prin fața blocului, asta își punea muzică și sărea ca un drac prin casă de într-una aveam probleme cu vecinii. Maică-sa îi mai ardea câteva, dar eu am zis nu, dacă-i place să țopăie apăi asta să facă și de la șase ani am dat-o la dans modern. A mers vreo doi ani, dar nu i-a plăcut deloc și tam-nesam s-a cerut la balet. Îmi amintesc și acum cât am râs în ziua aia. Tu la balet, tembelo? Ce să cauți tu acolo, printre toate domnișoarele alea din familii bogate? Noi suntem prăpădiți tu, învață mai bine o meserie, învață o limbă străină, doar n-o să aruncăm cu banii pe geam. Știți ce-a făcut? N-a mai mâncat nimica. Curată grevă a foamei, așa ceva n-am crezut să văd de când muma m-a făcut, fie iertată! Cinci zile n-a băut decât apă, a bătut la ea maică-sa, am bătut și eu, apoi iar maică-sa, dar n-am avut cu cine răzbi. Așa că până la urmă ne-am coborât la mintea ei, i-am luat papuci din ăia zbanghii de-ți rupi gâtul pe ei, o rochiță roz, maiouri, niște ștrampi albi și am dat-o pe mâna doamnei profesoare Ursu de la Palatul Copiilor. Am gândit că după câteva luni scăpăm de necazul ăsta, că s-a sătura nebuna de fluturat din zgăibărace. Aș, după șase luni mă cheamă Ursoaica și-mi ține o dirigenție de nu uit până mor, mi-a spus în față că eu și nevastă-mea suntem niște părinți iresponsabili, așa a spus ea, iresponsabili, că n-am dat-o decât acum la balet și să nu îndrăznim să o retragem că ne-a trăsni Prea Înaltu drept în frunte pentru că fata noastră e un talent unic. Auzi acolo! Talent la balet, de unde Maica Precista? Că eu mai mult de-o învârtită de pe Someș n-am încercat toată viața, iar nevastă-mea are așa o grație în ea, de și când merge pe drept zici că se împiedică pe trepte. Talent unic! Poate de la moșu-mio din Maramu că ăla ar fi băut și jucat toată ziua. No, din ziua aia, am zis gata, nevastă, fata e talent unic, facem pe dracu-n patru și o scoatem balerină. Biata de ea sărăcuța, a intrat prima la liceul “Octavian Stroia” din Cluj, apoi a trebuit să meargă la București, la o academie mare de dans unde numai noi știm cât am muncit să-i trimitem bani și mâncare, să poată răzbi. Ne-a ajutat și ea cât a putut, a câștigat o bursă la Moscova pe doi ani, unde a învățat de la dansatori mari, atunci am aflat eu că rușii sunt buni la multe nu numai la votcă. S-a întors de acolo sărăcuța de ea și mai sfrijită decât a plecat, îi numeri coastele la năcăjită și oricât îi dăm noi să mănânce nu sare de 43 de kile, mai rău ca o oaie. Apoi cine să o ia așa, eu îi tot spun, îi spune și maică-sa, dar noi spunem, noi auzim, așa-s copiii. Oricum ea a venit de la ruși foarte bucuroasă și cu o veste mare-mare, cum că Opera din Cluj a angajat-o pe post de solistă la trupa lor de balet. Tare ne-am bucurat cu tot neamul, că de era și fără serviciu și fără bărbat și așa slabă, apoi chiar era vai de capul ei. Și s-a pus Ancuța pe muncă, lipsea de acasă câte 10-12 ore pe zi pentru repetiții, noi îi știam programul că doar tot cu noi a stat, unde să se mute cu 8 milioane pe lună, vai de toată opera și arta noastră clujeană că n-au bani nici după ce bea apă! Pe vremuri m-au chemat la un tencuit pentru sala de teatru studio și nici acum nu mi-am văzut jumătate din bani și nici nu i-oi vedea vreodată, dar asta nu contează. Fetița mea a muncit foarte mult și mie mi se rupea inima s-o văd cum pentru leafa aia de nimic pe care eu o fac în patru zile cu trafaletul, ea venea seară de seară, de multe ori și sâmbăta și duminica, obosită și distrusă ca un câine bătut. Dar după trei luni de chinuri vine într-o zi toată numai un zâmbet și ne spune: „Tati, mami, săptămâna viitoare e premiera spectacolului Carmen, v-am luat bilete, vă rog să veniți, să vedeți pentru ce ați muncit și m-ați ajutat toți acești ani ca să-mi împlinesc visul și să...fiu fericită. Vă iubesc