NOTÃ:

În probleme legate de ecologie, științele naturii, ufologie ori religie, au fost consultate, în principal, următoarele cărți: The Columbia Encyclopedia, Third Edition 1963, Eighth printing 1967, Columbia University Press, New York & London; The New Encyclopedia Britannica, 15th Edition, 1990, vol. 1-29 Ș indexes, Chicago/ Geneva/ London/ Madrid/ Manila/ Paris/ Rome/ Seoul/ Sydney/ Tokyo/ Toronto; Atlasul botanic, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1973; Atlasul zoologic, E.D.P. București, 1980; Dicționar de mitologie generală, de Victor Kernbach, Ed. Albatros, 1983; Inteligența materiei, de D. Constantin, Ed. Militară, Buc., 1981; BIBLIA, în cele două traduceri mai răspândite - Gala Galaction și D. Cornilescu - ș.a.
Așadar, "Jurnalul lui Mihai", unul din personajele cărții, nu lansează neapărat niște idei riguros originale, deoarece unele formulări ale lui sunt prelucrate sau citate din alte cărți, însă ineditul jurnalului constă în interpretarea lor și în încercarea disperată a eroului de a descoperi existența divinității pornind de la datele oferite de cuceririle științei moderne. Majoritatea situațiilor descrise în această carte, care a fost elaborată în 1987, sunt imaginare. O parte din acțiune și din personaje sunt însă reale.


"Tot așa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți care nu au nevoie de pocăință."
LUCA 15:7

PARTEA ÎNTÂI

CAPITOLUL I

Oare ce-ați zice dumneavoastră dacă un tânăr din zilele noastre, în loc să-și continue slujba avută, s-ar decide, într-o bună zi, să o părăsească definitiv și să dispară subit din localitatea unde a fost repartizat cu serviciul, izolându-se undeva departe, în mijlocul unei păduri uriașe din Transilvania, afirmând că vrea să rămână acolo ca un pustnic "pentru toată viața"? Și nu ar fi vorba despre un individ oarecare, cu apucături morbide, suferind de claustrofobie, ci despre o ființă foarte normală, un profesor stagiar, însetat de cultură, un tânăr prezentabil, deosebit de inteligent și deosebit de apreciat în societate, pe care toată lumea îl știa echilibrat și serios, șef de promoție al unei facultăți cu profil biologic, absolvită în urmă cu peste doi ani.
Desigur, auzind în treacăt despre dăscălașul anahoret, ați spune că așa ceva pare foarte puțin probabil sau că un atare individ nu poate fi în toate mințile! Și totuși există un asemenea om, departe de a fi nebun, departe de a fi aventurier, iar numele lui este Mihai Doran, un fecior în vârstă de douăzeci și șase de ani, venit aici în Ardeal, în comuna Valea Dulce, imediat după absolvirea Facultății de biologie din București.
De cum a aterizat în localitate, Mihai, care era o fire contemplativă, mai degrabă ciudată decât îndrăzneață, s-a dus direct la primar, i-a înmânat ordinul de repartiție și, privindu-l drept în ochi, i-a zis: "Ați putea să-mi găsiți o gazdă mai în apropiere de școală sau va trebui să mi-o caut eu singur?" Primarul, după ce l-a măsurat de câteva ori neîncrezător cu privirea, l-a întrebat de ce nu a cerut acest lucru directorului școlii. "Vedeți, eu am coborât chiar acum din cursa care a oprit în dreptul primăriei și habar nu am unde-i școala și cine-i directorul ei." "No, bine, flăcăiaș", a făcut primarul. "Atunci haida cu mine." Și l-a însoțit personal până la familia lui Chiva baci, croitorul satului, care nu locuia prea departe de școală. Acolo, în urma unor scurte parlamentări, s-a înțeles cu gazda ca băiatul, care este nou venit în comună și necăsătorit, să plătească o chirie de 420 de lei lunar, pentru o cameră și un antreu, plus trei mese pe zi. La acest croitor mai stătuseră în gazdă cândva și alte cadre didactice. "Mulțumesc, dom primar!" s-a simțit Mihai obligat să-i mulțumească. "Adică...tovarășe primar, vrei să zici... Nu-i așa? Ar trebui să-mi mulțumești la urmă, după ce o cunoști pe Flavia, fata gazdei, fată de măritat și destul de faină, fiindcă, la drept vorbind, de-aia te-au și primit ei numai cu patru sute douăzeci. Altminteri..."
Dar Mihai a stat doi ani în gazdă la Flavia, pe care a poreclit-o Fonfi, deoarece vorbea puțin cam pe nas - porecla s-a întins repede în tot satul, fără a se ști vreodată cine a scornit-o - însă el tot nu s-a însurat cu dânsa ori cu altă fată, deși nu se poate spune că Flavia nu l-ar fi plăcut, fiindcă profesorașul nu era nicidecum un băiat urât. Nu era el nici foarte frumos, nici prea înalt, însă mai toți îl simpatizau și-l socoteau deosebit de orice alt dascăl existent în acea localitate. Într-un fel, poate că unora li se părea prea închis la fire. Realitatea era că nu prea avea cu cine vorbi despre multitudinea subiectelor care-l pasionau, căci nimeni nu poseda nici măcar un sfert din cultura lui. Câteodată, dimpotrivă, devenea volubil și prietenos cu oricine, inclusiv cu părinții Flaviei care, tot văzând că Mihai nu are nici un gând de însurătoare, treptat-treptat, aproape că i-au dublat chiria.
De cum sosea de la școală, Mihai mânca ce se găsea, dormea puțin, își întocmea în pripă niște superficiale planuri de lecții, apoi se apuca de citit studii întregi despre flora și fauna europeană, iar duminica, dacă nu ploua, își lua rucsacul și pornea haihui prin pădurile din jur, mergând zeci de kilometri, însoțit totdeauna de Mugurel, câinele gazdei, care se atașase foarte mult de profesor. Cei din Valea Dulce observară că, după opinia lor, Mihai ar fi un tip cam ciudat, un singuratic, din care cauză babele deja scorniseră niște vorbe. Dar lui Mihai puțin îi păsa. Totdeauna, înainte de drumeție, el cumpăra două pâini mari, una pentru el, alta pentru câine. Uneori pleca de sâmbăta și se întorcea tocmai luni dimineața, mai rar marțea, înainte de cursuri, dar nu dădea niciodată semn că ar fi obosit sau prost dispus, deși nimeni nu știa în vreun fel cam pe unde bătuse drumurile și nici pe unde dormise.
Așa s-a întâmplat și în ultima vacanță de primăvară...
De cum s-au sfârșit orele de școală, Mihai s-a repezit direct la gazda unde stătea, fără să se mai oprească pe la biblioteca din incinta căminului cultural de unde obișnuia, la două-trei zile, să împrumute diferite cărți. Ca mai totdeauna, Fonfi îl aștepta plină de zâmbete și de speranțe, de data aceasta cu o tigaie încărcată cu fripturi. Părinții fetei erau plecați la CAP, iar dânsa rămăsese singură acasă.
– Ce faci, domnișoară, nu te-ai dus cu ai tăi? a întrebat-o băiatul în timp ce își deșerta toate fripturile într-o pungă mare de plastic.
Flavia îi urmărea cu atenție fiecare mișcare și veni lângă profesor să-l ajute. Ea absolvise cu un an înainte liceul, după care încercase fără succes la o facultate de horticultură și se pregătea acum să repete examenul de admitere în același loc, fiindcă i-ar fi plăcut să lucreze în domeniul agriculturii și să devină inginer horticol. Fata avea o talie zveltă, picioare frumoase, și cu toate că vorbea puțin nazalizat din cauza unei alergii permanente, după unii doctori, din cauza polenului sau a prafului, ea era curtată de toți băieții, cu atât mai mult cu cât știau că este cuminte și bogată. De toți băieții, afară de Mihai. Faptul acesta o tulbura nespus și nu știa cui să i se plângă.
– V-am așteptat pe dumneavoastră, domnule profesor. Dar unde vă grăbiți așa, cumva plecați acasă, la Ploiești?
– No, nici nu mă gândesc... Îmi place mult satul vostru, mai ales împrejurimile. Pădurile din jur sunt aproape virgine, cu flora și fauna surprinzător de intacte. Cam spre ele vreau să pornesc acum. Hai, n-ai vrea să mergi cu mine?
– Vorbiți serios? tresări Flavia. Sigur că aș merge, dar nu mă lasă mama... Și cam cât ați vrea să stăm?
– Nu știu; vreo săptămână-două, o lună... Vedem noi. Poate și mai mult...
– Vai, trebuie să fie foarte interesant! Să știți că merg și fără să afle neapărat părinții. Le lăsăm un bilețel. Vreți? Dar ce faceți cu școala, că peste două săptămâni vi se termină vacanța de primăvară...
– Cu școala, zici? Ei, uite, vezi? Aia e, fir-ar să fie! Școala! Că nu prea știu ce să fac cu ea...
– Cum vreți dumneavoastră, dar eu iaca merg! răspunse fata cu un glas suav, fără nici o urmă de fonfăială. În cinci minute sunt gata!
– Nu, nu, nu, Flavia. Am glumit. Ce-ar zice lumea dacă am dispărea așa amândoi? Satul ăsta, știi, de-abia așteaptă să bârfească. S-o lăsăm baltă. Dă-mi-l deocamdată numai pe Mugurel. Poate în vacanța de vară să te iau și pe tine. De-acord?
– Luați-l, ce mai întrebați! coborî ea tonul deziluzionată, aproape înecându-se. Entuziasmul de-o clipă îi dispăru brusc. Puteți să-l luați de tot. Și-așa este mai mult al dumneavoastră decât al meu. Pe mine Mugur era ieri să mă muște, iar tata vrea să-l dea cui l-o lua. Pentru dumneavoastră mai important este un câine decât...decât...
Flavia ieși repede cu ochii în lacrimi, trântind ușa, pe când Mihai surâse cu șiretenie malițioasă în colțul gurii și se apucă să dezlege câinele, un dulău mare, frumos și negru, cu o pată albă pe piept, care se tăvălea pe jos de bucurie simțind că iarăși este rost de zbenguială în toată regula și în deplină libertate.
După câteva minute, porniră amândoi pe poartă. Mihai părea mai vesel ca de oricând. Pe spinare purta un rucsac mai umflat ca de obicei. În mâna stângă ținea o undiță automată, iar în cea dreaptă un geamantan burdușit zdravăn care, pentru că nu se închisese bine, îl legase jur-împrejur cu o curea și cu o sfoară. După felul cum mergea el repede, se putea deduce că, totuși, rucsacul și geamantanul nu erau încărcate cu lucruri chiar atât de grele.
Din acea zi însă nimeni nu i-a mai văzut. Dispariția lor devenise pentru întreaga comunitate o enigmă. Toți intrară în alertă.
Vacanța a trecut, școala începuse de trei zile, iar Mihai și Mugurel nu se întorseseră încă. Flavia a telefonat îngrijorată părinților băiatului, iar aceștia, disperați, au venit a doua zi la Valea Dulce, cam în același timp cu un inspector de la învățământ și cu delegații miliției și securității care, nimeni nu știa de ce, nu prea se grăbeau să lămurească misterul dispariției. Însă elevii, părinții și restul cadrelor didactice au insistat să se accelereze căutarea. Tocmai când cercetările erau să ia proporție, s-a primit o scrisoare pe adresa școlii din partea lui Mihai, fără a da vreo indicație asupra locului unde se găsea. Stupefacție pentru toată lumea: Mihai Doran anunța că își prezintă demisia, specificând că acolo unde se află el în momentul de față se simte fericit, foarte fericit, și că nu trebuie să-l mai caute nimeni, deoarece nu are de gând să se mai întoarcă vreodată la școală! O scrisoare similară primiră și părinții săi de la Ploiești. Era indiscutabil scrisul lui, întărit prin semnătura-i aproape inimitabilă, cu o caligrafie impecabilă; așa că, după aceste anunțuri, nimeni nu l-a mai căutat, începând cu autoritățile care au declarat că renunță la alte investigații. În locul lui a fost numită, ca suplinitoare, soția primarului care terminase liceul seral din Orașul Nou, localitatea cea mai apropiată de Valea Dulce, situată cam la 14 km distanță. Numai părinții băiatului erau în continuare alarmați, până ce o nouă epistolă, în care Mihai le explica detaliat că încearcă o experiență spirituală unică, i-a mai liniștit puțin, deși nu cine știe ce. Fiul lor le relata că a simțit mai puternic ca niciodată nevoia imperioasă ca să se izoleze de societate pentru o perioadă de timp - nu știe exact cât - spre a se putea reculege totalmente.
"Caut un răspuns, un răspuns fierbinte la o întrebare fundamentală care mă ucide. Am nevoie de meditație în absolută singurătate... Deocamdată nu mă interesează societatea umană, mai ales aceasta de la noi, plină de atâtea contradicții, de mizerie, crime politice și minciună! Iubesc natura mai mult decât orice sistem socio-politic. Iubesc o privighetoare mai mult decât orice statut încadrat în scoarțe roșii. Un căcărez de căprioară îl socotesc mai prețios decât toate doctrinele partinice "revoluționare" din această parte a Europei. Aici, în aceste locuri, sub întinsul senin al cerului, mă simt liber și suveran! Nu recunosc altă autoritate decât legile drepte ale naturii și nu mi-e teamă de nimeni. Nu mă preocupă opinia nimănui din preajma voastră. De aceea nu mă interesează ce zic colegii, nu mă interesează ce zic elevii și ceilalți oameni despre mine. Și nu mă interesează nici ce credeți voi! Mai important decât toate este să ajung cât mai repede la acel răspuns final... Pentru găsirea lui, deocamdată trebuie să mă retrag din lume. Restul este nimic - absolut nimic, înțelegeți?!" le scria Mihai părinților săi de la Ploiești.
– E nebun! strigă tatăl lui Mihai, care era preot-paroh la biserica "Sfinții Trei Ierarhi" din Ploiești. Nebun de legat! Îmi vine, Doamne iartă-mă, să-l pun la acatiste...

CAPITOL II

Despre tânărul inginer Florin Vernescu se poate spune că demarase și se lansase bine din punct de vedere profesional. El însuși era mulțumit de sine și încredințat că pășise, în sfârșit, cu dreptul.
Cazul lui, dacă nu era cu totul singular, era oricum o mare raritate. Inginerului îi plăceau funcțiile, îi plăceau onorurile, carierismul; îi plăceau banii și viața libertină, trăită din plin, chiar până la înnămolire... Îi plăceau mai ales femeile frumoase și aventurile galante; și îi plăcea să-i înjosească pe cei pe care nu-i putea suferi. Erau destui din această categorie. Deși recunoștea singur că avea destule vicii omenești, nimeni nu l-ar fi putut învinui vreodată de lene, de viață statică sau că ar căuta cumva activități mai lejere. Dimpotrivă, a muncit totdeauna din greu, adeseori pe brânci, a muncit nebunește chiar și atunci când munca nu-l atrăgea deloc și când îl îngrețoșa. Dar exact această scârbă îl ambiționase parcă mai mult și-l impulsionase ca să insiste și să termine totul victorios, preferând totdeauna pozițiile de avangardă de unde putea să-i zdrobească pe toți "imbecilii", cum îi numea el disprețuitor pe toți rivalii, fie ei valoroși ori nu.
De-a lungul anilor, descoperise că, de fapt, perseverența, insistența încăpățânată, la nevoie dusă până la obsesie, era cheia tuturor reușitelor în viață, elementul promotor, obligatoriu și indispensabil oricărui succes de durată. Ea era arcul care propulsiona săgeata strădaniilor lui îndreptate toate spre marea țintă situată în viitor și râvnită cu ardoare: o funcție de comandă supremă - o poziție socială cât mai de vârf! De-acum încolo, ea trebuia să marcheze corolarul vieții lui. Restul conta mai puțin. Tot atât de puțin contau și mijloacele - oneste sau nu - prin care ținta (scopul lui secret) trebuia neapărat atinsă. În fond, numai datorită perseverenței progresase până aici.
Într-o societate ca societatea românească în care trăim, soluția intrinsecă a găsirii drumului spre vârful piramidei nu i se părea câtuși de puțin complicată ori intangibilă, cu condiția să nu aibă prea multe scrupule. Văzuse pe atâți idioți cățărați pe piramida puterii, ținându-se unul de altul ca trântorii pe fagurul de miere, ajutându-se reciproc în fel de fel de mizerii și matrapazlâcuri, încât, studiindu-i in vitro, simțea, - nu simțea, ci era chiar sigur - că, prin inteligența lui nativă, va putea scutura mulți din acești paraziți, ca apoi să-i distrugă fără milă, iar pe capetele seci ale "idioților" rămași, era decis să urce ca pe niște scări vii până la punctul terminus, adică la cel de îmbinare a tuturor laturilor piramidei politice. De la bun început, și-a luat în serios rolul de abil cățărător, spunându-și că îndrăzneala personală, plus obrăznicia mai mult sau mai puțin etalată, reprezintă condiția sine qua non a oricărei reușite.
La scurt timp după repartiție, Vernescu ajunsese deja secretar UTC cu propaganda la Uzina de utilaj miner "Abatajul Roșu" din Orașul Nou. Cum se simțea supradotat cu râvnă și cu ambiții nebune, spera să cucerească cu rapiditate pozițiile cele mai înalte, fără prea multe dificultăți ori prea multe mustrări de conștiință din cauza eventualelor abuzuri la care ar fi nevoit să recurgă. Pentru început, aplica "teoria pașilor mici", a succeselor limitate, mărunte, pe plan local, adică cele de aici de la uzină, deocamdată, iar pe urmă... Pe urmă vom mai vedea noi, își zicea el.
Copil găsit pe stradă, abandonat la vârsta de aproape trei luni din cine știe ce motive, și crescut la Casa de copii orfani de la Sinaia, Vernescu s-a dovedit a fi de la început înzestrat cu un neobișnuit potențial de vitalitate și cu un bogat evantai de calități unanim recunoscute de toți: statură atletică, frumusețe de star-monstru de cinema, o inteligență sclipitoare, o voce de bariton pătrunzătoare, ambiție de fier, iuțeală în decizii fundamentale și o putere de convingere aproape hipnotică. Dorințele lui deveneau adesea porunci pentru cei mai mulți din jurul său. Știa să îmbine tonul imperativ cu ideea de necesitate chiar pentru unele fleacuri. În mod indiscutabil, avea acest dar ce l-ai fi crezut charismatic, căci era un caracter puternic, frizând o personalitate egocentrică hipertrofiată. Avea însă și multe patimi, dintre care răutatea, firea vindicativă, nu păreau a fi cele mai mici. Totuși, își recunoștea defectele deschis, nu atât din sinceritate cât din dorința de a epata, de a părea cât mai original și, poate, cât mai de temut.
Într-un fel, tot acest complex comportamental își avea explicațiile lui etiologice care i-ar putea conferi oarecum niște circumstanțe atenuante. Dar nu prea multe.
Viața dură din orfelinat îl deposedase de orice urmă de sentimentalism, făcându-l de cele mai multe ori să fie posedat de o răutate morbidă, fondată pe un sadism ce băgase spaima în mulți, iar cu faima aceasta păcătoasă se mândrea și nu făcea absolut nimic să și-o dezmintă.
La Casa de copii se bătuse zdravăn cu mai toți colegii de acolo, pe fiecare punându-l cu botul pe labe, dominându-i ca lider incontestabil și terorizându-i cu sadism ani de-a rândul. Noțiunea de milă îi era aproape străină. Pe unii, chiar din cei cu trei-patru ani mai în vârstă decât el, îi bătuse crunt, lăsându-le urme pe față, pe mâini, umplându-i cu brutalitate de sânge pentru nimica toată. Desigur, la rândul lui, încasase bătaie cu toptanul de la profesori și pedagogi, fiind în diverse chipuri pedepsit, deși toate aceste pedepse corporale care-i tăbăciseră pielea nu reușiseră să-l facă deloc mai bun.
Așa au decurs lucrurile cam până în clasa a opta sau a noua, când firea-i agresivă începuse să se mai potolească, rațiunea prevalând asupra instinctelor. Reușea din ce în ce mai mult să se stăpânească și să-și dirijeze toată energia spre studiu. Avea o memorie excelentă, grație căreia orice obiect de studiu i se părea neverosimil de accesibil. Dar fizicul i se tăbăcise global, parcă într-un fel prematur; sufletul i se împietrise și nu mai reacționa la suferințe cu lacrimi. Nici la suferințele lui, nici la ale altora. Ajunsese la stadiul că nu-și mai putea aduce aminte dacă a plâns vreodată sau nu, deși plânsese mult la început, lucru pe care nu voia să-l mai recunoască. Personal, poate că era mai puțin conștient că devenise un tânăr dur, nemilos. Dar alții au realizat că din asemenea maniere s-ar putea trage un folos și i-au speculat comportamentul. Unul dintre aceștia a fost și profesorul său de educație fizică de la liceu, care, pe cât a putut, i-a valorificat asemenea "înclinații" spre brutalitate, îndrumându-l mai întâi către box, apoi către luptele libere și karate. Pe fiecare le deprinsese cu succes, dar numai o singură dată s-a remarcat în public ieșind vicecampion pe oraș, la lupte. Nimic mai mult.
Cu adevărat imbatabil se dovedise însă la învățătură. Aici era un campion absolut, fiindcă în toate clasele de școală generală și în primii trei ani de liceu luase numai premiul întâi și multe diplome sportive. În ultima clasă de liceu s-a simțit foarte extenuat; aproape că se îmbolnăvise, dar și atunci s-a ales cu un premiu al treilea. Nu a avut posibilitatea să se prezinte de la început la examenul de admitere pentru vreo facultate, ci a lucrat câtva timp ca muncitor la "Uzina de Mecanică Fină" din Sinaia, locuind la un cămin muncitoresc. În felul acesta, și-a putut strânge un mic capital care, după câțiva ani, i-a permis să concureze la examenul de admitere din cadrul unui Institut de mine și utilaj miner. Primii ani de facultate nu au mers deloc ușor, dar cu excepția unui examen de rezistența materialelor, pe care era să-l pice, la celelalte discipline s-a descurcat totuși onorabil. În schimb, regrupându-și forțele și punându-și toată ambiția în joc, în anii patru și cinci a terminat ca șef de promoție, absolvind institutul cu diploma de inginer mecanic. În anul al patrulea de studenție devenise secretar UTC pe an, iar în anul următor secretar UTC pe facultate. Institutul l-a terminat ca membru de partid, cerând să i se permită a activa în continuare și în cadrul organizației comuniste de tineret.
Vernescu era conștient că funcțiile politice îl pot proteja bine de anumite necazuri imprevizibile, mai ales că el nu ducea nicidecum o viață de sfânt și nici nu se prea gândea să facă din aceasta vreun secret. Chiar dacă nu se deda la excese prea scandaloase ca alți colegi, îi plăceau totuși party-urile, discotecile, îi plăceau fustele ușoare, petrecerile zgomotoase, iar de câteva ori a fost adus seara târziu beat criță de colegii de la cămin, încât fusese la un pas să-și piardă funcția politică. Cu tupeul ce-i era caracteristic, cu pilele pe care le avea în comitetul orășenesc UTC, dar mai cu seamă cu una situată sus, la cel mai înalt nivel, a ieșit însă repede din încurcătură. Nu a fost nici o problemă.
Toți îl bănuiau că ar fi o unealtă, dacă nu chiar un membru al Securității, și din această cauză, colegii se cam fereau de el, mai ales că două studente din anul I susțineau morțiș că l-au văzut odată ieșind din sediul acestei instituții cu un colonel securist cu care vorbea la per tu. Teama și motivele colegilor erau plauzibile și destul de serioase. Se știe că Securitatea, de regulă, își recruta membrii ei cei mai devotați din rândurile copiilor de la orfelinate, iar un tânăr de genul lui Florin Vernescu pentru nimic în lume nu le-ar fi putut scăpa din vedere. Până și profesorii deveniseră circumspecți și se temeau să se pună rău cu un asemenea student. Probabil, de aceea, când partidul și decanatul l-au propus ca asistent universitar, corpul profesoral a reușit să-l înlăture delicat, oferindu-i un post bun la această uzină nouă din Transilvania, unde și-a luat startul cu un salariu onorabil.

