chat twf





Gauss era din nou la universitate. Primise un mic împrumut de la tatăl său, și cu acest nou avans, cuteză o ultimă încercare. Nu știa însă de unde să înceapă. De la ultimul studiu – istoria artei – fusese exmatriculat, fiindcă nu se prezentase regulat la cursuri, plus de asta părăsise universitatea pentru câteva luni nedând nici un semn de viață. Trebuia să găsească o ușa deschisă în care să-și pună piciorul. Se găsea la zero. Poate era deja prea târziu! Reușise să-și găsească un apartament la periferie, un loc nefrecventat de studenți, dorea să nu fie recunoscut de foștii colegi. Rupsese orice legătură cu Sara, fiindcă nu se simțea în stare de a se confrunta cu o femeie. Adevărul era însă altul: Îi era rușine de sine și nu vroia să-și arate slăbiciunile față de ea. Se hotărâse să o contacteze din nou, atunci, când își va fi terminat studiul!
Sara suferise mult de pe urma acestei rupturi și se simțea extrem de dezamăgită. Aștepta însă un semn. Totuși, viața curgea în continuare și fără Constantin. Terminase studiul și primise un post de profesoară de liceu la un oraș din provincie. Iar acum era cea mai frumuoasă profesoară de engleză din liceu.
Gauss își pierduse mult din poleiala de demult. Era convins că își pierduse geniul. Nu mai era Gauss ci doar Constantin. Era un simplu muritor ca toți ceilalți, și asta îl durea enorm. De curând îl văzuse pe fostul lui profesor de latină, îmbrăcat simplu, pe o bicicletă veche, mereu zâmbind, mereu bine dispus. Era luna mai, banii erau pe sfârșite și Constantin era forțat să facă rost de alții, așa cum va ști!
Vroia un sfat, de la cineva mai amabil, mai înțelegător cu situația sa. Profesorul de latină îl primi în biroul său, recunoscându-l după ani de zile.
-Da, zise profesorul, îmi aduc aminte de discuțiile cu d-voastră. Despre Mucius Scaevola, despre Cezar, ați fost mereu pregătit! I-ați citit pe toți: Petronius, Marțial, Juvenal, Cusanus... Trebuia să fi terminat demult studiul, nu?
-Știți cum e zicala: Cât trăiește, omul învață, zise Constantin încercând să-și păstreze demnitatea. E atât de învățat, încăt practic învățatul nu se poate termina niciodată. Autorii latini, apoi greci, apoi francezi, englezi... Apoi istoria artei, pe care a trebuit să o abandonez, minți el, ... Acum sunt din nou în primul an de matematică și engleză...
-Deci nu, se miră profesorul, care între timp se pregătea să mănânce de prânz. Dar, e de necrezut! Ce s-a întâmplat? Între timp puse masă cârnați de casă, o ceapă roșie întreagă, o franzelă mâncată pe jumătate.
Constantin care urmărea ce punea pe masă profesorul, formula în gând ce să răspundă. Profesorul îi prinse privirea studentului și crezu de cuviință să-i de-a o explicație.
-Da, uite asta mănânc! Trebuie să mă mulțumesc cu atât. Sunt despărțit, trebuie să plătesc pensie alimentară pentru doi copii, și să-mi hrănesc familia actuală. Trebuie să faci compromise când iei hotărâri mai serioase în viață! Nu știi ce te-așteaptă! Ești pregătit pentru toate situațiile, ai destui bani de plătit toate datoriile, sau te dai bătut și te apuci de băutură?
-Tocmai acum, sunt deja în situația de a trebui să fac rost de bani, altfel nu termin studiul, zise Constantin folosindu-se de întorsătura discuției.
-Împrumuți de la bancă? zise profesorul fără ocolișuri.
-Nu am bonitate, zise Constantin. Nu mai vreau să depind de părinți, și nici de bonitatea lor.
-Atunci trebuie să lucri, concluse simplu profesorul.
-Dar ce? întrebă Constantin, mă simt așa de dezorientat.
-Ca om de servici, e cel mai simplu. Acolo vei găsi totdeauna de lucru, zise profesorul cu cea mai mare dezinvoltură.
Constantin nu-i veni să-și creadă urechilor, nu se așteptase la o așa sugestie! Pentru el o astfel de realitate ar fi fost zdrobitoare. Chiar așa, nu, gândi el. E imposibil! Se lupta să-și mențină cumpătul și să nu-l pălmuiască pe profesor, care precis își bătea joc de el.
-Precis, se poate găsi ceva mai pe măsura mea, zise Constantin cu dârzenie.
-Desigur, zâmbi profesorul cu falsitate, dacă poți, nu văd unde e problema. Dar ca om de serviciu mergi la sigur. Sunt și alții, care încep așa!
Se lăsă o tăcere penibilă. Constantin nu vroia în nici un caz să se umilească într-atât, încât să se arate și bucuros, că a fost scos astfel din impas. Profesorul însă știa ce îl rodea pe student. Vroia să-l ia tare pentru a scăpa de acesta cât mai repede. Avea el singur destul de multe griji pe cap.
Dar apoi se încercă ca și psiholog, nu fără o oarecare malițiozitate: Credeți că nu sunteți făcut pentru o astfel de muncă? În definitiv e o slujbă ca oricare alta. Câte femei de servici sunt, câți măturători de stradă, și aceștia sunt oameni.
-Am văzut eu, cum sunt tratați acești oameni, răspunse Constantin. Acești oameni sunt invizibili! Da, o calitate, pe care o împart cu toți cei slabi din societate, cu cei ce nu reușesc!
-Cum pot să te mai ajut, întrebă apoi profesorul vroind să schimbe vorba, cu toată seriozitatea, de care era în stare să se prefacă.
-M-ați ajutat deja foarte mult, zise Constantin dorind și el să iasă cât mai repede din încăpere.
-Vă pot da un citat din Rilke, dacă credeți că ajută, zise profesorul mai îngăduitor, poate chiar sincer. Nu știu dacă-mi aduc aminte exact, dar sună cam așa: Nu mă supăr dacă așteptările mele nu se împlinesc, ci mă bucur de tot ce-mi aduce viața! Dar poate mă înșel.
Constantin nu mai avea nici o folosință pentru citate. Erau născute din experiența altora, într-o eră demult uitată. Se despărțiră. Îl lăsă pe profesor să se înfrupte din frugalul prânz și să se bucure de orice îi va mai aduce viața! Constantin simțea că-și pierde pământul de sub picioare. Încercă să-și închipuie cum ar fi, în caz de forță majoră, să accepte un astfel de job. Da, ar fi doar un job, ca toate altele, măcar provizoriu. Dar toată ființa îi spunea: trebuia să existe o altă soluție. Își lua o cafea foarte neagră și foarte amară și se așeză frustrat la o masă, în incinta facultății de filologie, acolo unde era loc rezervat pentru odihnă și pauză. O femeie tânără se apropie de el. Era o prietenă a Sarei, care era surprinsă să-l vadă pe Constantin în incinta facultății. Era nedumerită dar vroia să pară jovială, așa că se apropie de el furtunos și...
-Vai dragă ce nașpa ești! Unde-ai dispărut așa? Te caută Sara ca nebuna, strigă ea încă de la distanță.
Constantin, care nu a observat-o venind, încerca să-și aducă aminte cine este.
-Ce, nu mă mai recunoști? strigă femeia încă mascând o bună dispoziție.
Constantin se dumiri.
-Ah, salut Dana, zise el, dar nu putea să fie la fel de jovial ca ea, deși se sforță mult.
-Da’ ce-i cu tine dragă?
-Nimic, ocoli el răspunsul. Totul e bine, zise el zâmbind.
-Dar, ce te-a apucat dragă? se încruntă Dana. Toată lumea te știe de apucat, dar chiar așa, să lași fata în neștiință. Credeam că ai murit!
-Eh, n-am murit eu, zise Constantin, deși poate ar fi fost mai bine!
-Da, ăsta e stilul tău să-i exasperezi pe toți! se supără Dana. Cu tine nu se poate trăi, ești ca un sălbatic dragă. Mai bine de-ai trăi în pădure, ca pustnicii!
-Cu lupii și cu urșii, continuă Constantin pe același ton.
-Mai ești și batjocoritor, zise Dana.
-Ce te bagi tu în chestii care nu te privesc? zise Constantin.
-Cum adică? se îndărătnici femeia. Păi, dacă nu mă ocup eu de voi, ce s-ar alege de voi?
Constantin nu vroia să-i intre-n joc. Se săturase de astfel de oameni indiscreți, care se hrăneau din viața și necazurile altora. Îi venea s-o trimită dracului, cu toată grija ei cu tot. Păcat, că nu era la telefon, fiindcă i-ar fi închis telefonul. Dar așa era mai greu să scape de ea.
Dana observă că bărbatul din fața ei avea o privire absentă, ceea ce însemna, că nu-i mai acorda nici-o atenție, ceea ce o întărâtă și mai tare. Dar de dragul Sarei rămase politicoase.
-Și ai de gând să vorbești cu ea? zise ea.
-Acum am alte griji, decât să stau după fustele femeilor.
Primul impuls al Danei era să plece numaidecât! Fața i se înăsprii.
Se îndepărtă, fără să mai salute.


Constantin mai încercă la actualul profesor de gramatică al limbii engleze. Într-o zi dee joi, după cursul pe care-l avusese mai de dimineață, Constantin se hotărâ să-l viziteze pe profesor în biroul său. Fiindcă nu avusese motiv să mai caute după acest birou, îi luă cel puțin jumătate de ceas, până ajunsese la etajul trei, prin labirintul de culoare, și încăperi, unde te puteai lesne chiar pierde.
Bătu la ușă, nici un răspuns. Încercă să deschidă ușa: încuiată. Ce ghinion, se gândi Constantin și se pregătea să-l aștepte, oricât ar dura. Pe coridorul strâmt și neluminat îndeajuns, nu erau nici scaune, nici alt obiect pe care să te poți așeza. În schimbi erau mese pline cu hârtii și broșuri, dulapuri de metal pentru acte, arhive... Constantin nu dorea să aibă de-a face cu așo o dezordine și își căută o carte de citit. Timpul trecea, nici urmă de profesor. Prin fața lui circulau tot felul de oameni, pe care nu-i văzuse în viața lui, secretare, femei de servici, studenți în căutarea profesorilor lor. Una din secretare, dacă văzu, că studentul din fața ușii șefului ei nu mai pleacă, trecuse deja vreo jumătate de oră, dacă nu mai mult, se gândi, să vină și să-l lămurească. Se apropie tiptil de Constantin, care nu o observase venind și-i șopti la ureche:
-Ști, profesorul, pe la ora prânzului obișnuiește, să ațipească nițel.
Constanin se înfioră mai întâi, dar se dezmetici repede, ca apoi să propună secretarei, fiindcă gândise, că aceasta ar fi trebuit să fie secretara, să-i facă un termin.
Aceasta îl învită în camera ei, alături de camera profesorului. Ajunși acolo, Constantin observă o ușă, care era foarte puțin întredeschisă înspre camera profesorului.
Secretara se așeză la biroul ei și-și căuta o bucățică de hârtie și ceva de scris. Constantin profită de ocazie și privi în camera profesorului mai de aproape. Îi văzu picioarele. Profesorul dormea la ora prânzului, nedorind să fie deranjat, la el în birou, pe podea! Constantin, dezamăgit de așa oameni, nu mai așteptă după secretară, ci plecă fără să-și mai ia rămas bun. Secretara se mulțumi să dea din cap ca semn de dezaprobare, ca apoi să-și bea în continuare cafeaua ness.
Pe profesor îl va întâlni cu altă ocazie, gândi el.


Nevoit să câștige bani, Constantin trebuise totuși, să se angajeze ca om de servici. O companie privată urbană îl luă îndată. Într-o luni, se prezentase la ora cinci, la cartierul general al unităților de salubritate și observă cum oamenii, preluîndu-și misiunea pe ziua respectivă, dispăreau unul după altul cu mașinilie companiei la locul de muncă repartizat. Constantin spuse celui ce părea că dă indicații altora, că are nevoie de lucru. Nici o problemă, veni răspunsul. Putea să înceapă îndată. Va fi repartizat unei echipe, care se ocupa cu menținerea salubrității în clădirea unei bănci, trebuia... Dar restul nu l-a mai perceput.
Orele de lucru: Zilnic între cinci și opt dimineața. Constantin acceptă, cu o condiție. Sâmbătă și duminică nu. De acord.
În drum spre casă, Constantin gândea: De la cinci la opt la bancă, apoi la cursuri. Totul ar putea funcționa perfect. Doar amorul propriu nu putea accepta realitatea. Ar trebui să-și calce peste mândrie și să-și continue viața, semusta el. Dar nu se putea liniști! Îi era teamă să nu i se cracheze mintea!
Singur se aduse în așa situație. La cursuri nu putea sta atent, avea tot timpul senzația de vomă, dar nu-și oferi luxul să plece în oraș. Trebuia să înfrunte realitatea! După cursuri își luă mașina și plecă aiurea. Se enerva la fiecare semafor care-l oprea. Se părea că toate lucrurile îi blocau înaintarea în viață. Ajuns la periferia orașului, toată atmosfera se transformă. Natura rurală a periferiei îl liniștea, îl făcea să se simtă ca și acasă. Opri mașina lângă trotuar, apoi coborî. Vroia să nu mai ajungă acasă, vroia ca ziua aceasta, să nu se mai sfârșească, însă pentru a schimba cursul zilei de mâine, era deja prea târziu. Constantin mergea fără țel, pe trotuarul nereparat, brăzdat la fiecare pas de riduri defectouase. Pășea cu privirea în pământ, până ce din interiorul unei curți cu un gard de sârmă, un câine mare, o corcitură nenorocită și supărat pe toată lumea, fugi spre el, lătrând puternic, și-l scoase din gândurile sale lugubre.
Se hotărî să meargă mai vigilent, să fie atent la lucrurile și vietățile din jur. Trecu pe o potecuță îngustă, pe un stâlp de gard, cam la înălțimea capului său, ședea lungită o pisică leneșă, la umbra salcâmilor din jur. La apariția lui Constantin pisica îl privi cu un oarecare interes, ca apoi să miaune după o mângâiere. Era o pisică gri, probabil de rasă, gândi Constantin, care se opri și o mângâie pe cap. Mulțumită, pisica începu să toarcă. Constantin se mai împăcă cu sine și își făcu curaj pentru ziua de mâine. Pisica se plictisi însă repede și plecă fără să-și ia rămas bun.
-Bestie mică, spuse Constantin în urma ei. Dar era și el mulțumit. Animalul îi readuse puțin voia bună.
Constantin era singur. Solitudinea pe care și-o alesese, până își va restabili situația, era profundă, poate chiar mai profundă decât acea a unui motan din periferie. Apoi merse în continuare. Fără să știe cum, ajunse la marginea orașului, urmând acum șoseaua națională. Erau cinsprezece kilometrii până la așezarea următoare, citi el pe tabla de circulație. Se opri încercând să nu inspire praful și gazele de eșapament. Mașini, camioane, biciclete, căruțe treceau pe lângă el fără încetare. Dezgustat de gălăgie și mizerie se pregăti să se întoarcă. Dar puțin mai departe, pe partea opusă a șoselei văzu o scenă, care îi trezi interesul. O tânără îmbrăcată sumar, stătea în soare, și se făcea că scrie sau citește un mesaj pe mobil. Puțin mai departe, doi bărbați opriseră o rablă de dubiță, deschiseră capota de la motor și se făceau, că repară ceva, tot vorbind și gesticulînd nervos. Când traficul deveni mai rar, unul din bărbați se repezi la femeie și se păru că îi propune ceva. După un scurt schimb de propoziții cu subînțeles, s-a văzut, că au căzut de acord. Bărbatul îi făcu atunci semn celuilalt că totul e-n regulă. Celălalt trânti capota și se urcă precipitat la volan, pornind motorul. Al doilea bărbat și femeia se îndreptară spre mașină. Femeia, pe niște tocuri cu totul neadecvate pentru marginea șoselei, mergea încet și nesigur, în timp ce bărbatul tot zâmbind, o împingea tandru de la spate, privind înfricoșat în toate direcțiile pentru a nu fii observat (ca și cum ar fi comis o crimă) și urcară amândoi în dubiță, care dintr-o dată nu se arătă deloc defectă. Pe Constantin îl amuzase mutra bărbatului ce înfăptui acostarea propriu-zisă, o mutră de mitocan, a cărei fizionomii se schimbase de mai multe ori pe secundă, relevând stări sufletești instabile, de la tandru, la bucuros pentru ce-l așteaptă, de la înfricoșat, la demonic, plin de dorinți carnale, de la remușcări și frică de păcat, la grija să nu fie prins, și cel mai nostim, i se văzu îndoiala: de a împărți sau nu împărți prada cu celălalt! În sfârșit, dispărură apoi în sensul opus orașului, lăsând în urma lor un fum greu de motorină arsă incomplet. Constantin plecă înapoi spre mașină, aici nu avea ce să caute.
Dormise prost. La patru sună ceasornicul, pe care Constantin îl oprise cu furie. Dar în momentul următor se potoli. Trebuia să rămână calm. Apoi, în zece minute, era deja gata de plecare. Nu trebuia să facă o dramă din toată afacerea, nu avea rost. În stradă ajuns, îi trecu prin gând să ia mașina, dar i se păru că era ridicol! Dar, să ia un taxi! Asta ce ar fi fost? Până la urmă plecă pe jos. Era încă noapte. Mijloacele de transport în comun încă nu erau distribuite, pe străzi, nu toate neoanele funcționau. Se orienta mai mult după harta orașului pe care și-o imprimase de mult în creier. Mijloacele de reper erau inutile. Era liniște, pe ulițe, apoi pe lângă blocuri, doar pe alocuri era luminată vreo fereastră. Câinii lătrau pretutindeni. În depărtare se auzeau și unii cocoși care vroaiu să pară mai avid la datorie decât ceilalți. Aveau și ei jobul lor. Constantin se gândea la filmul Samuraiul, cu Alain Delon, pentru a evita să gândească la sine. De ce n-ar avea și el, Constantin, o sosie, care să-i preia partea mai grea din viață? De ce nu era scutit de scenele neplăcute? Dar asta era diferența între viață și film! Ajunse la servici la timp. Patruzeci de minute pe jos, pe întuneric era totuși mult. Era deja obosit. Ceea ce îl făcea mai imun la enervări. Și aceasta făcea parte din plan! Apoi repartizat unui grup, se urcară într-un combi cu numele firmei pe el, și porniră spre locul de muncă. A trecut și de prima fază. Avea încredere că va rezista nervos celor trei ore. După aceea, va trebui să fugă la cursuri. Dar va întârzia la prima oră! La asta nu s-a mai gândit! Se înfurie din nou pe sine. Ajuns la bancă și punând mâna pe utensilele de lucru uită și de furie. Acum trebuia să fie atent la ce i se spune și la ce i se cere de la el.
Unde căzuse! Lucra cu oameni fără nici-o educație, pe care de la început îi detesta și dezaprecia. Era într-un film greșit, acesta nu putea fi destinul său. Era distant și rece față de ceilalți. Dar era stângaci la lucru. Din lehamite față de ce trebuia să execute, toată firea împotrivindu-se obiectivului muncii sale, lucra, cum se spune , ineficient. De nevoie însă trebuia să vadă cum fac ceilalți, și în cele din urmă trebuia să-i admire, cu câtă profesionalitate își îndeplineau datoria.