din tot sufletul...” și alte cuvinte așa frumoase că ne-a tulburat de tot, mică-sa răgea de plâns și eu sughițam de emoție ca o vădană în cimitir. Am îmbrățișat-o și am sărutat-o și am promis că venim, sigur că venim. Spectacolul a fost anul trecut într-o sâmbătă, 6 octombrie, n-am să-l uit câte zile voi avea. Ne-am îmbrăcat frumos, eu la costumul nou și nevastă-mea cu rochia de nașă. Am ajuns cu un ceas mai devreme ca buna-n gară, că ne-am temut să nu ne ocupe careva locurile. Ne-au ținut afară până la șapte fără un sfert și apoi ne-au dat drumul. Ancuța ne luase bilete în al treilea rând, lângă culoarul central ca să vedem bine. Ne-am așezat noi cuminți și cât am stat să se adune spectatorii, ne-am uitat în jur foarte încântați de tot ce vedeam, că era prima oară când mergeam la teatru, în afară de zugrăvitul ăla de care nu vreau să mai vorbesc. Totul strălucea în sală, tavanul cu statui, lojele frumoase cu lume bună, galeria, scaunele, cortina mare de culoare roșu închis. L-am văzut cinci rânduri mai în spate și pe frate-mio Ștefan cu cumnata și cu nepotul Ilie care-i student la Agronomie în Cluj, era cu prietena lui de mână, știam noi că trebuie să ne mai vină rude că doar i-a invitat Ancuța din vreme. Apoi i-am ascultat pe cântăreții din groapă cum își struneau instrumentele, după mine cam fără cap și coadă, dar ce mă pricep eu? În spatele meu s-a așezat o familie cu doi copii mici, cam de cinci-șase anișori. Băiețelul m-a tras de-o ureche, dar nu m-am supărat că așa făcea și fiică-mea la vârsta lor. În dreapta am mai văzut vreo patru copii cu părinți cu tot, în stânga vreo șase. Unul era de nici un an, îl ținea maică-sa în brațe și-l legăna. I-am și arătat lui nevastă-mea, uite tu de când își aduc unii copiii la balet, îi învață de mici ce-i frumos. Foarte bine! Am încasat imediat o palmă peste cap și mama plodului i-a spus să se potolească și băiețelul a întrebat-o de ce și ea a zis că nu-i voie și el a întrebat-o de ce nu-i voie și au mai fost multe întrebări și răspunsuri, dar eu n-am mai stat să-i ascult. Eu, când era Ancuța mică, spun drept, îi mai rădeam una peste spate, nu tare, dar destul cât să priceapă de ce nu-i voie. Și am un nepot Bogdan, un drac și jumătate de copil și pe ăla l-am învățat cu metoda asta foarte multe lucruri, că nu mai e curios deloc când vine la noi și poate vorbi cu cap. Parcă eu cum am învățat de la taică-mio? Între timp doamna cu pruncul de nici un an s-a apucat să-i dea să sugă, iar o fetiță toată numai bucle ne-a fugit printre picioare de a trebuit să ne ridicăm ca să poată bunică-sa să iasă din rând și să o fugărească pe culoar. În timp ce se umplea sala se auzeau tot mai multe chiuituri și râsete de copii, eu cred că erau pe puțin vreo sută de plozi în sală și o grămadă de mămici și bunici și mătuși care nu pridideau să-i potolească. Dar la un moment dat s-a făcut liniște. Asta pentru că s-a auzit un gong și toți au amuțit. A apărut în groapă un domn în vârstă cu părul alb, îmbrăcat bine și cu bagheta în mână, mai mult nu se vedea din el, ăsta e musai dirijorul mi-a șoptit nevasta, normal tu, ce credeai că-i vânzătorul de bilete?, taci și ascultă. Bunicul s-a înclinat la noi, a dat mâna cu un scripcar și a șficuit din baghetă. Pe dată s-a pornit o muzică de nu se poate povesti la nimeni, așa de frumoasă, așa de blândă cum nici la biserică în Ajunul Crăciunului nu am auzit, am simțit niște furnicături din moalele capului până pe spate și mai mult pe ceafă unde mi s-a ridicat tot părul. Și au continuat domol și frumos și toate mi s-au părut bune pe lumea asta și am înțeles atunci ce a căutat draga mea fetiță toți anii ăștia și pentru ce s-a canonit ca Iisus pe cruce. Am simțit că mi se umezesc ochii și tot atunci am mai primit o palmă peste cap. Maică-sa mi-a cerut scuze imediat