Uzina "Abatajul Roșu" era cea mai mare întreprindere din țară cu un asemenea profil, unde se fabricau tot felul de utilaje minere pentru toate tipurile de abataje și pentru exploatările minere de subteran și suprafață. Multe din instalațiile noi erau provenite din import, celelalte fiind indigene. Fabrica avea un număr considerabil de salariați și cele mai reușite produse, precum pickhammere, conveiere rulante, vagonete, minilocomotive electrice, combine carbonifere de abataj, luau drumul exportului în peste 45 de țări ale lumii. Inginerului i-a plăcut mult această întreprindere și, desigur, dacă ar fi vrut să rămână totuși asistent universitar, se știe că și-ar fi realizat ușor acest deziderat. Dar el nu a optat nicidecum pentru un atare post, întrucât ar fi fost remunerat cu o sumă mai mică decât în industrie unde, oricum, condițiile de avansare sunt mai rapide ca în învățământul universitar, iar regulile de viață socială mai puțin restrictive. Așadar, cadrele didactice de la institut au putut răsufla în cele din urmă ușurate.
Când au avut loc alegerile pentru organizația de tineret din întreprindere, pe baza recomandărilor bune pe care le avea, a fost ales secretar UTC cu propaganda, paralel fiind și membru în biroul organizației de bază PCR, iar din această dublă poziție de forță își rezervase un birou foarte luxos și spațios, unde era servit de funcționarele din birourile vecine cu câte două, trei cafele columbiene pe zi. În rest, răspundea de asamblarea motoarelor la noua secție de reparații scule ce urma să se deschidă în curând ca o anexă a marii uzine și se ocupa de ultimele finisări de la acest viitor loc de muncă. Totuși funcțiile sale politice îl nemulțumeau, pentru simplul motiv că i se păreau prea mici, prea insignifiante.
Constatând că Ion Bățău, secretarul de partid al întreprinderii, este un om slab, lipsit de orice urmă de cultură și de personalitate, și că George Ionescu, directorul întreprinderii, este un individ timid și nepriceput, inginerul Florin Vernescu se gândea serios pe care din ei să-l uzurpeze primul: pe director sau pe secretar, fiind sigur că una din aceste funcții va fi în curând a lui. Era numai o chestiune de timp și de preferințe, dar dânsul nu avea răbdare și, de aceea, încă din primele ședințe începu să-i critice aluziv când pe unul când pe altul, fiindcă atunci când nu era nervos putea mânui un vocabular elegant, avocățesc, plin poate de prea multe prețiozități căutate. Cu siguranță că nici unul nu-i înțelesese toate neologismele din expresiile culese din zecile de romane clasice și polițiste pe care le citise cu nesaț în timpul liber. De fapt, asta și voia: să producă confuzii și dezbinare. "Nu cumva aș fi fost mai bun ca avocat ori ca judecător?" se întreba câteodată destul de serios inginerul în sinea lui. Oare un jurist poate sui mai repede treptele măririi? Se cam îndoia... În alte situații însă devenea foarte vulgar și violent în vorbe și în fapte, renăscând în sufletul lui copilul sălbatic de odinioară. În asemenea momente aproape că nu se putea stăpâni.
După câteva luni, observă că directorul - un omuleț chel care-i trecea puțin de cot - dădea vădite semne de intimidare când intra aferat în biroul său, fără ca măcar să ciocăne la ușă. Proceda în mod deliberat în felul acesta, ca să-l enerveze și să-l provoace. Dar bietul Ionescu se făcea că nu-i observă impolitețea. Probabil că statura sa atletică, de aproape doi metri, îi crea acest complex de inferioritate.
În orice caz, Vernescu era încă în mare dilemă: care post o fi totuși mai bun, pentru care s-ar merita să lupte mai mult: pentru cel de director ori pentru cel de secretar de partid? În unele întreprinderi și instituții directorii erau aceia care aveau cuvântul și conduceau totul, dar în cele mai multe secretarii de partid erau vioara întâi. Aici ambele poziții erau vulnerabile și ambele ușor de cucerit. Ajungând director, ar fi avut desigur salariul cel mai mare și, implicit, prin firea și funcția lui, posibilitatea incontestabilă să-i subordoneze masiv și să-i intimideze pe toți ceilalți punându-i la muncă serioasă, pentru că treburile nu mergeau prea bine în uzină. Setea sa de predominare, i-ar fi fost satisfăcută din suficiente puncte de vedere, fiind conștient că în societatea dură și dictatorială în care trăiește nu poți supraviețui liniștit dacă nu ești tu însuți dur și imperativ. Căci, la urma urmei, ce reprezintă Puterea unui asemenea stat dacă nu o mare violență permanentizată de liderii lui politici și legalizată prin legi și ordine de uz intern, extinsă la scară națională?
În această conjunctură, intimidarea cuiva era o armă bine verificată de el. Ea a dat întotdeauna rezultate excelente, aproape instantanee. Folosind-o fără mustrări de conștiință, a descoperit că în firea oamenilor se trezește acel spirit gregar ancestral care-i direcționează pe indivizi să se supună timorați, reactivându-le comportamentul de turmă. După o generație-două de conviețuire colectivă sub rigorile fricii și ale interdicțiilor, turma însăși capătă reflexe condiționate pavloviene și aproape masochiste, dorindu-și diriguitori duri, impulsivi, dacă nu chiar sângeroși, complăcându-se până la cea mai jalnică stare de obediență capabilă a topi orice personalitate, orice rezistență încăpățânată care ar fi fost necesară unei supraviețuiri cât de cât demne. Odată atins acest stadiu de somnolență a maselor, de la el înainte poți face absolut orice vrei cu oamenii, pentru că ei vor deveni cei mai maleabili roboți.
Iată pentru ce Vernescu era de acord cu teoriile filosofului Friedrich Nietzsche despre necesitatea supraoamenilor într-o societate plină de contradicții ca aceasta de aici. Ca director, el ar face din uzină un mic stat de obedienți entuziaști și productivi unde ordinea ar fi regula generală supremă. Un model de "stat în stat" miniatural care ulterior ar putea fi extins la scară națională.
Pe de altă parte, devenind secretarul organizației de bază, ar fi avut un altfel de prestigiu, unul politic, deloc de neglijat. De aici, fără discuție, ar putea promova rapid, poate chiar mai ușor, în comitetul județean de partid - un vis al lui mai vechi - iar de aici mai departe, și mai departe... Cine știe... Posibilitățile puteau (și trebuiau) fi forțate spre a deveni nelimitate.
De la bun început, principiul său era: scopul scuză mijloacele, iar deviza: per aspera ad astra - prin căi anevoioase se ajunge la stele, altfel spus: să lupți, să insiști, să-i înlături pe rivali, să nu-ți fie milă de nimeni, să fii fără scrupule - etc., etc. Reușita merita a fi experimentată nu numai din prima perspectivă, ci și din aceasta de secretar O.B. Va mai vedea el.
Atunci când este vorba să te afirmi, calcula inginerul la rece, nu mai au ce căuta în conștiința ta: mărinimia, compasiunea, îngăduința, iertarea, sentimentalismul leșinat. Idei perimate, tovarăși! Ele ar deveni o frână serioasă în lupta de clasă a... ideilor. Călcând prin aceste gropi, succesul nu va întârzia să fugă de la tine în brațele altuia, mai prost, dar mai puțin sentimental. El, Florin Vernescu, nu are voie să comită asemenea greșeli puerile!
Desigur, astfel de gânduri obsedante izvorau valuri, valuri din subconștientul său îmbâcsit cu prejudecăți și din substratul întunecos al unei vieți întregi. Neîndoios, omul acesta avea experiența dură a copilului din orfelinat, fără părinți, fără frați și surori, fără bunici, fără orice urmă de familie ori de alte rude. La drept vorbind, nimeni nu l-a mângâiat niciodată cu căldură, decât protocolar, cum făcuse învățătoarea lui, când îi înmânase premiul, în clasele primare, după care nu a uitat să adauge cu un fals glas matern: "Bravo, Florinele, dar să nu mai dai niciodată, băiețel, în colegii tăi și să fii cuminte, ne-am înțeles?" Nimeni nu i-a zis măcar odată: băiatul meu ori băiatul mamei; iar el nimănui nu a putut să-i spună mamă ori mămico, nimănui tăticule! Acesta este adevărul, un adevăr pe cât de trist pe atât de stupid, la care s-a gândit de zeci și sute de ori, de-i crăpa capul, dar neputând rezolva ceva cu el, a decis să nu-și mai facă probleme despre originea sa pe acest pământ, căci oricum tot nu ajunge la nici un rezultat.
De multe ori îi disprețuia pe colegii săi de școală ori de facultate când îi vedea că primesc bani cu nemiluita de la părinți, ca după aceea să-și bată joc și de bani și de părinți.
În adâncul sentimentelor lui (dar poate că nu ar fi bine spus așa, căci nu prea poate fi vorba de sentimente când vorbim de inginerul Vernescu), așadar, în adâncul firii lui, îi desconsidera pe toți oamenii care au trăit sau trăiesc într-o familie închegată, dar acest resentiment nu l-a mărturisit nimănui niciodată.
Ca prin vis, își amintește de o tânără frumoasă, aproape o copilandră, pierdută într-o imagine încețoșată, care a venit odată la orfelinat pe când avea trei sau patru ani. Ea l-a căutat, l-a ridicat în brațe, i-a dat bomboane, și-a lipit câteva clipe fața de a lui și el i s-a agățat zâmbind de gâtul ei. Probabil l-a sărutat (de aceasta nu e prea sigur, nu-și amintește precis) și dânsa a început să plângă, după care, când i-a strigat pe copii la masă, l-a lăsat speriată jos și a rupt-o la fugă prin dosul căminului. Aceea să fi fost oare mama lui? Și dacă a fost - unde se află ea acum? Unde-i sunt părinții? Și de ce l-au abandonat? De ce? de ce? de ce? de ce??!!... Tare greu de răspuns! Dar ce rost mai au acum toate aceste întrebări! Ele trebuie înlocuite cu o singură întrebare fundamentală: cum să ajungă degrabă acolo sus? Visa ceva deosebit, pe măsura ambițiilor lui, visa ca să fie cel puțin un Numărul Unu al întregii țări, justificându-și această doleanță nebună de înălțare printr-un dicton latin: "Aquila non capit muscas" ("Vulturul nu prinde muște"). În schimb îi disprețuia pe aceia care căutau să obțină celebritatea numai prin fapte negative, stupide și reprobabile, precum Erostrate din Grecia antică, un individ obscur care a incendiat templul închinat zeiței Artemisa (Diana) din Efes spre a intra nemuritor în istorie, după care a tăiat coada unui câine în public, ca oamenii să vorbească numai despre faptele lui. Și nu se poate spune că nu s-a vorbit. Dar cum!
Experiența de până acum l-a învățat că lumea de astăzi nu mai este nicidecum lumea romantică din secolele trecute. Condițiile sunt cu totul altele. Societatea contemporană a ajuns la stadiul în care, de-acum încolo, va putea fi condusă și stăpânită numai de oameni-forte, de caracterele cu adevărat tari.
În concepția inginerului provenit de la orfelinat, stelele secolului puteau fi grupate aproximativ în următoarele trei mari categorii: artiștii (aici el îi includea pe cântăreți și pe actori), marii politicieni și vedetele sportive. Pe conducătorii religioși, fie ei papi, patriarhi, fondatori de religii ca Buda, Mahomed, Isus - îi excludea cu ură, din principiu. Prioritari erau politicienii și ceilalți. "Ce mai tura-vura - își zicea Vernescu. De ce să nu recunoaștem? Acestor vârfuri li se închină gloata! Numai despre ei se vorbește în fiecare clipă în toate ziarele și revistele, la toate posturile de radio și televiziune, pe toate meridianele și paralelele mapamondului... Iar noi, ceilalți, ce suntem? Noi nu suntem nimic! Sau, mai exact, suntem un uriaș Nimeni de care nu se va ști niciodată că am existat pe scoarța asta terestră împuțită și întinată cu de toate! Avea dreptate bietul Eminescu: "Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici/ Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici (...)/Muști de-o zi pe-o lume mică ce se măsură cu cotul..." Ce mai, suntem un imens compost, un vast îngrășământ natural, întins pe toată scoarța încrețită a pământului, trăind într-un execrabil și sufocant anonimat, din seva căruia se hrănesc din belșug primii, bucurându-se de toate plăcerile vieții, înflorind și producând fructe dulci sau amare ce rămân, oricum, în eternitate... Nu este drept ca și mie să mi se întâmple această neghiobie și să fiu de două ori pedepsit în efemera mea existență, dispărând ca ceilalți idioți fără a lăsa măcar o urmă!"
După dânsul, marii scriitori, artiști plastici ori compozitori ar putea fi oarecum tolerați în prima categorie, lângă artiști, dar cu o anumită rezervă, întrucât ei sunt admirați în cercuri mai restrânse, iar dacă ajung vreodată la glorie, o dobândesc mai mult post-mortem, când personal nu le mai folosește la nimic. Ce folos că Eminescu a fost recunoscut ca geniu abia după moarte, de vreme ce a dus aici o viață nefericită și plină de lipsuri! Pe când trăia, aproape nimeni nu-l prețuia. Și cu ce-l mai încălzește acum, acolo la cimitirul Belu, întreaga-i glorie postumă?! Uite, dânsul, Florian, ca un produs viu al acestei societăți din preajma anului 2000, nu are nevoie de atari glorii postume similare cu ale marelui Luceafăr. El are nevoie de glorie și fericire acum! Așadar, atenție: șansele trebuie cântărite bine și în mod realist acum și aici, imediat! - nu mâine, nu mai târziu!
Pentru a deveni actor, cântăreț ori sportiv de performanță la vârsta asta, deși poseda din fiecare câte ceva, haida-de! Să fim serioși. Orice ar face, nu va mai fi cu putință. În schimb, la treizeci și patru de ani, pe care deja îi împlinise, - iată exact vârsta ideală de a țâșni ca o rachetă cu o mie de focoase spre cosmos, prin spectrul politicii, spre funcția-cheie! Acolo, da! Acolo va putea detona câteva focuri de artificii orbitoare care să fie văzute de toată omenirea...
Nu o dată, Florin Vernescu visa, în taină, că ar putea ajunge șef de stat, președinte de republică. Iar dacă ar ajunge președinte, ce l-ar mai împiedica să-l imite pe Napoleon al III-lea care după patru ani de președenție i-a venit chef să se proclame ca unchiul său împărat!
Până și maimuțoiul acela negru și canibal, Salah Eddin Ahmed, fost caporal semianalfabet în armata Republicii Centrafricane, din prim-ministru și președinte, deodată s-a proclamat, în 1976, împărat (auziți? împărat!) al unei țărișoare de două milioane și ceva de locuitori mai mult tribali, zicându-și "Majestatea Sa Împăratul Bokassa I al Imperiului (!) Africa Centrală", fiind încoronat în fața a zeci de șefi de stat din întreaga lume veniți acolo gură-cască, la Bangui, ca să-l așeze pe canibal pe un tron de aur, măcar că ulterior maimuțoiul s-a trezit cu un puternic șut în fund, fiind aruncat ca o cârpă scârnavă din propria-i țară, cu duzina lui de neveste cu tot, dintre care - cruciți-vă! - una era româncă... Dar canibalul și-a văzut visul cu ochii, iar în istorie, oricum, el va rămâne tot ca împărat. Tare mare greșeală, mai gândea Vernescu, au făcut marii noștri domnitori Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, poate chiar și Cuza, că s-au mulțumit cu titlul umil de voievod sau de vodă (chiar și cuvintele acestea erau de împrumut slavonesc: vojevoda), când puteau foarte simplu să-și zică de la început, precum principii maghiari, rex, rege! - căci voievozii români regi erau... Și, de fapt, ei domneau peste populații mult mai mari decât numărul ungurilor. Ce-i împiedicase oare să se fi proclamat chiar împărați, căci aveam cuvântul acesta în limba română și nu numai că ar fi fost mai respectați de puzderia de dușmani, dar însăși soarta țării noastre ar fi fost alta acum! "De ce n-am trăit eu pe vremurile acelea, gândea inginerul. Le-aș fi arătat eu ce poate Majestatea Sa Vernescu I!" În privința aceasta nutrea o deosebită admirație pentru Ioan Iacob Eraclid, domn al Moldovei între 1561-1563, cunoscut sub numele de Despot-Vodă, poet, medic și militar iscusit, în fond un fost student aventurier și un impostor adus de Habsburgi și polonezi din Grecia, dar care, deși străin, a fost unicul domnitor din istoria țării noastre care a vrut să se proclame rege, intenționând înaintea lui Mihai Viteazul să unească Moldova cu Țara Românească sub prima coroană regală autohtonă. Ar fi făcut-o dacă nu ar fi fost asasinat de idioții de boieri pământeni. "Dacă i-ar fi trecut prin minte să-și înființeze o Securitate ca a noastră (ce genială invenție a avut Lenin când a propus-o sub forma în care o avem și noi), dacă Despot-Vodă și-o realiza, ar fi închis ochii liniștit în patul lui ca primul rege al României, dar nu i-a trecut așa ceva prin minte. A trebuit să se nască un Lenin pentru a se ajunge aici."
Florin Vernescu nu vorbea nimănui despre gândurile lui ascunse de măreție. Era însă de ajuns să se înfunde câteva minute în asemenea cugetări fierbinți ca deja să se simtă fericit și parcă descătușat. Simțea fericirea aceasta ca o gâdilătură plăcută ce începea din dreptul stomacului, trecând pe la inimă și ajungând până în creștetul capului îi dădea o senzație de amețeală plăcută. Erau momentele lui intime de scurtă euforie și de maximă înălțare sufletească. După aceea, citea, până seara târziu, viețile marilor conducători de țări și popoare: Alexandru cel Mare, Iulius Caesar, Napoleon Bonaparte, Lenin, Stalin, Hitler și alții, extrăgând într-un caiet metodele și procedeele prin care a reușit fiecare, dar și greșelile pe care le-au comis toți și pe care el va trebui să le evite. "Galeria dictatorilor", cartea scriitorului aromân Sterie Diamandi, era una din lecturile lui preferate. Le știa amănuntele biografice pe deasupra. Avea, cum s-ar zice, o experiență teoretică pe care ar fi vrut să o valorifice undeva în practică, și adeseori i se părea că își găsește multe puncte comune, când cu unul când cu altul dintre dictatori. Merita să încerce a-i imita mai în amănunt în istoria evoluției lor.
Un lucru însă trebuia să-l aibă clar în vedere: ca nu care cumva să facă prostia să se însoare cu altă fată, decât cu aceea prin intermediul căreia ar putea parveni spre vârful piramidei - și dacă va fi cu putință, chiar și căsătoria cu o asemenea ființă să o amâne cât mai mult, deoarece grijile unei familii i-ar dilua substanțial potențialul luptei pentru țelul propus. Până atunci, nimic nu-l poate opri să se distreze cu toate fetele din lume, chiar și cu acelea din uzina lui, de unde, de ce nu, poate alege pe sprinceană. "Acolo sunt multe pupeze drăguțe și ușuratece, fără nici o pretenție", își zicea el.
De altfel, gurile rele spuneau că deja cu o duzină din ele și-ar fi făcut de cap în modul cel mai discret cu putință, numărul lor crescând în progresie geometrică, supoziție care, deși exagerată, nu era prea departe de realitate, ținând cont că existau asemenea tinere. Tot atât de discret procedase și cu colegele lui de facultate, fără să i se fi întâmplat ceva rău. Totuși, niciodată nu iubise pe vreuna cu adevărat, dar nici nu-și amintește ca vreo femeie să i se fi putut atașa sincer de sufletul lui de carton asfaltat sau măcar să se prefacă a-l iubi. Cele care se arătau entuziasmate de el la început (din acestea erau foarte multe), implicit, după două-trei zile, îi descopereau apucăturile sadice și ideile stupide de dispreț față de sexul feminin, alături de mentalitățile și prejudecățile lui inacceptabile, care mai de grabă frizau un don juanism misogin decât altceva, și consecința firească era că nici una din ele nu ar fi vrut să continue vreo prietenie cu un asemenea om dificil. Dar, ce e drept, nici el nu le-ar mai fi căutat, dorind de fiecare dată ceva nou. Era perfect conștient că la mijloc nu se aflau sentimentele, ci instinctele. Dar ce putea să facă?
"Așa e viața! - conchidea Vernescu scuzându-se fără pic de remușcare. Iar eu nu mă pot lupta cu năvala instinctelor din mine, ce izvorăsc continuu din străfundul tiparelor genetice ale moșilor și strămoșilor mei care, evident, nu puteau fi alții decât niște maimuțe obraznice, cu vicii de nestăpânit, după cum a demonstrat-o foarte clar moș Darwin în teoria lui despre evoluția speciilor. Iar la urma urmei, aș putea recunoaște și eu fără echivoc, că sunt o astfel de maimuță, chiar dacă-s foarte evoluată... În fond, cuvântul "instinct" vine din latină, unde traducerea este foarte clară: instinctus nestins, ceva de nestins. Și totuși, întreg ansamblul instinctelor care colcăie în mine simt că sunt frumoase și de nestins, iar eu țin la ele. Nu ar fi păcat să le sting? Glorie vouă maimuțe străbune! Și glorie ție, Charles Darwin, descoperitorul singurilor părinți cunoscuți ai mei, căci pe ceilalți și așa eu tot nu i-am știut vreodată!"
Într-adevăr, în primele faze, până să fie mai bine descifrat, inginerul era adulat de aproape toate femeile pentru fizicul său aproape exotic: un bărbat înalt, distins, cu alură atletică, cu părul negru, bogat și ușor ondulat; un tip brunet, cu tenul alb și ochi albaștri bătând în violet, cu o voce frumoasă, plină, de bariton și cu un vocabular elevat, căci era cu adevărat un om cult. Știa la perfecție să simuleze că ar fi manierat, ceea ce, în realitate, nu era. Dar, precum s-a văzut, admirația Evelor nu dura niciodată prea mult, căci repede îi descopereau și bădărăniile.
Ca student, ca muncitor și chiar ca inginer, frecventa cu regularitate restaurantele, sălile de dans, discotecile. După serile de dans, unde își recruta de obicei victimele (Vernescu a fost totdeauna un bun dansator, ceea ce trezea admirația duduițelor mondene), el le convingea să servească împreună "un grătar" și-o "bere mică", după care le invita frumușel acasă. După ce clipele de plăcere se consumau, inginerul se metamorfoza brusc, apărând dintr-o dată nepăsător, plictisit, ursuz. Privirea îi devea mai totdeauna rece, indiferentă, rea și metalică, de-a dreptul tăioasă, cu sclipirile privirii de fiară crudă. Câtorva invitate le-a spus ritos în față: "Ei, și-acuma ce mai stai, pleacă! Du-te, n-ai înțeles? Pleacă... Sunt obosit, păpușico. Mâine am mult de lucru..." Se înțelege că, după asemenea drăgălășenii, rareori mai îndrăznea cineva să-l caute cu plăcere. Pe una, fiind foarte înfierbântat de băutură, a pălmuit-o numai pentru că a găsit-o cu o cruciuliță la gât. I-a rupt-o imediat și i-a călcat-o în picioare. "Să nu te mai văd că porți asemenea talismane cretine atârnate de gât!" Și nici n-a mai văzut-o. "Maniere verneștiene!" cum bine i-a zis o invitată mai înfiptă care, după asemenea palme, nu s-a sfiit să-i tragă, la rându-i, alte două palme zdravene înapoi, gest ce l-a făcut pe inginer să râdă în hohote. Pe aceasta a mai invitat-o, dar nici dânsa n-a mai venit. "Totuși, trebuie să fie ceva defect în mine, de vreme ce până și-o târfă ajunge să mă ocolească. Una m-a și numit "monstru sângeros și chipeș". Ce să le fac? Mofturi muierești pe care va trebui să le ignor!"
Uzina sa patrona un liceu industrial la care, în ultima vreme, inginerul preda câteva ore de tehnologie. Explica lecțiile sec, fără nerv și fără interes deosebit pentru latura lor informativă. "Hotărît lucru, se autocaracteriza el. Pe semne că nu am talent pedagogic. Nu-s bun de dascăl și pace!" Meseria aceasta la catedră, de altfel, nici nu-i plăcea. Dar era un plus de salariu, deloc neglijabil. A descoperit, în schimb, la o oră de dirigenție, că știe să combată cu putere și talent "misticismul" - iar când folosea acest cuvânt strângea nervos din pumni gândindu-se în mod unilateral la religie, mai exact la religia creștină.
Nutrea un profund dispreț față de oamenii religioși pe care îi socotea mai degrabă niște subspecii în descompunere ori niște ființe nespus de înapoiate și primitive. "Aceștia - îi caracteriza el - sunt cu toții jalnici robi ai ignoranței, niște foști oameni". Făcea însă spume la gură când auzea că un intelectual ar mai putea fi, în același timp, și un om credincios. Cele două noțiuni - știință, religie - i se părea că se exclud reciproc precum materia cu antimateria.
"Mintea mea refuză să înțeleagă așa ceva: cum de se mai poate numi cineva om cult în timp ce se prosternează zeilor invizibili și inexistenți, fie că se numesc ei Zeus, Isus, Dumnezeu, Ra sau Phoebus?! Pesemne că toți acești intelectuali sunt niște smintiți."
În mod deosebit îi ura din suflet pe creștini. Pe când era secretar UTC pe facultate, a creat o comisie secretă de depistare a tuturor studenților adventiști, baptiști, penticostali și creștini după evanghelie, a celor din Oastea Domnului și chiar a studenților ortodocși și catolici care frecventau bisericile. Aceștia au fost chemați în grup la sediul Uniunii Asociației Studenților Comuniști din România (UASCR), apoi la sediul UTC, unde Vernescu personal i-a muștruluit și anchetat pe fiecare în parte. Au fost strânși acolo treisprezece studenți, din care șapte erau fete.
Recurgând la aluzii mai mult sau mai puțin transparente, fiecărei studente, separat, i-a propus un târg abject pentru a fi iertată și reintegrată la cursuri... Dar cum numai două din ele, mai slabe de înger, au acceptat propunerile lascive ale secretarului, acesta s-a înfuriat cumplit pe restul celorlalte și le-a înregistrat alături de numele băieților proscriși, înaintând lista la rectorat cu propunerea de a fi exmatriculați rapid cu toții, ceea ce rectoratul a încuviințat cu prea multă ușurință, neținând cont că unii studenți erau în ultimul an. Rectorul știa bine ce puteri de mafie ocultă avea Vernescu și s-ar fi temut pentru postul lui ca să îndrăznească a-i apăra.
Pentru a curma "din rădăcină" - după spusele inginerului - o atare "racilă socială, o atare moștenire rușinoasă și obscură din epoca feudalismului întunecat", aici la liceu, el a înființat "Cercul de ateism științific", sub directa sa patronare, la care, împreună cu secretarul de partid al școlii și cu directorul, a obligat să participe în fiecare joi după ore ("joia tineretului") pe toți elevii și profesorii din școală, cărora el le ținea înfocate prelegeri ateiste, constrângând adesea cadrele didactice ca să întocmească referate pe caiete speciale, să le proiecteze diapozitive cu evoluția omului din maimuță, iar mai târziu procurând el însuși filme cu tematică adecvată ("Procesul maimuțelor" era, bineînțeles, unul dintre ele) și invitând periodic profesori universitari ori chiar academicieni ca să le țină tuturor prelegeri despre inconsistența miturilor, despre lipsa de fundament științific a oricărei religii etc., etc. Vernescu se interesa totdeauna atât de prezența elevilor cât și a profesorilor la asemenea "festinuri". Pe holul liceului, la locul cel mai vizibil, înființase "Colțul ateistului" (elevii îl porecliseră "colții ateistului", adică ai lui Vernescu). Acesta cuprindea un stand cu planșe, fotografii, cărți, broșuri, articole decupate din "Scînteia", "Scînteia tineretului", reînnoite periodic, și care puteau fi consultate pe loc, alături de gazeta de perete "Tânărul ateist", unde majoritatea materialelor erau scrise chiar de mâna inginerului. Un colț similar și o gazetă similară, practic niște dubluri ale lor, înființase el și la poarta nr. 1 a uzinei, în apropierea ușii casieriei, ca atunci când muncitorii stau la rând la bani, să aibă timp să-i citească și articolele afișate, ceea ce se întâmpla foarte rar.
Totuși, în ciuda atâtor eforturi ambițioase printre elevi, rezultatele nu erau totdeauna cele așteptate, iar uneori ele păreau că sfidează întregul ansamblu al eforturilor.
Astfel, în Vinerea Mare din preajma Paștilor când, de obicei, elevii erau curioși să vadă cum arată o slujbă religioasă de înviere la biserica ortodoxă, care se afla nu prea departe de internatul liceului, profesorul inginer Florin Vernescu a organizat o seară dansantă cu ultimele noutăți în materie de discotecă, la sala de sport a liceului, împodobită frumos cu ghirlande colorate, unde și-a pus la bătaie aproape o jumătate de salariu, pentru a plăti niște gustări cu sandviciuri, prăjituri și sucuri - totul gratuit - numai să nu meargă nici un elev la biserică. Pentru colegii lui profesori le-a adus patru lăzi mari cu bere și șampanie, pitite sub biroul acoperit cu o largă față de masă de culoare roșie din sediul organizației de partid unde, firește, n-ar fi îndrăznit să intre nimeni spre a întreprinde vreun control.
Și totuși, făcând prezența, a constatat că un număr de patru fete și patru băieți, de la anii III B și C, au chiulit de la...dans preferând să meargă la biserică. Atunci inginerul, simțindu-se sfidat, și-a luat imediat automobilul său Dacia 1300, parcat în fața liceului și, cu toate că era înfierbântat de băutură, s-a urcat furios la volan dând o fugă până la biserica de pe strada Primăverii. Când a ajuns în dreptul pronaosului, a scuipat mai întâi scârbit pe ușile încrustate cu cruci de lemn de la intrare, s-a codit o vreme să intre ori ba, apoi strâmbând din nas din cauza fumului de tămâie și lumânări, a pătruns cu greu prin mulțimea densă. Căuta cu ochi disperați pe elevii lui. Unde să-i găsească prin atâta lume? Cineva i-a atras atenția să-și stingă țigarea, căci în biserică nu se fumează. A stins-o într-un sfeșnic de lumânări. Se uita mânios roată împrejur. Nu mare i-a fost mirarea să-i descopere pe fugari chiar la strană, cântând de zor cu alți tineri Prohodul și ținând fiecare câte o lumânare în mână...
Ajungând în dreptul lor, a scrâșnit din dinți de s-au speriat toate babele din jur și le-a adresat în surdină câteva înjurături cumplite de Dumnezeu, chiar în fața altarului. Aproape strigând, le-a poruncit acestora să se miște imediat spre școală, că nu de geaba s-a omorât el să organizeze bufet gratuit și discotecă cu orgă de lumini! Speriați, cei opt tineri au stins iute lumânările și și-au făcut loc cum au putut spre ieșire. "Cine-i omu ăsta, maică?" - a auzit pe o femeie întrebând în urma lui. "Parcă-i posedat de ucigă-l toaca!" - mai adăugă ea închinându-se înspăimântată în timp ce inginerul ieșea zorindu-i pe cei surprinși în flagrant delict.
Afară, Vernescu începu să urle, să-i înjure din nou și chiar l-a lovit puternic cu palma pe unul din băieții care încercase să protesteze, iar pe altul cu piciorul în spate.
– Marș imediat la școală, vite idioate ce sunteți, dacă vreți să nu vă exmatriculez sau chiar să vă elimin definitiv, mama voastră de bigoți!
Știa că nu are cu adevărat dreptul să-i lovească, să-i înjure ori să-i amenințe astfel, căci nu le era nici diriginte, nici director, dar se considera mai mult decât atât și nu se temea de nimeni. În plus era sigur că prin acest procedeu îi poate intimida serios băgându-le frica în oase, ceea ce, ca totdeauna, reușise. El a plecat cu mașina înainte cerându-le să-l urmeze. Automobilul a mers până la școală șerpuind după cum ar fi mers și șoferul dacă ar fi pășit pe jos, căci era destul de amețit. I-a așteptat pe fugari la intrarea în sala de dans unde era mai mult o semiobscuritate de lupanar și unde fiecare tânăr strângea de zor câte o colegă în brațe în ritmul unei muzici îndrăcite, asurzitoare. Intensitatea sunetelor schimba nuanțele luminilor, ba în verde, ba în albastru ori galben, ba în roșu. Exact în centrul tavanului era și un glob rotitor cu oglinzi care reflectau mii de luminițe scânteietoare pe toți pereții și pe chipurile îmbujorate ale dansatorilor. Jocul de lumini era îndeosebi o alternanță fulgerătoare de roșu cu galben-potocaliu, culori excitante și amețitoare care învăluiau trupurile transpirate ale tinerilor ca într-o tremurare ce puteau fi sincronizate mai de grabă cu flăcările infernului și cu flăcările inflamabile ale instinctelor omenești decât cu muzica.
Ca și când nu se întâmplase absolut nimic, Vernescu i-a așteptat pe cei opt, zâmbindu-le prietenos, luându-i afectuos pe după gât pe cei loviți de el în fața bisericii și conducându-i pe toți la bufet unde le-a oferit cu amabilitate porții duble. Fetelor le-a oferit din aromatele amandine mari, cu glazură groasă de ciocolată și însiropate bine cu rom, rezervate doar profesoarelor. Tinerii erau cu adevărat flămânzi și mâncară tot uitând repede incidentul de la biserică.
– Ei, acum suntem iarăși prieteni. Nu-i așa că-i mai frumos aici? a întrebat-o el surâzând pe cea mai frumoasă dintre fugare ciupind-o ușor de obraz. Ție nu ți-ar sta bine să fii călugăriță... Fata i-a răspuns numai cu un zâmbet timid, plecându-și ochii rușinată în jos. I-auziți ce muzică frumoasă, antrenantă, plină de viață, și ia te uită ce tineri voioși sunt aici! Toți miros a parfumuri și nu te îneci cu fum puturos de lumânări și tămâie... Hai, treceți de dansați și petreceți, că tinerețea vă este scurtă!
– Aveți dreptate, tovarășe profesor, se amestecă un șmecheraș din anul IV. Ãștia s-au dus la biserică fiindcă le dă taica popa colaci și colivă, dar mie îmi place dansul atât de mult că aș putea dansa și după melodiile ce le cântă dascălul și corul bisericii!

Incidentul cu pricina nu a fost singura dulcegărie antireligioasă a inginerului ateu. N-au trecut decât două săptămâni de la această întâmplare și inginerul Vernescu a aflat că profesoara de limba franceză Cornelia Medeleanu, care mai avea doar un an până la pensie - împlinise recent 54 de ani - frecventa biserica adventistă de ziua a șaptea, sâmbăta aranjând totdeauna cu directorul liceului unde avusese loc vinerea aceea dansantă, să nu i se pună ore în program, sub pretextul că cei cinci copii minori pe care-i are acasă trebuie totdeauna pregătiți pentru săptămâna următoare, ea fiind văduvă și neavând cine o ajuta. Directorul, un profesor în vârstă, om de mare omenie, a înțeles-o. În fond, era un adevăr, dar Vernescu, aflând despre cultul de care aparține profesoara, a încercat să-l tragă pe director la răspundere:
– Ce caută fosila asta în învățământ, tovarășe director? Cum de-o tolerați? Afară cu ea imediat! De vreme ce-i adventistă și-aveți în mână pâinea și cuțitul, ce mai așteptați?
– Dar este o profesoară excelentă, dragă Floriane; are gradul întâi, iar anul viitor oricum scăpăm de dânsa, că va ieși la pensie. Și-apoi n-a făcut aici nici un fel de propagandă religioasă. Eu unul nici nu știam că-i adventistă...
– Păi ce, așteptați să vă țină predici? Lasă că vă scap eu de ea chiar anul acesta, mai exact, săptămâna viitoare, fără să mai pupe vreodată vreo pensie... Să se-nvețe minte!
– Dar ar fi inuman să...
– Dați-vă seama ce spuneți, ce-i uman și inuman în toată povestea asta! În primul rând ar fi cu totul anormal și inuman să existe asemenea elemente în învățământ. Știți prea bine că școala dumneavostră este înființată de întreprinderea noastră, că ea este patronată de ea și că eu personal răspund de acest liceu. Este un motiv în plus pentru care eu nu admit asemenea elemente decăzute! Nu cumva o cocoloșești chiar dumneata? se înfierbântă inginerul.
– Nu!
– Ei, dacă nu, atunci las pe mine...
Și, într-adevăr, după o săptămână, a picat pe neașteptate în școală o brigadă de inspectori de la județ, de la Ministerul Învățământului, de la Ministerul Minelor și de la partid. Printre aceștia era și un profesor universitar de limba franceză care a constatat că profesoara Cornelia Medeleanu era autoarea unor metodici de predare a limbii franceze în școala generală și liceu, că era fiica unui cunoscut romanist, de asemenea profesor universitar, mort în împrejurări necunoscute la Canalul Dunărea-Marea Neagră, pe timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, că mama ei era franțuzoaică, născută la Dijon, în Franța. Limba franceză era deci limba maternă. Doamna Medeleanu preda excelent, vorbea franceza ca o crainică de la Televiziunea franceză și la fel limba română, iar elevii o iubeau în mod deosebit. Totuși aceștia nu prea înțelegeau ce se întâmplă cu dânsa în ziua aceea. Lecțiile îi ieșiseră foarte bine, însă profesoara avea ochii roșii de plâns. Și cum n-ar fi plâns când în procesul-verbal s-a menționat negru pe alb că... "tovarășa profesoară Medeleanu nu posedă noțiunile de bază din gramatica limbii pe care o predă, face grave erori în ceea ce privește metodica predării și are lipsuri intolerabile în ideologia personală, aparținând unei secte incompatibile cu titlul de profesor." În consecință, pe baza acestui șir lung de calomnii mincinoase, i se propune desfacerea contractului de muncă, cu dreptul (formal) de contestație în termen de trei zile de la data inspecției.
Un membru al brigăzii, profesorul universitar specialist în franceză, a putut să se apropie discret de profesoara care plângea și, profitând de neatenția colegilor săi din brigadă aflați în dreptul ușii ca să plece, îi șopti în limba lui Voltaire:
– Mes felicitations, madame, pour votre merveilleux lecons! Ce vi se face este o infamie strigătoare la cer. Eu însă nu vă pot ajuta cu nimic, fiindcă am fost prelucrați mai dinainte de Securitate și constrânși să dăm ascultare unor ordine venite de sus... Personal, mă simt vinovat că mă aflu în această brigadă infamă și vă cer scuze dorindu-vă succes. Au revoire!
Comisia porni spre cantina uzinei unde toți erau așteptați cu o masă copioasă. Doamna Medeleanu a venit în fața lui Vernescu care, cu gesturi aferate, tocmai își aprindea o țigară, pregătit să-i conducă la cantină pe membrii comisiei. Dânsa i s-a adresat cu glas blând, spus însă cu o sfâșietoare amărăciune:
– Vă mulțumesc, tovarășe inginer. Ce mi-ați făcut dumneavoastră, vă arată că nu aveți pic de suflet... Și neputându-se stăpâni, reizbucni pe dată în plâns. Vă rog, fie-vă milă cel puțin de copilașii mei care or să moară de foame, dacă de mine nu vă este... Vă rog din suflet...
– Statul va avea grijă de ei. Și, în definitiv, eu n-am nici un amestec în toată treaba asta, înțelegi cucoană? Te rog să mă lași în pace, iar dumneata plânge-te cui vrei și nu mie! Ai dreptul la contestație în termenul fixat de brigadă.
– Dar vă rog din inimă, tovarășe inginer. Aveți puțină milă... Sunt o femeie în vârstă, văduvă, bolnavă. Am cinci copii de crescut. Peste unsprezece luni aș fi ieșit legal la pensie...
– Uite ce-i, doamna Cornelia... Recunoști că ești adventistă?
– Recunosc. Am îmbrățișat religia soțului meu după ce m-am căsătorit cu el pentru că l-am iubit și era un om excepțional. Nu vreau să-l trădez nici după moarte, însă la școală mi-am văzut de meseria mea. N-am făcut nici un rău nimănui, nici o propagandă.
– Atunci, dacă este așa, dă pe loc, stimată doamnă, o declarație, cât mai este brigada asta aici în școală, specificând că renunți la cult și la biserica de care aparții, iar eu îmi voi pune pe lângă ei obrazul pentru salvarea dumitale! propuse Vernescu.
– Dar nu pot face așa ceva. Constituția-mi garantează libertatea credinței, tovarășe secretar, iar cultul meu este recunoscut de lege, e legal...
– Nu e legal nici un cult! Toate-s stupide, primitive; și le vom nimici pe rând! Mai te-ntreb odată: dai această declarație acum ori ba?
– Nu, nu pot.
– Atunci, ieși afară! Și inginerul îi întoarse spatele.
În timp ce avea loc această discuție, telefonul școlii sună strident. Directorul liceului - și el serios înspăimântat de ce putere are inginerul Vernescu, de care era din ce în ce mai convins că era și ofițer de Securitate - ridică receptorul cu mâna aproape tremurând.
– E pentru tovarășul inginer... Veniți fuga - o urgență la uzină. Necaz mare: dacă am înțeles bine, un incendiu la depozitul de materiale sau cam așa ceva. Luați repede receptorul...
– Alo! La depozitul mic? La amândouă? Vorbește mai clar, omule! Cum asta? Nu se poate! Sigur că de la gaze! Păi cine altul crezi că-i de vină... Cheamă preventiv ambulanțele. Pompierii trebuiau deja să fie acolo, nu pe drum! Da, în primul rând ai noștri cei din întreprindere, că-s la doi pași, și lasă-i pe ceilalți. Asta nu-i organizare, măi tovarășe. Fiecare veți răspunde cu capul. Bine, voi fi și eu într-o clipă acolo! Vernescu închise telefonul. Era cu adevărat mânios sau doar juca teatru, făcând pe mâniosul?
În zilele ce-au urmat incendiului, au existat câteva guri rele care au zvonit că însuși Vernescu ar fi regizat punerea focului pentru a avea un motiv mai concret de a porni un atac frontal contra celor pe care voia el să-i înlăture.
Nu a părăsit cancelaria liceului până ce nu a mai făcut încă o apostrofare pentru a fi auzită bine de cei din jur:
– I-am spus idiotului aceluia de șef să nu se-ntindă cu latura de nord a depozitului spre furnalul termocentralei că într-o zi ar putea izbucni un incendiu. Iată că-l avem! Și încă o tâmpenie - auziți ce cap: contorul și țevile de gaze de la cazanele cu presiune să treacă prin depozitul cu materiale inflamabile. Ãsta se joacă cu milioanele statului, domnule... Dar o să plătească el!
Nu precizase cine-i șeful și idiotul cu pricina, dar cei care știau amănuntele bănuiau că nu se referă la șeful de depozit ori la cel cu paza contra incendiilor, ci la Ionescu, directorul uzinei.
Vernescu, vânăt la față, și înjurând cât îl ținea gura, ieși fără să mai salute pe cineva, trântind ușa cu putere.

CAPITOLUL III

Într-un cărucior cu două roți, pentru invalizi, la umbra unei bolți de viță, Sandu Parianu citește una din cărțile lui preferate, "Critica rațiunii pure", de Immanuel Kant.
Sandu este un bărbat de 53 de ani și aproape jumătate din viață și-a petrecut-o culcat cu fața în sus, ca urmare a unui accident groaznic din care a scăpat ca prin minune, însă cu arsuri grave. Nu putea merge și însăși poziția de ședere în cărucior o suporta greu, cel mai bine simțindu-se atunci când stătea în pat, la orizontală, având înainte-i o masă specială, ușor înclinată, deasupra patului.
Inginer petrolist de profesie, lucrase la întreprinderea "Petrochim" din Ploiești unde, încă din primele luni de serviciu, făcuse niște inovații foarte utile, fiind pe cale să definitiveze și o invenție importantă pentru ramura petrochimiei, care ar fi adus țării venituri de milioane de dolari. Dar invenția aceasta nu va mai fi lansată niciodată; și iată de ce...
Era într-o vară de august și el tocmai își terminase programul de la serviciu. Se schimbase grăbit, își luase geanta și apucase să iasă pe poarta întreprinderii. Sandu, un tânăr drăguț și serios, făcea naveta zilnic la Scăieni, o localitate frumoasă, așezată la șapte kilometri nord de Ploiești, pe linia de cale ferată Ploiești-Vălenii de Munte. Acolo își avea el locuința, pe strada Păcii, la numărul 10, și de aceea o luase pe jos spre Gara de Nord. Peste o oră avea trenul. În momentul în care voia să traverseze strada, chiar atunci auzi zgomotul unor pași alergând în urma sa.
– Domnule inginer, domnu Alexandru!
Doi elevi care făceau practică la întreprindere alergau de zor în spatele lui, cu fețele disperate.
– Ce e, băieți, ce s-a întâmplat?
– S-a spart ventilul de gaze lichide de la instalația principală! Este chiar cel de la secția dumneavostră și curge cu presiune...
– Aoleu! Păi asta-i rău de tot. Și ce mai așteptați? Repede, înapoi, băieți, că la temperatura care-i acum afară, gazele se autoaprind și toată uzina poate sări în aer. Chiar și cartierul acesta-i în pericol! Dar de ce n-a încercat să strângă cineva ventilul?
– Fiindcă doar dumneavoastră știți să-l închideți, că-i un ventil special și are o șmecherie pe care noi n-o știm.
– Dar unde-i maistrul, unde operatorul de serviciu? Ei știu manevrele cel mai bine.
– Toți au intrat mai adineauri în ședința de partid și ne-au lăsat pe noi, răspunse unul. Nici măcar ședința nu știm unde se ține.
– E clar. Haidem fuga înapoi!
Alergară și ajunseră la instalație. Între timp, jetul de gaze lichide se mărise considerabil și era proiectat la distanță. Era vorba de o garnitură care s-a spart. Sandu își feri fața și ochii cu ambele mâini întinse spre gazele lichide care țâșneau cu presiune împroșcându-l din cap până în picioare. Apucă strâns roata de fontă și închise ventilul cu două smucituri și patru înșurubări. Dar lichidul totuși mai continua să curgă, însă ceva mai puțin. Apoi închise și ventilul de siguranță, pe care-l reperă mai greu, fiind ascuns printre o mulțime de alte ventile. Cu acesta a stopat și ultima picătură. Uzina era astfel salvată. Altminteri explozia ce s-ar fi produs ar fi spart geamurile din întregul municipiu Ploiești și din localitățile din jur, precum s-a întâmplat mulți ani mai târziu când au explodat niște instalații similare de la complexul petrochimic Teleajen.
Tocmai când se descheia la nasturii de la cămașa stropită cu gaze lichide, voind să o dezbrace, ca de la un trăsnet, fu cuprins jur-împrejur de flăcări. Inevitabilul se produse. Gazele, impregnate pe partea din față a cămășii și pe pantaloni, din cauza căldurii din afară, luaseră foc. Inginerul a început să urle disperat; a alergat ca o torță vie spre curtea din fața instalației tăvălindu-se pe jos, pe iarba de acolo. Băieții strigau și ei zăpăciți, căutau apă, dar nu găseau. Cineva s-a dezbrăcat de haina lui și cu ea s-a repezit de l-a înfășurat pe Sandu care continua să ardă. Cu haina aceasta trupul i-a fost stins, în sfârșit. Dar arsurile rămase erau foarte grave și urâte, arsuri de toate gradele. Inginerul Parianu răcnea însă de usturime ca în gura rechinului. Ambulanța a apărut greoaie după vreun sfert de oră, iar la spital părinții au fost informați că sunt foarte puține șanse ca băiatul lor să mai scape cu viață. Familia Parianu nu mai avea alt copil.
Și totuși Sandu a scăpat, dar a rămas fără posibilitatea de a se îndoi normal de la jumătate, pentru mulți ani unica lui poziție fiind numai întins cu fața în sus. La cea mai mică mișcare însă, pielea, subțiată de arsurile multiple, plesnea, sângera și supura. Inginerul a strigat de durere și usturime, a urlat așa câțiva ani în șir, până ce o babă l-a învățat să se ungă cu seu de oaie topit împreună cu ceară de albine și cu praf de penicilină amestecat cu pulbere fină de sacâz. Toate celelalte medicamente fuseseră doar mici paleative.
După câteva luni cu un asemenea tratament empiric, rănile toate i s-au închis și durerile, în cea mai mare parte, i-au dispărut. Fața, spatele, pieptul și mâna stângă se vindecaseră complet, aproape fără urme, dar ambele picioare i-au rămas atât de arse, că nu le mai putea îndoi. De-a lungul anilor, au fost necesare cinci operații făcute de doctorul Meghea, un mare osteolog, de la spitalul din Azuga, în urma cărora a putut în sfârșit să se îndoaie de la jumătate și să-și recapete parțial flexibilitatea genunchilor, ca să poată sta în scaunul cu rotile. La început un minut pe zi, apoi două, apoi ore întregi, mai târziu.
Cu mâna dreaptă nu mai putea scrie. Ridica în schimb cu ea obiecte ușoare. Evident, suferise foarte, foarte mult. La suferințele-i fizice se mai adăugară și cele sufletești, dintre care cea mai mare era faptul că Nastasia, soția lui, cu care se căsătorise abia de câteva luni, vizitându-l la spital imediat după accident și văzându-l în ce hal se află, l-a părăsit cu lașitate, sub pretextul că i-ar fi milă și că s-ar simți complexată să conviețuiască tot restul vieții cu cineva în această situație. Era o lașitate crudă ce semăna mai mult a trădare. De atunci până astăzi nu mai știe absolut nimic despre existența ei. Și poate că nici nu l-ar mai interesa.
Între timp, Sandu învățase să scrie frumos cu mâna stângă, dar mai mult din poziția culcat. Stătea, așadar, în pat, în fața acelei mese speciale, care se putea ușor înclina și pe care ținea întotdeauna telefonul, medicamentele, un radio portativ, pixuri, creioane, o lampă de carte și zilnic diverse cărți (majoritatea religioase, Biblia în primul rând) ori diverse caiete de însemnări.
Până la accident, dusese o viață obișnuită, de om foarte corect, devotat soției, părinților și locului său de muncă. Fusese un bărbat cu un fizic delicat, însă plăcut, cu trăsături oarecum eminesciene; era inventiv și deosebit de inteligent, un excepțional matematician. Din această cauză părea poate plin de o oarecare mândrie. Sau numai părea, fără a fi în realitate. Accidentul însă l-a schimbat radical, i-a modelat întreaga structură sufletească.
Atunci când durerile s-au mai liniștit, a început să citească cu multă pasiune. Citea enorm de mult, de dimineața până seara - beletristică, filosofie, știință, artă etc. - iar lecturile-i acestea extrem de diverse îl ajutau să ignore din ce în ce mai mult situația în care se află, îl făceau să mai uite de dureri. Lectura îi era una din puținele-i bucurii care i-au mai rămas. În plus îi îmbogățise mult cultura personală. "Am pierdut totul din punct de vedere fizic - obișnuia el să spună câteodată - dar am câștigat mult din punct de vedere spiritual". Și avea dreptate.
Foștii colegi și prieteni începuseră să-l viziteze, aducându-i cărți, dintre care el le prefera pe acelea care analizau profunzimile vieții, împreună cu acelea despre suferință. Citea multă filosofie. Și ce este, în fond, filosofia dacă nu însăși căutarea drumului care te poartă de la suferință la fericire, niciodată invers. Cine-l parcurge cu răbdare și stoicism de la un capăt la altul, chiar dacă nu devine întru totul fericit, înțelege meandrele vieții și are foarte multe șanse să devină un înțelept. În acest sens, Alexandru Parianu se poate spune că era un înțelept.
Preotul din Scăieni, părintele Vlad, îl vizita tot mai des, încurajându-l și aducându-i tot mai multă literatură religioasă. Un inginer constructor, Toma Călinescu, vecin cu el, în afară de procurarea unor alimente, îi aducea literatură filosofică; Daniela Zeca, o fată drăguță, studentă la filologie și talentată poetă, de asemenea vecină cu el, îi împrumuta cărți de știință și de maxime, iar un alt prieten, scriitorul Codrin Elizeanu, cele mai bune cărți beletristice și unele studii biblice neoprotestante. Fiecare observase că Sandu, cu cât se vindeca mai mult, cu atât putea citi mai mult, lectura oferindu-i un imens sprijin moral, deconectându-l și făcându-l să-i treacă timpul care pentru el parcă înghețase.
Bieții lui părinți, ambii aflați demult la vârsta pensiei, s-au chinuit enorm cu situația tragică în care se afla băiatul lor. Foarte greu au câștigat procesul cu întreprinderea, care nu voia să-i plătească sub nici un motiv pensie inginerului, susținând că accidentul s-a întâmplat în afara orelor de serviciu și că statul nu este obligat să recompenseze pe cineva care se accidentează din neatenție; că el, ca specialist, ar fi trebuit să cunoască proprietățile chimice ale acelor gaze lichefiate autoinflamabile. În plus, era inginer stagiar, fără vechime.
Juristconsultul întreprinderii susținea cu rigiditate și fără pic de suflet că statul nu-și poate permite "să arunce banii în vânt". Refuzul apărea pe cât de nedrept pe atât de dureros.
Abia când avocatul lui Sandu și ziaristul Corneliu Șerban, de la ziarul "Flamura Prahovei", primul în completul de judecată, al doilea publicând unele articole în ziar, demonstrând fără putință de tăgadă că de fapt Alexandru Parianu este un mare erou, că el a salvat cu propria lui viață viața a sute, poate mii de oameni, abia atunci tribunalul i-a dat câștig de cauză și dreptul la o pensioară mai mult simbolică decât îndestulătoare. Dar tot era ceva decât nimic.
Nea Vasile, tatăl inginerului, fusese maistru petrolist, iar maică-sa casnică. Ea primise din plin șocul accidentului, alegându-se cu psihicul zdruncinat. Orice mamă adevărată ar fi trăit aceleași sentimente. Tatăl său îi făcea zilnic băi cu diverse buruieni tămăduitoare, însoțite de ușoare masaje. După mai bine de cincisprezece ani de suferințe, în fine, Sandu a putut să fie scos din casă și plimbat cu căruciorul pe stradă. Lumea îl privea la început plină de curiozitate. Uitase ce s-a întâmplat cu el și mulți chiar întrebau mirați cine o fi domnul acela purtat de cei doi bătrâni. Apoi, cu timpul, s-au obișnuit și cu scena aceasta.
Pe când se afla internat la Spitalul osteoarticular din Azuga, sub îngrijirile renumitului medic Meghea, în camera de rezervă a lui Sandu, venea când și când domnișoara Mioara Iordănescu, directoarea unei grădinițe din Ploiești. Dânsa era internată la o altă secție vecină. Era cam de aceeași vârstă cu inginerul și nu fusese niciodată căsătorită. Spirit altruist și caritabil, Mioara l-a ajutat tot timpul să mănânce, să se spele, să se bărbierească, să-și schimbe o pijama, să-l întoarcă de pe o parte pe alta, ba chiar să-i schimbe și plosca uneori. Tot mai multe ore le petreceau împreună și cum Sandu, după o tăcere dureroasă de ani de zile, acum devenise foarte vorbăreț, aveau ce să discute zile întregi... El acumulase din lecturi o avalanșă de cunoștințe și după anii grei de muțenie - sau, pentru a fi mai corecți - după acei ani cumpliți de gemete de durere, el avea acum prilejul nemijlocit să-și exteriorizeze verbal tot ceea ce-l frământa. Dânsa descoperise că este o adevărată plăcere să stai de vorbă cu un asemenea om de o frumusețe morală deosebită. Așa s-a făcut că, în ziua când Sandu a revenit la Scăieni, nu s-a întors singur ci însoțit de această prietenă care a rămas la dânsul ca soție până astăzi. Providența a vrut deci ca inginerul erou să aibă parte de un spijin, exact în momentul când primul ajutor, nea Vasile Parianu, a predat ștafeta, plecând în veșnicie într-o tristă zi de toamnă.

Dar acum este din nou primăvară și Sandu stă în căruciorul lui citind din cartea lui Kant, la umbra deasă a boltei de viță. Din când în când, el subliniază pasaje întregi și extrage pe un caiet diverse idei. Și-a format un scris foarte frumos cu stânga. Nu terminase bine de notat ceva, când poarta de fier de la intrarea în curte se auzi scârțâind.
– E-heei... Ia te uită cine vine! făcu inginerul. Poftim, nene Codrine, poftim, ia loc pe taburetul acesta de lângă mine.
Scriitorul Codrin Elizeanu, autor de povestiri științifico-fantastice pentru copii, unul din cei mai buni prieteni ai lui Sandu, îi răspunde în glumă:
– Bună, eroule. După cum văd, vrei să continui opera filosofului neamț. Nu cumva intenționezi să i-o și traduci înapoi, din română în germană? Ar mai câștiga în termeni...
Elizeanu se așeză jos pe iarbă, lângă taburet, și râse de cele ce le spusese singur.
– Bine că te-ai băgat aici, replică inginerul. Fiindcă tot ai pomenit de traducere, ai oare idee când a fost tradusă în românește "Critica rațiunii pure"?
– Păi, după câte știu eu, însuși Eminescu a încercat o traducere, dar integral a fost tradusă cam prin anul când m-am născut eu.
– Aș, de unde, contestă Sandu. Ceva mai devreme, monșer. Prima traducere s-a făcut în 1930, iar ultima în 1969, de către Nicolae Bagdazar și Elena Moisuc, după cum vezi că scrie chiar aici. Vezi că nu știi?
– Vorbești după principiile rațiunii pure sau după cele ale rațiunii practice?
– Vorbesc după principiile adevărului universal.
– Și ce-i acest adevăr, după tine, Sandule, sau, mă rog, după Kant al tău?
– Ce să fie - o valoare apriorică și obiectivă în același timp...
– Totuși - îl ispiti scriitorul - aici filosoful german nu pune pe primul plan analiza adevărului propriu-zis, ci problema posibilității și valorii științei.
– Da, dar totul numai pe baza fizicii newtoniene. Este, de fapt, prima sinteză științifică profundă a matematicii cu experimentul, model al tuturor disciplinelor științifice ulterioare.
– Și totuși Kant, deși întemeiază obiectivitatea și categoriile intelectului, prin transformarea distincției între cunoștința umană relativă, fenomenul, cum îi zice el, și obiectul însuși ca absolutul dat sau numenul, lucrul în sine, ajunge, usque ad finem, la agnosticism. Nu ți se pare ceva greșit în concluzii de felul acesta?
– Parafrazându-l puțin pe Voltaire, în "Mahomet", piesa scrisă de el, aș putea replica așa: "Pour le mieux aimer, apprends a le connaître!" - "Pentru a-l aprecia mai mult, învață a-l cunoaște!". Cu tot epilogul ei agnostic, încărcat de redundanțe sofisticate, susținu inginerul, cartea aceasta a lui Kant, din câte citesc eu - și mai am puțin până o termin - văd că, mai ales prin teoria antinomiilor, pune în evidență mișcarea dialectică a gândirii, reprezentând cel mai important moment al epistemologiei clasice.
– Știu concluzia, că l-am admirat și l-am citit și eu pe neamț, încredință Elizeanu. Păi nu vezi? Kant delimitează două categorii apriorice, cum le zice el, cerând independența moralei față de religie. Ori eu cred că religia și morala nu pot acționa independent.
– Depinde ce religie, ridică ochii de pe carte Sandu.
– ... și depinde ce morală, îl completă Elizeanu. Există însă o singură morală adevărată: cea creștină. Restul este fariseism, surogat sau gunoi. Căci dacă admitem aici că și societatea aceasta comunistă ar fi o societate morală, ar însemna să considerăm toate crimele comuniștilor ca fapte morale. Marx, Engels, Lenin, Stalin, Mao, Ceaușescu au instituționalizat crima în masă contra așa numitei clase exploatatoare ca un fapt moral, exterminând prin intermediul Securității, în numele ideologiei lor, zeci de milioane de oameni nevinovați, în închisori, în lagăre de concentrare, în spitale psihiatrice - pe cei mai valoroși oameni - în numele cui? În numele "clasei muncitoare" jefuită, prostită și ținută cu călușul la gură! Teoriile unui criminal ca Stalin, care-și ucidea generalii și chiar și pe nevastă-sa râzând, ori ale unui mare semidoct ca Vladimir Ilici Ulianov Lenin, declarat geniu al proletariatului, au fost ridicate la rang de religie. Ai citit, bunăoară, "Caietele filosofice" ale lui Lenin, apărute în Editura politică? Le-ai citit, nu? Că am mai vorbit despre ele. Atunci ai văzut ce anapoda înțelegea el filosofia și cum se mira la fiecare pas de ceea ce nu putea să-i încapă sub chelia aceea stufoasă! Ãștia ar fi trebuit să experimenteze mai întâi comunismul pe câini și abia apoi pe oameni!
– Subscriu întru totul acestor idei numai dacă-mi permiți să mai adaug și eu ceva.
– Adaugă...
– Ai sugerat adineauri ideea că nivelul unei societăți este dependent de morala și religia ei.
– Fără îndoială că este.
– Și ai mai spus că singura morală adevărată este cea creștină.
– Păi cum altfel?
– Bine, dar ea mai depinde și de ce fel de creștinism aduci în prim-plan - accentuă Sandu cuvântul de bază - deoarece am impresia că și creștinismul inițial s-a pulverizat astăzi în sute de confesiuni, fiecare confesiune reliefând unele sau altele din principiile morale biblice.
– Uneori nu diferă prea mult unele de altele, mai cu seamă dacă vorbim de ansamblul principiilor morale creștine care în general știm că sunt aceleași.
– Uneori, consimți Sandu. Dar ca doctrină să știi că diferă adesea foarte mult. De exemplu, eu, ca ortodox, consider că ortodoxia și catolicismul au dreptate să considere liturghia și missa catolică drept summa summarium a momentului colectiv de rugăciune; susțin existența celor șapte taine, cum este împărtășania, instituită de Însuși Isus Hristos, susțin importanța centripetă a Fecioarei Maria și a icoanelor în biserica ortodoxă, fără a le pune deasupra lui Dumnezeu; susțin necesitatea tradiției, în genere, a unor practici păstrate de la vechea religie iudaică, de pildă a podoabelor preoțești care conferă o notă distinctivă și impunătoare a omului-preot față de omul-mirean ș.a.m.d. E drept, în fața lui Dumnezeu, ambii sunt egali, dar în orice societate și în toate timpurile, aspectul exterior a contat foarte mult. Altminteri, dacă generalul s-ar îmbrăca la fel cu soldații nu s-ar mai bucura de nici o autoritate. Au experimentat-o cei din armata comunistă chineză unde toți militarii aveau aceleași costume, indiferent de grad, dar curând a trebuit să se renunțe la experiment. Asta este de milenii firea oamenilor și n-ai ce-i face!
– Mă rog, fiecare este liber să creadă ce vrea, dar există riscul ca din cauza pădurii să nu mai vedem copacii. Există riscul, mai ales în rândul religiilor tradiționaliste, să se tot adauge și adauge până nu se mai vede nimic din miezul care ne interesează pe noi și care nu este altul decât Evanghelia, Cuvântul lui Dumnezeu. Trăim într-o lume în care supraîncărcările, aproape în stil baroc, încep să obosească spiritul și să-l deruteze. Lumea modernă a sfârșitului nostru de secol ai văzut că iubește simplitatea, comprehensibilul. Tocmai de aceea trebuie să revenim la creștinismul inițial, la cel apostolic. El este pe cât de simplu și curat, cu cele mai multe carate, pe atât de inteligibil și penetrant. Rămâne deci cel mai indicat pentru timpurile noastre, pentru toate timpurile.
– Asta este părerea ta?
– Desigur. Mai devreme sau mai târziu, înseși cultele creștine zise istorice se vor vedea nevoite să simplifice din adaosurile adăugate de-a lungul secolelor. Procesul acesta deja a fost declanșat. Opinia mea este că noi creștinii de astăzi trebuie să reluăm totul de la început, reconstituind cât mai amănunțit și mai fidel cu putință epoca imediat post-cristică. Pare cea mai bună soluție, nu?
– Lasă-mă să-ți critic teoria ta pe care am s-o numesc "teoria simplificării și a aducerii la același numitor" și iată de ce...
Pe nesimțite, fără să trântească poarta curții, intrară Mioara, soția lui Sandu, încărcată de plase, împreună cu o doamnă mai în vârstă.
– Bravo, băieți! Țara arde și baba se piaptănă... Tot cu filozofia? Zeamă lungă, uneori gustoasă, dar nehrănitoare. Oare ce mai puneți la cale?
– Vrem ca în următoarele minute să schimbăm toate regimurile dictatoriale de pe glob și toate religiile lumii, îi răspunse soțul ei.
– Aha, de-aia ne merge nouă oamenilor prost, că vă atingeți voi de lucrurile sfinte! glumi dânsa ajungând în dreptul lor. Bine v-am găsit. Bună, Codrine. Uf, ce cald este! Și-am stat pe căldurile astea la coadă la hale trei ceasuri întregi la tacâmuri de pui. Și închipuiți-vă: exact cu două persoane înaintea mea, marfa s-a terminat! Să-nnebunești, nu alta... Am reușit în schimb să iau niște pește congelat - altă coadă, că peștele, de! oricum are coadă... Am mai cumpărat apoi niște roșii, ștevie, mărar, ceapă verde și o carte de maxime din colecția "Cogito", pentru tine, Sandule. Toate excesiv de scumpe, încât vă spun că am dat aproape un sfert de kilogram de bani, socotiți în hârtii-monedă. Că mai bine socotim banii la greutate decât la valoare și la număr, când vorbim de inflație. Până și la cărți era coadă, căci și astea se dau pe sub mână. Dacă nu ai pile, cunoștințe și relații... Asta-i societatea multilateral lăbărțată, oameni buni, că nici nu știu ce să mai zic... Noroc că am o cunoștință la Librăria Centrală, că directoarea de la Casa Cărții, care mă cunoștea de mult, a ieșit la pensie... A, dar am uitat să ți-o prezint pe doamna preoteasă Doran, Codrine. Sandu o cunoaște bine, fiindcă dânsa a mai fost pe la noi.
– Sărut mâinile! Codrin Elizeanu, prietenul lui Sandu, se recomandă scriitorul, punând în practică, după obiceiul românesc, conținutul celor două cuvinte folosite ca formulă național-originală de salut.
– Mulțumesc! Maria Doran, prietena și colega de serviciu a Mioarei. Sunt soția preotului Ilarion, de la Biserica Sfinții Trei Ierarhi, dacă ați auzit...
– A, da, da. Desigur... Am auzit de părintele Ilarion... Cine n-a auzit? - un renumit predicator. Știu și biserica unde este... ("De ce unele cucoane îți mulțumesc prostește atunci când le săruți mâna?" se întrebă Codrin în gând. "Nu consider că ar trebui să facă parte din aleasa etichetă...)
– Însă nu cred că ați auzit de Mihai, băiatul nostru. Este - sau mai bine zis era - profesor de științele naturii într-o comună frumoasă din Transilvania, dar ne-a făcut o figură de mi-e și rușine să v-o spun.
– Sandu știe povestea, Mariano, interveni Mioara. I-am spus eu ieri tot necazul tău.
– Uitați, domnule Elizeanu. Ca să vă lămuriți, citiți mai întâi aici scrisoarea asta, îi înmână ea plicul desfăcut scriitorului. Numai mamă să nu fii!
Codrin o parcurse pe toată și pe măsură, ce se apropia de sfârșit, zâmbetul i se lărgea.
– Extraordinar! exclamă el cu entuziasm. Formidabil! Aveți un băiat fantastic, doamnă preoteasă. Scrie foarte frumos, are stil și mi se pare un tânăr foarte inteligent și original. Auzi, Sandule, să te retragi tu din serviciu într-o pădure din Ardeal numai cu scopul ca să cugeți în liniște la problemele vieții! Și, în felul acesta, să protestezi împotriva acestei societăți murdare unde omul a ajuns mai rău decât o vită - nu-i așa că-i nemaipomenit? Doamnă, eu vă admir băiatul! Așa ceva nu s-a mai văzut demult pe la noi...
– Păi sigur că nu s-a mai văzut, de unde să se vadă? Fiindcă cine ar putea să se mai asemene cu un nebun ca el? se lamentă maică-sa.
– Ba nu! V-aș ruga să vă corectați: fiindcă Mihai este un virtual filosof, un adevărat înțelept! opină scriitorul. Vă felicit că aveți așa copil!
– Cred că vă bateți joc de mine...
– Câtuși de puțin! întări Elizeanu. Vorbesc foarte serios. Chiar mi-ar face o mare plăcere să-l cunosc vreodată, personalitatea lui putându-mi sluji ca model pentru eroul unei viitoare cărți. De-aș ști unde se află, chiar acum aș pleca să-i sondez opiniile! Fiindcă ideea de a mă izola de lume am avut-o și eu cândva. Dar iată că Mihai mi se dovedește superior mie, fiindcă, vedeți, eu n-am avut de fapt nicicând curajul să-mi pun această idee în practică.
– Nu-i chiar așa, Codrine. Exagerezi - interveni Sandu Parianu. Ce mai! Este o aventură trăznită și de nejustificat la vârsta lui. Dacă ar fi făcut-o un puști de 16-18 ani, hai, treacă-meargă! Dar Mihai este om în toată firea. Să-ți lași tu serviciul ca să faci pe pustnicul - frizează mai de grabă teribilismul. Orice s-ar spune, pare curată nebunie! Încă nu știu ce vrea el să arate cu asta. Ca să afli adevărul despre viață, despre societate, nu este cazul să te retragi neapărat în codri. Viața se înfruntă uite aici, printre oameni, cum o înfrunt eu! Că nu cred ca Mihai să fi avut necazuri mai mari decât mine... Sandu se înecă și simți cum ochii i se umplu de lacrimi. Ca să-și ascundă emoția, simulă o tuse, după care întrebă cu glas normal: Oare în ce pădure s-o fi înfundat, n-aveți idee? Și părintele Ilarion ce zice de trebușoara asta? Ați anunțat cumva miliția, coană preoteasă?
– Dar ce credeți că ne-a precizat unde e? Nici pomeneală! Părintele - ce să mai spună și el, săracul. Zice la fel ca mine, că-i un nebun! Uneori face slujbe și rugăciuni să se întoarcă fiul rătăcitor. De geaba! Dumnezeu parcă tot cu el ține. Miliția, la început, a zis că poate este vreun aranjament secret între noi, un fel de teatru sau joc de-a v-ați ascunselea, ca să-i ascundem cumva fuga lui peste graniță... Unii au și zvonit că Mihai deja se plimbă acum prin America. Dar le-am arătat la Securitate scrisorile atunci când ne-au chemat, și în cele din urmă s-au convins și autoritățile că nu-i vorba de nici o fugă reală peste hotare, ci de o aventură cât se poate de locală. Ultima oară ne-au anunțat că ei nu se mai ocupă de acest caz, deoarece nu-l pot socoti o persoană dispărută, ci poate un om care nu-i în toate mințile. După opinia lor finală, de acest caz trebuie să se ocupe mai de grabă doctorul psihiatru... Uite așa i-a spus la telefon lui părintele șeful de post de la Valea Dulce și tare l-a mai amărât... Ce să mai discutăm, mai mare rușinea pentru noi ca părinți, fiindcă am ajuns de râsul milițienilor!
– Ha! Ha! Ha! Niște proști, nu-i adevărat! Cum ar putea să înțeleagă un cap sec de curcan tablagiu o minte luminată ca a lui Mihai!? Ei poartă manșete albe ca să știe de unde se îndoaie coatele, iar eu îmi mențin opinia, doamnă Doran, că fiul dumneavoastră este un om cu totul și cu totul aparte, dotat cu sensibilități deosebite, peroră scriitorul. Totdeauna oamenii cu spiritul sensibil, înainte de a trece la decizii sau la acțiuni ferme, remarcabile, s-au retras în pustie: Buda, Isus, Mahomed... Mai nici unul n-a fost înțeles în primele momente. Eu, cum v-am spus, l-aș căuta să-l cunosc mai îndeaproape, căci trebuie să aibă ceva sacru în personalitatea lui.
– Na, că mi-l făcurăți și sfânt! Dar cum, Doamne iartă-mă, să mi-l comparați pe aventurierul de Mihai, care-i ateu, cu Isus și cu ceilalți! Cel puțin ei au fost întemeietori de religii, după care s-a întors fiecare pe la casele lor. Mihai al nostru însă...
– Vă garantez eu că se va întoarce, conchise Elizeanu cu convingere. Țineți minte ce vă spun. Și atunci poate îl veți înțelege mai bine, căci va fi mai matur și mai înțelept decât mulți. Doar știți că nimeni nu-i proroc în țara lui.

CAPITOLUL IV

Doamne, cât de frumoase pot fi pădurile în diminețile însorite de primăvară! Pădurea în care se retrăsese Mihai le întrecea însă pe toate. Mai ales acum, când este o minunată zi de mai...
Frunzele, un ocean de smaralde fosforescente, parcă ar avea fiecare picături de soare topit înlăuntrul lor! Vârfurile semețe ale ulmilor și stejarilor se cutremură viguros de doruri și de contemplare în mângâieri de briză calină, domol curgătoare peste crupele blânde și sentimentale ale colinelor îmbrăcate cu arbori seculari. Pânze șerpuitoare de aburi se înalță ușor și majestuos, rotindu-se cu eleganță spre crengile cele mai joase de la poalele copacilor, străpunse de sulițele subțiri ale razelor solare. Aici mâna omului dătătoare de moarte pentru zveltele trunchiuri silvestre, prin nu știu ce minune, încă nu intrase.
Este poate un codru secular și virgin, ascuns sub scânteieri de luceferi și uitat de oameni, dar nu și de sute de mii de ființe minunate ale pădurii care toate se simt înlăuntrul ei ca în primele zile după facerea lumii. O minunată împărăție pentru tot felul de gâze, păsări și animale! Un mic paradis terestru. Privighetorile, cucii, mierlele, pupezele, cintezele, pițigoii, pitulicile și alte zeci de gușulițe fermecate și binecuvântate de providență, pline cu armonioase note muzicale, revarsă pe întregul spațiu al pădurii calde imnuri de slavă lui Dumnezeu. Artiștii înaripați ai codrului păreau că oferă cerului albastru cu corăbioare de norișori albi, micuțelor poiene și florilor multicolore cu ochișorii plini de rouă, cel mai măreț și mai divin concert de la creație încoace; poate cea mai mare simfonie a naturii.
Acest strălucit colț din duioasa Transilvanie este o posibilă aluzie la tainicele grădini ale raiului ceresc pe care ochii păcătoși ai oamenilor nu și le pot nicicum imagina, dar pe care probabil numai ochii nevinovați ai păsărilor, căprioarelor și ai celorlalte necuvântătoare ale pădurii le mai văd încă.
La adierile vântului, picăturile diamantine de rouă se lasă aprinse de soare și cad sub formă de stropi mărunți și calzi de curcubeie peste mușchii de pluș verde. Pe un asemenea covor moale, într-un sac de dormit, se odihnea Mihai fericit, având vată în urechi ca să nu-i intre cumva vreo gânganie. Alături, la un braț de dânsul, se încolăcise Mugurel care toată noaptea mârâise și lătrase, simțind probabil că prin apropiere mișună bursucii sau alte jivine. Acum dormeau amândoi duși, fără să mai audă cântecul dulce al unei turturele care torcea o melodie duioasă chiar în copacul sub care cei doi prieteni își stabiliseră culcușul.
La zece pași de ei se afla micuța peșteră descoperită de Mihai într-una din excursiile ce le făcea săptămânal când pleca din Valea Dulce. Peștera nu avea mai mult de 10-11 m adâncime și vreo 5 m lățime. Bănuia însă că, după o crăpătură cât palma, existentă în peretele din fundul ei, peștera s-ar putea să continue cu câteva galerii necunoscute.
De la început s-a gândit să spargă peretele acela pentru a o cerceta în amănunțime și de aceea tot cioplea în piatră cu o daltă și-un ciocan, sperând să-și facă o intrare prin care să poată pătrundă odată dincolo. Era însă mult de săpat în acel perete ispititor și ar fi fost nevoie de un serios efort susținut pentru a realiza așa ceva. Oricum, aceasta părea o peșteră ciudată, cum nu prea văzuse, prin faptul că, exact lângă peretele din fund, unde tot mai ajungeau unele raze tulburi de lumină, se afla o excavație cu un mic bazin natural de la fundul căruia izvora continuu apă caldă ca de baie ce se scurgea prin fisuri abia perceptibile în despărțitura cealaltă. De altfel, zona apuseană a țării noastre, cu pânze freatice de ape termale, nu era prea departe de aria pădurii lui Mihai.
Un izvor de apă cristalină și rece se afla în afara peșterii, nu departe de gura ei. Această intrare în peșteră fusese bine mascată de o cascadă de liane formate din curpeni, viță sălbatică și iedere de pădure pe care Mihai le curățase și le legase cu grijă, eliberând intrarea. Dacă le dezlega, lianele acopereau din nou, ca o perdea, gura acestei grote, păstrată ca una din cele mai mari taine ale vieții lui, pentru el o descoperire de o însemnătate capitală, fără de care cu siguranță nu s-ar fi decis niciodată să se stabilească aici. Mereu se întreba cum de n-o fi văzut-o nimeni până la el care a descoperit-o întâmplător căutând să vadă compoziția rocii de după iederă. Iar o taină și mai mare decât toate - taina tainelor - a fost surpriza (colosală!) că în roca respectivă a descoperit minereu aurifer încrustat cu abia perceptibile filamente stratificate de gangă impură, mixtată cu blende, cu straturi de alabastru, cu geode și plăci friabile de mică. Din toate a prelevat câteva cristale sclipitoare. Se afla deci în posesia unui poliminereu bogat în materie metaliferă (aur, argint, zinc) și nemetaliferă (mică, sulf, ghips, poate și altele), deci roci extrem de prețioase cum rar se întâlnesc. În peșteră filoanele de gangă erau chiar mai numeroase, cu cristale mai mari, ceea ce l-a dus la ideea că toată peștera putea fi transformată într-o importantă mină de aur cu posibile geme de aur nativ pur. Dacă ar fi anunțat această descoperire oficialităților, în câteva luni s-ar fi ales praful de toată natura înconjurătoare, de tot acest peisaj paradisiac și tot mediul ambiant, mirific în momentul de față, s-ar fi transformat, în numai câteva luni, într-un șantier urât, înconjurat de clădiri, de mașini și de barăci încorsetate într-o rețea încâlcită de drumuri noroioase. Peste tot ar fi apărut mineri, soldați și milițieni înarmați până în dinți care nu te-ar fi lăsat să te apropii pe o rază de mulți kilometri de această pădure care ar ajunge grav mutilată. Decizia era clară și ireversibilă: orice s-ar întâmpla, niciodată nu va spune nimănui nimic despre această descoperire, și nu va consemna nicăieri despre această taină, astfel ca ea să nu poată fi transmisă cumva cuiva nici măcar după moartea lui! Nu va deveni niciodată un trădător al naturii. Era convins că procedează corect și că nu comite o crimă. Considera frumusețea naturală a locurilor o bogăție de mii de ori mai importantă, mai prețioasă și mai utilă decât tot aurul din lume! Întreg locul de față era un măreț monument al naturii față de care nu voia să comită o impietate.
Mihai a botezat această peșteră "Grota de aur" și o iubea mai mult decât casa parohială - o vilișoară destul de drăguță, înconjurată și ea de mult spațiu verde, în care locuia dânsul la Ploiești cu familia. De aceea, cum a sosit aici în urmă cu două săptămâni, prima lui grijă a fost să-și amenajeze peștera.
Avea cu el aproape tot ce-i trebuie unui singur om (și unui câine)... În rucsac și în geamantan își pusese clește, ciocan, cuie, dălți, o toporișcă, o căsmăluță pliabilă, fierăstrău de mână, undițe, ață, ace de cusut, lipici, foarfeci, lanternă, baterii, lame de ras, cuțite, o lingură, o furculiță, vase de gătit pentru voiaj, îmbrăcăminte de schimb, douăzeci de paste de dinți și douăzeci de săpunuri, patru brichete cu gaz, sfori, caiete, creioane, gume, pixuri, câteva cărți și multe alte mărunțișuri. În plus mai avea un radiocasetofon portativ, casete, binoclu, numeroase cutii de conserve, biscuiți, pesmeți, sare, zahăr, ciocolate, cafea, vitamine, medicamente, toate calculate pentru cel puțin șase luni de zile.
În "Grota de aur" Mihai își construise o masă și un pat care, ce-i drept, era cam tare, dar sănătos! Perna era din cele de voiaj, gonflabile. Avea deci până și baie cu apă caldă, la...orice oră din zi sau de noapte. A considerat că ar fi bine să ia chiar și o cursă de prins iepuri, precum și un arc de tip sport, cu săgeți, cu care vânase câte ceva. Mai are și acum friptură în peșteră (învelită în plastic). De fapt, cel puțin două ore și jumătate din zi erau rezervate vânatului, procurării hranei de pădure - ciuperci, bureți, de care pădurea era plină - iar Mihai, trebuie să spunem, devenise expert în toate speciile de ciuperci. El își propusese să adune, după sezon, tot felul de fructe de pădure: afine, măceșe (din acestea se găseau puține, mai mult uscate, rămase din anul trecut), zmeură, fragi, mure, mere pădurețe, porumbe, măline, scorușe, coarne ș.a. Consuma frunze de măcriș, de păpădie - pentru salată -, ștevie, urzici, rădăcini de napi sălbatici, bănișori etc. Într-o scorbură găsise un roi de albine sălbatice și, grație unei afumători improvizate, acoperindu-se în folii de plastic, a reușit să ia doi faguri plini cu miere, suferind minimum de înțepături - numai două. Avea acum o gamelă plină cu miere de pădure, aromată și nemaipomenit de gustoasă. Ciudat, dar Mihai, deși mânca mai puțin decât acasă, aici nu a simțit niciodată cine știe ce foame, deși poate a mai slăbit puțin. Umbla mai mult desculț și în slip, uneori complet gol, părând un fel de Tarzan al acestei originale "jungle" carpatine. Se bronzase uniform, mușchii i se mai întăriseră, acuitatea vizuală crescuse, capacitatea toracică la fel, întregul corp i se oțelise și se simțea mai ager, mai îndemânatic ca oricând.
În afară de procurarea hranei și de pregătirea ei (încă nu apelase la cutiile de conserve, așezate la rece, în apa izvorului din apropiere și păstrate drept provizii de ultimă necesitate), restul timpului era rezervat exercițiilor fizice și înotului în balta de lângă "Poiana mare", cum o botezase el, unde pescuia zilnic completându-și hrana procurată în pădure. Acolo apăreau păsări acvatice ( printre care lișițe, rațe și gâște sălbatice) care, la nevoie, puteau de asemenea servi ca vânat. Slavă Domnului, avea cu ce trăi și el, și Mugurel! În ultimă instanță se decisese a înlocui hrana procurată de pe urma vânatului numai cu pește, pentru a nu mai sacrifica viețile bietelor păsări sau ale animalelor pe care le iubea cu adevărat.
Sportului nu-i rezervase mai mult de o oră, o oră și jumătate zilnic, exceptând drumurile de explorare propriu-zisă. În rest, Mihai se ocupa cu studierea florei și a faunei (să nu uităm că el este un bun specialist în științele naturii, notându-și amănunțit toate observațiile științifice. În acest sens, prezența lui aici era și o campanie de intensă cercetare științifică); de asemenea, majoritatea timpului era dedicat meditației în natură, exercițiilor spirituale și scrierii jurnalului zilnic, din care, atunci când va fi mai complet, vom cita câteva fragmente.

CAPITOLUL V

Incendiul produs la Uzina "Abatajul Roșu" luase proporții neașteptate, nu în sensul că ar fi ars cine știe ce, căci în realitate n-a ars decât o parte din ambalajele de lemn și placaj în care se expediau produsele întreprinderii, valoarea lor nedepășind 45.000 de lei; dar inginerul Vernescu a anunțat imediat Comitetul județean de partid și ministerul de resort despre "gravele și repetatele neglijențe din partea conducerii întreprinderii "Abatajul Roșu", ilustrând un nepermis dispreț din partea direcției acesteia față de bunurile statului aparținând poporului, consecințele firești fiind producerea unor imense pagube materiale în avuția poporului care, sub îndrumarea directă a partidului, a realizat asemenea bunuri prin evidente jertfe și reale sacrificii."
Ancheta care a urmat a mai descoperit și alte lipsuri importante: planul trimestrial la export nu a fost realizat la parametri proiectați, dar a fost raportat ca îndeplinit integral; calitatea produselor a lăsat și mai lasă încă mult de dorit; nu s-a răspuns la reclamațiile întemeiate ale beneficiarilor; nu s-au făcut economiile prevăzute la consumul de metal; nu s-au făcut economii nici la materialele de construcție de pe noul șantier, nici la consumul de combustibil de bază (gaze), nici la ceilalți carburanți și lubrefianți, nici la energia electrică, deși, în acest sens, au existat numeroase avertismente și solicitări insistente, încât, de la stația de transformare, a trebuit să se sisteze, în plin proces de lucru, de două ori, aprovizionarea cu curent a întregului complex, ceea ce, evident, a afectat producția ș.a.m.d.
Vernescu nu a fost câtuși de puțin lezat de ancheta întreprinsă, cu toate că organizația de bază UTC, în frunte cu secretarul organizației, a fost și ea criticată, chiar dacă nu atât de aspru ca organizația de partid. Mai mult decât atât: secretarul cu propaganda, adică el, nu numai că a rămas singurul necriticat, dar chiar i s-a mulțumit călduros pentru vigilență, pentru descoperirea și semnalarea tuturor lipsurilor de mai sus. Prin eliberarea din funcție a lui Turbatu, secretarul organizației comuniste de tineret, un tânăr bubos pe față, fără nici o valoare din toate punctele de vedere, care-și începea majoritatea ședințelor cu "băi tovarăși!", inginerul Vernescu a fost propus să îndeplinească el funcția de secretar UTC pe uzină, însărcinare pe care a respins-o categoric (cred și eu! Era prea mică pentru ambițiile lui atât de mari, iar dacă ar fi acceptat această funcție, nu ar mai fi putut ocupa atât de curând funcțiile de bază la care aspira).
Efectul a fost neașteptat. Refuzul respectiv a făcut impresie, tovarășii activiști de la județ interpretându-l ca pe un gest spontan de profundă modestie. Ei s-au văzut nevoiți să-l folosească totuși pe Vernescu în locul lui Turbatu, păstrându-i titlul de secretar adjunct, dar având funcția de secretar plin, căci n-a mai fost nimeni ales în locul celui demis. După această întâmplare, unii începuseră chiar să creadă că inginerul era într-adevăr un om cu totul dezinteresat de funcții. Dar cât de naivi puteau fi! Căci la numai o săptămână după această anchetă, George Ionescu, directorul uzinei, a fost chemat la minister, unde i s-a comunicat că trebuie să predea imediat funcția tânărului inginer Florian Vernescu care fusese și el chemat la București cu o zi înainte. În cele din urmă, ministrul l-a detașat pe Ionescu ca simplu inginer tocmai la Tulcea, iar Vernescu a mai rămas încă zece zile pentru instructaj la minister.
Când s-a întors în Ardeal la uzina "Abatajul Roșu" din Orașul Nou cu numirea în mână, fanfara de la clubul uzinei i-a făcut o primire cu marșuri triumfale, atacând solemn notele chiar de la poarta 1 unde mulțimea îl aștepta la intrare... (Bineînțeles că-și organizase el, în mod secret, acest moment festiv, știind că impune, că face impresie în rândul viitorilor subordonați și că îi creează un necesar prestigiu încă din prima zi.) Noul director trecea de-a lungul atelierelor mecanice și a altor secții printr-un culoar lung de muncitori și muncitoare care-l aplaudau zâmbind și-i acordau floare după floare... (Și acest moment, desigur, fusese minuțios studiat, scenariul fiind copiat după marele model oficial aflat la modă.) Apoi Vernescu s-a urcat pe un podium construit special în hala cea mare și în fața a opt microfoane (șapte erau deconectate, dar puse acolo numai să facă impresie), el le-a ținut salariaților un scurt discurs prin care mulțumea celor prezenți pentru entuziasmul spontan cu care l-au primit. Nu a uitat să-și exprime speranța că din acel moment lucrurile se vor schimba radical în uzină, numai în bine, pentru fiecare salariat, că vor coopera cu entuziasm acționându-se într-un colectiv mai unit ca oricând, sub o conducere nouă, cu forțe noi, decis să facă totul pentru ca uzina "Abatajul Roșu" să devină întreprindere fruntașă pe ramură, pentru bunăstarea oamenilor muncii, pentru prosperitatea patriei socialiste, pentru... etc., etc. Cu acea ocazie, el a lansat și o chemare la întrecerea socialistă către toate întreprinderile cu profil similar din întreaga țară și le-a urat deplin succes. Ropotele de aplauze ce-au urmat erau amplificate de microfoanele plantate pe diferite panouri ale halei și de cele șase megafoane mari conectate la stația de radioamplificare a uzinei, de unde aplauzele, preînregistrate pe bandă, erau retransmise în hale pentru a stimula și mări entuziasmul asistenței în cazul că entuziasmul s-ar dovedi prea slab.
A doua zi a început ceea ce s-ar putea numi "marea epurare", când Vernescu a schimbat pe absolut toți șefii din uzină, indiferent de valoarea sau non-valoarea lor, începând de la portar, până la inginerii șefi și secretare, numindu-și în loc numai pe oamenii devotați lui, pe care-i știa deopotrivă competenți și obedienți.
La început, treburile au mers evident mai bine decât sub vechea conducere. Tot mai multe secții primiseră titlul de "colective fruntașe". După câteva luni însă treburile au revenit la statu quo antes, adică la starea de mai înainte. Cu toată hăituiala, muncitorii, săracii, nu lucrau nicicum mai bine, căci nici nu erau plătiți mai bine. În conformitate cu noile legi restrictive de economie generalizată care au apărut, curentul electric se oprea de-acuma săptămânal după un grafic orar stabilit de comun acord cu uzina electrică, ori acest lucru afecta tot mai mult producția și calitatea produselor. Reclamațiile muncitorilor din abatajele țării cu privire la utilajele proaste furnizate se țineau iarăși lanț: piesele de excavare ba se blocau, ba se dislocau; benzile rulante de asemenea se blocau ori pur și simplu se rupeau când era mai multă nevoie de ele, motoarele electrice se opreau iremediabil stocând toate fronturile de lucru. Colac peste pupăză: două instalații furnizate în străinătate - la sovietici și la cehoslovaci - au fost respinse și au venit ramburs înapoi, după nici o lună de la livrare, uzina trebuind să achite și cheltuielile de transport. Nimic nu era mulțumitor și nimeni nu știa cum s-o mai scoată la capăt și ce să mai facă. Realitatea era că uzina nu-și producea toate piesele singură. Numeroase subansambluri proveneau de la alte fabrici din țară, iar acestea sistematic nu-și onorau angajamentele la timp, generând una din principalele cauze ale debusolării producției.
Atunci noul director, inventiv cum era, a recurs la ceea ce auzise că practică mai toate marile întreprinderi din alte ramuri ale economiei naționale, în momentele de impasuri similare, altfel spus, mistificarea inteligentă și artistică a datelor, împletită armonios cu mituirea discretă a conducătorilor de la unitățile cărora urma să le livreze produsele finite. Se creaseră chiar și niște fonduri speciale, zise "de necesitate", în acest scop. Era, firește, o treabă riscantă și cu totul necinstită, dar aplicând-o cu măiestrie și discreție absolută, ca prin minune, reclamațiile au încetat brusc din toate părțile. Dintr-o dată, toți deveniseră mulțumiți și - culmea ironiei! - întreprinderi care cu câteva săptămâni mai înainte se plânseseră (repetat) de calitatea inferioară a produselor de aici, au început să trimită telexuri și scrisori de mulțumire uzinei "Abatajul Roșu". Începutul l-a făcut o mină din Valea Jiului al cărei director, primind o "recompensă" de 6000 de lei de la Vernescu, a mulțumit cu entuziasm pentru "combinele minere de excelentă calitate"...
Peste câteva luni s-au mai primit încă alte cinci telegrame similare de la câteva mari întreprinderi minere din țară. Sistemul mergea strună și, astfel stând lucrurile, directorul a chemat atunci ziariștii și televiziunea pentru a lăuda "strălucitele rezultate - cum scriau ziarele - ale bravului colectiv de oameni ai muncii de la întreprinderea "Abatajul Roșu" care au oferit un minunat exemplu de dăruire totală pe frontul glorios al întrecerilor socialiste din scumpa noastră patrie..."
Toate procentajele fiind îndeplinite înainte de termen, uzina "Abatajul Roșu" a câștigat întrecerea socialistă pe ramură, situându-se prima. Și asta numai în câteva luni de la schimbarea conducerii.
Drept urmare, ministerul de resort a omologat asemenea succese și a declarat această întreprindere "uzină fruntașă pe țară". Pentru prima dată de la crearea uzinei, toți muncitorii angajați aici au primit fiecare câte o primă de 600 de lei de căciulă. Maiștrii au fost premiați cu 2000 de lei, iar inginerii cu 2500 de lei. Directorul Vernescu a primit 4800 de lei, Bățău, secretarul organizației de bază PCR, 4200 de lei (acesta nu putea fi schimbat până la noi alegeri) iar adjuncții directorului câte 3300 fiecare.
Prestigiul și puterea politică a lui Vernescu crescură enorm, devenind de neclintit. Procedând după rețeta aplicată, el și-a dat seama că nu este chiar atât de greu să conduci o uzină mare. Trebuie, așadar, să continue cu asemenea procedee de "imaginație creatoare", îmbinată cu același tip de curaj-tupeu, și rezultatul apare de la sine: toți vor fi mulțumiți la suprafață, căci de putreziciunile profunzimilor nu mai îndrăznea să vorbească nimeni. Cu timpul, procedeul se perfecționase de minune, se cizelase până la strălucire de aur fals, transformându-se într-o adevărată artă a mistificărilor tehnico-economice. Golurile existente deveniseră tot mai imposibil de depistat chiar și pentru cei mai versați experți financiari ori tehnici, după cum nimeni, oricât de atent ar fi, nu poate observa cum un prestidigitator cu faimă sparge ouă într-o pălărie scoțând apoi din ea un porumbel de un alb imaculat. Când vedem o așa scamatorie, toți știm că undeva la mijloc este o șmecherie, însă nici unul nu îndrăznim să o condamnăm, ci admirăm entuziasmați gingășia porumbelului... Iar Vernescu se perfecționase să scoată cu același talent o serie întreagă de asemenea "porumbei" nepătați, chiar dacă unii indivizi nemulțumiți mârâiau neputincioși, în surdină. Din partea acestora, ca de obicei, n-au întârziat câteva anonime, descriind în fond fapte reale.
Anonimele erau iscălite de obicei cu un nume colectiv: "Un grup de muncitori cinstiți". Adevărul este că muncitorii nu aveau timp să se țină de așa ceva; reclamanții nu erau desigur muncitori, ci proveneau din foștii șefi marginalizați, care nici cinstiți și nici curajoși nu erau.
La a treia sesizare de acest gen, iată că vine și rândul noului director Vernescu să facă față exact acelorași momente critice pe care el însuși le crease fostului director. Numai că Vernescu nu era Ionescu, iar reclamațiile mai recente nu puteau fi luate în considerație, fiind anonime. Mai era o diferență: el iscălise fără teamă orice reclamație anterioară. Neîndoios, în cele mai multe situații, ordinele de uz intern cereau ca și anonimele să se ia în considerație dacă se constată că ele descriau într-adevăr abateri grave, fapte negative reale. Asemenea ordine nu păreau însă a fi valabile și în cazul noului director. Ele nu îl afectau cu nimic. De altfel, dânsul fusese anunțat dinainte de către mentorul lui de la București, care-l prevenise că va avea în curând "o verificare". Așa că la sosirea controlului, uzina "Abatajul Roșu" era întru totul pusă la punct, atât ca butaforie și spoială exterioară, cât și interioară.
În curte, toate aleile au fost plantate cu flori, copacii văruiți, toți pereții umpluți cu lozinci partinice. Pe la colțuri au apărut panouri cu grafice de producție, toate cu săgețile roșii în sus, iar la panoul de onoare s-au instalat lumini cu neon și stegulețe de culoare purpurie.
Pe grafice și alte hârtii producția mergea excelent. Secretarul de partid, Bățău, deși căuta să-și ascundă o privire rea și plină de șiretenie, devenise supus directorului (sau cel puțin se prefăcea a fi supus). Cât despre ceilalți șefuleți numiți de Vernescu, ei nici nu păreau să aibă coloană vertebrală în fața lui. Încet, încet, uzina s-a transformat într-o mică republică, într-un stat în stat, conform planurilor lui, sau mai de grabă într-un mic regat în care monarhul absolut era directorul întreprinderii. Aici el se antrena, la o scară mică, asupra a ceea ce ar trebui făcut mai târziu, la o scară mai mare...
Când cei de la București au venit la anchetă, nu au găsit nimic în neregulă. Dimpotrivă, toate datele constatate la fața locului le-au întărit convingerea că au descoperit o unitate model, o uzină de avansat rang european. Ca atare, delegațiile trimise de minister și de Comitetul Central, de comun acord, au propus ca această întreprindere să fie decorată cu Ordinul Muncii clasa întâi. O nouă emisiune TV, de data aceasta specială, a fost transmisă în direct de la "Abatajul Roșu". Vernescu a apărut sfătos și oarecum emfatic pe micul ecran, împărtășind din bogata lui experiență și altora.
În zilele următoare s-au perindat numeroase delegații venite în schimb de experiență. Printre acestea a fost și un grup de industriași din mai multe țări occidentale cu care uzina cooperase și mai înainte. Toate vizitele oaspeților se terminau cu banchete de pomină. Toți plecau nu mulțumiți, ci foarte mulțumiți, încărcați cu brațele pline de cadouri frumoase. Ziarele, radioul și televiziunea consemnau aproape zilnic impresionantele succese de aici, numele directorului devenind un termen pozitiv de comparație, recomandat în toată țara. Ultimul control, în ansamblul lui, a constitui un impresionant succes personal al noului director. Din cauza aceasta toți reclamanții s-au dat bătuți și au încetat cu anonimele. Categoric, nu te poți lupta cu morile de vânt. Vernescu devenise invulnerabil și nu aveai cui să te plângi împotriva lui. Era un adevăr incontestabil. Atât timp cât în spatele lui se afla un personaj politic de mărimea întâi (după unii, numărul trei în conducerea statului, după alții numărul patru), directorului Vernescu nu i s-ar putea clinti nici un fir de păr de pe cap. El nu a divulgat nimănui numele susținătorului său.
Conform promisiunii acestuia, după o scurtă perioadă de directorat, va putea fi promovat într-un post foarte important din Ministerul Minelor sau într-unul din secretarii Comitetului județean de partid, de unde îl va aduce, de asemenea, cu ușurință la București, fie în minister, fie în Comitetul Central, inițial ca membru supleant. "La treizeci și patru de ani ești totuși prea tânăr, dragă Florine, pentru funcții prea mari, dar, oricum, avem datoria să încercăm, fiindcă ești un om extrem de capabil, cu perspective nebănuit de mari! Deocamdată eu te pregătesc, și la momentul potrivit, bum! dăm lovitura... Ai înțeles ce vreau să spun, nu-i așa?" îi spusese susținătorul lui. "Ai un dosar excelent și asta contează cel mai mult la noi. Ne trebuie doar puțină răbdare. Timpul se apropie și este de partea noastră."
Acest proteguitor din umbră era foarte puternic și foarte sus poziționat. El îl cunoștea pe Florin încă din studenție, acesta fiind studentul lui preferat, căci bătrânul era și profesor de socialism la facultatea unde Florin era student. El îi aprecia sincer capacitatea băiatului și îi sprijinea toți pașii, fiindcă îl simpatiza mult, dorindu-l ca ginere. Îi cunoștea viața tristă de copil părăsit, chinuit și crescut la orfelinat. I-a mărturisit în față că s-ar bucura să-i fie socru și, în acest sens, i-a făcut cunoștință cu Zoica, fiica lui nicidecum frumoasă, care terminase un liceu de arte plastice. Ea era acum studentă anul al doilea la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" din Capitală. Florin admise târgul, afișând un entuziasm care, de ce să nu recunoaștem, nu avea nimic comun cu simțămintele lui reale. Viața îl învățase cum să se mențină în rolul duplicităților perfecte. În locul Zoicăi ar fi preferat chiar și pe cea mai stricată fată cu care se culcase, pentru că oricum ar fi fost infinit mai frumoasă decât odrasla marelui ștab. Știa însă că Zoica era o cale excelentă, dacă nu chiar unică, de propulsare spre înalta poziție mult visată. Era "drumul spre înalta societate"...
Acceptând sfaturile viitorului său socru, Vernescu urmase cursurile fără frecvență ale unei academii politice pe care de asemenea o absolvise în urmă cu câteva luni. Era o școală specială, cu caracter mai mult formal, o tainică fabrică de diplome politice unde nu trebuia să faci eforturi speciale pentru a învăța ceva; o instituție politică de rang postuniversitar care putea fi frecventată numai de membrii CC sau de cineva recomandat de un asemenea membru, iar pentru cei care deja aveau o facultate, într-un singur semestru se putea obține o diplomă care echivala cu diploma celor care o frecventaseră patru ani la rând. Vernescu intra în această categorie. Chiar și candidații cei mai slabi căpătau o diplomă cu calificative maxime. Lucrarea sa de diplomă, "Mijloace și oportunități pentru limitarea și eradicarea completă a prozelitismului religios în zonele infestate ale țării noastre", era o teză despre care cei doi șefi de catedră - referentul și coreferentul - îi spuseseră că totuși are un caracter strict secret, întrucât explica amănunțit procedeele cele mai eficiente, uneori foarte dure, de nimicire totală și rapidă a religiei creștine, folosind experiența de decenii acumulată în acest domeniu de URSS, R.P. Chineză, Cuba și Albania. Vernescu se simțea fericit că și-a ales un asemenea subiect.
După impactul cu ancheta de la uzină, și după reușita deplină cu care s-a terminat ancheta, fiind acum liniștit și sigur că nimeni nu-i va mai tulbura vreodată preocupările lui din fabrică, de orice natură ar fi ele, tânărul director nu s-a sfiit să-și reediteze vechile tabieturi din anii studenției. În primul rând se gândea că timpul de zburdălnicie în libertate a devenit foarte, foarte limitat. Peste puțină vreme, dacă se va căsători cu Zoica, datorită supraveghetorilor ce-i va avea cu siguranță din toate unghiurile în coastele sale, nici gând că va mai putea face ceva din ceea ce-i dădea mâna să facă acum. "Viața este scurtă și urâtă, își zicea el. Trăiește-ți clipa, băiete! Vorba scriitorului american Saul Bellow: Trăiește-ți clipa! Iar noțiunea de clipă se referă și la momentul în care vorbești. Deci, numai acum, căci mai târziu imposibilitatea divertismentelor erotice va deveni un domeniu tabu."
Uitându-se pe schemele de la serviciul personal, a constatat că în uzina lui sunt multe fete și femei tinere, începând cu birourile, laboratorul și terminând cu atelierele și secțiile de asamblare. Majoritatea erau duduițe tinere, frumoase, iar cu câteva din acestea deja se distrase cândva, până să ajungă director. Rămăseseră însă destule alte salariate, necunoscute lui.
De 8 Martie, ziua femeii, organizase o festivitate aparte, urmată spre seară de dans, la clubul uzinei (niciodată înainte nu se mai organizase așa ceva). În realitate, în această zi el își serba totdeauna în mod secret ziua de naștere, pentru că așa i-a fost trecută în mod arbitrar și parcă ironic pe buletinul de identitate, căci nimeni nu știa de fapt nici ziua, nici luna și nici anul exact când se născuse (deși anul se pare că era trecut corect). Interesându-se mai îndeaproape care este istoricul Zilei Internaționale a Femeii, a aflat că una din fondatoarele Partidului Comunist German, o învățătoare rusofilă care a trăit mulți ani la Moscova, Clara Zetkin (1857-1933), în anul 1910, a propus la Conferința internațională a femeilor socialiste și comuniste de la Copenhaga ca ziua de 8 martie să fie ziua femeilor, în primul rând a femeilor socialiste și comuniste. Era deci o sărbătoare tipic comunistă. Nu din această cauză, ci din motive mai serioase, Vernescu făcuse cerere către tribunalul județean local să i se schimbe data de naștere de la 8 martie la 1 Ianuarie. Iar motivul serios era că atunci l-ar fi sărbătorit omenirea întreagă, deoarece era Anul Nou. Așadar, aceasta ar fi de fapt prima și ultima sărbătorire a lui în public, urmând ca de la anul viitor să le ofere angajaților de la "Abatajul Roșu" un mare banchet de Revelion prelungit până la 1 Ianuarie... Deocamdată, acum li s-a oferit tuturor salariatelor, din partea conducerii, câte o garoafă roșie. Nu-l interesa câtuși de puțin sărbătorirea propriu-zisă a zilei femeii, dar era curios să vadă tabloul sinoptic al grămezilor vii din care ar putea alege ceva. Acolo invitase pe toate reprezentantele sexului frumos, constatând că fiecare în parte îi zâmbea jovial și că mai toate ar fi vrut să-l invite la dans. În timp ce dansa, le-a propus câtorva să vină să-l viziteze acasă, seara, după sfârșitul programului. "Să vedem pe video un film occidental fantastic, procurat numai de câteva zile de un prieten care l-a adus cu mari riscuri". A rămas uimit cât de repede s-au arătat toate curioase a urmări filmul... Din această cauză s-a simțit nevoit să le eșaloneze vizitele pe zilele săptămânii. Precauție ceva mai mare a trebuit să aibă cu două din ele care erau căsătorite. Nu că s-ar fi temut de cine știe ce urmări, dar așa simțea el că este bine să procedeze. Paza bună trece primejdia rea. Una își avea soțul plecat să lucreze în Libia (el știa foarte bine cum stau treburile), unde de fapt nu lucra, ci îi supraveghea pe colegii lui români să nu facă vreo trăsnaie, fiindcă el era securist; iar cealaltă avea soțul activist de partid și era plecat zile și nopți întregi "pe teren". Principiul lui era să nu știe stânga ce face dreapta; și se bucurase că toate acceptaseră să vină. Soția activistului, la început, l-a refuzat. Mai mult formal. Făcea pe timida și susținea că este o soție cinstită. Asupra ei și-a concentrat toate metodele și subtilitățile de care dispunea. Însăși rezistența afișată de dânsa îl înfierbântase și-l ambiționase tot mai mult, mai ales că era o duduie care-i plăcea. În plus, avea necaz pe activiștii de partid de tipul bărbatului ei, care fără să muncească o iotă, dădeau într-una cu clanța și luau în neștire o grămadă de bani storși de la biata clasă robotitoare. De aceea, acaparându-i nevasta, fie și pentru câteva clipe, considera că ar fi o răzbunare pe deplin meritată, cu atât mai mult cu cât "idiotul" era urât, îngrămădit de prost, leneș, cam pilangiu, foarte obraznic și încrezut pe deasupra, datorită meseriei pe care o avea. Din păcate îl cunoștea bine. "Cum de l-o fi luat pe urangutanul ăsta o așa floare de femeie?"- se întreba directorul aproape indignat. "Evident, femeia numai după urs nu se duce", filosofa Vernescu foarte controversat. Însă, în cele din urmă, cinstita și timida soție a mândrului activist a cedat. Iar pe dânsa, făcând o excepție, a fost nevoit să o invite la o plimbare cu mașina în zone mai ferite și mai îndepărtate, la una din cabanele montane, la peste 150 km de Orașul Nou. Dânsa nu numai că a fost de acord să-l urmeze cu entuziasm în lunga escapadă propusă, dar i-a sugerat directorului, mai mult serios decât în glumă, ca să nu o mai aducă niciodată înapoi... Toate ca toate, însă așa ceva Vernescu nici în ruptul capului n-ar fi făcut-o. După două zile, căuta cât mai repede să scape de ea, jurându-se ca pe viitor să nu mai piardă atâta timp cu cazuri similare, fiindcă... "niciuna nu-i de neînlocuit."
Pe tinerele care îl vizitau acasă în orele târzii, directorul Vernescu le servea în mod invariabil cam cu aceleași delicatesuri rare - specialitatea casei: cafea braziliană, țigări străine, prăjituri asortate, whisky, șampanie Zarea, reviste de mode străine, iar la urmă le punea pe video filme mai mult sau mai puțin pornografice, după cum constata că era receptivitatea partenerei lui. Pe unele le expedia după o oră, pe altele le păstra până a doua zi dimineața, când plecau atunci când se crăpa de ziuă. Dacă vedea pe sânul vreuneia câte un medalion religios - cruciulițe, ancore, madone - le rupea cu aceeași sălbăticie și le spunea râzând că le va oferi alte valori în loc. Și se cam ținea de cuvânt.
"Crezi în Dumnezeu?" a întrebat-o el pe Mirela, posesoarea unui astfel de lănțișor cu cruciuliță înainte de a i-l rupe, căci fata nu știa cât de înverșunat era directorul împotriva oricărui simbol care ar fi amintit de credința în divin. "Mă întrebi dacă cred în Dumnezeu... Ce-aș putea să-ți spun? Nu prea am idee, a replicat acea Mirelă, care era o fată plăcută, drăguță, una din telefonistele întreprinderii, pe care Vernescu o mai primise și înainte acasă. Uneori cred, alteori nu. Dar, natural, îmi închipui așa... că există o forță sau că ar fi posibil să existe o putere invizibilă în universul ăsta, care dirijează totul, însă nu-s chiar atât de sigură..." "Nu-i nici o forță!" i-o reteză scurt șeful. "Ți-am spus că nu știu, se apără Mirela. Asta este o problemă prea complicată pentru mine. Câteodată zic că dacă există, de ce o fi El atât de nedrept și de rău? Și de ce lasă ca să predomine atâta suferință pe lumea asta - unii să facă numai răutăți și să le meargă totuși bine, să fie norocoși și să aibă de toate, iar alții, oameni buni și cumsecade, ca mine, să fie săraci și să aibă parte numai de suferințe?! Mă pomenesc uneori punându-mi întrebări de felul ăsta... De-aia sunt foarte dezorientată în filozofări religioase și nici acum nu-ți pot da un răspuns precis." "Păi vezi? îi răspunse Vernescu sorbind ultima înghițitură de whisky, care se vede că-l amețise bine. Și atunci de ce mai porți pe Spânzuratul ăsta la gât?" "Care Spânzurat? Hristos? De ce-I zici așa, săracul!" "Păi cum să-I zic? Fiindcă n-a existat niciodată nici un Isus Hristos, fata neichii! Este o legendă stupidă care a tâmpit mințile atâtor fraieri și prostănaci, și văd că și tu ești o victimă... Iar dacă o fi existat, și dacă aș fi trăit și eu pe timpul acela, fii sigură că aș fi fost primul care L-aș fi ucis în chinuri și mai mari! Uite-așa... ca să nu mai existe astăzi atâția naivi fără simțul realității, care se resemnează prostește, cu blândețe și moliciune de cârpă în fața greutăților vieții! Societatea umană are nevoie de oameni energici, my darling, de luptători plini de dârzenie, capabili să-și spulbere dintr-o lovitură adversarii, nu de plângăcioși la icoane! A trăi numai târându-te pe genunchi este o tâmpenie! Iar legenda lui Hristos ne sfătuiește să întoarcem ca niște cretini și celălalt obraz în fața dușmanului după ce acesta, înjosindu-ne, ne-a tras prima palmă! Dacă-mi ia cămașa, să-i dau și haina! Știi că-i nostim? Uite, sfaturile astea au zăpăcit jumătate din omenire... Auzi ce prostie! Ãia n-au avut intuiție, domnule! De aceea, după ce-L răstigneam, eu să fi fost ca ăla, cum îl cheamă... Irod sau - în fine, parcă Pilat ori Caiafa - știi ce-I mai făceam? I-aș fi tăiat capul, l-aș fi păstrat departe de trup sau I-aș fi ars trupul - să văd cu ce ar mai fi înviat... Ha-ha-ha! Așa-i că am fantezie bogată? sau - mă rog - poate bolnavă... Dar alții n-au nici atât!" Și scăpă o înjurătură la adresa lui Dumnezeu. "Șșt! Nu înjura așa, Florine, că-i păcat!" îl admonestă Mirela. "Știi că ești bine? De ce să nu-njur? Păi ce-i ăla păcat?! I-auzi: păcat! O vorbă acolo... "Păcat"! O vorbuliță - un fleac... Chestie de semantică alambicată... De înțelesuri lingvistice... Nimic altceva decât un cuvânt sec. Ce mai: un cuvințel mort pe care eu pot să-l înlocuiesc cu alt cuvânt, dacă vreau. De pildă cu... parfum! Ia ascultă acum: e parfum să fii prost! Ai văzut că se poate zice? A! Da, sigur... Ar fi păcat să treci ca vita prin viață... fără să profiți o clipă de tinerețe - ăla da păcat! Și încă ce păcat... Mare! Mare de tot... Hai, mai bine ia și mai bea și tu de-aici cu mine și să nu ne pierdem timpul cu noțiuni care mă fac să turbez... E păcat să întâlnesc o gagică drăguță ca tine și să nu mă bucur de nurii ei! Spune și tu dacă n-am dreptate... Nu-i așa? Dar, firește, eu nu mă știu cu nici un păcat de felul acesta fiindcă - vezi? N-am scăpat asemenea ocazii... Eu sunt un sfânt, fetițo, un martir al desfrâului care mi-am sacrificat copilăria prin pubele cu gunoaie și tinerețea prin budoaruri parfumate... Ia vino mai aproape..." Și trântind așa vorbe deșănțate, tânărul aventurier se repezi la ființa de lângă el mușcând-o sălbatic de gât și rupându-i lănțișorul de aur cu dinții. Ajutându-se cu mâna, absorbi în gură șiragul micuțelor zale cu cruciuliță cu tot. Îl mestecă de vreo două ori apoi îl scuipă cu scârbă pe covor.
Mirela s-a aruncat pe jos după el începând să-l caute scâncind. Când l-a găsit, și-a ridicat lănțișorul și a alergat nervoasă spre cuierul aflat după ușă cu intenția să se îmbrace.
– Ei, gata, te-ai și supărat... Numai pentru-atât? Uite, pentru tine, am păstrat în cutiuța asta un lănțișor de aur cu inimioară. Este mai mare și mai frumos... 24 de carate, nu spoit cu aur ca primul. Ia-ți-l... Dar să nu-l mai porți pe cel vechi. Ne-am înțeles?
– Bine, dar era o amintire de la mama mea care-a murit acum trei ani.
– Atunci păstrează-ți și amintirea. Dar poart-o pe cea cu inimioară, că-i de la mine...
– Am s-o port. Și să nu crezi că - gata! Dacă noi fetele purtăm cruciulițe suntem toate niște sfinte...
– Vă știu eu cât de sfinte sunteți!
– Dar eu nu-s ca celelalte care consideră că o asemenea podoabă poate să le dea un aer de distincție și să le facă mai seducătoare pentru bărbați. Ei le cred atunci mai pline de puritate, iar unele spun că cruciulițele le poartă noroc și le apără de rele.
– Eu nu fac parte din această categorie de bărbați tâmpiți, să fie clar! Și nici tu să nu mai ai asemenea idei superstițioase... Te vreau o femeie cu concepții moderne, ne-am înțeles?
– Deja eu sunt diferită de celelalte! Chiar dacă directorul unei uzine nu mă vrea de soție.
– O, da, da, da. Am uitat... Tu ești foarte diferită, făcu Vernescu ironic, evitând în același timp amplificarea acestui subiect.
– Să știi că sunt!
– Mai ales dacă stingem acum lumina...
Opiniile Mirelei îl scârbiseră și mai mult pe Vernescu. Ar fi vrut să audă replici mai inteligente, dar discutând mai amănunțit cu asemenea ființe, constată că nici una nu avea un ideal superior în viață; un ideal pentru care să lupte, un crez limpede care să fie călăuza vieții lor. Le aprecia însă pe femeiuștile care spuneau franc că nu cred în Dumnezeu. A întâlnit și din acestea o mulțime, dar tot nu s-a putut atașa de vreuna.
Toate fetele pe care le cunoscuse, fără excepție, visau unul și același lucru: să se mărite cu cineva bogat, frumos dacă s-o putea, însă neapărat să aibă mașină mică, bani la CEC și frigiderul plin cu mâncare. Ori acesta nu era un ideal serios. Mai târziu, după ce se va fi distrat bine câțiva ani, câte una spunea că, probabil, ar prefera să poată crește și-un copil - unul, nu mai mulți! - căci copiii se cresc greu în zilele noastre.
Directorul, cât era el de detracat în ceea ce privește atitudinea față de sexul frumos, rămânea pur și simplu stupefiat de sărăcia culturală, de goliciunea sufletului acestor femei ușoare și de imposibilitatea de a aborda, în discuția cu ele, un subiect mai ca lumea, un subiect inteligent, ori de a discuta serios cu ele despre un eveniment cultural sau politic, cel puțin despre o carte citită, deși unele pretindeau că citesc cu nesaț romane de dragoste, de aventuri sau alte cărți. Cu toate că majoritatea aveau liceul, unele și câte-o facultate, nu putuse constata, măcar la una singură, vreo opinie închegată asupra vieții. În schimb, toate se bârfeau una pe alta, numindu-se reciproc târfe, iar Vernescu le dădea cu dărnicie dreptate fiecăreia în parte.
De câteva fuste rămăsese totuși impresionat, cât de bine știau ele să joace rolul de sfinte și de îngerași nevinovați, la fabrică, făcând pe serioasele în fața tuturor, ba uneori ținându-le și lecții de morală altora. Când, a doua zi dimineața, la serviciu, le privea pe aceste specimene care dormiseră la el, purtându-se condescendent cu prietenii lor intimi ori cu soții lor, cu care în general lucrau în aceeași întreprindere, și cărora le afișau atenții și drăgălășenii exagerate, îi venea să scuipe de câtă murdărie și falsitate poate exista în lumea asta. Și atunci își spunea cu aproape deplină convingere că el nu se va căsători niciodată.

CAPITOLUL VI

Scriitorul Codrin Elizeanu, împreună cu profesorul Călin Turcu, înființaseră la Casa Sindicatelor din municipiul Ploiești "Cercul de cercetări științifice al fenomenului O.Z.N.", nume schimbat ulterior în "Univers Club", pe care-l conducea ca președinte al clubului.
De-a lungul anilor, cercul devenise cel mai puternic centru din țara noastră care se ocupa cu studierea ciudatelor farfurii zburătoare, care de multe decenii încoace înnebunise lumea pe toate meridianele și paralelele globului pământesc, inclusiv și în România.
"Univers Clubul" avea vreo treizeci de membri aparținând diverselor profesiuni: elevi, studenți, ingineri, profesori, medici, actori, muncitori, funcționari etc. Ei se adunau o dată pe săptămână, luni seara, la ora șase, la club, țineau referate cu caracter științific, analizând îndeosebi fenomenul O.Z.N. din țara noastră ori de pe glob (mai rar științele de frontieră, parapsihologia ș.c.l.), luând interviuri celor ce au văzut farfurii zburătoare, cercetând la fața locului anumite cazuri, făcând fotografii, recurgând la schimburi de experiență cu cluburi similare din București, Brașov, Sibiu și Cluj și așa mai departe.
Trimestrial, în sala mică, de 200 de locuri, numită Sala Studio (câteodată în sala mare de 500 de locuri), se țineau interesante simpozioane, la care erau invitați să participe mari specialiști în domeniul astronomiei, fizicii nucleare, aviației, astronauticii, scriitori de science-fiction, parapsihologi ș.a. Nu era ușor să-ți expui o idee chiar atât de liber. Ea nu trebuia să afecteze nici măcar aluziv ideologia materialist-dialectică sau să sugereze cumva voalate concepții idealiste despre lume și viață. De aceea, în mai toate comunicatele, existau numeroase momente de reținere. Totdeauna în sală se afla, incognito, cel puțin un reprezentant al Securității. De obicei, majoritatea participanților se ferea să intre în amănunte descriptive intime. Ei nu făceau altceva decât să prezinte părerea generală asupra fenomenului Obiectelor Zburătoare Neidentificate (O.Z.N. pe românește, UFO pe englezește), fără ca să fi ajuns vreodată la un consens, la o concluzie comună. De altfel, nici în momentul de față nu pare deloc simplu acest lucru dacă este privit cu rigiditate numai din perspectiva unor prejudecăți încetățenite ori a unei ferestre îndreptată spre un univers monovalent în interpretări, bazat în exclusivitate numai pe existența materiei.
Acestor specialiști li se găsise și un nume: ufologi sau ozenologi, mai rar ozeniști, iar România, care are cercetători în toate ramurile științifice, cunoaște și un mare număr de cercetători în domeniul ufologiei. În cadrul "Univers Clubului" ploieștean participau o bună parte dintre ei, fiind adeseori invitați să conferențieze la simpozioane. Nu toți invitații erau neapărat specialiști în ufologie, deși mai toți abordau și problema farfuriilor zburătoare, cu un grad mai mare sau mai mic de reținere. Astfel, prin Sala Studio s-au perindat: scriitorul Ion Hobana, secretarul Uniunii Scriitorilor Români și autorul unor docte cărți despre ozeneuri, acad. prof. dr. Eugen Macovski, prof. univ. dr. Ionel Purica, specialist în fizica nucleară,(aceștia doi din urmă, din păcate, decedați), prof. univ. dr. Ion Mânzatu, de asemenea savant atomist, prof. univ. dr. Florin Zăgănescu, specialist în mecanica aparatelor de zbor, prof. dr. ing. Ioan Florin Dumitrescu, ingenios inventator, prof. univ. dr. Cantemir Rișcuția, specialist în antropologie, căpitan (pe atunci) astronaut Dumitru Dorin Prunariu, primul cosmonaut român, prof. dr. Maria Cristescu, astronom, ing. inventator Justin Capră, creatorul primului aparat independent de zbor cu reacție și a unor miniautomobile cu mare economie în privința consumului, scriitorul de literatură științifico-fantastică Mihai Ionescu, un prieten intim al lui Marin Preda, Mihai fiind și el ucis mișelește ca și scriitorul Preda de agenții securității care nu-i agreiau opiniile politice, ing. electronist Alexandru Timoșenco, ing. Florin Gheorghiță, autor al unor cunoscute cărți de ufologie, actorul Silviu Lambrino, de la Teatrul de Stat din Ploiești, ing. Horst Siell, din Brașov, prof. Călin Turcu din Vălenii de Munte, cercetătorul ufolog de teren Augustin Moraru, din Ploiești, ing. Petre Panait, ing. Cristian Georgescu, studentul Gabriel Enescu și mulți alții.
Toți erau membri plini sau onorifici ai "Univers Clubului", aducându-și fiecare o contribuție sau alta la lămurirea și popularizarea cercetărilor proprii sau ale altor specialiști din străinătate, cel mai ades noutăți din toate științele, deși, precum s-a spus, nu toți erau de profesie ozenologi. Astfel, acad. Eugen Macovski, descoperind teoria câmpurilor noezice, a fundamentat în mod științific existența sufletului omenesc, iar medicul inginer Ioan Florin Dumitrescu, prin inventarea electronografului, a reușit să fotografieze sufletul omenesc în culori, precum și aura tuturor țesuturilor vii.
A fost o perioadă favorabilă și fertilă, când autoritățile românești, chiar și mass media din țară, precum posturile de radio și televiziune, împreună cu presa, permiteau dezbateri ample despre farfuriile zburătoare. Apoi, datorită unei porunci categorice venite chiar din vârful piramidei politice, libertatea de a se discuta despre ozeneuri s-a restrâns mult. Presa nu mai avea voie să relateze nimic, pentru motivul că... oamenilor li s-ar fi distras atenția de la munca zilnică, de la activitățile foarte terestre, și s-ar fi simțit îndemnați să privească prea mult spre cer. Iar în țara noastră se considera că nu este chiar așa de bine ca oamenii să privească cu atâta insistență, cu prea multă curiozitate și admirație cerul... Problemele de pe pământ trebuiau să fie mai importante. Iar Pământul trebuia rupt de cer.

*
* *

În fața unei asistențe numeroase, prezentă în Sala Studio, Elizeanu susținea un referat asupra adevăratului cult ce se crease în jurul farfuriilor zburătoare. Referatul chiar se numea "Cultul O.Z.N."
Pentru majoritatea celor din sală lucrurile păreau oarecum noi și fascinante; pentru cei câțiva invitați specialiști, referatul acela nu părea mai deloc original - eventual, vreo traducere sau compilare după cine știe ce autor român ori străin. Dar publicul de unde să observe aceasta? El se mulțumea și cu atât.
– ... Termenul popular de "farfurii zburătoare" - citea Elizeanu - se referă la acest ciudat și original mit apărut în a doua jumătate a secolului al XX-lea, în jurul Obiectelor Zburătoare Neidentificate - O.Z.N.
Alimentat de numeroase observații obiective și subiective ale unor manifestări autentice, însă nedescifrate, de fenomene sau obiecte cu comportament mecanic ciudat, zburând deasupra mai multor regiuni terestre, cu o frecvență clasificabilă și uneori părând artefacte, acest mit modern atribuie, printr-o psihoză colectivă pe care o generează și de care este generat, o obârșie extraterestră farfuriilor zburătoare, adesea le investește cu comportamente raționale de cercetare exobiologică, iar uneori chiar cu un scop mesianic. Variantele mitului O.Z.N., de obicei speculative, sunt numeroase: farfuriile zburătoare sunt populate de ființe extraterestre care se crede că s-ar fi și arătat unor grupuri de pământeni, printre care și-ar fi ales chiar pasageri experimentali; altă părere spune că O.Z,N.-urile sunt conduse de roboți programați, întrucât ar veni aici cu scopuri secrete de pe o planetă vecină sau din altă galaxie; că O.Z.N.-urile sunt obiecte extragalactice teleghidate; O.Z.N.-urile sunt "mașini ale timpului", în care...ocupanții sunt urmașii noștri din viitorul îndepărtat ce vin să-și contemple trecutul lor istoric... După altă teorie, ocupanții aflați la bordul lor sunt tot pământeni, dar dintr-o civilizație străveche, distrusă acum vreo 60.000 de ani, care s-au mutat în alte galaxii, iar acum se află în croaziere de vizitare a leagănului lor de origine. Așa ceva susține și Albert Einstein, nu știu dacă în glumă sau în serios. Oricum, toate ce vă spun eu aici sunt speculații mai mult sau mai puțin interesante, mai mult sau mai puțin credibile. Rămâne să vedem dacă dumneavoastră le puteți admite ori nu.
Fără a fi unul religios, anvizajând această problemă, mitul O.Z.N. se încorporează structural unei forme de religii laice; chiar raportul de interese față de ceea ce se numește, în ultima vreme, paleoastronautică, se clasifică deopotrivă în categoria mitologică a cultului revelației primordiale, pe care presupușii navigatori extratereștri de odinioară, deci tot ființele arhetipale, o vor repeta, așa cum trebuie să se întoarcă zeii mesianici. Richard Barry, un american din Pennsylvania, a pus apariția farfuriilor zburătoare în relație cu anumite conflicte politice sau militare din ultimele decenii, cu situațiile de criză de pe Terra, susținând, nici mai mult nici mai puțin, și opinia ciudată că ele sunt trimise de Dumnezeu și îngerii săi, și că sunt pilotate de îngerii buni. (În paranteză fie spus, se vehiculează și opinii că ar fi pilotate și de alt fel de îngeri... râsete și aplauze în sală.)
În ultimă analiză, creatorii mitului și fidelii cultului O.Z.N. se recrutează din categoriile oamenilor supuși angoasei, alienării, stresului provocat de tehnocrația amplificată a secolului al douăzecilea și alimentată de o anumită dezvoltare a cosmologiei și astronauticii.
S-a observat că psihoza ori cultul O.Z.N. invadează îndeosebi teritoriile civilizate, fructificându-se în păturile sociale intermediare; astfel, cu cât civilizația tehnocratică devine mai intensivă și omul se vede mai aglomerat de produsele ei, cu atât este mai intensă în mediile fragile din punct de vedere spiritual așteptarea salvatoare a extratereștrilor ca o soluție finală...
După această prezentare elegantă, destul de formalistă însă, făcută în termeni oficiali și acceptabili pentru cenzură, aplaudată totuși cu căldură de public, a urmat referatul unui membru al "Univers Clubului", Moraru Augustin, care a prezentat unele fapte ciudate petrecute în România, cu apariții repetate de O.Z.N.-uri la Cluj, fotografiate de Nicolae Barnea și Alexandru Sift, apoi cazurile de la Sibiu, Drobeta-Turnu Severin, Iași, Constanța, București, Ploiești, Vălenii de Munte și Scăieni-Prahova.
Foarte interesante au fost evenimentele din Pădurea Baciului, de lângă Cluj, unde biologul Alexandru Sift a fotografiat, în alb-negru și color, zeci de ozeneuri care, în momentul când aterizau, deveneau invizibile. Revista "Flacăra", seria veche, color, a publicat multe din aceste fotografii. Majoritatea, imperceptibile ochiului fiind, ele apăreau totuși clare sau voalate în fotografii. Cel mai ciudat și mai interesant era faptul că lângă aceste "nave" misterioase apăreau animale și ființe umanoide, oarecum străvezii (uneori combinații dintre om și animale, în genul Minotaurului mitologic), totuși bine vizibile pe fotografiile color. Toți se întrebau: ce să fie acestea? Experții în fotografii, analizându-le în laboratoare, au exclus orice trucaj.
Nu mai puțin lipsite de interes au fost fotografiile executate de profesorul Călin Turcu la Vălenii de Munte și la Valea Plopului, lângă Văleni, unde martori oculari au văzut aterizând globuri de foc strălucitoare care au lăsat foarte vizibile urme materiale, îndeosebi cele de pe dealul Bughea, din fața gării Văleni, și cele de la Valea Plopului. În acest din urmă caz, un glob mare de foc, de culoare roșie, a aterizat lent într-o livadă de pruni, peste cocenii de porumb. El a fost văzut de paznicul de noapte Vasile Cărăbuș, la ora unu noaptea ("un zmeu zburător de foc, care a luminat toate dealurile în jur", povestea nea Cărăbuș). La locul aterizării s-au găsit urmele echidistante ale unui aparat trepied care a tasat puternic pământul și a culcat razant cocenii uscați de porumb, într-o poziție radială centrifugă. Exact la mijlocul urmelor triunghiulare s-a găsit o groapă având diametrul unei sticle, forată la o adâncime de peste trei metri.
Elizeanu însuși, la rândul lui, a fotografiat și a filmat urmele altui O.Z.N., aterizat pe malul drept al râului Teleajen, între Scăieni și Blejoi, pe dealul de la Cocoșești, localități din județul Prahova. De asemenea, este vorba despre un obiect necunoscut, văzut de numeroși copii. Obiectul a ars pământul pe locul unde a stat.
Tot timpul în care conferențiarul vorbea, aspectomatul montat în mijlocul sălii proiecta în serie, imagine după imagine, toate fotografiile în cauză ce erau amplu comentate. Și referatul acesta a fost foarte aplaudat, după care, din rândul publicului, au urmat o mulțime de întrebări și mărturii din partea celor ce susțineau că și ei, la rândul lor, ar fi văzut faimoasele "farfurii zburătoare".Inginerul Sandu Parianu, care fusese adus de soția lui să asiste, stând în căruciorul său, nu putea să aplaude, chiar dacă ar fi vrut. După simpozion, i s-a adresat scriitorului:
– Păi vezi, nene Codrine, iar nu ai fost sincer...
– De ce?
– Aia e: de ce? Mă-ntreb și eu... Pentru că una ai gândit și mi-ai spus mie, dar alta ai afirmat aici în public. Pretinzi că ai înființat un club științific, ori știința, nu-i așa? - pretinde mai înainte de orice onestitate, exactitate, sinceritate, monșer. Ea pretinde adevăr sută la sută, pe când tu ne-ai trunchiat adevărul.
– De acord cu tine, Sandule. Probabil că nu înțelegi anumite lucruri, legate de protocol, care, vrem-nu vrem, trebuie respectate în asemenea simpozioane. Pe de altă parte, mi-a fost teamă să fiu atât de sincer în aceste controversate probleme de ufologie. Dacă am spune fiecare ce credem, n-am mai putea ține aici vreun simpozion, iar "Univers Clubul" ar fi suspendat într-o clipă, în vreme ce noi membrii clubului ne-am trezi la gherlă cu toții ca "instigatori periculoși"... Amintește-ți însă că noi doi am mai discutat odată subiectul respectiv, și atunci ți-am spus destul de serios că în această nouă ramură a științei există și anumite taine, anumite secrete care, oricum, nu pot fi divulgate publicului. Mai ales unui public nepregătit ca al nostru. Există lucruri șocante; terifiante chiar. Cu ele am putea speria rău de tot pe bieții români care sunt și așa destul de speriați de atâtea necazuri. În alte condiții poate că aș fi îndrăznit. În situația de față însă...
– Cred că te referi la experiențele tale insolite cu micuții extratereștri...
– Poate că da, căci întâmplarea la care faci aluzie este atât de incredibilă și atât de inavuabilă, încât nu numai că m-aș compromite să o relatez publicului larg, expunându-mă ridicolului și chiar pericolului de a fi declarat nebun, dar aș putea să o pățesc și mai rău, interzicându-mi-se definitiv cercetările. Sau aș putea ajunge, împreună cu alții, acolo unde nu dorește nimeni să ajungă. Și am fi cu toții nevinovați!

*
* *

Într-adevăr, povestea pe care scriitorul n-ar fi putut-o menționa niciodată în public, deși absolut reală, era de-a dreptul incredibilă, scandalos de imposibilă. Ea începuse într-o iarnă fără zăpadă, în ziua de 7 decembrie 1979, la Scăieni, când Valache Mihaela, o fetiță din clasa a VI-a, vecină cu scriitorul Elizeanu, întâlnindu-l pe drum, în timp ce ea se ducea la școală, îi spuse acestuia:
– Domnule Elizeanu, eu am văzut aseară niște piticuți!
– Știu, îi răspunse el. Și eu am văzut pitici la circ, în filme, o dată chiar și pe stradă.
– Da, dar ăia văzuți de mine erau mici de tot. Cât o țigară...
– Uite ce e, Manuela. Și eu, când scriu povești pentru copii, într-un fel, mint oleacă, atunci când inventez o istorioară. Dar nici chiar așa...
– Dar eu nu mint, domnule Elizeanu. Am văzut!
Copilul vorbea aproape indignat, cu un ton care, în mod vădid, nu suporta contrazicere. Ochii fetiței îl priveau cu o oarecare furie. De obicei, Manuela era un copil timid, iar acum părea ciudat de îndrăzneață. Un bun cunoscător al sufletului copiilor, cum era scriitorul, și-a dat totuși imediat seama că trebuie să fie ceva la mijloc.
– Bine, continuă... Câți erau? Cum arătau? Cum erau ei îmbrăcați?
– Ca niște pitici din poze. Erau doi. Cu fes pe cap, dar fără bărbi, cu mâneci scurte, în bluze și pantalonași lungi, albaștri, care mai apoi au devenit argintii. Să vedeți... Eu aseară căutam cu lanterna curcile prin fundul curții când, deodată, în raza lanternei, la vreo șapte-opt pași de mine - doi pitici, care m-au luminat și ei cu niște lanternuțe mici, roșii. Mi-a fost frică, și-am fugit.
– Te-ai uitat bine? Dacă era cumva o hârtie mișcată de vânt, un cocean ori un ciob, iar tu, de frică, ai văzut altceva?
– Dar i-am văzut bine, bine de tot! Se țineau de mână și pluteau încet deasupra pământului. Veneau încet spre mine, luminându-mă cu niște raze subțiri, aci roșii, aci verzi... Atunci am fugit și i-am povestit toate astea mamei. Ea mi-a tras o palmă, că mint, și s-a dus dânsa după curci. Le-a găsit, dar n-a văzut nici un pitic. Azi dimineață, pe soare, iar i-am văzut. Erau lângă cotețul porcului. Știți, pe lumină, mi-a venit curaj... Am luat un băț în mână și m-am dus direct spre ei. Erau pitici-pitici. Când m-am apropiat la vreo patru pași de ei, au dispărut deodată amândoi!
– Știi ceva, Manuela? Acum am puțin de lucru, dar mai pe seară, pe la șase, dau o fugă pe la tine cu niște copii, să vedem cum stă treaba. Poate-i vedem și noi. De-acord?
– Da, vă aștept.
Așa cum a promis, seara, la ora șase, Elizeanu era în fundul curții, acasă la Manuela. Cu el mai luase vreo zece copii care tocmai ieșiseră de la școală, căci școala nu era departe de locul cu pricina.
Curtea dădea în grădină, iar din grădină se putea ieși pe un câmp aflat lângă niște rezervoare cu apă sărată aparținând Schelei petrolifere Boldești. Această apă era extrasă din sonde odată cu jetul de petrol care, înainte de a fi pompat la rafinăriile de la Ploiești, trebuia obligatoriu să treacă prin separatoarele secției de recuperare a produselor de extracție, după care lichidul sărat nefolosibil era repompat sub presiune pentru a forța stratul de petrol să ajungă la gura sondelor. Nu prea departe de aceste rezervoare va avea loc o scenă nostimă, ca să nu zicem tragi-comică...
În afară de cei zece copii, cărora Manuela și Elizeanu le-a permis să intre în curte, mai așteptau la poartă alte câteva grupuri de zeci de elevi curioși, căci se dusese buhul în toată școala că Manuela a văzut niște pitici cu care...când și când umbla în buzunar, luându-i în mână și arătându-i tuturor curioșilor. Fantezia infantilă era destul de fertilă și începuse deja să prolifereze excesiv, într-o direcție riscantă. După un timp, grupul acesta mare a găsit o intrare ocolită și copiii, cum se arătau foarte interesați de acest subiect, nu s-au putut abține să nu ajungă "pe terenul interzis", în spatele grădinii colegei lor unde au văzut că Manuela mătura cu raza unei lanterne zona în care observase piticii. Îi căuta peste tot.
– Nu mai sunt, spuse fata cu un ton dezolat. Cred c-au fugit dac-au văzut că suntem așa mulți...
Elizeanu începuse să se impacienteze. Categoric, Manuela își juca bine rolul bătând în retragere. "Om mare, ditamai scriitorul, de un metru optzeci și trei înălțime, mă iau după fanteziile unui copil care, iată, își bate joc de mine - și nu numai de mine... Cred c-am dat în mintea lor", gândea el aproape rușinat.
– Renunțăm, Manuela. Haidem să plecăm, oftă cercetătorul dezamăgit.
– Nu, mai stați puțin să-i căutăm mai atenți prin grădină și-apoi pe-aici, pe câmp, insistă stăpâna curții. Poate s-or fi speriat și s-au ascuns pe undeva.
– Lasă, pe altă dată, Manuela. Acum, într-adevăr, nu e momentul, fiindcă s-au adunat foarte mulți copii curioși ce-au ieșit acum câteva minute de la ore. Ba aud și câteva glasuri de oameni mari printre ei.
Trecură totuși prin micuța grădină, fără nici un rezultat, și ieșiră pe câmp. Acolo era un buluc de școlari din toate clasele care voiau cu toții să știe ce se întâmplă. Cu ei erau și câțiva părinți veniți să-și ia odraslele de la școală. Deodată Manuela strigă:
– Uitați-i acolo, lângă tufișul acela! Îi vedeți? Uitați-i! Se văd! Se văd bine! Sunt ei! Amândoi... Uitați-i lângă mușuroiul ăla... Nu-i vedeți?
– Nu! Unde-s? Priectează-i repede cu lanterna...
– Uitați - acolo! Exact în punctul de lumină al lanternei mele.
– Dar nu-i văd! Nu zăresc nici un pitic. Voi îi vedeți, copii? Tu vezi ceva, Morarule? Ceparu, tu îi zărești?
– Asta-i nebună, domnu Elizeanu! Face mișto de noi! Te-ai dilit la minte, fă? Nu vă luați după ea, că a căpiat - zise colegul ei de clasă Moraru Viorel. A mâncat chibrite sau a băut gaz și s-a-mbătat. Are vedenii!
– Uite-i mă, chiorule! Că se văd bine - țipă Manuela. Observația îl viza indirect și pe Elizeanu, că și el era "chior".
Între timp, grupul cel mare de copii veniți mai pe urmă a ajuns pas cu pas până în spatele lor. Dintre ei, vreo patru elevi erau de asemenea posesorii unor lanterne. Suprapunând focarele lanternelor, lumina devenise mai puternică.
– Da, da, da! Uitați-i! Uitați-i! Priviți-i! Se văd! I-am văzut și eu! Și eu... Și eu... Și eu... Uite-i colo! Acolo, la dreapta! Îi vedem și noi. Și lucesc! Sunt doi pitici! strigară mai mulți copii. Ce mici sunt!
– Ce frumoși! strigară alții.
Gluma se îngroșa de data aceasta, fiindcă majoritatea copiilor pretindeau că-i văd. Mai mult decât atât: vreo câțiva părinți strigau entuziasmați că-i văd și ei. Deci Manuela nu a mințit. O fi oare vreo sugestie în masă? Știa că se poate și așa ceva. Un caz de poltergeist? Dumnezeu știe! El totuși nu-i vedea. Citise în literatura de specialitate că extratereștrii se manifestă uneori prin capacitatea de a deveni invizibili pentru unii și vizibili pentru alții, dar pentru ce motiv și prin ce mecanism nimeni nu putea explica. Probabil că la fel procedau și piticii ăștia.
Chiar atunci sosi și un vânător care mirosea a țuică de la o poștă.
– Lăsați-mă să-i învăț eu minte, striga vânătorul. Îi împușc!
– Stai așa, măi omule, căutau să-l potolească ceilalți. Cum să-i împuști, Doamne ferește! Sunt ființe ca oamenii. Suflete și ei, săracii! Doar că sunt mici. Ce ți-au făcut ei?
– Ãștia-s draci, dom le, și vreau să-i împușc! Vi-i aduc acum legați pe ață... Mama lor de jivine!
– Închină-te, fă! zise o babă știrbă care nu știu de unde mai apăruse și ea.
Manuela s-a închinat, dar piticii tot n-au dispărut.
– Nu dispar, tanti. Ãștia-s ființe extraterestre. La fel ne-a spus și dirigintele nostru la școală, că pot veni cu ozeneurile.
Baba a plecat bodogănind și scuipându-și în sân, habar n-având de ce-ar putea fi acelea ozeneuri. Dar, la drept vorbind, fiecare avea de ce să se mire. Că așa spectacol nu ți-e dat să vezi în fiecare zi.
– Duceți-vă dumneavoastră și vorbiți cu ei, îi zise un sondor plin de păcură, adresându-se lui Elizeanu.
– Dumneata îi vezi?
– Sigur! Păi ce, dumneavoastră nu-i vedeți?
– Eu nu. Și nu știu de ce nu-s înzestrat cu darul ăsta! Haidem amândoi spre ei! Și zicând așa, au pornit împreună cu lanternele aprinse spre pitici.
– Fug! au strigat mai multe glasuri deodată.
– De ce oare? Hai, prietenii noștri veniți de departe! Stați pe loc, că nu vă facem nimic, i-a rugat cu glas blând Elizeanu. Noi vă iubim și suntem cu voi!
– S-au oprit, au constatat "văzătorii".
– Do you understand English? (Înțelegeți englezește?) i-a venit dintr-o dată lui Elizeanu ideea să-i întrebe în limba lui Shakespeare, știind că nimeni în jurul lui nu cunoștea această limbă, căci la școală la Scăieni se învăța numai franceza și rusa. If so, answer with red, yellow and blue lights (Atunci luminați-mă cu roșu, galben și albastru!) Copii, vedeți dacă semnalizează cu vreo lumină colorată. Și stingeți imediat cu toții lanternele.
– Roșu... galben... albastru! strigară în cor vizionarii. Sunt culorile steagului nostru!
"Formidabil! Este o confirmare cât se poate de elocventă că martorii care pretind că-i văd, îi văd cu adevărat și că piticii aceștia sunt ființe extraterestre foarte inteligente. Din ce planetă or fi venind?" se întreba scriitorul.
– Lei parla veramente tutte le lingue? continuă el ciudatul dialog. Allora, rispondete mi con colore di foglie fresche! (Vorbiți într-adevăr toate limbile? Atunci răspundeți-mi cu culorile frunzelor proaspete!) le strigă din nou Elizeanu, de data asta în italiană, fiind sigur că nimeni nu înțelege nici această limbă și evitând totodată să pronunțe cuvântul "verde" în italiană, același ca în românește.
– Verde! izbucniră glasurile entuziasmate. Copiii se distrau enorm cu acest tip neobișnuit de dialog.
"E clar că sunt ființe supradotate", gândi scriitorul. Totuși era foarte intrigat: "Dar de ce nu-i pot vedea și eu? Tocmai eu?!"
– Pot comunica cu voi prin gând? If you can, send four yellow beams of light towards me (Dacă-i așa, luminați cu patru spoturi galbene), le vorbi el în română și-n engleză amestecat.
– Galben... galben... galben... galben! strigară iar copiii de lângă el entuziasmați. Desigur, jocul acesta cu lumini le plăcea enorm și ar mai fi continuat așa mult și cu alte noi variante dacă... Dacă Manuela nu s-ar fi apropiat prea mult de micuții extratereștri, la nici doi metri, cu mâna întinsă spre ei, ca și când ar fi vrut să-i apuce. În clipa aceea însă, niște puternice raze verzi o loviră drept în ochi, iar copila dădu un țipăt disperat și căzu la pământ pe spate ca fulgerată.
Cei din jur, alertați, imediat au sărit de-au ridicat-o pe brațe, ducând-o în stradă. Cineva a adus repede un pahar cu apă, de la una din casele vecine din jur. Elizeanu s-a speriat cel mai mult. Dacă, Doamne ferește, o fi ceva serios și moare copilul din te miri ce? O lovi pe Manuela ușor cu palmele pe față și o stropi cu puțină apă, până ce ea a deschis ochii. Bău vreo două înghițituri. După aceea fata a vomat. Dacă joacă teatru, ar putea ajunge cumva o mare actriță. Orice simulare i se părea exclusă. Oricum, experiența din seara aceea a trebuit să se oprească aici, iar curioșii plecară acasă mai uimiți ca oricând. Cu regret sau fără, lăsară piticii în pace. Dar nimeni nu-i va putea uita atât de curând. Povestea cu ei însă va mai continua, căci sfârșitul va lua o întorsătură de nimeni așteptată.
Acum se făcuse destul de târziu. Ajunși în paturile lor, cu siguranță că mulți copii au visat în noaptea aceea că stau de vorbă cu piticii.

CAPITOLUL VII

Din "Jurnalul de pădure" al lui Mihai:
"Astăzi am cioplit iarăși de zor la peretele din fundul peșterii, cu speranța că într-o zi aș putea pătrunde în galeriile de dincolo. Uneori mă entuziasmez de acest lucru, alteori îmi vine să mă las păgubaș, pentru că îmi dau seama că peretele despărțitor este foarte gros. Cu o simplă dinamită poate aș rezolva-o mai repede (dar aș risca, prin șocul exploziei, să distrug întreaga peșteră în care locuiesc, provocând o surpare masivă sau alte modificări nedorite). Cel puțin dacă aș avea un ciocan pneumatic! Dar așa, cu o simplă daltă și-un ciocan, efortul pe care-l depun ca să fac un tunel mi se pare descurajant, aproape o inutilă muncă de Sisif. Ieri am fost cu mult mai demobilizat decât azi și era gata-gata să renunț definitiv; astăzi însă mi-a revenit o parte din optimismul inițial și m-am decis să continui. Este, fără îndoială, o muncă fizică extenuantă, dar, într-un fel sau altul, tot trebuia să fac un efort fizic și, pe la prânz, am observat că această muncă îmi este plăcută și într-un fel reconfortantă. Am să lucrez după putințele mele, fără să fac excese. Acum mă odihnesc scriindu-mi jurnalul...
Ei bine, de la bun început, vă asigur că nu sunt nebun, chiar dacă impresia aceasta am lăsat-o multora după retragerea mea în acest ermitaj paradisiac. Să fie sănătoși! Trăiască ei cum vor, dacă se simt bine în haosul acela numit "societate civilizată", iar la noi în țară "societate socialistă multilateral dezvoltată", în care, pasămite, ar predomina atâta egalitate socială și democrație încât acestea, ca un aluat acru de gogoși, au crescut și au dat peste margini în așa măsură încât "dulcele experiment" va trebui exportat și pus și-n copăile altora din vest, care nu-s putrezitele troace de lemn de la noi, ci poate containere aurite. Ce să învețe occidentalii din experiența noastră comunistă? A, da! Iată ce: în primul rând să nu cumva să facă tâmpenia ca să repete experiența noastră falimentar-cretină, cum vor partidele lor comuniste subvenționate de Moscova ori de celelalte capitale comuniste, căci altceva nici nu au ce învăța de aici! În ce mă privește, eu sunt sătul de o asemenea societate criminală, de securiști și nomenklaturiști mafioți, care, dacă s-ar extinde, ar distruge omenirea ca un cancer roșu! Iată pentru ce fug din această cloacă de import moscovit (blestemată să fie ea până în ziua dispariției și zece mii de milenii după aceea!), căci din cauza acestei capcane otrăvite am simțit nevoia să iau calea codrilor. Am venit aici spre a mă depolua, spre a-mi deparazita și limpezi creierii îmbâcsiți cu inutile tâmpenii ideologice. Am venit spre a medita profund la existența vieții, la sursele și valorile ei, spre a-mi răspunde în liniște la întrebarea referitoare la originea noastră a oamenilor și la rostul nostru pe pământul acesta. Deci și la rostul meu. Și am mai venit, dacă vreți să mă credeți, spre a cere azil politic... codrilor și Naturii! Primește-mă, Mamă Natură! Sărut mâna. În genunchi, mă-ntorc la tine...
Pădurile din jurul meu, precum întregul pământ românesc, împreună cu toate plantele, gâzele și animalele, împreună cu cerul senin albastru, împreună cu soarele, luna și stelele de pe cer, împreună cu Galaxia, cu Metagalaxia și cu tot universul sunt categoric ca și mine anticomuniști convinși! Sunt încredințat că în ziua în care s-au născut Marx, Engels, Lenin, Stalin, Mao, Ceaușescu, Fidel Castro, Kim Ir Seng și alți ticăloși ca ei, în iad s-au tras focuri de artificii cu pucioasă și smoală topită, dracii (dacă or fi existând) sărbătorind cu chiot mare de bucurie naștere fiecărui fiu de-al lor în parte. Asemenea monștri ai istoriei sunt geniile cele mai rele ale planetei Terra și mă bucur că eu nu am putut împărtăși o iotă din inepțiile și minciunile lor amăgitoare și catastrofale pentru omenire. Iată pentru ce vă declar cinstit, solemn și sincer că mă simt excelent aici, în această divină societate pașnică și verde, unde cunosc aproape fiecare copac, fiecare plantă în parte, fiecare pasăre și animal, după numele lor. Vorba marelui Beethoven: "Iubesc un copac mai mult decât un om." Nu vreau să spun prin aceasta că urăsc cumva oamenii. Nicidecum. I-aș iubi poate mai mult, dacă i-aș înțelege mai bine, dacă ei înșiși s-ar lăsa citiți în clar și nu și-ar acoperi adevărata identitate după norul de sepie, adeseori veninos, al falsității și ipocriziei, dacă n-ar fi în mod fatal ascunși după măști eclatante care derutează. Singurele lor circumstanțe atenuante ar fi că sufletul le-a fost pervertit, mutilat și dereglat de aceeași catastrofală ideologie comunistă. Prietenii mei de aici, din cele două "clase sociale" ale naturii - flora și fauna - sunt atât de nobili și atât de simpli, încât se lasă foarte ușor descifrați și destăinuiți, până în intimitatea ultimelor lor celule... Ei nu au pretenții prea mari. Ei nu ne cer prea mult. Doar să-i iubești puțin și să le acorzi o cât de mică atenție și-ți vor răspunde cu o dublă apropiere.
Ar fi o inepție să credem că numai noi oamenii posedăm capacitatea multivalentă de a comunica unii cu alții, de a avea sentimente, de a ne interesa conștient unii de ceilalți. Pentru a ajunge la acest stadiu superior, omului îi trebuie de bună seamă o educație serioasă de mai mulți ani, ca să nu zic de mai multe generații. Plantele, în schimb, beneficiază spontan de această însușire, chiar și imediat după ce au încolțit din semințe. Probabil că ați auzit de celebrele experiențe făcute în domeniul botanicii de câțiva savanți... Nu cred că am să vă spun acum cine știe ce noutăți nemaipomenite. Pe mulți poate o să vă plictisesc cu fapte nu chiar atât de noi. Dar îmi iau riscul să vă reamintesc totuși câteva din aceste constatări și experimentări care vor rămâne pentru toate epocile interesante...
Conectându-le la unele aparate electronice similare poligrafelor detectoare de minciuni, care amplifică biocurenții și care permit citirea modificărilor pe un ecran de computer, s-a constatat ceea ce puțini se așteptau: plantele simt gândul omului, plantele au emoții, plantele iubesc muzica; ele simt dragoste pentru persoana care le îngrijește și simt frică față de cei care sunt răi și le terorizează. Experimentul a fost confirmat și de savantul român Ioan Florin Dumitrescu, prin electronograful său, după părerea mea o invenție nemaipomenită. Astfel, dacă ard cu bricheta lujerul unei plante din ghiveci, o garoafă să zicem, până la o distanță de circa 10 m în jur, toate plantele conectate prin senzori la aparate construite ad-hoc, arată o modificare bruscă, exact aceeași modificare pe care o indică și senzorii plantei victimă. Un alt savant, Cleve Backester, încă înainte de a aprinde flacăra brichetei spre a arde o frunză de Dracena massangeana, vreau să zic, încă înainte de a schița gestul aprinderii, în momentul în care își formula doar simpla intenție, constata un salt amplu al penițelor înregistratoare, deducând de aici că planta deja i-a descoperit gândul ascuns. Aceasta înseamnă că se transmite doar sensul dispoziției, potențialitatea actului la timpul viitor, realizarea ei virtuală, indiferent de limba în care se gândește și se vorbește. Subiectul, așadar, recepționează mai repede impulsul unei mișcări comandate decât sensul ei semasiologic, ceea ce poate convinge că ar exista un limbaj sui-generis, un cod universal prin care s-ar exprima tot ceea ce este viu. El ar putea fi denumit limbajul universal al vieții.
Spre a fi mai explicit, întreaga lume vie pare să comunice pe un canal necunoscut nouă, totalmente diferit de sistemul nervos al vertebratelor. Și iarăși mă trezesc întrebându-mă: cine o fi implementat acest canal? (Căruia i-aș atribui anumite caracteristici parapsihologice...)
O experiență similară făcută de Backster, în jurul căreia s-au iscat multe discuții, a constat în "interogarea" unei plante-martor asupra unui subiect destinat să distrugă o altă plantă aflată lângă ea. Subiectul a fost ales prin tragere la sorți. Prin fața plantei alese s-a hotărât să defileze un număr de șase voluntari, între care se găsea și subiectul desemnat pentru acest experiment.
La simpla apropiere a lui, planta-martor a reacționat violent prin ample salturi oscilografice. De menționat că nici unul dintre ceilalți subiecți nu știa pe cine au căzut sorții să distrugă planta. Aceasta n-a putut sesiza în consecință decât sentimentul de culpabilitate al subiectului în cauză.
Într-o zi Backster se rănește la mână în timpul lucrului, provocându-și o mică escoriație peste care și-a turnat tinctură de iod ca dezinfectant. Brusc, apare un salt oscilografic din partea plantelor conectate la aparate. Aceleași tresăriri ale oscilografelor s-a constatat când experimentatorul a creat un dispozitiv mecanic care arunca automat într-un vas cu apă fiartă crevete vii, la intervale de timp aleatorii. Comanda era făcută de un sistem electronic. Ca martori ai experienței, au fost alese trei plante din specia Philodendron cordatus, fiecare plantă fiind conectată separat în câte o cameră la un alt galvanometru. De fiecare dată când crevetele luau contact cu apa fiartă și mureau, cele trei plante reacționau sincron și violent. O realitate care nu poate fi eludată. Backster observă o reacție vie din partea plantelor chiar și atunci când un ou cu embrion viu era spart sau introdus în apa fiartă. Ouăle însele reacționau dacă un altul avea o astfel de soartă. Aceste experiențe stranii, care au fost fotografiate și filmate, au sugerat lui Backster posibilitatea plantelor de a sesiza moartea altor ființe, plante sau animale, printr-o percepție independentă de prezența sistemului nervos. Că nu a fost vorba de simple întâmplări a dovedit-o în primul rând faptul că toate aceste experiențe au putut fi repetate cu aceleași rezultate și de către alți cercetători, care ca și mine s-au aflat în fața acelui misterios "ceva" (sau poate Cineva!) atât de impalpabil.
Ken Hashimoto, un cercetător japonez, îmbogățește arsenalul instrumentelor de investigare a sensibilității plantelor conectând un cactus la un poligraf prin intermediul acelor de acupunctură. Grație stimulilor de acest fel, Hashimoto a obținut chiar și un fel de "conversație" cu plantele, prin transformarea reacției lor de răspuns electric în sunete, fenomen reprodus și de savantul român Dumitru Constantin, doctor în științe medicale, într-un colectiv în care am activat și eu. Din "Inteligența materiei", cartea acestui pasionat cercetător șef al meu, v-am citat aici unele exemple ce-mi vin în sprijinul numeroaselor observații pe care le întreprind.
În 1975, a apărut la Paris cartea "Viața secretă a plantelor", de P. Tompkins și C. Bird, citând cercetările făcute de Dorothy Retallack. Aceasta a supus diferite loturi de plante la muzica clasică, apoi la muzica de tip rock și rap. Constatările au fost impresionante: creațiile muzicale ale lui Haydn, Mozart, Bach, Beethoven, Brahms, Schubert, Chopin, Haendel ș.a. exercită o influență net favorabilă asupra rapidității creșterii lor normale. Mai mult decât atât: toate plantele, fără excepție, erau înclinate spre difuzor ca spre un izvor de lumină, în postura unui om orientat spre o sursă muzicală iubită ca să o asculte, în timp ce plantele supuse muzicii din cealaltă categorie se depărtaseră, fără excepție, în direcție contrară, "întorcând spatele" acelor sunete care le violentau. Oare nu este aceasta o minune? Mai poate afirma cineva că plantele sunt proaste și că n-au gusturi estetice?
O nouă serie de experiențe au sugerat în mod peremptoriu că plantele sunt incredibil de sensibile la complexitatea emoțiilor umane și îndeosebi ale proprietarului lor, la amenințări formulate la adresa lor, la suferințele altor ființe aflate lângă ele și, foarte curios, reacționează mult mai ușor la emoțiile induse persoanelor hipnotizate. Să luăm, de exemplu, un geranium, care să fie stresat, înțepat, ars cu substanțe chimice sau cu chibrituri mai multe zile la rând de către aceeași și aceeași persoană. Să punem, în schimb, o altă persoană care să manifeste o deosebită grijă față de planta victimizată. Vom conecta apoi planta supusă experimentului la un poligraf obișnuit, în timp ce în cameră sunt aduse succesiv cele două persoane. În prezența celei care a agresat-o, planta va reacționa ca "terifiată", printr-o descărcare electrică furtunoasă și serială în graficul ce o înregistrează. Dar în prezența persoanei care a tratat-o cu gentilețe, graficul traduce un răspuns blând prin curbe puțin abrupte. Decapitarea broaștelor a avut ca ripostă din partea plantei o amplitudine a traseului grafic, de 136 microvolți; spinalizarea broaștelor prin introducerea lor în apă fiartă, 285 microvolți; sugestia hipnotică, 300 microvolți.
Ce înseamnă toate acestea? Natural, că plantele suferă! Iată pentru ce iubesc atât de mult pădurea aceasta din jurul meu. Pentru că este o entitate colectivă vie care știe, percepe, simte prezența mea în mijlocul ei. Mai mult decât în perioada de trecut, am acum convingerea că această pădure îmi simte toate suferințele și frământările mele sufletești, participând la ele, ceea ce nu este puțin. Poporul român a intuit perfect această conexiune în cunoscuta zicală "codru-i frate cu românul."
Am văzut că plantele reacționează cu un fel de compasiune chiar atunci când cel rănit a fost un om care le-a agresionat într-un fel sau altul. Sunt foarte impresionat de comportamentul superior al vegetației pe care o călcam cu nepăsare în picioare - frunze verzi de toate formele - și pe care înainte le numeam, într-un fel pejorativ și aproape cu iresponsabil dispreț, "buruieni", "bălării"! Dar disprețuitele buruieni sunt de fapt extrem de complexe laboratoare și minuscule uzine vii, aproape imposibil de imitat de către tehnologia modernă (nimeni nu a putut reproduce artificial fotosinteza!). Nu mai vorbesc de faptul că, practic, fiecare plantă este un medicament mai mult sau mai puțin cunoscut, că buruienile sunt de fapt inepuizabile farmacii ale naturii. Din prea puține specii vegetale știm să extragem principiile active de care avem nevoie sau măcar să le sintetizăm. Dacă am fi mai insistenți, am observa că fiecare boală de pe pământ își are remediul într-o plantă sau în mai multe, numai că oamenii nu le cunosc. Cum să disprețuiesc aceste magnifice miracole ale naturii?
Am văzut că planta victimizată înregistrează durerile tuturor plantelor și animalelor din jurul lor, pe distanțe considerabile. Ori acest fenomen, mi se pare ceva nemaipomenit: câți oameni ar suferi oare dacă înșiși dușmanii lor ar fi răniți? Cred că nici unul. Iată că, moralicește, plantele ne sunt superioare în acest sens! Ce noblețe! Ce măreție! Deci atunci când vânătorul împușcă o căprioară sau o pasăre în pădure, toți copacii și toate "buruienile" din zona aceea percep cu intensitate durerea victimei, transmițând-o mai departe, în toată pădurea, în valuri concentrice, printr-un fel de reacție în lanț - telegraful fără fir al naturii... Mie mi se pare deosebit de uluitoare și impresionantă această conexiune spontană dintre diversele specii pe scara vieții, cu atât mai mult cu cât este o durere colectivă mută și invizibilă. Este încă un motiv în plus pentru care am decis să nu mai ucid nici o vietate a pădurii spre a-i consuma carnea. Nu e dreptul meu. Ruperea echilibrului în mediul ambiant creează un feed-back negativ, o dezordine intrinsecă ce se tot acumulează până când se produc adevărate șocuri ecologice care, mai devreme sau mai târziu, îl vor afecta într-un fel direct sau indirect pe om.
Întrebarea mea este: cum a putut ajunge natura singură la acest stadiu avansat de sensibilizare, de echilibru? Cum a ajuns ea fără nici un ajutor la această splendidă ordine fantastică? Și cum de și-o menține, prin ce forțe, evitând starea termodinamică de entropie? Cu alte cuvinte, fără să vreau, revin mereu la eterna întrebare asupra felului în care s-a creat această armonie imperceptibilă ochiului profan, invizibilă pentru cei ce trăiesc rupți de natură, în medii citadine ori intens industrializate, dar care îl intrigă necontenit pe savant. Desigur, eu nu sunt savant, însă mă număr printre cei nedumeriți, intrigați. Sunt însă un individ al cărui profil intelectual pare să fie de formație științifică sau cel puțin așa mi-ar plăcea să pretind. Am o fire ciudată, aproape rigidă: nu cred nimic până nu-l trec prin filtrul judecății mele amănunțite și prin prisma experimentului viu. Ce păcat însă că atâtea și atâtea lucruri nu pot fi experimentate sau că acelea deja experimentate sunt ținute adesea parcimonios în cel mai tainic secret! Cred că progresul pierde mult din această cauză.
În școala primară, în liceu, în facultate, am învățat că lumea înconjurătoare este exclusiv materială, că nu există o forță diriguitoare a ordinii decât evoluția materiei prin legi obiective, că nu ar exista deci un spirit universal, un Dumnezeu adică, în stare să genereze, să guverneze și să impulsioneze totul. Mi s-a spus că un asemenea Arbitru nici nu ar fi necesar. În trecut am acceptat în întregime această teorie, fără nici o crâcnire. Chiar și acum o accept în bună parte și mă consider un ateu iluminist sau mai bine zis un ateu raționalist, nicidecum sentimental, nicidecum pătimaș. Ca și restul celorlalți, îmi bazez de bună seamă doctrina pe negarea zeilor și a lui Dumnezeu, ca și a oricăror altor elemente supranaturale ori divine, traductibile concret în anularea totală a conotațiilor din domeniului religiei. Istoricește, ele sunt reminiscențe perfect explicabile. Cu toate acestea, am decis să nu fiu călăuzit de ură oarbă împotriva a ceea ce nu cunosc pe deplin, motiv pentru care nu voi spune niciodată ca Origene că universul este un Logos alogos!
Aprofundând însă cunoașterea naturii, punând-o sub lupele microscopului și mai cu seamă ale logicii informaționale, am constatat că ceva m-a tulburat adânc: apariția inteligenței pe planeta noastră, în speță, apariția inteligenței umane, localizată în creier, cea mai complexă manifestare a materiei în univers din câte s-au putut cunoaște. Relaționând totul la infinitatea timpului, în cele patru milioane de ani de când a apărut omul, această perioadă pare atât de scurtă încât era cu totul și cu totul imposibil ca măreața culme a vieții, care este inteligența umană, să fi avut timpul necesar să atingă acest stadiu superior într-o microperioadă dată. Oricât aș vrea eu să-i accept pe evoluționiști în întregime, mintea mea refuză să repete după ei în mod mecanic orice supoziție neștiințifică. Să ne legăm bunăoară de timpul necesar atingerii stadiului superior de inteligență umană actuală.
Pentru a se ajunge la omul complex de astăzi (homo sapiens), ar fi trebuit să treacă între optzeci și o sută de miliarde de ani, adică infinit mai mult decât vârsta Terrei, apreciată la 4,5 miliarde de ani. Și nu s-a întâmplat așa...
Legea dezvoltării paralele a vieții (rețineți cuvântul paralele) nu ar fi permis numai evoluția conștiinței animalului ce va deveni om, ci ar fi evoluat pe trepte aproximativ egale și alte animale: toate primatele, de pildă, toate maimuțele ar fi avut și ele dreptul să evolueze la stadii umanoide asemănătoare, nu numai o singură specie de maimuță; și nu atât maimuțele cât carnivorele (maimuțele nu erau carnivore). Aceste carnivore ar fi fost mai înaintea primatelor îndreptățite să dobândească apanajul inteligenței, întrucât ele, consumând carne și acumulând mai mult fosfor sub cortex, ar fi beneficiat de prioritatea folosirii fosforului din creier față de toate celelalte specii. Dar nu s-a întâmplat așa și acest lucru mă intrigă, pentru că el încalcă mai multe legi cunoscute.
Ca ființă rațională ce sunt, eu nu pot accepta teoriile hazardate, falsificate ori forțate, oricât de frumos ambalate în poleială aurită ar fi acestea. Și nu le accept, în primul rând pentru motivul că, în lumina ultimelor cercetări ale astronomiei, antropologiei, microbiologiei, fizicii cuantice ori ale geneticii, multe din afirmațiile numite până mai ieri adevăruri sacre, imuabile - cum era teoria generației spontane - s-au dovedit a fi niște jalnice și găunoase sofisme.
Teoria întâmplării sau a hazardului, care stă la baza evoluționismului, dacă în primii ani de studenție o admiteam ca posibilă, deși insuficientă, acum observ că ea însăși este prea... hazardată spre a mai putea rezista logicii elementare, nu neapărat celei matematice. M-am făcut băiat mare și, dacă în liceu și la începutul facultății puteam cocheta cu ea, acum, după cum se vede, am început să gândesc mai serios și aș vrea să o înlocuiesc cu alta, pe care încă n-am găsit-o. Oricum, rămân un dușman al lipsei de logică. Păi, auziți și dumneavoastră: celula animală, cărămida trupului nostru - socotită ordinea însăși - este alcătuită din peste 100.000 de elemente, printre care fundamentalii acizi ribonucleici și dezoxiribonucleici, ARN și ADN, ea singură îndeplinind circa 10.000 de funcții chimice diferite care se produc într-o odine fenomenală. Mașinile electronice au arătat că pentru a scrie la întâmplare o singură propoziție formată din numai 47 de litere, ar trebui să lucreze o mie de computere de ultimă generație (deci cele mai moderne, cu peste 1000 K memorie, 10 Megabits liber, SuperVGA și 386 Enhanced Mode), cu o viteză de peste un milion de caractere pe secundă, timp de peste douăzeci de miliarde de ani (pământul, repet, are numai 4,5 Ș sau - 0,3 miliarde de ani) ca să nimerească (de s-o nimeri!) doar ca una singură să scrie acea propoziție logică de 47 de litere. Dacă cele 47 de caractere sunt atât de greu să le nimerești într-o combinație logică, se înțelege că mult mai greu va fi să aranjezi cele peste 100.000 de elemente disparate la distanțe imense în univers sau chiar pe Terra, combinându-le într-o unitate logică perfectă și vie cum este celula cea mai simplă! Și există o infinitate de celule. Să zicem totuși că prima celulă s-a format singură prin cel mai orb hazard, dar, în continuare, tot prin hazard trebuie să se combine alte două celule ca să se reproducă. Și tot prin hazard să se combine apoi mai multe celule spre a forma un organ de orientare ș.a.m.d. Toată viața pe planetă n-ar fi altceva decât rezultanta unui uriaș lanț de hazarduri. Este ca și când toți oamenii de pe glob ar câștiga deodată fiecare în parte la Loto zece milioane de dolari... Nu-i așa? Absurd și imposibil! Tocmai de aceea scria nu știu cine într-o carte că "o celulă obișnuită este atât de complicată că spre a apare la întâmplare ar fi o monstruozitate statistică".
Oi fi eu ateu, dar nici într-atâta să nu judec deloc. Aș vrea oricum să nu ajung la teorii creaționiste, căci m-am ferit întotdeauna să accept existența unui Dumnezeu, deși o asemenea acceptare mi-ar ușura enorm multe din răspunsuri care, materialist gândindu-le, nu pot ieși din labirintul minții mele. Creaționismul ar fi o soluție prea simplă, prea facilă, deși nu mi s-ar părea total ilogică... Oricum, sunt dator să-mi ordonez gândurile, să le grupez și regrupez, să le cântăresc apoi bine, spre a vedea pe care din talere au ele mai multă greutate. Dacă balanța nematerialistă va cântări mai mult, nu voi avea încotro și va trebui în continuare să operez cu alte unități de măsură. Vedeți? Tocmai de aceea m-am izolat de oameni și mă aflu eu aici (excluzând motivele politice). Tocmai de aceea nu voi părăsi "Grota de aur" și pădurea în care m-am refugiat, până nu voi găsi soluții mai satisfăcătoare decât aceste provizorate fragile de care dispun eu în momentul de față..."

CAPITOUL VIII

După opiniile celor mai mulți, directorul Vernescu ajunsese într-o decrepitudine morală absolută: se ținea de chefuri în serie, îndeosebi dumineca, - unele organizate în cinstea lui - adevărate orgii. El motiva că destinderea din week-enduri îi este absolut necesară pentru munca încordată depusă în cursul săptămânii, spre a-și recupera energia consumată atunci. Nimeni nu nega faptul că el muncea într-adevăr cu toată sârguința și cu tot interesul pentru ca treburile să meargă corect în fabrică, cel puțin să le mențină la linia de plutire. Dar era văzut din ce în ce mai des sub influența alcoolului, iar fetele și femeile cinstite din uzină, puține câte erau, trebuia să se țină departe de capcanele șefului, să evite a apărea singure în fața lui.
Totuși, în realitate, lucrurile nu stăteau chiar cum le caracteriza gura lumii. Oamenii, ca de obicei, exagerau. Și uneori exagerau prea mult, deși nu s-ar fi putut spune că Vernescu ar fi ajuns vreodată cumva un exemplu moral demn de urmat. Profesional era apreciat de toți, iar pe superiorii lui asta îi interesa în primul rând, asta era cel mai important. Pentru restul lucrurilor ei închideau ochii, căci nu puteau găsi un alt coordonator general mai bun pentru o așa hardughie de întreprindere. De aceea uzina "Abatajul Roșu" se menținea înainte fruntașă pe ramură, cu toate că acolo se produseseră niște nereguli (mascate) întru totul similare celor de pe timpul fostului director, peste care s-au mai adăugat două accidente grave, mușamalizate și ele cu grijă, dintre care unul mortal, când o piesă metalică grea a scăpat din cârligul podului rulant peste un strungar care avea șase copii. Strungul fusese de asemenea avariat. Directorul i-a trimis în judecată pe șeful serviciului de protecția muncii și pe operatorul de serviciu al podului rulant. Acesta din urmă, cu vreo lună înaintea accidentului, înaintase către direcția fabricii o sesizare scrisă, cerându-i directorului să înlocuiască podul rulant cu altul automat, de tip mai nou, care ar fi rezistat și la piese foarte grele. În ziua accidentului, Vernescu a rupt sesizarea care de altfel nici nu fusese înregistrată cu vreun număr, negând că ar fi primit vreodată astfel de sugestii din partea cuiva. La anchetă s-a constatat că doar cârligul avea fisuri și că ele ar fi trebuit observate în primul rând de operator și de șeful cu protecția muncii. Ambii vinovați au primit câte un an și trei luni condamnare la locul de muncă.
Atunci când a auzit că strungarul accidentat, Alexe Petre, fusese membru al unei biserici interzise și ruptă din ortodoxie, directorul a ridicat din umeri și a exclamat: "Nici o pagubă! Păcat însă de strung, că era din cele automate!"
Reclamațiile care, după accident, începură să curgă ploaie spre județ și București nu avură absolut nici un efect. După verdictul dat de tribunal, numărul reclamațiilor se reduse iarăși la zero.
– Tov Bățău! chemă Vernescu prin interfon pe secretarul de partid, recurgând la un apelativ cât mai incolor spre a-i sfida funcția. Fă bine și dă o fugă până la biroul meu...
Bățău apăru cu un zâmbet perfid în colțul buzelor sale subțiri, ațintindu-și privirile-i șirete asupra directorului.
– Fii atent, tov Bățău. Dumneata știai că în uzina noastră avem o mulțime de salariați pocăiți ca defunctul Alexe?
– Nu, de un să știu! Acu auz pentru întâiași dată, răspunse el cu supușenie prefăcută.
– Și ce crezi că ar trebui făcut?
– Păi nu știu. Poate să-i lămurim...
– Ca secretar al organizației noastre de bază, ar fi trebuit să știi mai bine decât mine. Dar în fine... Du-te la Marinescu de la poarta doi, că ți-i va spune el pe toți pocăiții. Întreabă-l și pe Angheluș, care acum este ofițer de serviciu, că deja are și el o completare de listă. Vezi, confruntă listele, combină-le într-una și mai caută de mai află și pe alții. Oricum, dai lista mâine dimineață lui Mimi, secretara mea. Este ceva urgent care trebuia făcut mai de mult de către voi de la O.B. N-am mai fi avut acum cazul Alexe.
A doua zi, domnișoara Mimi, o duduie drăguță, cu minijupă ca de fetiță din grupa mică de la grădiniță, punându-i în evidență o bună parte din anatomia personală, îndeosebi două picioare frumoase, vizibile de sus până în vârful unghiilor vopsite cu ojă de un carmin strident, ciocăni formal, intră radioasă la Vernescu în birou și-i puse hârtia pe masă împreună cu cafeaua cea de toate diminețile învârtindu-și bustul provocator pe lângă el.
– Bonjur, șefu...
Directorul tocmai prindea niște hârtii în dosar și nu o privi imediat, pentru că îi știa toate tainele ascunse ale domnișoarei secretare care în zadar se străduia să mai pară de fiecare dată nouă prin ceva. Era însă o dactilografă excelentă, de mare viteză pe minut, aproape de neînlocuit, care cunoștea foarte bine mișcarea documentelor dinspre și înspre biroul de conducere al uzinei.
Vernescu îi luă hârtia din mână și o invită să stea puțin.
– Ce-ai dori să fumezi, Mimișor? Kent sau Pall Mall?
– Astăzi am chef de Kent...
Își aprinseră amândoi țigările.
– Tu îi cunoști pe ăștia? Pe Cosma Daniel, Oargă Neculai, Mureșan Sabin, Marin Stelian, Vasile Cezarina, Licu Vera, Rădulescu Ioan, Văleanu Adriana, Moise Otniel etc., etc... Lista e mai lungă - 23 de capete - angajați în uzina noastră. Pe câțiva îi știu și eu; pe cei mai mulți, nu.
– Ãștia? Păi toți ăștia sunt pocăiți, șefu ! Mai știu și eu vreo doi, pe care ar fi bine să-i adăugăm...
– Desigur, adaugă-i. Care-s ăia?
– Soare Tabita, de la ambalaje, și mai este ăsta, cum îl cheamă... Pop Emil. Da, Pop Emil. Ei nu prea vorbesc cu nimeni, nici nu prea se uită la noi, părând că ne sfidează. Se feresc de cei care spun glume; vin și pleacă cu toții când lucrează în același schimb. Personaje de tip vechi, șefu! Totuși, Pop Emil și Marin Stelian mi se pare că sunt afișați la panoul fruntașilor în producție. Dar panoul s-a cam învechit.
– Da? Atunci mâine le scoatem binișor fotografiile, frumoaso. Vezi că ai în sertar la tine un teanc de cereri care zac acolo de vreo cinci săptămâni, dacă nu mă-nșel... Sunt primite de la niște muncitori care vor să se angajeze la noi. Spui lui Tudor de la personal să-i verifice ideologic pe toți - știi ce-nseamnă asta -, iar pe cei care corespund să-i pună pe borderou pentru aprobare. Sunt vreo treizeci de cereri. Zece din ei vor înlocui primul lot de pocăiți care, începând de săptămâna viitoare zboară. Le facem cunoscut că vor intra în concediu fără plată, până se va rezolva la o dată ce se va comunica mai târziu, adică la paștele cailor. Ordin de la minister, și gata. Celălalt lot - luna viitoare... Strict secret, my sweetheart! Ai depus jurământ pentru păstrarea secretelor, cred că n-ai uitat!
– Nici o grijă. Dar bine, șefu... Să nu uităm că ei au dreptul să facă imediat contestație.
– Și ce dacă! De geaba. Nimeni nu se amestecă în treburile mele interne. Ce am hotărât - am hotărât. Bate-le chiar acum la mașină următoarea înștiințare: Către X, Y, Z... Dat fiind faptul că, începând cu data de cincisprezece a șasea, schemele de personal se restrâng temporar, în vederea economiilor, ne vedem siliți să vă trecem în concediu fără plată până la noi comunicări. Semnez eu, semnează Bățău și Mardare, de la sindicat. Apoi pregătim lista următoare cu același text, dar cu datele schimbate. Și cu asta, nu-i așa, o să scăpăm definitiv de toate ciurucurile de pe timpul lui Ionescu și mai dereticăm și noi prin uzină. Mai departe să aibă Dumnezeul lor grijă de dânșii... Mama lor de habotnici!
– Bine, șefu. Se face și asta. Mai vrei o cafeluță?
– Da, dar mai întâi închide yala de la ușă...

CAPITOLUL IX

Codrin Elizeanu spera să scrie o nemaipomenită povestire științifico-fantastică inspirată de cercetările lui ufologice și de istorioara cu piticii de la Scăieni.
Acolo întâmplarea luase amploare serioasă, devenind pe zi ce trece tot mai ciudată, tot mai controversată, îndeosebi după ce, nu departe de grădina Manuelei, pe același câmp, cinci băieți de școală îi declaraseră că au găsit și nava cu care veniseră piticii-astronauți. Imediat i-a luat pe acei copii să-l însoțească la locul cu pricina. Venise înarmat cu un aparat de fotografiat și cu unul de filmat. Când a ajuns acolo - ia nava de unde nu-i! Să turbeze, nu alta.
– Mă, voi m-ați mințit!
– Nu, dom Elizeanu. Pe cuvântul nostru de pio...
– Lăsați cuvântul vostru de pi- și luați mai bine ici foile acestea din servieta mea; iată și cinci creioane ascuțite, cu gume; iată și cinci cartoane tari, ca suport, iar pe voi vă așez roată, la 10 m distanță unul de altul. Așa, ca într-un cerc. S-a înțeles? Bine... Acum fiecare să-mi deseneze nava piticilor, exact cum ați văzut-o, scriind pe hârtie cam cât era de mare, ce culoare avea și cu ce obiect o asemănați. Aveți grijă să nu vă scape nici un amănunt. Cinci minute, ce ziceți, v-ajung? Buun! Atunci ocupați-vă locurile și nu vă deplasați pentru a vă uita unul după altul... Gata? Start!
Copiii desenară, fiecare după priceperea și talentul lui, o navă ca o ghiulea de tun culcată - un fel de proiectil aerodinamic, ascuțit la vârf. Când culese foile - stupefacție! Toate desenele semănau foarte mult între ele, arătând o micronavă cu o dungă neagră la mijloc și cu un semn asemănător cu litera rusească J: . În vârf avea două antenuțe, iar spre coadă o ușiță cu... scăriță. Toți au reprodus dunga neagră, antenele, ușița și scărița. Doar numărul treptelor diferea: trei la unii, patru la alții, ceea ce nu părea semnificativ. Doi copii au scris că nava era de culoare argintie, trei "cu luciu de oglindă". Mărimea: ca o sticlă, ca o ghiulea, ca o franzelă... Unul a scris chiar și dimensiunile aproximative - 40 cm lungime, 10 cm diametru. Deci, nici copiii aceștia nu mințeau. Elizeanu se scărpină după ceafă: "Măi, să fie!"
Aproape seară de seară, el mergea cu un grup restrâns de elevi între zece și paisprezece ani, ca să "discute" cu extratereștrii care încă nu plecaseră. De câteva ori au mers și părinții lor, constatând ceva curios: dacă băiatul sau fata lor avea capacitatea să-i vadă, atunci și părinții îi vedeau. Dacă nu-i vedea copilul, nici părinții nu-i vedeau.
Elizeanu a luat declarații scrise din partea părinților care i-a văzut cel mai bine, precum și din partea altor persoane mature care nu erau neapărat părinți. Până acum avea un dosar întreg cu declarații și desene.
Procedase la fel, aplicând metoda separării, atunci când i-a pus pe copii să deseneze înfățișarea piticilor-astronauți. Absolut toate desenele semănau mult și în acest caz. Acum era mai convins ca oricând că nici unul dintre colaboratorii lui nu-l mințise, deoarece, aplicând diverse testări sofisticate, cu surprize și logică cu capcane, nu le-a permis copiilor nici un fel de modificări. Ei nu au dispus nicicum de timpul necesar pentru a comunica unul cu altul spre a face vreun schimb de impresii ori spre a cădea de acord în privința unor detalii. Un singur caz a avut, când un băiat a încercat să-l mintă, dar l-a prins imediat cu mâța-n sac, și atunci copilul, roșindu-se, a recunoscut că el n-a văzut nimic, ci doar a vrut să facă pe grozavul.
Din spusele copiilor și ale adulților vizionari, din desenele făcute de ei, unele în culori, altele în creion sau pastă, Elizeanu a tras următoarele concluzii: 1. Piticii erau niște ființe extraterestre aparținând unei civilizații necunoscute. 2. Ei aparțineau unei lumi mai mult imateriale, de vreme ce erau atât de străvezii, uneori alcătuiți parcă din aburi (puteai să vezi prin ei obiectele din spatele lor, dar ei nu apăreau deloc în nici o fotografie și pe nici un fel de film). 3. Erau extrem de inteligenți, înțelegând orice limbă și chiar numai gândul omenesc, căci se putea discuta telepatic cu ei, doar prin comunicarea ideii prin gând. 4. Nu vorbeau direct - pentru că nu puteau sau nu voiau - însă comunicau prin semnale luminoase policrome, după o prealabilă convenție cu ei. 5. Se deplasau prin levitație (plutire deasupra pământului) sau prin dispariția dintr-un loc și apariția simultană în alt loc, indiferent de distanță. În legătură cu această însușire, anchetatorul se întreba: la ce oare le-o mai fi trebuit, în acest caz, scărița de la navă sau cele două antene de pe navă, de vreme ce puteau comunica telepatic? 6. Nu se vedeau distinct trăsăturile feței - nas, gură, ochi, sprincene - era ceva șters, cețos. La fel, nu li se distingeau degetele, unghiile. 7. Umblau câte doi și uneori se țineau de mâini și se așezau față în față, luându-se de mânuțe numai în momentul când erau întrebați. 8. Puteau deplasa obiecte ușoare - o hârtiuță, un pai, un băț de chibrit etc. (Elizeanu a văzut doar aceste obiecte plutind singure dintr-un loc într-altul). 9. Nu permiteau apropierea oricăror persoane (de care se îndepărtau rapid), în schimb acceptau apropierea altora. 10. Aveau anumite zone ale lor, preferate: spatele casei Manuelei, grădina care dădea spre câmp și o mare parte a câmpului care, după ploi, devenea mlăștinos, necultivabil. Nu apăreau în alte locuri.
O experiență deosebită, la care au asistat numeroși copii, a avut loc aproape de perioada dispariției lor definitive. Ea însăși pare incredibilă... Exact în locul în care câțiva băieți văzuseră nava cu scăriță și antene, grupul acesta de copii, condus de scriitor, a redescoperit nava, de data aceasta, în poziție verticală, lângă un tufiș de măceși. Mai întâi a fost zărită de un băiat.
– Uitați nava, domnu Elizeanu! Uraa, am găsit-o! Veniți fuga aici! De data asta nu mai e culcată, ci stă în picioare, gata de decolare...
– Unde e? Unde e? întrebară toți foarte curioși, repezindu-se spre tufiș!
– Extraordinar! Ce frumoasă este! Jur-împrejur are un cerc de beculețe aprinse, de toate culorile, cu luminițe mișcătoare, învârtindu-se roată, strigă un copil. Ușița e-nchisă!
– Cred că se pregătește să decoleze, zise altul.
– Haideți s-o prindem și să-i capturăm! propuse un al treilea.
Toți copiii se înghesuiră spre tufiș. Elizeanu, bineînțeles, alergă și el cu pași mari și se lăsă în genunchi să vadă și el nava. Dar... stupefacție totală! Nu vedea nici o navă. La fel, mai era încă un băiat care nici el nu vedea absolut nimic. Ceilalți, vreo șapte-opt copii, țipau cât îi ținea gura, susținând că nava se află aici, în fața noastră!
– Uitați-o jos, la picioarele dumneavoastră, domn Elizeanu! Cum de n-o vedeți? Nu se poate să n-o vedeți, noi cum de-o vedem !?
– Dacă n-o văd, n-o văd! Ce-s eu de vină! Probabil ei nu vor ca eu să o văd, că altfel nu se explică! Credeți că mie nu mi-e necaz? Dar voi arătați-mi cu degetele exact locul unde se află. Căci vreau să pun mâna pe ea, orice s-ar întâmpla!
– Nu, nu puneți mâna! Să nu vă curenteze sau să vă omoare! strigă băiatul care o descoperise.
– Am spus: fie ce-o fi! Își luă inima în dinți și întinse încet, încet mâna spre spațiul unde băieții arătau că se află frumusețea de navă...
– Sunteți foarte aproape de mijlocul ei... Mai aveți nițel... Stop! N-o atingeți! strigară mai mulți.
Dar Elizeanu înfipse curajos mâna în... spațiul ocupat de navă și în acel moment simți un șoc asemănător cu cel electric, dar mult mai ușor și mai suportabil. Apoi repetă mișcarea de mai multe ori, "tăind" nava în mai multe "felii" cu mâna dreaptă... A observat că mâna începe imediat să se roșească și să-i amorțească. Strânse de mai multe ori pumnul și-l destinse, frecându-și palmele între ele să-i dispară amorțeala. Într-adevăr, ea începuse să-i dispară. Deci, nava imaterială nu era chiar atât de periculoasă pe cât crezuseră. Din această cauză, toți copiii i-au imitat pe rând gestul. Nimeni n-a pățit însă nimic. Deodată băieții strigară aproape toți într-un glas:
– A dispărut! S-a făcut invizibilă! Nava a dispărut complet, așa dintr-o dată, cât ai clipi din ochi!
Au mai așteptat minute întregi să reapară, dar văzând că nu se mai întâmplă nimic, tot grupul s-a ridicat și a plecat. Când s-au distanțat cam la 40-50 de metri de tufiș, unul din băieți, uitându-se puțin în urmă, a strigat:
– Ia priviți! Priviți acuma tufișul: a luat foc, arde!
– Nu arde, îl corectară ceilalți. A fost învăluit așa, de un fel de lumină roșie...
Nici de data aceasta Elizeanu n-a văzut lumina roșie, ci numai soarele roșu care mai avea puțin și ar fi dispărut la apus.
– Haideți să ne întoarcem, propuse un copil. Să vedem ce se-ntâmplă acolo...
– Ba rămâneți aici! le comandă scriitorul. Stați aici lângă mine. Dacă piticii astronauți știu că-i observăm, trebuie să ne înțeleagă prin telepatie gândurile chiar și de la această distanță. Iar eu am să le vorbesc cu voce tare. Ia să-ncercăm... Hei, domnilor extratereștri, începu el, fără să strige. (Chiar de-ar fi strigat, puține urechi omenești ar fi înțeles toate cuvintele de la distanța aceea.) Sper să mă-nțelegeți. Știu că puteți face mai multe decât putem noi oamenii... Pentru că am încredere în tehnologia civilizației voastre, noi vă rugăm să vă faceți din nou vizibilă nava și să o măriți la dimensiunea tufișului. Și dacă se poate, să o văd și eu...
A așteptat să vadă ce se întâmplă. După nici un minut, băieții exclamară entuziasmați:
– Nava crește, crește! Extraordinar! Este toată luminată în roșu și a ajuns cât tufișul! V-au ascultat!
– Vă mulțumesc, spuse scriitorul cu recunoștință. Dacă ați putut până aici, vă rog să o mai măriți în continuare, și s-o dimensionați cât o casă...
– S-a făcut cât o casă cu un etaj. Și e plină de lumini! se cruciră din nou copiii. O altă minunăție era faptul că unul dintre observatori (doar unul singur) susținea că, în clipa aceea, cei doi pitici apărură lângă navă făcând spre grup cu mâna, însă și ei deveniră de dimensiuni normale, exact cât oamenii, fiind îmbrăcați în costume argintii de astronauți, cu căști, exact ca astronauții americani și cosmonauții sovietici. Informația aceasta nu a mai verificat-o, dar o putea admite drept credibilă. De fapt, lucrurile erau atât de insolite încât nu s-ar mai fi mirat de nimic.
– Bine, din nou vă mulțumesc! Și, în sfârșit, vă rog să vă măriți nava cât o rachetă cosmică pământeană, cât "Apollo" de la NASA, deci cât un bloc de mai multe etaje...
Imediat copiii strigară:
– Mamăă! Cât de mare s-a făcut! E uriașă! Pân la cer...
– ...și este plină de lumini de toate culorile! Ce păcat că n-o vedeți! făcură ei.
Da, mare păcat. Elizeanu devenise aproape furios. În clipa aceea toți băieții, cu excepția celui care nici el nu percepea nimic, au pus mâna streașină la ochi, apoi au închis ochii strigând:
– Aoleu! Domnu, Elizeanu, aproape că ne-a orbit! Toată s-a transformat într-o lumină de fulger, după care a dispărut complet!
– S-a înălțat spre cer? a întrebat scriitorul.
– Nu, doar a dispărut de pe loc, din poziția în care se afla, a răspuns un copil. S-a făcut iar invizibilă. Ce să fie asta?
– Eu sunt de două ori mai intrigat decât voi. În plus sunt necăjit că n-am văzut nimic din acest spectacol rarisim de care doar voi v-ați bucurat!
– Mai mult ne-am speriat, completă un alt copil. Dacă spunem acasă ce-am văzut în seara asta, cred că toți luăm papară, părinții făcându-ne mincinoși și nebuni. Noroc că ne-a revenit vederea.
– Voi ca voi, dar de mine ce să mai creadă? întrebă Elizeanu. Cel puțin voi sunteți copii, dar desigur nebunul cel mai mare o să se spună că sunt tot eu!
– O să vă apărăm noi și o să jurăm că spunem adevărul! interveni cel mai înalt dintre ei.
– Eu voi da o declarație scrisă chiar și atunci când voi avea 30 de ani, că poate atunci voi fi crezut mai bine, adăugă un brunețel din clasa a VI-a.
– În nici un caz n-o să așteptăm până atunci, zise scriitorul zâmbind. Cum ajungeți acasă, vă rog să-mi faceți o compunere descriind amănunțit evenimentul la care ați fost martori în seara aceasta, iar mâine să mi-o și dați. Și dacă aveți cumva tărie de caracter în voi, v-aș sfătui ca nici unul să nu povestească nimic părinților, ca să nu complicăm de geaba lucrurile. Ne-am înțeles, copii?
– Da, domnu Elizeanu.
– Atunci, pe mâine!

Piticii au putut fi văzuți în continuare timp de circa patru luni, până în ziua de 23 martie 1980, perioadă în care au devenit, ca să zicem așa, celebri. În toate zilele, numeroși cetățeni au zărit noaptea, deasupra câmpului cu pricina, câteva valuri de O.Z.N-uri, ca niște globuri mari de foc, zburând în formație de câte trei și chiar de câte zece, toate fiind foarte luminoase și divers colorate. După spusele unor copii, într-o seară, ele s-au combinat chiar sub forma inițialelor românești "O.Z.N.", plutind lent la înălțime, ca niște lumini policrome care aminteau de beculețele colorate din pomii de Crăciun. Totuși Elizeanu aproape că a refuzat să creadă această ultimă afirmație, deși era susținută cu tărie de peste o duzină de copii.
El a asistat și la câteva incidente neplăcute ce-au avut loc în primele seri, când acel câmp se umpluse cu sute de curioși. Într-una din asemenea seri, oamenii care nu-i vedeau pe extratereștrii liliputani i-au acuzat pe martorii care îi vedeau că-și bat joc de ei. Chiar în prima seară, doi cetățeni s-au luat la bătaie lângă pitici de parcă cineva îi întărâtase, încât a fost nevoie să intervină miliția decisă ca să împrăștie puhoiul de oameni veniți acolo din toate părțile, unii de la distanțe considerabile, cu transporturi speciale. În mod neașteptat, câmpul devenise un loc de pelerinaj aparte. Ordinea o făceau doi milițieni furioși. Tocmai când unul dintre ei intenționa să spună că toată înscenarea aceea cu extratereștri este o farsă, o prostie, o superstiție, cineva îl ia și-i arată piticii, pe care, din fericire, i-a văzut. Milițianul a rămas și el cu gura căscată. Celălalt însă nu-i vedea și nici nu voia să-l creadă pe colegul său, acuzându-l că face glume proaste. În momentele următoare, un necunoscut, mic de statură, s-a repezit la scriitor să-l zgâlțâie de haină și să-l învinuiască, țipând la el că din cauza lui este nebunia din seara aceea aici, că instigă copiii la aiureli și tâmpenii, încurajând superstițiile ca pe timpul când lumea susținea că văd sfinți și icoane religioase pe geamurile spălate cu petrol; că, în sfârșit, ar fi bun de..., de... (n-a mai spus de ce-o fi bun - de legat? de arestat? ori de împușcat?). Noroc că Elizeanu, om înalt și voinic, se bizuia pe forțele lui fizice și când s-a făcut că-și sumecă mânecile, furiosul de lângă el s-a topit în mulțime, strigând de la distanță că are putere să răstoarne lumea, fiindcă a făcut o școală de partid și că a fost un timp și activist. Scriitorul avea însă mare prestigiu în localitate și zeci de cetățeni săriseră să-l apere luându-i cu îndârjire parte. Unul din aceștia era gata să-l umfle pe fostul activist, înfigându-i mâna în gât și spunându-i:
– Ce te bagi, dom le, în știința cu ozineurile dacă nu te pricepi! Domnul Elizeanu e mare maistru în chestii d-astea și scrie cărți despre ăia care vin din planeta Marte până aici, și le publică și prin țări străine. Ce știi dumneata care te tot lauzi cu școala aia de partid unde nu se-nvață nimic despre problemele astea care-s mai serioase ca orice!

Rezultatele cele mai spectaculoase, îndeosebi noaptea, dar câteva și ziua, le-a obținut investigatorul Elizeanu pe la finele lunii februarie, operând de data aceasta cu două fete, două noi "clarvăzătoare" - Stan Rodica și Manole Roxana. Amândouă vizionarele erau în clasa a VII-a. De ele piticii nu fugeau deloc, iar în cele din urmă s-au lăsat luați chiar în mână de aceste fete. Totuși când se apropia Elizeanu, liliputanii făceau semne disperate cu mânuțele să se îndepărteze. Nu-l suportau - nu se știe de ce - decât la maximum doi metri apropiere. De câteva zile ninsese și pe albul zăpezii, conform spuselor Roxanei și Rodicăi, ei se vedeau mult mai bine. Se putea comunica relativ ușor cu dânșii, printr-un fel de alfabet Morse, cu lumini colorate.
– De unde veniți? i-a întrebat din nou Elizeanu.
– Unul arată cu o mânuță în sus, iar celălalt mișcă mâna de mai multe ori în jos, spuse Roxana.
– Ați înțeles bine întrebarea mea? insistă scriitorul. De unde veniți?
– Acum cel care arăta cu mâna în sus arată cu ea în jos, iar cel care arăta cu ea în jos arată în sus, răspunse Rodica.
– Spuneți-le că au simțul umorului sau, mai de grabă, că vor să-și bată joc de noi. Și cu asta tot n-am aflat nimic. Fiți atente... Acum vreau să le pun o întrebare foarte importantă pentru ei: credeți în Dumnezeu? Dacă da, semnalizați cu lumina verde, dacă nu cu roșie.
– Au răspuns... În timp ce unul aprinde verde, celălalt aprinde roșu; apoi fac schimb, alternând culorile, interpretează Roxana.
– Asta am observat și eu, confirmă Rodica.
– Deci, iarăși vor să mă deruteze... Cum s-ar spune, și da, și nu.
– Puteți să vorbiți cu glas tare ca să vă înregistrez pe acest casetofon? (Avea în mână un atare aparat, gata pregătit pentru înregistrarea secolului.)
– Nu răspund, ziseră fetele.
– Probabil n-au înțeles întrebarea. Nu puteți - luminați cu roșu; sau nu vreți - cu albastru...
– Albastru - rostiră simultan Rodica și Roxana.
– Mda, totul e cam albastru, repetă și Elizeanu. Am început să am niște bănuieli...

CAPITOLUL X

Ședința de producție tocmai se terminase în biroul directorului. La ea participaseră toți membrii COM-ului, directorii adjuncți, Gheorghe Trandafir, director tehnic, și Traian Cojaru, director comercial, Bățău, secretarul de partid, Mardare, președintele sindicatului, toți inginerii și maiștrii uzinei. După câteva bancuri cu Bulă, la care se râse copios, toți dădură mâna cu Vernescu și ieșiră.
Pe sală, în dreptul ușii directorului, mai înainte ca să se termine ședința, aștepta un zdrahon de muncitor, parcă mai solid decât însuși directorul. Când și când trăgea dintr-o sticluță cu palincă pe care o avea ascunsă în sân. Își tot făcea curaj până ce i se împăienjeniră ochii. Era Pop Emil care ținea în mână hârtia de concediere. O citise de peste zece ori și nu putea înțelege ce s-a întâmplat: portretul i-a fost scos fără explicații de la panoul de onoare, iar acum s-a văzut, tam-nisam, pus pe liber. Știa că și alții au pățit la fel și că nici n-au mai fost primiți după concediul fără plată. El nu se știa vinovat cu nimic, era cel mai bun tinichigiu din fabrică, și mai știa că nu vrea să se facă de râs în fața vecinilor și colegilor lui, tocmai el, cel mai mare bătăuș din toate satele din jur.
Deși nu picase aici într-o zi de audiență, spera să poată intra pentru câteva minute la director să-i ceară personal socoteală. În timpul acesta telefonul secretarei suna de zor. Ea a păsă pe un buton cu lumina galbenă pentru comutare și anunță cu glas tare:
– Șefu ! Sună Bucureștii. Comitetul Central...
Vernescu ridică emoționat receptorul stingând ciotul țigării în scrumieră.
– Alo, Florine! se auzi vocea de la celălalt capăt al firului, pe care o recunoscu imediat. Bine te-am găsit...
– Aa! Să trăiți, bună dimineața. Tocmai voiam să vă sun ca să vă anunț că vin mâine pe la dumneavoastră. Mi-ați spus că pot intra oricând.
– Tocmai d-aia te-am sunat. Așa-i, poți bineînțeles, intra oricând, numai că mâine nu sunt aici, Florine. Plec într-o delegație până în Brazilia, la Rio de Janeiro, unde am să stau o săptămână. Sună-mă vinerea viitoare și stabilim când ne vedem.
– Bun, am notat: să vă sun vineri, când suntem în treisprezece...
– Ești cumva superstițios? râse vocea de la București.
– Nu, nicidecum. Doar am spus că vineri e-n treisprezece.
– Treisprezecele acesta o să-ți poarte noroc, Florine. Nu pot să-ți spun prea multe prin telefon, dar ca să-ți fac o surpriză și-o bucurie - doar atât: peste trei luni... Deocamdată - ministru adjunct. Pentru început e bine, nu-i așa? Vezi, ai grijă de pregătește-ți un înlocuitor. Salutări de la Zoica! Până una alta, felicitări și te sărut. Așadar, peste trei luni...
– Mii de mulțumiri și sărutări de mâini soției dumneavoastră. Dragi salutări Zoicăi!
– La revedere, Florine. O să primești o vedere din Brazilia.
– Să trăiți și vă urez drum bun!
Convorbirea a fost scurtă și fulminantă. "Când norocu-și schimbă pasul, nu dă anul ce dă ceasul!" șopti sacadat Vernescu, frecându-și palmele de bucurie. "Deci, peste trei luni - gândi Vernescu - sunt ministrul adjunct al minelor, dar nimeni n-o să mă strige, bineînțeles, "tovarășe ministru adjunct, ci... tovarășe ministru! E mai ușor de zis, nu? Firește, nu-i o funcție prea mare - își zicea el în gând - nu e chiar ministru, dat orișicât: la 34 de ani... Nu sună rău deloc! E-hei, s-au dus timpurile acelea romantice, când la 21 de ani puteai fi general ca Alexandru Macedon ori ca Napoleon sau rector al Universității din Iași, ca Titu Maiorescu! Astăzi, la 21 de ani, geniu să fii, nu poți ajunge nici căpitan și nici măcar un amărât de asistent universitar... Timpurile și vârstele s-au schimbat, Florine. Treizeci și patru de ani de astăzi înseamnă exact douăzeci și unu de ani de ieri... Ori nici Napoleon și nici Maiorescu nu erau miniștri la 21 de ani! Și nici eu nu mă voi opri aici! Atunci am dreptul să mă întreb: cum o fi oare
ca președinte de stat? Cum să fie? Bine-mersi... Adică poate el un bâlbâit cu patru clase să ajungă și Vernescu nu? Vă-nșelați, tovărășeilor! Vă arată el Florin Vernescu ce știe și ce poate!... Și mai ales ce-am să fac după aceea cu toți cretinii și idioții ăștia care-au ajuns ingineri, și juriști, și doctori în științe pe puncte, apoi miniștri și ceciști plini de cecitate! Nomenclaturiști de bani gata, vă plâng de pe acum de milă! Pregătiți-vă de debarcare, nenorociților, căci veți dispărea nu numai de pe statele de plată, ci și fizic, de pe harta statului nostru! Voi aplica politica lui Ioan Vodă cel Cumplit și-a lui Țepeș Vodă zis Dracula. Încă ei n-au fost nimic! Eu nu voi tolera nici ce mai mică abatere de la ordinea de fier, iar pe miniștri îi voi numi numai în urma unui concurs între toți șefii de promoție ai celor mai bune facultăți! România modernă are nevoie de un purgativ forte prin care să stârpim odată pentru totdeauna lenea, corupția, parvenitismul de tip balcanic! Eu voi fi acel purgativ! Pentru asta m-am născut, fiind călit prin toate greutățile acestei vieți nemernice. Dar jur în fața conștiinței mele ca până la 50 de ani să ajung președintele acestei țări batjocorite, chinuită de hoți, de parveniți și de ticăloși, măcar că voi recurge și la crime! Trebuie să creez un stil propriu, absolut personal și inexistent înainte, de felul cum se conduce o țară și cum să fericesc cu adevărat un popor, făcând din România primul stat din Europa! "Rumanien uber alles!" ("România deasupra tuturor!") - se trezi el strigând tare în nemțește, și izbucni într-un râs delirant. Secretara intră grăbită:
– Am fost cumva strigată, șefu ? întrebă Mimi.
– A, nu. Deloc. Stai liniștită. Vorbeam cu cineva la telefon...
– Mi s-a părut că sunt chemată, mai spuse ea și se retrase.
"Timpul de zburdălnicii ți se scurtează, Florine. Trebuie să te lupți, să te lupți și iar să te lupți, până ajungi în vârful piramidei, ocupat acum de un impostor înconjurat de alți impostori, impotenți politic și intelectual. Uite, ai țintit bine! Să mergem înainte, căci numai acolo este locul tău rezervat de soartă! Și, la ce n-am recunoaște-o: soarta e cum și-o face omul. În mod vizibil, timpul meu se apropie de ora H. Până atunci - diseară un mare chef mare! În doi sau vedem noi..." Gândind astfel, toată fața îi radia de bucurie.

Maistrul Pop Emil, care tot timpul supse dintr-un trabuc înecăcios, învârtindu-se ca un leu în cușcă în fața ușii directorului, aruncă mucul trabucului pe sală, ciocăni de două ori scurt la intrarea în secretariat, de unde se putea de asemenea pătrunde la director. Păși înăuntru și privi la domnișoara Mimi pe care o surprinse fardându-se. El avea o figură încruntată, părând ca o fiară sângeroasă pregătită să atace.
Secretara se sperie, puse mâinile la piept, care era mai mult gol și ciripi tare:
– Dar nu ți-am spus să intri. Te rog să poftești imediat afară! Nu-i zi de audiență azi.
– No, uite ce-i păpușico sulemenită! îi șopti el printre dinți. Dacă mai scoți un singur chițăit, ți-am luat beregățile! Înțelesu-m-ai?! Și zicând aceste cuvinte, maistrul scoase de la brăcinar un șiș mare cu arc și cu lame duble, strălucitoare, pe care-l învârti de două ori prin aer ca pe un șurub. Printr-o săritură, se apropie de biroul fetei care se strânse toată, ca paralizată, lângă un dulap de fier. Tremura zdravăn de frică și privea mută, cu ochii măriți de spaimă, cum uriașul de lângă ea taie de două ori firul receptorului, după care, cu același cuțit teribil în mână se năpusti în biroul directorului, izbind puternic de perete ușa capitonată. Vernescu țâșni ca un arc în picioare, întinzând mâna spre telefon. Într-o clipă, zdrahonul de la munte - căci munteanm era - îi taie și lui firul și-i aruncă telefonul cu totul în coșul cu hârtii.
– D-apăi ascultă, mă bolândule! strigă tinichigiul ca scos din minți. Ce sfinții mâne-tii crezi că ești tu aice, loză venitică, ghe-ți bați joc ghie feacile și muiarile nostre și-acu și ghie minie, mă! Că-z nu-ți munc io pe moșie lu tactu, ghie mă țîpi afară cân vrai tu, mă! D-apăi cu minie ți-ai fost găsit nașu, fiincă io tai și porcii de Crăciun și tot io îi hereluiesc și le scoț boașele! Acu ți-o vinit și ție rândul!
– Ieși afară de-aici, bețivule ordinar ce ești! strigă la el Vernescu.
Dar munteanul, urlând ca o gorilă turbată, sări cu agilitate drept pe biroul șefului, amenințându-l de-acolo cu cuțitul într-o furioasă poziție de atac. Fulgerător, îi dădu lui Vernescu o lovitură cu bocancul în stomac, de-l trânti la podea. Acolo se aruncă peste el și începură amândoi o luptă pe viață și pe moarte.
Secretara veni glonț și când văzu scena începu să țipe cât o ținea gura, strigând după ajutor. Căuta disperată telefonul și nu-l găsea. Vernescu, amețit de lovitura primită în stomac și luat prin surprindere, și-a da seama că nu-i de glumit și că se află într-un pericol real. Și-a amintit imediat de toate stilurile de luptă și făcând un efort supraomenesc, printr-o figură măiastră, reuși să iasă de sub prinderea uriașului și să-l răstoarne dedesubtul lui tocmai când acesta căuta să-i rupă pantalonii și să-i tragă jos. Vernescu începu să-i care mai mulți pumni de fier în gură văzând cum fața munteanului se umple din ce în ce mai mult de sânge. Un ochi nici nu i se mai vedea din cauza umflăturilor. Buzele i le terciuiseră de tot, dar chiar atunci directorul simți vreo trei-patru junghiuri fierbinți: două în coaste, unul în stomac și altul sub șold, după care nu mai percepu nimic. Uriașul ieși repede din strânsoarea lui puternică, își răsturnă adversarul pe spate și iar se apucă de trasul pantalonilor șefului pregătind-și cuțitul să-i facă ce i-a promis.
Chiar când tinichigiul își descheia adversarul la pantaloni pregătindu-și cuțitul deja însângerat, năvăliră pe ușă șapte pompieri, împreună cu portarii amândoi. După ei apărură apoi toți funcționarii de la birouri și cu greu a putut această mulțime de bărbați să-l imobilizeze pe uriaș care urla ca turbat și înjura pe toți de mama focului. Mai veniră și o mulțime de funcționare curioase. În urma lor apărură, în sfârșit, și trei milițieni. Aceștia îi puseră pe loc răzvrătitului cătușele și-l scoaseră în șuturi afară. Maistrul se opinti puțin în dreptul domnișoarei Mimi și-i rânji strâmb, cu gura năclăită de sânge. Apoi o scuipă:
– Ptiu! Mastroaco și madaranță de uliță! Noroc cu tcine, că-z țî-l învățam io mincie pe domnișorul esta, ghie n-ai mai fi dat doi bani pre el!
Ultimii au venit și cei de la Salvare, unul din medicii uzinei, două felcerițe și un asistent medical, împreună cu dentistul întreprinderii. Au pus mâna cu toții de l-au suit cu atenție pe Vernescu pe targă. Asistentele îi țineau picioarele, una de-o parte a tărgii, alta de cealaltă parte, căci, altminteri, brancarda fiind mică, victimei i-ar fi atârnat picioarele. Costumul la dungă al șefului, cămașa imaculată, erau acum ferfeniță și pline de sânge. Podeaua la fel. Când ieșeau cu brancarda pe ușă, directorul, acoperit cu o pătură nu prea curată nici ea, deschise ochii și murmurând, abia putu să-i spună secretarei:
– M-ai mințit că și ăsta-i pocăit. Când colo... ai văzut...
– L-am confundat cu Popescu Emil șefu. Vă cer iertare...
Biroul era harcea-parcea: hârtiile răvășite pe jos; la fel pixurile, creioanele, carnetele de note, calendarul de birou cu însemnările zilnice de plan; vaza cu flori țăndări, perdelele căzute, scaunele răsturnate, pereții stropiți cu sânge. Sânge peste tot. Până și pe tavan se vedeau câțiva stropi.
După ce ieșiră toți din birou, apăru o femeie grasă și cu părul alb. Venea legănându-se cu găleata într-o mână, cu cârpele și mătura în alta. Era Leana, femeia de serviciu, care lunile acestea ieșea la pensie. Când văzu ce are de lucru, începu să se mire și să vorbească singură:
– Uiuu, ce-i aicea, maicăă! Haide, Leano, de spală sângele lui don director. No, brava Emil baci! Bine i-ai făcut! Că, de! Prea era de tot, iar șefu nostru ajunsese bicu fabricii. Dar uite, bre, că Dumnezeu nu bate cu bățu...

CAPITOLUL XI

Din "Jurnalul de pădure" al lui Mihai:
"Și astăzi am cioplit mult la peretele din fundul peșterii. Trebuie spart mai mult ca să pot încăpea ca lumea prin micul tunel la care lucrez. După două ore de muncă încordată, am obosit și am ieșit afară.
Toată noaptea am stat culcat în poiana cu flori. Ce clipe indelebile de înălțare sufletească! Ce momente de fericire blândă am trăit! Aveam lângă mine radiocasetofonul portativ și, pe unde medii, am prins un post de radio la care se cânta Simfonia a VI-a, Pastorala sau Simfonia Naturii, opus 68, compusă între 1807-1808, de Ludwig van Beethoven. Interpreta Orchestra Simfonică din Londra, dirijată de Arturo Toscanini. Coardele, oboii, cornii, fagoții, instrumentele de percuție, împletite genial între ele, îmi aduceau în timpane valuri calde de armonii imitative, descriind melodic susurur izvoarelor, legănatul codrilor, trecerea turmelor de oi, chiar și trilurile păsărilor dintre care cred că am distins cântecul unui cuc, al pitpalacului, exact în momentul în care când un pitpalac viu, din împrejurimi se auzea picuind în depărtare. Simțeam că muzica mă înnobilează și mă copleșește. Ceva mai potrivit în ceasul acela târziu nici că se putea. Cred că atunci am savurat-o pentru prima dată cu adevărat. Nu știu cât să fi fost ora, căci ceasul îl lăsasem în peșteră. Luna plină arginta feeric cu lumina ei poiana din jur. Totul era splendid. Vedeam destul de bine florile de lângă mine - gențiene, nemțișori, albăstrele, garofițe sălbatice ș.a. Le-am mângâiat ușor căpșorul corolelor cu mâna, cât am ajuns roată în jurul meu și m-am lăsat îmbătat de mirosul lor. Ce frumos! Ascultam simfonia în surdină, cu capul dat pe spate și cu ochii închiși, zâmbind spre cer. I-am întredeschis ușor, filtrând razele lunii pe care le percepeam în mici firișoare policrome care parcă pâlpâiau, și care mă amețeau, și care mă fascinau... Și nu știu de ce mi-a venit să plâng. Și am plâns. Eram fericit. În mod real fericit! Cât de puțin îi trebuie unui om să se simtă cu adevărat fericit dacă știe cum și unde să găsească fericirea! Alții caută această fericire în bani, în funcții mari, în alcool, în droguri. Păcat! Sunt fericiri mincinoase, false, extrem de efemere, toate cu sfârșit periculos... Eu am găsit-o aici, sub cerul liber.
Mugurel stă acum întins lângă mine precum un om pe gânduri și parcă înțelege și el muzica, și parcă înțelege și el starea mea sufletească. Când și când mi se uită în ochi și mișcă molcom din coadă. De ce n-ar fi mulțumit? Am dat radioul mai tare și ascult așa, pierdut, fără nici un gând, ținându-mi suflarea. Am stat mult în starea aceasta meditativă.
După un timp, am simțit cum poiana se ridică încet, încet cu mine, ca un uriaș covor zburător din basmele orientale, că se apleacă puțin într-o parte, că se învârtește lent deasupra pădurii... Aproape că amețeam. Chiar în clipa aceea, într-un tufiș de lângă mine, începu să cânte o privighetoare. "Bravo ție, Luscinia Megarhynchos, cum ți-a zis Linne." Am deschis ochii și am făcut radioul mai mic. Mi-am dat seama că și cântecul privighetorii îmi place la fel de mult ca și muzica lui Beethoven. "Dacă marele titan al muzicii s-ar afla acum lângă mine și i-aș spune că îmi place cântecul privighetorii la fel ca și muzica lui, sunt sigur că nu s-ar supăra pe mine, ci s-ar bucura..." De la marginea pădurii, privighetorii de-alături îi răspundea alta și altele. În pădure mai cânta și un ciuf singuratec. Ciuful, (Strix aluco), pasăre de noapte, cântă și el frumos, melancolic, punctând când și când pauzele privighetorilor. Da, voi repeta o inutilă banalitate: ce minunată este natura! Știu, cine toarnă apă în izvor face o treabă absolut inutilă, dar cum oare aș putea să zic altfel? De aceea mai spun odată: ce frumoasă ești tu, Mamă Natură! AVE NATURA! Slavă ție! Oare te-ai făcut singură sau te-a creat și pe tine cineva? Haide, vorbește-mi! Spune-mi! De ce taci?
Simfonia s-a terminat și am închis radioul. Și totodată am închis din nou și eu ochii. Poate mi se făcuse puțin somn. Privighetoarea însă a continuat "Simfonia Naturii" cu trilurile ei de foc, încât inflexiunile ei nu mi-au schimbat starea de beatitudine și de ciudat entuziasm ce o aveam când începuse concertul. Foarte interesant: o pasăre a înlocuit cu destul succes o întreagă orchestră și aproape nici n-am observat că "Simfonia a V-a" s-a terminat...
Am deschis din nou ochii și-am privit stelele. Iată, chiar în clipa aceasta "o stea căzătoare", deci un mic meteorit care brăzdează cerul pe o mică traiectorie, lăsând o dungă subțire de siaj evanescent... Poporul zice: a căzut o stea - a murit un om. Dar nu prea este reală zicala, deoarce, într-o secundă, pe glob, mor cel puțin 20 de oameni și se nasc alți 25-30 de oameni... Deodată mi-a venit să recit versurile lui Eminescu:

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Lucii vederii noastre...

Din nou voi lansa un loc comun: ce minunat ești tu, cerule! Și chiar așa este! Oare locuiește cineva în tine? Sau ești doar așa, un spațiu virtual, aci senin, aci noros, dar un spațiu gol, infint și umplut numai cu imaginațiile noastre însetate de puritate și frumos? Matematicianul-filosof Pitagora susținea, nici mai mult nici mai puțin, acum două milenii și jumătate, că există chiar și o "muzică a sferelor", că astrele și planetele, în cinematica mecanicii lor cerești, ar scoate sunete, ar cânta. Desigur, ar fi fost păcat să fie mute. (Radioastronomia ne-a dovedit într-adevăr că toate astrele emit unde ce s-au putut converti în sunete). Dar, în primul rând, până să aud "muzica sferelor" mă limitez la ceea ce văd. Și văd că astrele tale sunt un minunat spectacol nocturn... De parcă cineva ar fi așezat cu mâna constelațiile, inteligent grupate, atât sunt ele de frumos rânduite - ca un alfabet secret scris pe o carte uriașă -, ca niște litere de foc, punctate, care parcă ar voi să ne spună ceva... Mulți cititori în stele s-au străduit să le citească - și ce-au aflat? Ce-a aflat Nostradamus? Oare le-a citit el corect sau noi, cei de azi, îi interpretăm "Centuriile" într-un mod prea arbitrar, conform doleanțelor și imaginațiilor noastre contemporane? Oricum, stelele astea nu par a fi aruncate pe cer la întâmplare... Mă întreb și eu ca mulți: oare nu cumva, totuși, Cineva să le fi ordonat așa de dragul nostru, pentru ochii noștri ai oamenilor, că prea le oferă un spectacol măreț?! Ar fi prea frumos să existe o forță care să ne proteguiască și, pentru că ne iubește, să ne picteze cerul cu stele... Căci iată: sunt uneori figuri geometrice din geometria plană (aparent plană, căci în realitate este pură geometrie euclidiană în spațiu), rezultate prin unirea stelelor cu linii închipuite, sintetizând figuri atât de perfecte încât ar putea fi luate ca etalon... Îmi plac aceste constatări astronomice... În constelația Pegasus, bunăoară, există trei stele ce formează un triunghi echilateral desăvârșit; în Cassiopeea, cele cinci stele așezate în formă de W ocupă, cel puțin aparent, o poziție simetrică față de Ursa Mare în raport cu Steaua Polară; Cepheus are formă de coasă ș.a.m.d. Oare ce paralaxă are Terra noastră privită de cineva care s-ar afla pe steaua Proxima Centauri, cea mai apropiată stea de Pământ, la numai 4,3 ani lumină de noi - mă refer, bineînțeles, atât la paralaxa geocentrică, diurnă, cât și la cea heliocentrică, anuală?
Căutam să recunosc constelațiile, căci le știu pe toate. Iată câteva aflate sub observația mea recentă... Privindu-le noapte de noapte, eu le-am rebotezat cu nume inventate de mine (hotărîsem să extind metoda și la nume inventate de plante): Steaua Polară - Cheia Bolții; Carul Mare - Marele Trapez; Carul Mic - Micul Trapez (căci adevărate trapeze sunt!); Cassiopeea - Tronul Zeilor; Pleiadele - Broșa cerului; Peștii - Săgeata de Foc ș.a.m.d. Între timp, luna s-a urcat mai sus. Totul în jur a devenit mai feeric sub lumina ei fosforescentă... Ea m-a dus cu gândul la Eminescu. Luna mă atrage, căci sunt născut sub influența cosmică a ei, la 27 iunie, Zodia Racului, o zodie a celor înrâuriți de ascendentul luminii și evoluției lunii. Cred parțial în zodii, adică admit influenele radiațiilor cosmice asupra ființelor omenești în momentul nașterii lor, dar nu trebuie să exagerăm cu astrologia. Să revin însă la lună... Nici un poet de pe glob nu l-a întrecut pe Eminescu în descrierea acestui minunat astru. Auziți numai cum descrie el luna în Scrisoarea I:

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Și gândirilor dând viață, suferințele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Și câți codri-ascund în umbră strălucire de isvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate!
Câte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți,
Străbătute de-al tău farmec ție singură-ți arăți!
Și în câte mii de case lin pătruns-ai prin ferești,
Câte frunți pline de gânduri, gânditoare le privești!...

Am dat drumul casetei să înregistrez privighetoarea. S-a înregistrat perfect și, după derulare, am pus-o de la capăt. Curioasă și intrigată că o alta o poate imita atât de bine, ocupându-i în mod nepermis teritoriul de acțiune, primadona înaripată din tufiș a zburat peste mine în rotocoale repetate, din ce în ce mai strânse, amenințătoare parcă. Dacă voiam, cred că aș fi putut-o intercepta din zbor cu mâna cum făcusem în copilărie cu un pui de ciocănitoare care nu învățase să stăpânească bine zborul.
În razele lunii, i-am distins bine silueta păsării săgetându-mi de câteva ori pe la nas. Voia cumva să-mi intre în aparat peste "rivala" invizibilă? Cine a zis că privighetorile se tem de om? Nu este adevărat... Și nu cred că poate fi adevărată nici părerea multora că există schingiuitori care orbesc privighetorile ca să le facă să creadă că este noapte și să le oblige în felul acesta să cânte. În primul rând, nu toate privighetorile cântă noaptea. Unele cântă mai mult ziua, dimineața, altele în amurg și altele noaptea sau în toată perioada de reproducere. În al doilea rând, o pasăre oarbă moare după câteva ore, căci nu vede să se hrănească, decât dacă îi dă cineva din oră în oră să mănânce cu forța.
Am oprit banda, ca nu cumva Mugurel să se arunce după maestra cântăreață s-o prindă din zbor, căci nu mă îndoiesc că ar fi în stare s-o facă de vreme ce primadona se învârtea agitată pe lângă noi, imprudentă ca un fluture de noapte pe lângă o lampă aprinsă.
Nemaiauzindu-și propriile-i triluri, filomela s-a liniștit și s-a reîntors resemnată în tufișul ei. Un roi de licurici zburători scânteiară prin preajma noastră. Greierii și cosașii dialogau pe toate notele înalte ale portativului de sunete și ultrasunete. Țineau cu orice preț să dovedească și ei că există, și că știu și ei să cânte, așa cum se pricep, ținând hangul celorlalte voci din corul naturii. Se bucurau, săracii, de acest fenomen ciudat și unic care este viața! Și într-adevăr, câtă viață forfotește în jurul meu!
Mugurel a ridicat brusc capul și a ciulit urechile mârâind în surdină. A simțit oare vreun lup? Dinspre liziera pădurii se îndrepta spre noi cu măreție și cu pași șovăitori un cârd de cerbi carpatini și ciute. Vântul nu bătea către gingașele animale, așa că nu ne-au reperat. Am strâns imediat câinele de bot ca să nu latre și ne-am lungit amândoi iarăși între flori. Cârdul trecu destul de aproape de noi, fără să ne observe. Erau trei cerbi tineri și cinci ciute. Pășteau și se opreau când și când să asculte și să privească în jur. Încet, încet s-au depărtat, mistuindu-se în întunericul pădurii. Totdeauna am considerat cerbii și căprioarele niște ființe superbe - adevărați prinți și prințese ale pădurii, "cu ochi negri și cuminți", plini de reală noblețe. Pe stema României aș pune mai de grabă un cap de cerb carpatin decât o stea comunistă. Sunt mândru că am asemenea vecini!
În lumina lunii pline, briza montană mângâia florile făcându-le să tremure toate într-un dans pe loc, țopăind și ele de bucuria vieții. Mișcarea lanului de flori la un loc formau aparente valuri după valuri, precum apele unui lac înfiorat de vânt. Odată cu undele mișcătoare de flori, în mijlocul cărora eu și Mugurel stăteam lungiți, peste noi trecură un roi de fluturi de noapte și undele unor parfumuri sălbatice și dulci: miresme de lămâiță, sulfină, cimbrișor de câmp, clopoței, fragi și codița șoricelului. Arome sănătoase și întăritoare. Ce minunat!
Să fi fost ceasul două sau chiar trei dimineața, când dinspre coamele pădurii, tot dinspre răsărit, numai ce văd că mai apare o lună, cu aceeași lumină ca a lunii, însă ceva mai mare. Ea se învârti deasupra poienii noastre oprindu-se deodată într-un punct fix, la celălalt capăt al ei. Atunci lumina deveni atât de puternică, încât pentru câteva secunde avui impresia că a apărut brusc soarele. Toată poiana era scăldată în niște raze orbitoare foarte violente. Mugurel începu să tremure și să urle. Privighetoarea din tufișul apropiat își luă imediat zborul spre pădure. Apoi lumina slăbi în intensitate, se făcu verde, apoi albastru-violet, apoi roșie ca lumina stopurilor, apoi iarăși verde. Obiectul care acum se vedea că are forma unei farfurii cu fundul în sus, începu lent să coboare. Aprinse un far ca o rază de reflector. Vai! Poate ne căuta chiar pe noi... Raza rotitoare ajunse până aproape în dreptul nostru. Inima îmi bătea cu putere. Ne-am ascuns și mai mult în iarbă. Deodată raza se depărtă și se curbă ca o seceră (cine a mai văzut lumină... curbă!?). Apoi lumina se retrase ușor intrând în aparat, cum se retrag cornițele cu ochișori ale unui melc pe care vrei să le pipăi. Și când obiectul atinse pământul, luminile se stinseră. Corpul obiectului își pierdea și el treptat luminozitatea. Nu se auzea absolut nici un zgomot.
Ce să fie asta? De bună seamă, celebrele O.Z.N.-uri despre care citisem într-o carte scrisă de cercetătorul Codrin Elizeanu și despre existența cărora nu am crezut o iotă. Așadar, farfuriile zburătoare există! Nemaipomenit! În cartea lui, autorul arăta că s-au semnalat cazuri când ocupanții extratereștri, (care puteau avea staturi diferite, de la înălțimea unui om - uneori chiar peste doi metri - până la statura unor copii de 3-4 ani), nu o dată au răpit ființe umane la bordul lor. Uneori le aduceau înapoi pe pământ, alteori nu. Poate îi supuneau la experiențe ca pe cobai sau îi omorau! Dacă cumva O.Z.N.-ul acesta a venit după mine? Ideea mă înspăimânta. Am început să tremur ca și Mugurel. Inima îmi bătea înnebunită. Aș fi vrut să fug înspre pădure, dar poate mi-ar fi observat mișcarea. Mai bine să aștept, poate vor pleca "ei" mai întâi. Nu prea se grăbeau. Am dat drumul radioului. Nici o stație nu se mai auzea. Ridicai înfricoșat capul și-am privit atent: la cca 200 m de noi, în capătul celălalt al poienii, se vedea o mare umbră cenușie. Deveneam din ce în ce mai curios să observ o "farfurie zburătoare" îndeaproape.
Aș avea ce să povestesc. Tot privind-o și văzând-o atât de inofensivă, teama începu să mă părăsească. Fie ce-o fi! Trebuie s-o văd mai bine. Mi-am luat inima în dinți și în trei sferturi de oră de târâri și opriri repetate cu câinele după mine, am fost lângă ea, la aproximativ 30 de metri. Începuse să se lumineze de ziua și obiectul, nu mai mare decât un automobil, stătea nemișcat pe iarbă. Nimic nu dădea impresia că ar fi locuit de cineva. Mugurel s-a pornit să mârâie la el. L-am strâns iarăși de bot, gest cu care câinele se deprinsese să înțeleagă că trebuie să tacă. Am mai avansat puțin pe burtă. Hainele mi se udaseră de rouă. Atunci ce să vezi! Castronul acela cenușiu cu fundul în sus, a început gradat să se transforme într-un castron de sticlă, poate de cristal pur. Căci puteam să văd perfect prin el dincolo. Nu era absolut nimeni înăuntru.
M-am ridicat curajos în picioare și am asistat la ceea ce niciodată nu aș fi crezut să văd în viața mea: dematerializarea unui obiect... Castronul răsturnat se transforma treptat-treptat într-un fel de aburi tremurători, iar aburii aceștia dispăreau de la o clipă la alta. Am pășit spre locul cu pricina. Abia că se mai distingea ceva. Când am ajuns lângă el, nu mai era nici urmă de "farfurie zburătoare" - se volatizase complet! Doar iarba se vedea puțin tasată și pârliă la vârf. Amprenta unde stătuse avea forma perfectă de cerc. Ciudat! Foarte ciudat! Nu am călcat totuși pe iarba aceea, de teamă ca zona să nu fie cumva iradiată; și nu l-am lăsat nici pe Mugurel să calce în cercul cu iarbă arsă. Un contor detector de particule Geiger-Muller, de măsurat cantitatea iradierii, mi-ar fi prins acum de minune, dar de unde așa ceva?
Din nou întrebarea: ce să fie asta? Și ce fel de ființe au putut conduce vehicolul-fantomă până aici și cu ce scop, căci după felul cum se oprise și cum se rotise peste poiană, obiectul fusese cu siguranță ghidat de cineva inteligent, care în mod evident căuta cu atenție și grijă un loc de aterizare. Și-apoi lumina aceea retractilă și curbă... Unde s-au topit acum acele entități inteligente: necunoscută civilizație terestră paralelă, marțieni, venusieni sau ce-or fi ei! Unde? Or fi fiind chiar aici lângă mine, poate că acum mă observă, îmi văd și îmi înțeleg nedumeririle; poate râd de mine (de-or fi știind să râdă!) - și totuși nu mi se arată! Atunci am strigat cu voce tare, vorbind cu ei ca Hamlet cu fantoma tatălui său: "Alo, prieteni invizibili, unde sunteți? Haideți, apăreți! Arătați-vă odată! Veniți să stăm o țâră de vorbă, căci n-o fi foc și-avem avem foarte multe lucruri de discutat!" Aș, pace! Nimic. Dacă lui Hamlet, fantoma încoronată a tatălui i s-a arătat, mie nu mi s-a arătat nimeni. Singurul răspuns au fost două lătrături cu ecou în pădure ale lui Mugurel. Invizibilii ne sfidau cu încăpățânare ori ne ignorau în totalitate.
Ce ironie! Ar fi posibil totuși să existe și alte forme de viață, în afară de viața materială cunoscută de noi? Până azi am susținut cu fermitate că nu. Așa ceva eu niciodată n-aș fi putut admite! Cel puțin până acum câteva minute. Întâmplarea de față m-a pus însă serios pe gânduri. Să existe adică spirite? Să existe cu adevărat ființe spirituale, ființe sufletești, vii, trăind și gândind fără suport material, fără existența unui creier uman sau cu un creier invizibil? Păi asta ar însemna atunci să existe implicit toată suita: îngeri, diavoli, Dumnezeu, Zeul suprem în care crede tata, că de-aia s-a și făcut el popă! Ce mai, tacâmul ar fi complet! Eu totdeauna am râs de meseria lui taică-meu spunând că mai bine s-ar fi făcut un cioclu sau gunoier, căci tot ar fi fost mai de folos societății decât a fi preot. Nu mai vorbesc câte necazuri am avut la facultate din cauza asta și dacă n-aș fi fost primul în toți anii, n-aș mai fi pupat eu vreo diplomă universitară. Iar el, săracul, spunea că se simte un om nenorocit, completamente dezamăgit că a putut crește un copil ca mine, păgân și refractar la orice fel de credință în supranatural.
În ce mă privește, n-am avut niciodată conștiința vinovăției din această pricină. Dar uite că... Adică să aibă tata dreptate cu poveștile lui biblice, cu sfinții, prorocii, cu Isus al lui și cu Maica Precista? Greu de crezut! Cel puțin pentru mine de când mă știu... Karl Marx, în furia lui oarbă față de religie (eu niciodată nu i-am urât pe creștini, chiar de n-am fost de acord cu ei), bărbosul de Marx susținea că "religia este opiu pentru popor", iar cineva de la noi zicea că religia îți impune o dogmă oarbă: "Crede și nu cerceta!" Însă tata se enerva când auzea că aceasta ar fi deviza creștinilor: "Aiurea! Nu scrie nicăieri în Biblie așa ceva! Nici Sfântul Augustin n-a zis asta, ci a fost o interpolare grosolană. Dimpotrivă, spunea tata: Dumnezeu ne-a lăsat ca poruncă: cercetați scripturile!" Eu am încercat de vreo două ori să citesc Biblia, dar n-am putut. Nu știu de ce n-am putut. Formația mea intelectuală înclinată spre praxis și investigații științifice concrete, o respingea cu hotărâre, ca pe o culegere de istorioare și dogme naive. Mai întâi că mi s-a părut prea groasă - cam 1200 de pagini - și prea plină de legende imposibile. Uite, aici aș fi avut timp să o citesc. O fi având și ea subtilitățile ei plăcute. Măcar ca lectură literară cu semnificații alegorice. Marx, Engels, Lenin, Stalin și alți mari atei pretind că au citit-o - bineînțeles cu scopul să o combată. Eu, nici măcar atât. Vedeți, mie mi-au plăcut mai mult cărțile de știință care te trimit nemijlocit spre lucruri vizibile, reale, palpabile. Dar poftim: parcă farfuria zburătoare care a plutit mai adineauri deasupra mea de m-a băgat în sperieți nu era și ea vizibilă, reală, dar când s-o pipăi... ia-o de unde nu-i! Cvadratura cercului! Simt că teoriile mele au unele crăpături. Poate-s prea rigid cu judecățile mele de valoare. Dar crăpăturile, iată, se înmulțesc. Și din ce în ce mai mult, mi se pare că știința mea este egală cu zero, că nu știu nimic. Cu cât știu mai mult, cu atât îmi dau seama că nu știu nimic. Ciudat, nu? Și atunci ce-i de făcut?
Aș vrea desigur să fiu altfel. Cunosc o mulțime de lucruri din domeniile științelor naturii și chiar din alte domenii, totuși cunoașterea lor parcă-mi complică și mai mult existența în loc să mi-o simplifice. Nu mi-o ușurează nicicum. Filosofia materialistă are însă pentru mine (cred că și pentru alții) niște înfundături ermetice din care niciodată nu pot ieși. Ce e drept, intrările în macrostructura ei sunt fastuoase, atrăgătoare, logice, dar odată pătruns în intimitatea acestui labirint, simți că te înfunzi fără remedii de regăsire. Cel puțin, așa mi s-a întâmplat mie. De aceea conchid că microstructura sistemului este destul de găunoasă. Mi-ar surâde să fiu eu acela care o perfecționează, dar cum?

O mie și una de întrebări îmi rămân fără răspunsuri. Mă refer îndeosebi la domeniul meu - biologia. Adică niște răspunsuri imediate ar fi ele acolo, dar toate, toate sunt idealiste, creaționiste, caracterizate de mine prea simpliste, căci totdeauna idealismul presupune simplism, acceptarea unui fapt deja dat. Altfel spus, conform acestei concepții, totul a fost creat, totul ni s-a dat mură-n gură. Privind dintr-o asemenea perspectivă lucrurile, câmpul de cercetare se îngustează, iar cel evoluționist dispare cu desăvârșire. Ce să mai cercetezi? Ce-mi rămâne mie, ca investigator? Aproape nimic! Și atunci ce poate fi mai simplu decât să spui: toate le-a făcut Dumnezeu și gata! Mai mult nici nu mă interesează, spun creaționiștii. La fel ca teoria relativității (restrânsă și generalizată) a lui Einstein care a și stabilit formula: E ș mc , unde E și m sunt energia, și, respectiv, masa unui corp, iar c viteza luminii, formulă verificată ulterior în experiențele de fizică nucleară și în zborurile cosmice. "Nu cerceta aceste legi, căci ești nebun de le-nțelegi!" Auzi vorbă: cum să nu le cercetez? Cum să nu mă intereseze? Ba mă foarte interesează, începând cu alfa și terminând cu omega, de la Legendele Olimpului până la Einstein - și mai departe chiar!... Dacă aș putea dovedi că lumea, viața și legile ce le aparțin au fost făcute de un Creator, tot ar fi ceva, dar, vedeți, prin metodele creaționiste, nu pot nici măcar atât! De aceea mă întreb din ce în ce mai des: oare dacă-aș putea dovedi eu, prin absurd, că teoria creației divine este unica valabilă, dacă aș întări-o prin descoperiri făcute de mine, credeți că mi-ar dispărea dintr-o dată toate îndoielile și că aș alerga imediat sub patrafirul tatei strigând: gata, tăticule, de-acum cred, m-am convertit... Iartă-mă! Iartă-mă, tăicuțule! O, nu! Nici gând! Cum credeți că mi-ar sta mie să fac asta?! Vă asigur că nu voi ajunge niciodată până aici!
Totuși - nu știu dacă realizați - dar ceva, ceva simt că se întâmplă cu mine de la o vreme: deși nu cred în Dumnezeu, să vă spun drept, pe de-o parte regret sincer că nu există un Creator suprem, un Deus-arbiter, cum credeam prin clasa a IX-a! Poate ar fi trebuit în lumea asta atât de meschină să existe un Coordonator suprem. N-ar mai fi fost atâta haos social. Extrapolând, un Dumnezeu cred că ar fi necesar chiar și pentru tineri dezorientați ca mine. Da, sincer vorbind, aș vrea să existe un Deus, un God, pe englezește, Gott pe nemțește, Bog, pe rusește, Allah pe arăbește, Iehova pre limba evreilor și așa mai departe... Vorba lui Arghezi: "Aș vrea să-L pipăi și să urlu: este!" Voltaire spunea sarcastic că dacă Dumnezeu nu există, El va trebui inventat. Ce vorbe! Recunosc că uneori notez aici gânduri cam încâlcite, confuze - dar ăsta mi-s! Scriu ce observ și scriu ce-mi vine pe moment să scriu, căci așa am promis. În urmă cu cinci-șase ani am vrut să mă sinucid că nu-L puteam descoperi pe Dumnezeu. Aș fi făcut desigur o prostie. După cum se înțelege, voiam să cred în El, dar uite că nu s-a putut. În final am rămas tot cu necredința. Sunt însă un ateu de proastă calitate. Mi-a fost totdeauna frică de moarte, nu pentru că mi-e frică să mor, ci pentru că în relativ scurta-mi viață am făcut prea puține din câte mi-am propus să fac, spre a muri prostește prea de vreme. Sau detest moartea pentru că probabil sunt un laș! Dar când zic probabil nu afirm o certitudine categorică și nu cred că lașitatea să-mi fie o caracteristică definitorie. Fiecare am fost laș cel puțin odată în viață, dintr-un instinct de apărare sau cine știe din ce alte cauze nedorite. Și poate nici n-am fost prea conștienți atunci când am comis un act de lașitate, condamnându-l în schimb cu promptitudine pe-al altora. Așa suntem noi oamenii. Dar de la lașitate până la trădare nu-i decât un pas. Aceasta pentru că nu suntem sinceri cu noi înșine și pentru că refuzăm a ne sonda mai bine propriul nostru eu spre a-l cunoaște în profunzime. La urma urmelor, se pare că nici eu nu mă cunosc atât de bine pe mine însumi. În general, noi oamenii nu ne cunoaștem complet și habar nu avem de capacitățile noastre maxime de a ne manifesta valorile care stau ascunse și adormite în adâncimile spiritului nostru. Puțini știm să ne autodescoperim, să ne trezim la viață comorile latente din noi, și numai acești puțini producem valori ceva mai consistente în efemera noastră existență. Dar câți? Restul ne pierdem și ne dizolvăm totalmente în lucruri mărunte, insignifiante. Majoritatea ne complacem în anostul anonimat. Și uite așa ne trecem viața cei mai mulți... Revenind la mine, acum crizele adolescentine de sinucidere, ce e drept, mi-au dispărut, să sperăm că definitiv...
Păstrez însă nealterate toate întrebările care între timp s-au mai diversificat și-au făcut pui. Repet: răspunsurile pe care aș putea să le dau la cele mai multe probleme întâlnite sunt, direct sau indirect, creaționiste. Iar asta, am mai spus-o, nu-mi convine. Într-un fel, ele mi-ar rezolva imediat fiecare întrebare, dar din capul locului am aserționat cu fermitate: concepția creaționistă nu mă interesează, nu mă satisface, întrucât niciodată, printr-însa, n-aș putea să aflu tehnologia fabricării vieții de la susținătorii creaționismului. Ei spun că aceasta nu este deloc important, fiind marea taină a Domnului. Ori, vedeți, pe mine tocmai taina aceasta mare mă interesează. Vreau s-o știu! Cum nu? Vreau să știu toate rețetele secrete ale lui Dumnezeu, dacă cumva El există și dacă Creatorul le-a patentat cu adevărat. Dați-mi-le și eu voi fi în stare să mă fac popă ca tata. Sau spuneți-mi că nu se poate, că este o taină interzisă nouă oamenilor, fiindcă suntem bătuți în cap, o taină supusă unei cenzuri transcedentale, și vă voi replica pe loc: ex nihilo nihil! - "din nimic nu se naște nimic!" Și, în cazul acesta, nimeni din nimic nu putea face nimic. E clar? De unde, cum să fie clar?! Mai rău mă-ncurc...
Dar nu vă speriați: n-am să mă apuc eu acum să-mi bat capul căutând subtilitățile acestei tehnologii imposibile și invizibile ca și O.Z.N-ul din poiană; n-am să urmăresc niciodată intimitățile acestui proces sofisticat de fabricație... imaterială, interzis nouă, de vreme ce nici un savant, materialist ori ne-, în atâtea superdotate laboratoare ale lumii, până la ora actuală, n-a putut încă nici să sintetizeze viața, nici măcar să înțeleagă bine cum să mergem ceva mai sus de coacervate... Și câți n-au încercat! Rezultatul? Zero, cu Z mare! Și la sfârșit cu O mare care este tot un rahat de ZerO! Suntem cu toții niște "creaționiști falimentari", suntem niște visători incapabili de a reinventa viața, chiar și la acest început de nou mileniu când știința și tehnica au atins apogeul! Iar dacă vreodată s-ar ajunge totuși ca vreun laborator superdotat să creeze undeva prima celulă vie, din materia moartă organică și anorganică - vă garantez, reușita n-ar fi nici pe departe în sprijinul filosofiei materialiste. Atunci știți ce vor spune filosofii idealiști? Păi vedeți, oameni buni, că viața a fost creată? Dacă omul singur, săracul, a putut să o reconstituie pe căi artificiale, creând-o cu mâinile lui slabe, Dumnezeu cu atât mai mult a putut!... Și încă în milioanele de variante cunoscute, pe care Homo sapiens, oricât de sagace și de încrezut ar fi el, nicidecum nu le va putea realiza în complexitatea lor, căci toate au o limită impenetrabilă. Da, cam în genul acesta va fi răspunsul teologilor ori a promotorilor teoriilor creaționiste. Și într-o astfel de situație ce mai poți zice? Nimic! Taci chitic, pentru că nu poți veni decât cu argumentele învechite ale lui Darwin, Oparin, Olga Lepeșinkaia, Țîțîn și Miciurin și a altor creatori de deșeuri pestilențiale ca ei, de te râd și curcile (vă mai amintiți când aceștia din urmă negau știința geneticii abia apărută, combătându-i lamentabil pe Morgan, Mendel, Muller și "demonstrând" că nu ar exista cromozomi și gene?). Ce idioți! Iată pentru ce sunt silit să le dau puțină dreptate susținătorilor teoriilor opuse lor... O fac, desigur, cu regret. Dar n-am încotro. Asta este! Nu am putut evita această concluzie defavorabilă opiniilor mele inițiale, oricât am vrut.
Și ca să fiu foarte sincer cu propria mea conștiință, poate că ar trebui să le dau încă și mai multă dreptate idealiștilor, chiar dacă n-o să mă grăbesc să fac lucrul acesta în minutele următoare."


PARTEA A DOUA

CAPITOLUL I

Directorul Vernescu a stat trei săptămâni în spitalul Elias din București, iar Emil Pop a primit doi ani închisoare, temniță grea. Ar fi fost condamnat poate dublu dacă n-ar fi avut o țidulă de la Spitalul județean din Deva că suferea de nervi în urma unui traumatism cranian cauzat de o mare explozie în subteran, pe vremea cât a fost miner la Aninoasa. La proces, avocatul pus din oficiu a putut aduce trei martori, toți trei foști ortaci, tovarăși de muncă la aceeași mină, cărora Emil baci, grav rănit fiind, le-a salvat viața. Avocatul prezentase și ziarul vechi care elogia eroismul actualului tinichigiu pe vremea cât a fost miner și când avea un alt comportament, mult mai echilibrat. În baza acestor documente, judecătorul intenționa să-i dea numai un an detenție, dar a primit înainte un telefon de la București că de nu va aplica legea cum trebuie, funcția lui de judecător va înceta în aceeași zi. El a explicat personalității care i-a telefonat, cum stau lucrurile cu certificatul medical și cu fapta de eroism a celui acuzat și în cele din urmă s-a convenit că doi ani temniță grea sunt suficienți.
Când s-a întors în uzină, directorul arăta puțin schimbat. Din fericire, rănile nu fuseseră chiar atât de adânci. Totuși au trebuit făcute două operații, unele suturări și aplicări de copci. El încă mai avea dureri. Pierduse mult sânge, încât transfuzia s-a impus ca primă urgență chiar de la micuțul spital din Orașul Nou. La București, în schimb, i s-a acordat cea mai bună îngrijire posibilă.
Printre cei câțiva cunoscuți care l-au vizitat la spital, au fost și Zoia cu părinții ei. Fata mai crescuse, sau mai exact se îngrășase, începând să semene tot mai mult cu maică-sa care era foarte corpolentă. De altfel toți trei erau destul de grași - "oameni trăiți bine, nu ca mine", gândea cel internat. Părinții și fata au rămas cu Vernescu aproape o oră. Apoi părinții Zoicăi s-au retras ceva mai devreme, pretextând că el trebuie să fie la o ședință "închisă" ținută de tovarășul secretar general... Pe fiica lor au mai lăsat-o, căci - spunea Zoica - va veni "șoferul lui tovarășul Ceaușescu în persoană" s-o ia. Într-adevăr, în mai puțin de o jumătate de oră a venit acel "superman-șofer" (un tip închis la fire, cu totul șters) și-a luat-o, ceea ce i-a făcut mare plăcere lui Vernescu.
Cât timp stătuseră singuri, fata nu i-a vorbit decât de partidele de vânătoare ale lui taică-su, de plimbarea cu elicopterul de la București până la Neptun și înapoi, de noul bazin de înot din spatele vilei, de ce fel de fripturi delicioase de becațe, de fazani, de păuni(!) și de cerb mănâncă ei aproape mereu, apoi de ce fel de băuturi au servit ei în săptămâna aceasta (vin spaniol de Xeres și "lacrima Christi"), cum "o idioată" de servitoare le-a spart un serviciu de cristal aurit valorând peste 80.000 de lei, oricum, lucruri stupide care pe pacientul spitalului îl lăsau rece sau chiar îl scoteau din pepeni.
Cum stătea în pat, mai mult în șezut, tânărul o privea în detalii, fără să-i urmărească prea atent pălăvrăgelile plicticoase și își spunea în gândul lui: "Mi se pare din ce în ce mai urâtă și mai proastă. Baremi dacă n-ar avea ochii cam beliți și gura atât de mare și băloasă ori de n-ar scuipa când vorbește. Unui tânăr i-ar trebui mult curaj să o sărute pe ființa asta care îmi produce milă și greață în același timp. Se pare totuși că drumul spre "înalta societate roșie" va trebui să treacă prin brațele ei umede, puțin cam păroase și cu o mulțime de alunițe negre pe ele, chiar și pe față. Ambiția te costă, Florine!"
– Tovarășu Florin, ce frumos sunteți dumneavoastră! o trânti deodată Zoica înainte de plecare, sorbindu-l cu priviri languroase de după niște ochelari cu dioptrii groase care-i făcea ochii și mai mari decât îi avea, căci fata era mioapă bine. V-a spus vreodată cineva că semănați cu actorul italian Raff Valone?
– Serios? Iaca asta chiar că nu știam. Colegii mei de facultate îmi spuneau că semăn mai degrabă cu actorul nostru Iurie Darie, dar pe Raff Valone de-abia mi-l amintesc dintr-un singur film.
– Eu n-am văzut nici un film cu el, dar mi-a adus tata de la Roma un album color cu marii actori de film, iar Raff Valone mi-a plăcut cel mai mult...
Apoi se aplecă și-l sărută pe ambii obraji, urându-i grabnică însănătoșire. Vernescu îi zâmbi forțat și o bătu ușor cu palmele pe fața bucălată, cu obrajii tremurători, puțin cam atârnând, iar după ce fata ieși, luă tifonul cu vată la mijloc, aflat pe noptieră, îl muie în spirt și se șterse apăsat de mai multe ori în locurile umede unde-l pupase Zoica.

La uzină, lucrurile nu mergeau cu mult mai bine ca înainte. Din ce în ce mai mult se vedea nevoit să apeleze la serviciile directorului tehnic, inginerul Gheorghe Trandafir, care-i ținuse locul cât timp se aflase în concediul medical. Alte sarcini i le transferase inginerului șef Andrei Luican, un tânăr foarte competent. Fără să vrea, Vernescu devenise mai puțin vorbăreț și era decis ca înainte de a fi promovat în funcția de ministru-adjunct - lucru pe care nu-l spusese absolut nimănui - să lase uzina cât de cât în ordine.
În urma tăieturii din șold, directorul mergea puțin șchiopătând, dar făcea eforturi să nu observe nimeni. Slăbise puțin, obosea mai repede și era plictisit de toate. Se gândea chiar să nu mai concedieze pe restul pocăiților, deși, pe ceilalți, îi înlocuise deja cu noii angajați. Voia să plece în condiții de liniște, fără contestații și alte stări conflictuale.
Purtând un halat bleu-cenușiu și o cască albă de protecție pe cap, viitorul ministru pornise într-un control amănunțit din secție în secție. Nu a vrut să fie însoțit de nimeni, pentru a atrage mai puțin atenția printre salariați, și pentru a fi mai incognito. De câteva ori auzise șoptind pe oamenii din spatele lui. Atunci își controlă mersul. Reuși în cele din urmă să meargă normal, fără urme de șchiopătat, dar forțându-se simțea că durerea i se accentuează. S-a oprit pe la atelierele mecanice și a schimbat câteva cuvinte și glume scurte cu strungarii, notând urgențele lor în carnețelul folosit la ședințele de raport. A trecut apoi pe la atelierul electric unde a hotărât să mai înființeze o linie de bobinaj. Acolo erau câteva tinere care s-au făcut că nu-l văd, deși...
A zăbovit apoi pe la turnătorie și la termocentrala uzinei, după care a controlat depozitul unde avusese loc incendiul. Nu se mai cunoștea nici pic de urmă de foc ori de fum. Ieșind în curte pe poarta mare a depozitului, traversă calea ferată din uzină strecurându-se pe lângă vagoanele care urmau a fi încărcate pentru export și intră în clădirea nouă a laboratorului uzinei. Aici, la etaj, erau mai multe încăperi cu tot felul de instalații de probă și testări, mese cu plăci albe de faianță și dulapuri cu substanțe chimice. Pe mese - tot felul de eprubete, retorte, alambicuri, mojaruri, biurete și alte recipiente, becuri Teclu cu reglarea automată a gazelor, borcane cu reactivi și alte substanțe chimice etc. I-a plăcut mult ordinea și curățenia desăvârșită din jur. Cum a intrat, a simțit totuși că-i lăcrimează ochii ușor și că-i vine să strănute de mirosul iritant al unor acizi. Poate că pe-aici a trecut cel mai rar, doar în primele zile după ce a fost repartizat la această uzină, de secția de față răspunzând mai mult adjunctul său Trandafir, un inginer serios și supus, care depășise cincizeci de ani.
În schimb, la ora aceea lucrau vreo șase laborante, dintre care una era aproape bătrână, albită în întregime, doi laboranți ochelariști și, în spatele doamnei cu părul alb, mai era o fată care în clipa aceea se afla la un pupitru în fața unui computer, transcriind o programă încărcată cu analize. Vernescu nu putea să-i vadă fața tinerei, deoarece ea opera pe claviatură cu capul plecat mult peste hârtia de pe care transcria, iar păru-i lung de culoarea castanelor coapte, aproape negru, îi masca întregu-i profil. Doar degetele-i agere se vedeau dansând cu precizie și eleganță pe claviatura cu litere și cifre imprimate pe taste, iar mâinile ce semănau cu cele ale Giocondei lui Leonardo da Vinci nu se odihneau nici măcar o clipă. Spre deosebire de colegele ei care aveau chiar și câte trei, patru inele pe degete, fata de la computer nu purta nici un inel sau verighetă. Deci nu era căsătorită. Doar alături de ea, pe masă, se afla un mic aparat de radio sau radio-casetofon (de la distanță nu putuse exact să-și dea seama) din difuzorul căruia vibrau în surdină sunetele armonioase ale unui oratoriu.
Directorul păși atent printre mese studiind activitatea fiecăruia. Voia de fapt să ajungă așa ca din întâmplare și la necunoscuta de la computer. Când sosi în dreptul ei, Vernescu întrebă insidios:
– Se poate lucra la un computer ascultând în același timp oratoriul Messia de Haendel?
– Pentru mine se poate, răspunse cu calmitate tânăra fără să-și ridice capul. Avea o voce atât de melodioasă că aparținea parcă complexului armonic și solistic înscris în contrapunctul compoziției muzicale haendeliene.
– Da, dar este un oratoriu religios!
– De vreme ce este transmis de Programul trei al posturilor noastre de radio, înseamnă că a fost aprobat de cineva cult și cu responsabilitate, replică tânăra fără să-și ridice nici de data aceasta privirea. Și-apoi oratoriul transmis aparține marilor capodopere muzicale ale culturii universale, iar dacă altcineva i-ar nega cumva valoarea s-ar anula el însuși.
Nimeni nu l-a încuiat niciodată pe Vernescu dându-i un răspuns prompt, atât de inteligent și de caustic în același timp. Nu prea mai vedea cum să iasă din încurcătură și încercă să o dreagă sub altă formă:
– Așa o fi, nu zic, dar la ora aceasta (își privi ceasul de la mână) se transmite un program de muzică ușoară și de dans cerută de ascultători, pe Programul întâi. Și muzica ușoară este foarte frumoasă.
– Știu, dar nu-mi satisface în mod autentic cerințele sufletului meu exact la ora aceasta... Îmi place orice muzică bună, inclusiv muzica ușoară, însă eu o prefer cu predilecție pe cea clasică. Forța ei de elevație sufletească este maximă și nepieritoare. Ați auzit de vreo piesă de muzică ușoară să dureze măcar trei ani?
– Îmi place răspunsul dumitale. Dar dacă te pricepi atât de bine la muzica clasică, atunci spune-mi când a fost prezentat în premieră oratoriul pe care îl savurezi cu atâta patos?
– Foarte simplu, răspunse laboranta fără a se opri din lucru. Messia este unul dintre cele treizeci și două de oratorii compuse de Georg Friederich Haendel și a fost prezentat în primă audiție la Dublin, Anglia, în ziua de 13 aprilie 1742, pe când marele compozitor german se afla în acea țară. Ora premierei nu o știu. Puteți să mă verificați cu un dicționar muzical... Dar, vai! se lamentă fata dintr-o dată. Mă țineți de vorbă și-am greșit ultimele rânduri.
Într-adevăr, ultimele două rânduri de cifre luminoase verzi de pe ecran nu mai corespundeau cu cele de pe fișă.
– Din cauza lui Haendel, domnișoară, spuse directorul zâmbind.
– Poate că din cauză că vorbim ce nu trebuie. N-am încotro: va trebui să-l eradiez și să-l rescriu... În clipa aceea fata ridică puțin privirea în sus. Avea ochii albaștri ca seninul cerului.
"Imposibil și ireal! își zise Vernescu tresărind. Oare visez? Așa frumusețe ucigătoare n-am văzut în viața mea! Toate stelele cinematografiei mondiale și toate Miss Universurile din lume n-ar fi putut să-i egaleze nici pe departe armonia de vis a chipului ei serafic care întrece chiar și armonia tuturor capodoperelor din toate domeniile creației. N-am crezut niciodată că, de-a lungul mileniilor, natura ar putea concentra cu atâta dărnicie toată forța ei de elaborare pentru a realiza un asemenea chip suav, decorativ, plin de farmec uluitor... Cred că înnebunesc!" Câteva clipe rămase ca paralizat. În același timp, directorul îi văzu și ecusonul cu numele fetei prins pe halatul alb: VERONICA MARCU, laborantă.
Vernescu voise să-i răspundă ceva, dar uitase ce să spună. Voia să înceapă un nou subiect și nu mai știa care. Era pentru prima oară în viața lui când i se întâmpla așa ceva. Cum de n-o văzuse până atunci? Unde i-a fost capul? Ar fi cel mai mare netot din univers să piardă asemenea nestemată! Constatând că a stat prea mult lângă pupitrul fetei, el se îndreptă tacticos spre ușă fără să mai salute pe nimeni. Ieși grabnic și închise ușa îndreptându-se spre scări. Imediat o auzi deschizându-se din nou și văzu în urma lui pe frumoasa laborantă că-i întinde ceva. Nu zâmbea, dar fața îi era atât de luminoasă și dulce că nu mai era nevoie să zâmbească. Vernescu simți parcă un pumn puternic dat de cineva în piept, urmat de o fierbințeală ciudată cum nu mai simțise nicicând, apoi de o amețeală reală, încât a trebuit să se țină cu mâna de balustrada scărilor. Un tremurat ușor îi cuprinse tot corpul. Poate făcuse un prea mare efort mergând dintr-o dată prea mult pe jos după zilele de spitalizare sau poate mirosurile tari din laborator... Nu-și putea explica.
– V-ați uitat carnetul acesta pe masa mea.
Îi vorbise firesc, cu același glas melodios, fără să-l privească. Atunci a putut să o vadă și mai bine. Era o fată zveltă și înaltă, de proporții desăvârșite. Nu părea să aibă mai mult de 20 de ani. Era o minune unică. Într-adevăr, o performanță rară a naturii, tulburător de frumoasă.
– A, da. Mulțumesc. Îți mulțumesc mult de tot, domnișoară. Sărut mâna!
Când mai vorbise el cu atari amabilități? Poate niciodată. Și totuși cum de n-o văzuse deloc până atunci? Cum de nu auzise de o așa mândrețe de fată salariată la uzina lui? Numele ei însă i se părea totuși cunoscut.
Imediat ce ajunse în birou sună pe electricianul șef care nu întârzie să vină.
– Da, să trăiți! Am venit.
– Sorine, ce rezerve de tuburi cu neon mai ai?
– Am destule, tovarășe director, de toate mărimile: de 20 de wați, de 4o și chiar de 60 de wați. Acestea din urmă depășesc puterea becurilor incadescente de 200 de lumini...
– Foarte bine. Atunci dă, te rog, o fugă până la laborator și schimbă toate tuburile mai vechi de acolo. Vezi că două sunt arse; unul cam pâlpâie. Pui doar din cele de 60 w. Schimbă și toate ștarterele.
I-a zis "te rog"? Alt cuvânt rar care nu prea făcea parte din recuzita vocabularului său.
– Am plecat să le schimb, să trăiți!
– Sorine! Stai așa. Mai ascultă puțin... Caută de instalează acolo încă o hotă de absorbție a gazelor, căci există ceva noxe peste normal. Prima se pare că nu trage bine. Schimbă și cele două ventilatoare care merg greoi cu unele mai bune. Vezi de le poți instala azi, mâine. Ia-ți încă două ajutoare de la atelierul electric, pe cine vrei tu. M-ai înțeles?
– Se face. Încep imediat, să trăiți!
Alt telefon, la depozit:
– Alo, depozitul? Lazăre... Vernescu la telefon! Cum care Vernescu? Directorul! Mai știi vreun alt Vernescu pe-aici prin uzină? Bă, tu ești cam cu chef azi... Ai vreo sticlă goală pe lângă tine? că miroase și prin telefon... Păi dacă nu, lasă imediat orice treabă și să-mi faci rost de unde-oi ști de-o masă mai joasă, așa ca pentru birourile de dactilografiat. Te duci apoi cu ea la laborator sus și o schimbi pe cea veche și înaltă pe care stă computerul de-acolo! Vezi cum îl ridici. Nu mâine, Lazăre; astăzi! Acuma, imediat! Ai înțeles? Sper că nu-i nevoie să vin în câteva minute la tine. Nu mă interesează, faci rost! Altminteri mâine am zece în locul tău!
Și tronc! îi închise telefonul însoțind gestul de-o înjurătură în legătură cu originea lui din prima zi de viață.
Își aminti și căută prin sertare hârtia cu cei propuși pentru desfacerea contractului de muncă. O găsi cu multe bifări roșii pe ea. Cercetă și pe cei nebifați și - culmea! - ultima pe listă figura Marcu Veronica. Era deci pe lista proscrișilor. Dacă ar fi fost cumva prima? Nici nu voia să se mai gândească la așa eroare. Luă pixul și o șterse complet. Se mai gândi puțin, apoi rupse toată hârtia făcând-o bucățele mici pe care le aruncă la coșul de gunoi. Sună pe șeful personalului:
– Adu-mi, te rog, dosarul lui ăsta... cum îl cheamă... Marcu Veronica.
Iar a început să îi roage pe toți și încă a mai trebuit să se prefacă a nu-și aminti numele persoanei, pentru a nu bate nimic la ochi. Folosea, la nevoie, asemenea tertipuri, căci nu-l întrecea nimeni în stratageme.
Peste câteva minute, îi ținea dosarul în mână. Îl răsfoi curios. Era plin de multe date. Așadar, 23 de ani - cu 11 ani mai mică decât el... Cam mică, dar merge! Născută în comuna Râu de Mori, județul Hunedoara, din părinți țărani. Familie de pocăiți - cultul nespecificat... Unchiul fetei, fratele mamei - preot redevenit pastor. Liceul teoretic, ultimul an transferată, prin examene de diferență, la liceul de chimie. Nu este utecistă. Premiantă. Conservatorul popular de muzică, la Hațeg, secția orgă-chitară. Mai are o soră, elevă de liceu, și un frățior de zece ani. Bun. Altceva? Altceva nu mai scrie nimic care să-l intereseze pe moment.
A doua zi, după ședința de raport, în ușa biroului secretarei ciocăni ușor și intră Veronica. Îndată ce-o văzu, domnișoara Mimi făcu o grimasă și spuse cu acreală:
– Așteaptă puțin să-l anunț pe șeful meu că ai venit.
Intră la director în birou cu o figură cam ursuză care exprima aproape un protest:
– Șefu ! - spuse secretara făcând cu capul spre ușă. A venit domnișoara Marcu Veronica, ajutoare de laborantă sau cam așa ceva... Vă amintesc că era și ea pe lista neagră cu ăia... V-ați răzgândit?
– Bine, bine. Să aștepte puțin la dumneata. Pune de niște cafeluțe.
După ce secretara închise ușa repetând grimasa, Vernescu făcu o mică și rapidă ordine pe birou. Se sculă neliniștit în picioare, oprindu-se în dreptul oglinzii de la cuier unde își aranjă puțin cravata și părul masiv, ușor ondulat. Exersă în grabă câteva tipuri de zâmbete actoricești, apoi reveni la birou. Astăzi se îmbrăcase cu cel mai frumos costum pe care îl avea. Era impunător. Prefăcându-se foarte aferat, apăsă pe sonerie (constată că aceasta nu funcționa și atunci scoase din sertar un clopoțel argintiu cu mâner din care sună scurt). Mimi intră din nou, de data aceasta având privirile parcă și mai speriate.
– Spune-i că poate intra.
Auzi ușa deschizându-se încet, auzi "bună dimineața", îi răspunse calm, foarte politicos, dar încă nu a ridicat capul. Folosea o mai veche stratagemă numită de el a falsei indiferențe, cu care avusese întotdeauna succese fără greș, fiind absolut convins că și de data aceasta succesul nu se va lăsa prea mult așteptat. Mândria îi dicta să se comporte astfel. Voia, deci, să pară indiferent, rece, și să lase impresia că această vizită, ca și ședința mai dinainte, ar fi legată firesc de procesul de producție și de nimic altceva. În cele din urmă, privi spre ușă. Biroul lui nu mai fusese niciodată decorat cu o asemenea frumusețe. Veronica purta peste păru-i lung ce-i acoperea umerii un batic bleu, puțin răsucit, ca o cordeluță, cum poartă unele fete tinere în biserică.
– Ia loc, domnișoară... Viorica. Parcă așa te cheamă, nu?
– Nu. Mă numesc Veronica. Veronica Marcu.
– Scuză-mă că te-am rebotezat; și ia, te rog, loc în fotoliul acela. Invitata se așeză.
– Am trimis de două ori după dumneata pe cineva să te cheme. Prima dată acum o oră.
– Știu, dar nu puteam veni. I-am spus persoanei care m-a anunțat că făceam niște titrări cu niște substanțe foarte reactive care sublimează imediat dacă nu le agiți continuu, nepermițându-mi pauze în timpul lucrului.
– De acord, dar chiar și a doua oară ai ezitat să vii...
– A doua oară am scris declarația aceasta către dumneavoastră.
– Declarație? Ce fel de declarație? Dă-mi-o s-o vedem. Directorul o citi cu glas tare, cu un zâmbet crescendo, parcurgând grafia la fel de distinsă ca și autoarea care a consemnat-o: "Subsemnata, Marcu Veronica, om al muncii, încadrată ca laborantă la uzina "Abatajul Roșu" din Orașul Nou, declar că sunt de acord cu desfacerea contractului de muncă propus de conducerea întreprinderii, datorită convingerilor mele religioase. Semnez propriu, Veronica Marcu." Ha! ha! ha! Cine ți-a cerut așa ceva? Nu, domnișoară Marcu. Nu, Veronica. Nu de-aceea te-am chemat la noi... Declarația sau, mă rog, cererea aceasta a dumitale este poate o glumă. Uite, îmi permit să scriu pe ea următoarea rezoluție: Nu-se-a-pro-bă! E clar? Și iscălesc, sau cum zici dumneata semnez propriu - inginer Florin Vernescu. Puteam să mă iscălesc și Florian, cum apar în unele acte, căci port numele și prenumele persoanei care m-a găsit și m-a făcut plocon căminului-mamă-tată, nu știu dacă înțelegi ceva din ce vreau să spun - căci asta este o altă poveste. Dar, în concluzie, nu pot să aprob!
– Alt rost al chemării mele în biroul dumneavoastră nu-l găsesc. Așa cum ați desfăcut contractul celorlalți colegi ai mei, absolut nevinovați, vă rog să mi-l desfaceți și mie. Nu pot fi decât solidară cu aceștia.
– Ei, cu dânșii a fost altceva. Cu totul altceva... Așa mi s-a dictat, minți directorul. Crezi c-am fost de acord? Știe cineva cât m-am zbătut pentru ei ca să rămână? A fost imposibil, domnișoară! E foarte simplu să fiu condamnat. Dar am și eu șefii mei mai mari, care-mi impun anumite lucruri, în fața cărora n-am ce face. Vrei-nu vrei, trebuie să te supui! Ce putem face? Suntem mici! Deocamdată... Dar lucrurile se vor schimba în curând în bine, te asigur eu. În orice caz, pe dumneata, Veronica, te-am chemat să mă ajuți ca treburile laboratorului să meargă strună.
– Dar merg și așa, ripostă fata cu un ton bănuitor.
– Știu, știu. N-ai auzit însă vorba veche: totdeauna este loc și pentru mai bine? Tocmai de aceea Consiliul Oamenilor Muncii din uzină te-a numit pe dumneata laborantă șefă.
– Cum? Fără să mă consulte în prealabil? Este inadmisibil, tovarășe director, cu atât mai mult cu cât avem o laborantă șefă excepțională, pe doamna Pușa Nicolescu. Este cea mai în vârsta și cea mai cu experiență, apropiindu-se de pensie. Mi-ar fi rușine să-i iau locul!
– Veronica, nu poți refuza un salariu mai mare, o avansare. Toată lumea are nevoie astăzi de bani și nu este o rușine să fie cineva promovat într-o funcție. Este consecința firească a unei aprecieri. Și-apoi în laboratorul acela mai există și toxicitatea specifică... Iar toxicitatea laboratoarelor, orice am face, se știe, într-o măsură mai mare sau mai mică, rămâne inevitabilă! Eu cred că ar trebui să-ți menajezi sănătatea. Iată pentru ce un post de secretară șefă, în locul lui... (și arătă de două ori cu degetul mare spre biroul lui Mimi, vorbind aproape în șoaptă) cu un start de 2800 ar fi chiar și mai bun. Gândește-te: cu 1200 de lei în plus față de ce ai acum! Ar fi păcat să dai cu piciorul într-un asemenea chilipir...
– Dacă m-ați chemat pentru târguieli de felul acesta, înseamnă că m-ați confundat cu alte cunoștințe de-ale dumneavoastră. Din clipa aceasta, angajarea mea la "Abatajul Roșu" a încetat. Bună ziua!
Veronica s-a sculat brusc în picioare dând să plece.
– Te rog, nu pleca! strigă directorul atât de tare, încât s-ar fi putut auzi chiar și prin ușa capitonată, dincolo. Mai rămâi o clipă. Ia loc și mai ascultă puțin... După aceea faci ce vrei... Nu văd de ce mi-ai interzice să-ți vorbesc. Spuneai ieri că îți place Haendel... Să știi că și mie îmi place muzica simfonică. Și încă foarte mult. Am fost la câteva dintre cele mai bune concerete ale Filarmonicii de Stat "George Enescu", dirijate de George Georgescu, și la concertele simfonice de la Ateneul Român, dirijate de Costantin Silvestri și Sergiu Celibidache, nume celebre în lumea melomanilor. La Viena am fost la un concert dirijat de Herbert von Karajan, iar la Paris de dirijorii americani Leopold Stokowsi și Leonard Bernstein, conducătorul Orchestrei Filarmonice din New York. Nu m-am dus la tripouri, ci la concerte simfonice. Îmi pare rău că nu am putut studia încă de mic muzica. Mi-ar fi plăcut să fiu un dirijor, un compozitor sau măcar un membru într-o astfel de orchestră, spre a bucura sufletele oamenilor. Aș fi vrut să fiu un om de artă, un om de creație, că nu-s lipsit de sensibilități sufletești cum crezi. Dar nu s-a putut; nu aveam acces material la asemenea visuri prea frumoase pentru sărăcia mea. Iar astăzi, ce folos! Dacă în clipa de față dispun de unele posibilități materiale, evident, este prea târziu. Poate alta mi-ar fi fost viața mea acum, dacă-mi realizam măcar o infirmitate din doleanțele mele infantile care erau senine și pure. Toată viața am fost însetat de frumos și puritate, dar handicapat de o infinitate de imposibilități... Vezi dumneata? Nu știu dacă știai, dar eu am fost un copil găsit, un copil orfan sau abandonat din fașă de părinți - nici eu nu știu singur cum s-a întâmplat. Nimeni nu-mi știe viața mea, o viață de câine jigărit și hăituit. Am trăit într-un orfelinat, bătut și batjocorit de toți. Adesea am suferit de foame și de frig, năpădit de ploșnițe și de păduchi. Nu o dată am mâncat din gunoaie, bătându-mă cu câinii și cu alți colegi flămânzi ca mine pentru un ciot de salam aruncat acolo. Am și cerșit. Cine știe asta? Am cunoscut cele mai urâte părți ale vieții și ele m-au afectat, și-au pus inevitabil amprenta pe caracterul meu. O copilărie fericită precum ceilalți copii, precum dumneata, nu pot să-ți spun c-am avut. Și n-am avut pe nimeni niciodată să mă mângâie, să mă apropie, să-mi lege o rană. N-am putu să spun nimănui niciodată mamă și nici tată. Dumneata nu poți înțelege asta, fiindcă ai o familie, ai părinți...Eu am crescut ca un sălbatic, între oameni duri și răi. Puteam ieși chiar mai rău. Mă mir că am supraviețuit. Dar ca să supraviețuiesc a trebuit să mă zbat cumplit și să mă izbesc cu capul de toate duritățile. Din cauza aceasta sunt poate și eu la fel. Din cauza aceasta indispun și eu pe mulți, inclusiv pe oameni buni ca și dumneata. Știu că mi s-a dus faima cât de rău și de detracat pot fi. În parte este adevărat. Poate am fost adeseori rău. Dar am și dușmani care exagerează făcând din mine un etalon negativ. Doar câțiva au observat că posed și eu părțile mele bune pe care, acum mai mult ca înainte, încerc să mi le multiplic. Ei mi le-au valorificat, și-au pus toată încrederea în mine și nu s-au înșelat. Cât privește laturile mele negative, crezi oare că n-am încercat să mi le schimb? Sau că n-am făcut eforturi să devin un altul? Prea puțin am reușit! În special în problemele mele sufletești, singur n-am să mai pot avansa. Lumea de astăzi este așa cum este. Am fost luat de valurile murdare ale răutății lumești, îmbibat în ele și purtat așa până în mocirla în care ne aflăm cu toții. Era inevitabil să scap imaculat și neatins. Norocul meu a fost că natura m-a dotat cu o sănătate de fier și că am avut ambiție multă. Poate și o țâră de inteligență. Până am terminat școlile devenind inginer, mi-am dat seama că nimeni altul nu mă va ajuta dacă nu mă ajut eu singur. Nu m-a ajutat nimeni, înțelegi? Absolut nimeni. Dar de-aici încolo n-am să mai pot singur... Îmi ajunge. Simțindu-mă părăsit de toți, am învățat tot timpul cu turbare, cu disperare; am mâncat cărțile, fără a fi propriu-zis un tocilar. Un instinct sănătos mi-a spus parcă: ăsta este viitorul tău, băiete, - învățătura! Altă bogăție nici nu ai. Și am învățat, domnișoară Veronica, am învățat zi și noapte, nebunește. În școală am fost cel mai bun. În facultate, de asemenea, am fost primul. Poate par lipsit de modestie, dar îți pot demonstra asta cu diplomele mele oricând și oricui. Și totuși n-am devenit dintr-o dată inginer, ci pentru a avea bani de facultate am lucrat o perioadă și ca simplu muncitor. Mi-a plăcut munca. Iar muzica mi-a plăcut și ea încă din copilărie. Eram solist la corul orfelinatului "30 Decembrie" de la Sinaia. De câteva ori direcția orfelinatului ne-a dus gratis la concerte simfonice la Ploiești și Brașov. Odată la operetă la București unde am văzut "Vânt de libertate" de Isaak Dunaievski. Când am avut bani, mi-am cumpărat un magnetofon cu care înregistram de la radio pe Enescu, Bartok, Mozart, Beethoven, Hayd, Chopin, Gershwin și alții... Am învățat să cânt puțin și la pian și, în limita timpului meu liber, am citit nu numai pe marii clasici ai literaturii universale, dar și cărți de istoria muzicii. Însă facultatea a rămas pe primul plan, căci nu era o facultate ușoară. La sfârșitul ei, mă opriseră ca asistent - am refuzat. Am ajuns aici inginer - meserie bună însă grea; apoi director - și mai greu! Crezi că nu m-am săturat? Crezi că hălăduiesc aici? Prin propriile mele forțe am urcat acest zid inaccesibil multora! Superiorii mei m-au apreciat. Subordonații, evident, mai puțin. Ce subordonați își iubesc șefii? Uneori am refuzat funcțiile de răspundere, alteori m-au refuzat ele pe mine. Viața este foarte ciudată, domnișoară Veronica, și-ți dictează să te conformezi mai mult voinței altora decât propriilor tale impulsuri.
Se oprise puțin ca să-și adune gândurile. Perora cu fierbințeală ca un acuzat de crime grave în boxa unui tribunal sever și tot răscolindu-și trecutul, tot amestecând adevărul cu minciuna, ajunse să se emoționeze singur. Bărbia îi tremura ușor și chiar glasul i se schimbase. Ochii i se umeziră. Clipeau des. Niciodată nu s-a emoționat astfel în fața unei femei, darmite să plângă ori să-i câștige milă prin astfel de tertipuri. Cu atât mult acum când nu-și putea explica ce se întâmplă astăzi cu întregul lui complex psihic.
Nu mai știa nici el bine dacă este sincer sau ipocrit. Dar juca o carte mare, mai exact interpreta un rol hotărâtor. Nu erau decât două alternative: va pierde sau va câștiga. Se menținea totuși în limitele normalului și căuta să nu devină caraghios. O urmărea când și când pe interlocutoarea din fața sa ca să-i studieze reacțiile avalanșei lui verbale (feed-backul) din care debitase cu prisos. Veronica stătea însă în fotoliu dreaptă, demnă, rece, impasibilă, fără să-i tresară vreun mușchi, fără să pară a fi fost cumva atinsă de cascada fierbinte a sentimentalismelor revărsate aproape agresiv asupra ei. Era ca o statuie vie, măreață, dar insensibilă la tot ce auzea. Dacă ar fi mărturisit toate acestea unei alte femei, de bună seamă ca aceea ar fi izbucnit în hohote de plâns. De data aceasta treburile se schimbau. Abia acum realiză el că vechile stratageme, valabile în cazurile anterioare, nu au nici o putere în situația de față. Trebuia schimbat radical tot arsenalul, tot sistemul perimat și înlocuit cu altul mai eficient. Dar nu știa cum și cu care altul anume. Vădit lucru, zâna din fața lui diferea de tot ce cunoscuse Vernescu înainte.
– Aș vrea, domnișoară Veronica, să-ți mărturisesc un secret, peroră dânsul în același stil patetic. Nu l-am mai spus nimănui până astăzi și nădăjduiesc că nu mi-l vei divulga imediat.
– Vă rog nici să nu mi-l spuneți. Nu am nevoie de secretele nimănui.
– Poate că da. Poate că totuși, da. Consider că ai nevoie, în măsura în care vestea va satisface pe mulți... Uite... Peste două luni, probabil chiar mai de vreme, eu voi pleca de aici. Definitiv! Ei, și atunci vor scăpa toți de mine, inclusiv dumneata. Iată de ce va trebuie să rămâi. Știu că nu vă las o amintire prea plăcută. Știu bine asta. Dar, oricum, nu mă veți mai vedea niciodată - decât poate dacă mă vor trimite în vreun control. Căci am fost anunțat că în aproximativ două luni, poate chiar mai curând, voi fi numit ministru al minelor; iar, la rândul meu, eu îl voi numi ca director pe Trandafir. Fără doar și poate este mult mai omenos decât mine, este mult mai maleabil, mai înțelegător. Eu știu că am altă fire. Am fost mai dur. Nu aș vrea însă ca să plec fără a-ți oferi această mică amintire din partea mea - niște discuri de muzică simfonică selectă, înregistrate stereo: Oratoriul Messia, de Haendel, Rapsodiile lui George Enescu, Recviemul, de Mozart și Integrala Beethoven, toate cele nouă simfonii. Ultimele plăci sunt străine. Bineînțeles, oferta aceasta nu-ți creează nici o obligație. Absolut nici una. Este plăcerea mea. Te rog să le primești și ori de câte ori le vei asculta, să-ți amintești de fostul dumitale director, pe care nimeni nu l-a înțeles niciodată...
Veronica se ridică în picioare cu un aer plictisit.
– Mai aveți ceva de spus? Fiindcă pe mine nu mă interesează sub nici un aspect viața dumneavoastră trecută și prezentă, cea profesională și cea particulară; nici suferințele și pasiunile dumneavoastră. Dacă vreți să știți, nu mă interesează nicicum funcția prezentă ce-o aveți ori funcțiile dumneavoastră viitoare. Și chiar mă mir pentru ce mi le declinați în față fără nici un rost. După mine, puteți să fiți prim-ministru, președintele statului, rege, împărat! Nu mă interesează și nu mă impresionează... Sunteți un om trecător ca toți oamenii, alcătuit din schelet, mușchi, țesut adipos, epidermă - și nu puteți constitui nicicum un exemplu de conduită pentru mine. Să știți că eu am un model mai ferm ca oricare altul pe care în efemera mea existență îl urmez. Și nu-mi trebuie nici unul din darurile dumneavoastră. Cu atât mai mult amintiri. În clipa de față nu doresc nimic altceva decât să plec. Iar de astăzi nu mai am ce căuta în uzina dumneavoastră. Bună ziua!
Veronica ieși, iar Vernescu trânti un pumn cu toată puterea în birou încât câteva creioane săriră din suport și căzură pe jos. Niciodată el n-a fost înfruntat cu atâta îndârjire și dispreț de o femeie. Niciodată nu s-a simțit mai slab, mai înjosit și mai fără valoare. Nici chiar înjunghieturile furiosului Pop Emil nu l-au durut mai mult. Ce fel de putere magică poseda fetișcana aceasta de-l poate disprețui și anihila din toate punctele de vedere, fără nici o teamă, când toți tremură în fața lui? Și cu ce drept? Dacă ar fi fost alta, i-ar fi desfigurat mutra cu câteva palme și ar fi călcat-o în picioare fără să stea pe gânduri sau ar fi concediat-o rapid de-ar fi fost tot de la această uzină. La drept vorbind, nu vedea absolut nici o cale cu care s-ar putea răzbuna, în afara faptului când ar atrage-o într-o cursă spre a o silui cu forța. Orice ar face dacă ar fi fost alta. Dar în fața frumoasei laborante se simțea completamente dezarmat, anihilat, mai slab decât un copil, ca un lup în fața unei leoaice puternice în atac. Și nu-și putea explica deloc cum. Niciodată nu-l refuzase nimeni. Niciodată nu fusese înfrânt de cineva. De obicei, femeile pe care le cunoștea de abia așteptau să le ofere acolo un cadou cât de mic. Iar discurile acestea, după câte își amintea, erau cu siguranță cadoul cel mai mare din câte oferise vreodată în viața lui. Îl costaseră peste 1000 de lei.
Știa că Veronica nu se va mai întoarce niciodată în biroul său. "Pe cât sunt ăștia de fanatici, nu mă îndoiesc că ea va pleca definitiv din uzina noastră. Uită-te, domnule, ce-am ajuns eu: sperietoare de zâne! Căci, sunt sigur, până și zânele i-ar invidia frumusețea Veronicăi. Păcat însă că este o zână sălbatică! Îmi pare sincer rău. Și nici măcar nu pot să o pedepsesc cu ceva ori să o domesticesc. De fapt, dacă stau și judec drept, ea n-are nici o vină, decât că nu este la fel cu celelalte. Și nici nu cred că aș îndrăzni vreodată să mă răzbun pe fata aceasta orice mi-ar face!"
Apăsă pe soneria care acum funcționa iarăși. Secretara intră cu cafeaua comandată, două ceșcuțe aranjate pe o tavă, din care emanau aburi îmbietori. Mimi avea o privire misterioasă, amestecată parcă cu ironie, răutate și supremă satisfacție.
– Cam târziu cu cafeaua...
– N-a fost curent, șefu. Nu știți că la ora asta se oprește întotdeauna? răspunse secretara vorbind când la singular când la plural cu directorul. Am făcut-o la secția tratament termic metale.
– Așa-i, ai dreptate. Am uitat ce necaz ne fac ăștia cu energia electrică. La ora asta toată uzina stă ca paralizată. Și ne mai pretind să fim la fix cu planul! Știi bancul cu Bulă și lumina... Cică Bulă a fost întrebat la școală de învățătoare: "Bulă, de unde vine și de unde se oprește lumina?" "De la porci!" a răspuns elevul Bulă. "Cum așa?" "Fiindcă aseară, când ni s-a oprit curentul, tata a zis furios: iar au oprit porcii ăștia lumina!" De ce nu râzi, Mimișor?
– Fiindcă știam bancul ăsta, șefu. E cam vechi. Dacă vrei, îți spun eu altele mai noi, dar sunt cam porcoase.
– Bine, d-astea știu și eu destule, dar să le lăsăm pentru mai târziu. Acuma ia și tu o cafea, că știi zicala: nu-i pentru cine se pregătește... Cât e ceasul, my darling? Al meu văd că iar i s-a descărcat bateria? Trebuie să se fi defectat că de-abia i-am schimbat-o. O să-mi iau altul nou.
– Este unsprezece și un sfert, șefu.
– Ce e azi - sâmbătă? Atunci astăzi se iese mai devreme, nu-i așa? Am o propunere... Închidem frumos birourile și dăm o fugă cu mașina până la "Cabana Dorului". Ne întoarcem diseară sau mâine dimineață. Tot am lucrat noi peste zece ore în cursul săptămânii... Merităm o destindere, nu?
– Sigur, domnule ministru Florin Vernescu. Când te-am refuzat eu, chiar dacă o secretară mai nouă ar părea, la prima vedere, mai bună la orice decât mine!

Au plecat și s-au întors a doua zi dimineața. Vernescu își imaginase că prin această ultimă escapadă ar putea uita afrontul și disprețul suferit în ajun din partea Veronicăi. În imaginația sa își închipuise că anturajul secretarei îl va scoate definitiv dintr-un impas pasager, apărut așa ca din senin. Iluzie vană! Dimpotrivă, compania colaboratoarei lui, o tânără destul de drăguță dar puțin cam vulgară, i-a creat o stare chiar mai profundă de depresiune și goliciune sufletească. Începuse să-i fie scârbă mai mult ca oricând atât de el însuși cât și de tot ce-l înconjoară. Pentru prima oară în viață, Vernescu realiză că ceea ce a făcut el nu poate fi nici pe departe remediul plictiselii și al pustiului instalat de mai multă vreme în sufletul său.
De când o văzuse și vorbise cu Veronica - deși convorbirea a fost atât de rece și contradictorie - parcă totuși o rază caldă de lumină i-a invadat conștiința. Nu avea liniște decât numai atunci când și-o imagina. Dar starea aceasta nu dura mai mult de câteva clipe, după care inima i se scufunda din nou într-un întuneric dureros și-n densă incertitudine. Lângă ea simțise că sufletul îi trece în alte dimensiuni spirituale, pe alte planuri superioare; simțea un fel de plenitudine caldă, o ușurare blândă și-o ascensiune cu plutiri în înălțimi amețitoare. Simțea o liniște inefabilă, o mângâiere reconfortantă și imposibil de redat prin cuvinte. Căuta cu gândul să prelungească această stare benefică ce-i aducea totdeauna o toropeală și o pace necesară. Anumite mutații lente și schimbări abia perceptibile începuseră să se cuibărească în sufletul lui. În cele din urmă devenise conștient că o forță tainică nouă și necunoscută acționa încet dar sigur ca să-i modeleze întreaga ființă.
Imaginația de asemenea îi lucra clipă de clipă, aproape ca un virus subversiv, bănuind-o în legături tainice cu noua lui stare sufletească, scăpată parcă de sub controlul voinței. Tot această imaginație îi proiecta, când mai estompat, când mai clar, pe ecranul minții, chipul strălucitor și grațios al Veronicăi. Acest chip îl obseda din ce în ce mai mult; și din ce în ce mai irezistibil simțea nevoia să o vadă și să o audă vorbind. Era perfect conștient de inutilitatea focalizării gândurilor sale asupra unei ființe al cărui crez spiritual îl nega cu înverșunare și-l disprețuia totodată. Se mira singur cum a putut "decădea" până aici și se scuza invariabil spunându-și: "Viața uneori este tare ciudată și plină de surprize. Nu putem face totdeauna exact ceea ce dorim." Într-un fel avea dreptate, căci nu i se mai întâmplase niciodată așa ceva; nici n-ar fi dorit să i se întâmple, dar nici nu întrezărea pe moment vreo altă ieșire decât să caute a o mai întâlni cât de curând pe Veronica cea sălbatică. După activitatea încordată de la fabrică, atunci când se întorcea acasă și stătea singur în camera lui, automat gândul i se comuta, sărind ca un resort de la treburile de acolo la imaginea frumoasei laborante și aceasta îl făcea să uite dintr-o dată toate necazurile anterioare, având într-un fel efectul unui drog. Alteori, spre seară, lua mașina și ieșea cu ea departe de localități, pe câmp sau pe câte un deal izolat, de unde privea roată în jur, umplându-și plămânii de aer proaspăt. Atunci îi vedea parcă frumosu-i chip în apusurile blânde de soare, în răsăriturile romantice de lună, până și în lujerul unei flori... În aceste scurte excursii cu fermecătoare apropieri de natură descoperise ceva nou. Nicicând înainte vreo altă ființă feminină nu îi imprimase asemenea impulsuri, asemenea stări spirituale și nu putea intui cum va evolua această poveste stranie care promitea complicații mari și imprevizibile. Se întreba din ce în ce mai serios dacă nu cumva începuse să se îndrăgostească.
După anostul sfârșit de săptămână, aștepta cu nerăbdare să sosească ziua de luni, să afle dacă ea se va întoarce ori nu la uzină. Iar ziua sosi. Pe la ora nouă, imediat după ce se terminase ședința de raport, Vernescu sună laboratorul.
– Marcu n-a venit astăzi la serviciu, tovarășe director. Nu ne-a anunțat că va lipsi. Cred că este bolnavă ori că s-o fi întâmplat ceva. N-am idee ce poate fi, răspunse doamna Nicolescu, laboranta șefă.
A cerut atunci de la cadre, pentru a doua oară, dosarul fetei. De data aceasta ca să-i copieze la xerox filele și adresa. I-a găsit-o: Orașul Nou, strada Bucov, numărul 19. Stătea în gazdă la o bătrână, pocăită și ea.
Imediat după program, nespunând nimănui unde se duce, Vernescu și-a luat mașina și s-a oprit direct la marginea orașului, care cu cincisprezece ani înainte nu era oraș, ci două localități rurale, așezate între coline, pe valea unui râu. Prin unirea lor, ele vor forma Orașul Nou.
Strada Bucovului, în ziua aceea, încă mai păstra aspectul unei străzi de țară. Înseși casele de acolo erau case tipic țărănești, cu prispă, cu grădinițe cu flori, cu livezi și curți mari, pline cu iarbă. Vernescu se învârti un timp cu automobilul pe străduțele întortocheate din zonă și își parcă mașina aproape într-un șanț deloc adânc, sub un copac umbros. Porni pe jos de-a lungul străzii Bucovului căutând numărul 19. L-a găsit nu departe de locul parcării. Era o căsuță bătrânească, toată văruită în alb, cu prispă de pământ și cu mușcate roșii la ferestre râzând la soare. Era o zi de vară splendidă. Împinse poarta ușor și cum o deschise, doi cățeluși prietenoși, în vârsta de câteva luni, țâșniră de la colțul casei venind bucuroși să se gudure la picioarele lui. Luă un cățel în brațe, pe cel mai mic care-l salutase primul cu câteva lătrături vesele. Avea o pată neagră pe un ochi și alta maronie pe celălalt. Noul venit ciocăni în privazul ușii. Imediat ieși o bătrânică simpatică, o femeie cu figură blândă.
– Sărut mâna, mamaie. Aici stă domnișoara Veronica?
– Aici, domnule. E-n odaia din spate. Soră Veronică! Vină mintenaș că te cheamă un domnișor.
Dinspre grădinița cu flori, apăru Veronica într-o ie albă ca zăpada. Purta o fustă roșie cu pliuri. Când îl văzu pe director, făcu o mină de surpriză, care în nici un caz nu semăna cu entuziasmul cățeilor din curte, și dădu să se întoarcă.
– Sărut mâinile, domnișoară Veronica. Și te rog să mă scuzi pentru deranj. Ne-ai lăsat însă cu niște treburi încurcate la fabrică, începu el cu un ton aproape timid. Ar trebui să știu precis cum să urmeze COM-ul cu restul socotelilor, fiindcă avem și noi răspunderea noastră pentru soarta fiecărui salariat în parte. Prin plecarea dumitale, ne-ai creat o problemă de încadrare, o problemă de cadre...
Vorbea cu idei puțin cam încâlcite, pentru că de fapt nu pentru expuneri de motive venise, ci pentru a o vedea pe Veronica. Aceasta, în felul cum se postase, lângă niște tufe de trandafiri roșii, urcători, care se asortau cu roșul fustei și cu albul iei - inundată de auriul soarelui de vară - părea ea însăși o replică umană dată gingășiei florilor. Bărbatul din fața dânsei o sorbea din priviri, și lui încă nu-i venea să-și creadă ochilor că ar exista o așa minune pământeană.
– Domnule director, a fost foarte evident în ce măsură v-a interesat soarta colegilor mei și cu cât "interes" le-ați răspuns, săvârșind cea mai mare nedreptate din câte am văzut eu. De aceea, cu atât mai puțin ar trebui să vă intereseze soarta mea.
– Dar ți-am spus odată că nu cu de la mine putere...
– Atunci, de la mine?
– Poate că da, poate că tocmai de la dumneata.
– Curios. Bine, dacă așa ceva a depins atât de mult de mine fără ca eu să știu, atunci vă rog, ca tot din partea mea, să-i reangajați pe toți la locurile lor de muncă pe care le-au avut. Și asta începând chiar de mâine!
– Ei, asta chiar să vreau eu nu mai pot, deoarece în locurile lor au fost deja angajați alți salariați.
– În cazul acesta, vizita dumneavoastră aici este întru totul fără nici un rost și vă rog să-mi permiteți să mă retrag. Bună ziua!
– Numai o clipă, sări directorul. Mai ar fi o soluție... Mai ar fi una. Conform acestei soluții, aș putea să-i reangajez pe toți cei care au fost dați afară, reîncepându-și slujbele la secția cea nouă, de reparații utilaje, ce se va deschide curând pe lângă fabrica noastră. Acolo vor avea un salariu chiar și mai bun de cât l-au avut înainte. Mă voi zbate pentru acest drept al lor, căci m-am zbătut și mai înainte. Dar de data aceasta cred că voi rezolva cu succes cazul fiecărui muncitor în parte. Voi face tot posibilul, domnișoară, să li se plătească și perioada pentru care au fost frustrați de drepturi, vreau să zic perioada de concediu fără plată va deveni concediu legal, plătibil retroactiv pentru toți. Vezi dumneata, eu totdeauna m-am luptat pentru oameni, numai că ei habar nu au de asta și le vine foarte ușor să mă bârfească: "directorul a făcut, directorul a dres..." Multe lucruri nu depind numai de mine exclusiv. Dificultatea rămâne însă faptul că schema de încadrare cu întregul personal de la această secție nouă a fost deja înaintată mai sus. Dar, în sfârșit, voi trimite o nouă schemă, cu toți cei care m-au silit alții să-i dezangajez. O să le spun că prima a fost greșită, că s-au trimis documente eronate. Vezi, regret sincer și îmi pare rău că s-a putut întâmpla așa ceva, dar asta-i situația!
– De ce n-ați procedat astfel până să veniți aici la mine?
– Să fiu cinstit, răspunse directorul evident stânjenit și surprins de această întrebare inteligentă, până să vin aici nu prea am avut o asemenea idee. Dumneata mi-ai inspirat-o. Observ că poți să-mi inspiri multe lucruri frumoase...
– Tot eu v-am inspirat și ura față de Dumnezeu? întrebă Veronica pe neașteptate.
– Nu poți urî ceva care nu există! Eu nu am nimic cu Dumnezeul tău... La urma urmelor, fiecare este liber să creadă în ce vrea.
– Este un fel de a zice că fiecare ar avea această libertate. O ipocrizie. Ea nu există în fapt. Și dacă-L negați pe Dumnezeu, precum spuneți, atunci de ce luptați prin toate mijloacele împotriva Lui? Prin cercuri ateiste, prin interzicerea elevilor de a merge cu colindele, prin articole la gazetele ateiste înființate de dumneavoastră în uzină și în liceu, scrise chiar de mâna dumneavoastră și pe care incidental vi le-am citit. Unul l-am rupt chiar eu cu mâna mea și-l am aici acasă. Apoi copiii scoși cu forța din biserică, apoi cazul doamnei profesoare Medeleanu pe care-ați dat-o afară din liceu și multe alte cazuri. Credeți că nu se aude? Credeți că lumea aceasta în mijlocul căreia trăiți este chiar proastă și oarbă, fără opinii și că vă aplaudă de plăcere? Vă înșelați, domnule director. Oricum, opinia publică vă comentează, vă condamnă și vă discută numai la modul negativ. Dacă nu există Dumnezeu, de ce vă luptați cu El? Ca să vă parafrazez, nu poți declanșa o luptă acerbă împotriva cuiva care nu există! Ori dumneavoastră vă luptați cu Dumnezeu și asta înseamnă că vi-L imaginați ca pe un adversar concret. Nu știți nimic despre El și de aceea argumentele pe care le aduceți prin gazetele dumneavoastră de perete sunt puerile, pline de sofisme vulnerabile, ușor de combătut. În plus, nu sunteți nemuritor și în clipa supremă vă va părea rău. Veți plăti toate acestea cu durere și cu lacrimi amare, domnule director, dar va fi prea târziu. Credeți-mă.
Vernescu schimbă cățelușul pe brațul celălalt ca să-și aprindă o țigară și replică râzând:
– Nu știu de ce afirmi dumneata că argumentele mele ar fi puerile. Dar, în fine, consideri cumva că aș putea să scap de plata unor polițe atât de grele când îmi va sosi clipa?
– Desigur! Este foarte posibil!
– Și m-ai putea ajuta în mod nemijlocit... dumneata?
– Eu mai puțin. Cel mai mult depinde de dumneavoastră.
– Ar fi vreodată posibil să apelez și eu la acel minimum de ajutor... sufletesc pe care-l poți împărți cuiva cu mânuțele dumitale destinate tămăduirii unuia ca mine care, evident, are nevoie de aceste mâini?
Veronica se încruntă puțin și zise cu ton supărat:
– Nu v-aș permite să fiți ironic cu mine! (În loc de ironic știa că s-ar fi potrivit mai de grabă cuvântul obraznic. Din motive de condescendență, nu l-a folosit însă.)
– Dar nu sunt. Sincer vorbind, aș dori să-mi explici mai clar în ce ar consta micul dumitale ajutor. Nici n-am încercat să insinuez altceva, ci am vrut doar să spun că, în acest caz, m-aș lăsa cu plăcere condus de mâinile dumitale, cu condiția să fie într-adevăr vorba de ceva serios, de un ajutor real! Poate că nu mi-a fost dat să înțeleg atâtea lucruri ascunse din lumea înconjurătoare. Poate că îmi lipsesc anumite sensibilități... Am auzit, de pildă, că mulți culeg informații în plus prin percepții extrasenzoriale. Eu unul mărturisesc că nu-s dotat cu asemenea nobile facultăți. Poate că, într-adevăr, atâția și-atâția le au, printre care și dumneata. Mai ales când este vorba de percepții din sfera spiritualului.
– Vă înșelați profund. Nu este nicicum nevoie de percepții extrasenzoriale, de formule ezoterice și empatice ori de cine știe ce indice de inteligență superioară pentru a-L înțelege pe Dumnezeu, ci numai de credință și-atât; iar credința se naște doar în sufletul acelora care-L caută sincer pe Dumnezeu, și-al acelora care-I citesc zilnic Cuvântul și I se roagă Lui prin intermediul Mântuitorului nostru. După aceea poți căpăta și o înțelepciune în plus, cu condiția să o ceri tot prin rugăciune. Fiindcă, anatomic vorbind, mâinile și creierii oamenilor sunt la fel la toate popoarele, la toți indivizii. Depinde cu ce le hrănim și în slujba cui le folosim.
Vernescu avea pentru acest răspuns cel puțin două replici tăioase, care-i stăteau în gât să le servească întregi, dar se temea mult că folosindu-le ar fi ucis aici dialogul cu fata cea mai simpatică și mai inteligentă din câte a întâlnit până acum. Admira perseverența, curajul și spiritualitatea ei, îi admira vocabularul academic, distins, deși nu-i împărtășea nici unul din punctele ei de vedere. Ar fi dorit să prelungească la infinit discuția cu această cariatidă de vis și, observând că-i place să discute exclusiv pe teme spirituale, făcea pentru prima dată concesii în acest domeniu. Recurgea la anumite subterfugii, apelând la nevoie la minciună, la prefăcătorie, la mici dramatizări. Și-a amintit că în facultate făcuse parte dintr-o echipă studențească de teatru de amatori pregătită de un regizor cu renume. Acesta îl remarcase și-l distribuise într-un rol episodic, dar cu importante prim-planuri, dintr-un film pe care trebuia să-l toarne. "Dumneata trebuia să fi dat examen la IATC, la teatru. Ai fi fost un actor de mare viitor. Ești dotat cu toate atributele pentru arta aceasta. Să vedem cum o să-mi iasă filmul și ce ecou o să aibă rolul tău la critică. Dacă vei avea succes, te vei transfera foarte ușor la fabrica de actori..." N-a avut noroc nici regizorul cu filmul propus - despre care s-a zis că face aluzii prea tari - și a fost oprit chiar de la filmările de probă (din cauza aceasta regizorul a fugit în Canada unde s-a remarcat cu brio din primul film); n-a mai avut, din această cauză, nici el noroc să devină actor. I-a mai rămas doar un potențial de dramatizare pe care acum avea ocazia să-l revalorifice.
– Nu contest, începu fostul actor amator, că și creștinismul acesta a avut, la vremea lui, un rol în parte pozitiv, deoarece proclama pentru prima dată în istoria lumii egalitatea între oameni, între sclavi și stăpâni, dar într-un fel nerevoluționar, în spiritul renunțărilor totale, ceea ce cred că nu a fost de bun augur. E ceva perimat. Totuși, credința creștină i-a determinat pe unii scriitori și artiști să creeze capodopere de valoare, inspirate din legendele biblice. Bunăoară Leonardo da Vinci, Michelangelo, Dante Aligheri, Bach, Haendel etc. Nu aș putea să nu recunosc... Dar asta a fost în spiritul veacurilor trecute, domnișoară, iar astăzi suntem la finele secolului al douăzecilea; lumea s-a schimbat radical. În permanență, s-a simțit nevoia unor reînnoiri, iar acestea n-au întârziat să apară. Teoriile filosofice cele mai bune proclamă și ele în mod rațional aceleași principii morale ca și creștinismul - cinstea, egalitatea între oameni, ajutorarea - mai puțin resemnarea totală la orice pas. Și la ce ne-am tot resemna ca proștii!
– Orice teorie filosofică fără Dumnezeu - îi răspunse Veronica - este un sofism sortit pieirii. Mii de teorii au umplut cerul cugetării omenești, ca niște scântei luminoase ori ca niște focuri de artificii frumoase, strălucitoare și de toate culorile, dar așa cum au apărut, tot așa au și dispărut... Soarele creștinismului este însă veșnic și orbitor, chiar dacă nori trecători îl acoperă când și când.
– La fel spun și budiștii, islamicii și mozaicii despre cultul lor, sări Vernescu. Nu vezi? În ultima vreme islamismul se răspândește cu mai mare viteză decât creștinismul în toată lumea și tinde să reziste bine având tendința să infesteze toată planeta.
– Nici o grijă. