O vedeam cum străbătea în lung și în lat cel de-al treilea peron al gării. Purta un palton roșu aprins, cizme negre și avea părul lung și blond. Mai blond decât soarele din acea zi melancolică de toamnă. Cu mâna stângă trăgea un geamantan mult prea greu pentru brațele ei firave. Cu mâna dreaptă ținea telefonul la ureche. Lacrimile curgeau torențial din ochii ei căprui. Ploua cu rimel peste obrajii ei fini. Cu vocea înecată în suspine rostește tragic:
-''Mi-ai promis că nu o să se întâmple așa. Nu îți pasă că sufăr?''
Nu cred că îi păsa. Așa cum nu le păsa nici claxoanelor locomotivelor că le perturbă conversația. Glasul roților trenurilor care intră în gară îi acoperă plânsul. Melodramă feroviară.
Dialogul telefonic a durat aproape un sfert de ceas. Ea s-a așezat pe un scaun de plastic, închizând telefonul furioasă și trântind geamantanul. Apoi a continuat să plângă. Femeile care plâng sunt expresia fragilității și a inocenței. Fragilitate care le maximizează frumusețea. Femeile care plâng reprezintă cea mai tristă formă a frumuseții și în același timp cea mai pură formă a ei.
O priveam cum suferă pe un scaun murdar într-un decor dezolant, mecanic și nepăsător. Aș fi vrut să mă duc la ea, să îi spun o vorbă bună, să o îmbrățișez. Dar știam că nimic din ce aș fi putut face nu i-ar fi îndulcit durerea. Am rămas înghețat ca un aisberg pe scaunul meu, fumând cu nesaț dintr-o țigară ieftină. O admiram. Suferința are părul blond și poartă roșu. Suferința e frumoasă ca o zi rece, dar însorită, de toamnă, în care iubirea se pierde pe calea ferată în sunetul asurzitor al locomotivelor.
Și-a dat seama într-un târziu că stă pe un peron greșit. Și-a luat geamantanul și a început să pășească tristă printe căi ferate ca o Anna Karenina modernă. S-a urcat în tren și a plecat.
Soarele a apus exact ca povestea ei de iubire. Poveste despre care credea că nu va avea sfârșit.