și l-a amenințat pe Sebastian, copilul, că nu mai are voie la jocuri pe calculator. Nu cred că l-a interesat foarte mult pe Seba care i-a strigat că se plictisește și a început s-o tragă pe soră-sa Otilia, de plete. Eu încercam să nu-i bag în seamă și să ascult mai departe muzica. De la o lojă o fetiță a scăpat o poșetă pe coafura unei doamne foarte simandicoase care a strigat un „Pi!”, dar s-a oprit la timp. Fetița cu bucle a început din nou să alerge pe culoar cu bunică-sa după ea. Din toate părțile auzeam fojgăieli, chicoteli și tropăituri de nu m-am mai putut bucura de muzică, un tânăr de lângă mine a început să sâsâie în jur, nevastă-mea s-a luat după el așa că am început și eu, sâsâiam toți ca gâștele și tot degeaba. De câteva ori m-am întors la Sebastian și Otilia ca să-i sâsâi, dar maică-sa și bunică-sa își cereau scuze zâmbind duios la mine și privindu-mă ca vacile, o dată chiar le-am spus să facă liniște și mi-au răspuns „Lăsați domnule, sunt copii, ce să le facem?” De parcă le-a condamnat cineva să vină cu pruncii la balet! Nu mai spun cum o bârfeau invidioase pe mama cu pruncul, eu cred că muierile astea de-ar putea ar veni direct din maternitate la spectacol, să le vadă lumea. S-au mai potolit puțin când s-a tras cortina și au apărut dansatorii. Era și mai grozav acum și toți se mișcau deodată pe muzică, părea că plutesc pe scenă, dar cine se mai putea bucura, eu deja eram numai nervi și trăgeam cu urechea în spate ca să mă feresc la timp de o nouă binecuvântare din partea lui Seba. După o vreme bună a venit și momentul mult așteptat de familia Irimieș. A apărut Ancuța. Of, Doamne că frumoasă mai era, de-abia am recunoscut-o. Numai pe vârfuri umbla și se înclina și se învârtea, ba o mai ridicau și băieții și o duceau pe sus și apoi o coborau înapoi pe pământ ușor de tot de parcă era o pană. Draga tatii, mi-a topit toată inima. Până și copiii din sală s-au liniștit câteva momente. Dar numai câteva. Pe când alte balerine au venit în față și Ancuța era ieșită din scenă, Otilia a văzut-o pe fetița cu bucle cum stătea în primul rând, lipită de buza gropii unde se agita bunicul. Imediat a început să se smiorcăie că vrea și ea în față. La început în șoaptă, apoi tot mai tare până m-am întors eu și m-am răstit la bună-sa să o scoată din sală. A strâmbat baba din nas, dar a luat-o de mână și au ieșit, Domnul fie lăudat! Ca după doar un minut să le văd cum intră înapoi, baba cărând un scaun. Nu ziceți că a așezat-o lângă scenă, pe culoarul central? Atâta minte avea femeia asta. Lui Sebastian, copilul minune, atâta i-a trebuit, imediat s-a cerut și el în față. Tot atunci a intrat în scenă Ancuța mea, îmbrăcată cu altă rochie în negru și vișiniu, un trandafir pe cap și un evantai mare în mână. Am simțit că ceva nu va fi bine. Seba a început să o tragă pe Otilia de pe scaun, asta nu s-a lăsat, pe scenă Ancuța și-a luat avânt și un flăcău bine făcut a ridicat-o într-o mână sus, sus de tot deasupra capului, și Seba i-a tras un pumn în nas surorii sale care a slobozit un răcnet de s-a zguduit candelabrul. Flăcăul cela a tresărit, s-a dezechilibrat și a scăpat-o pe Ancuța, pe fata mea, direct în cap. Mai multe femei din sală au strigat de la sperietură ca și nevastă-mea. Eu am crezut că-mi pierd mințile și văd roșu. Ancuța s-a ridicat săraca, dar se vedea că e amețită tare și a ieșit împleticindu-se din scenă cu o suferință pe față cum n-am mai văzut-o niciodată. Orchestra a continuat și celelalte fete au dat să danseze înainte, dar eu eram deja în picioare. I-am înșfăcat pe Seba și Otilia de mânuțe și am dat să-i scot din sală. Imediat am auzit un „Cum îți permiți domnule? Cine ți-a dat dreptul?”, „Cine?” am strigat. „Ãl de Sus, babă proastă!” și am vrut să-mi văd de drum, dar imediat mi-a sărit în cale un tinerel, așa cam la 30 de ani care s-a luat de mine, să-i las nepoții în pace, că nu-i treaba mea să fac ordine în sală și că-s un țăran prost. Atâta mi-a trebuit. Pe mine mama m-a învățat în femei să nu dau oricât ar fi de toante, nu dau nici în copii, decât așa părintește cât să priceapă ce-i bine și ce-i rău, dar de bărbați mama nu mi-a spus nimica, și am și de unde da, că doar numai cu mâinile lucru. No, stai tu dragă, că te învață Irimieș vârsta la care-ți poți duce nepoții la operă. Și i-am ars una peste bot de-a picat pe spate. Atunci s-a stârnit tot circul. S-au mai ridicat vreo patru și au tăbărât pe mine, frate-mio mi-a sărit în ajutor și deși s-a îngrășat de când face taxi, are și ăsta vână de când era șofer pe tir. Pe vreo trei i-am culcat și alții au apărut imediat, dar și de partea noastră au sărit câțiva, cred că erau studenți, prieteni de-a lui Ilie că tot strigau ceva despre educație și cămine. De pe scenă au șters-o toți, dar orchestra a mai continuat ceva vreme până a primit bunicu’ o umbrelă peste șale. Eu cu Ștefan ne luptam spate-n spate, în mijlocul culoarului, mai ceva ca-n școala generală. Din galerie am auzit larmă mare, apoi un răcnet „Pentru Roșia Montana!” și atunci a năvălit în sală un puhoi de tineret și ăștia au început să împartă la pumni și palme fără nici o lege, la toți care n-au apucat să fugă din sală, domni eleganți la costume, ziariști, pensionari, doamne în ținută de seară, toți au primit câte o măsură, să nu fie cu supărare. Până la urmă a intrat poliția și apoi jandarmii cu bâtele și ne-au liniștit pe toți. Eu nu mai știam pe ce lume sunt, luasem și eu ceva pumni și bulane pe spinare, așa că gâfâiam din răsputeri pe jumătate mulțumit, pe jumătate îngrijorat de fata mea pe care n-o mai văzusem de la accident. Nevastă-mea a reușit să se strecoare în culise și s-a întors cu vestea că e bine, dar nu se oprește din plâns. Eu atunci am mai îndesat un cot în burta unui părinte ca să mă răcoresc, pe ăsta îl dibuisem de multă vreme, era tatăl sugarului de lângă mine și i-am și strigat „Dar nu poți dobitocule să-l ții acasă până nu mai face pe el și înțelege ce-i aia balet?” Un jandarm mi-a pus cătușele și dus am fost la arest, împreună cu jumătate din sală. A fost proces și tămbălău mare în oraș pe seama spectacolului de balet Carmen cu premiera în 6 octombrie 2012. Toată vina a căzut pe capul meu, m-au prezentat la televizor și în ziare ca pe un nebun care a sărit să bată copii în timpul spectacolului. Mulți au primit condamnări la închisoare cu suspendare, numai eu Adrian Irimieș am primit cu executare, poate și pentru că Sebastian și Otilia sunt copiii judecătorului Ștefănescu pe mâna căruia am încăput. Nu-i bai, știu că nu-i frumos că m-am bătut, om în vârstă și la casa lui, nici că i-am stricat de tot spectacolul fetiței mele, am să ispășesc pedeapsa de la Dumnezeu și n-am să mă plâng, dar acum spuneți și dumneavoastră, nu ați fi făcut la fel în locul meu? Și eu sper că până la urmă tot a ieșit și un bine din toată treaba. Ancuța m-a iertat și îmi spune că la spectacole nu mai vin decât puțini copii în sală și ăștia sunt dintre cei cuminți care ascultă atenți și se uită cu ochii mari, cum se uita și ea pe vremuri la televizor când dădeau balet. Asta mă face să rabd mai ușor închisoarea. Cam asta e povestea mea domnul scriitor, mai corectați d-voastră greșelile mele de scris, că n-am decât opt clase și le mai potriviți unde credeți că n-am zis bine, dar să nu tăiați nimic din fapte ca să înțeleagă lumea bine ce s-a întâmplat. Vă mulțumesc frumos și vă rog eu, un tată necăjit, nu vă duceți copiii la spectacole care nu sunt pentru ei. Nu-i ce trebuie și mai ales, nu se știe ce oameni sunt în sală, poate dați de unii tot așa proști și violenți ca mine. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate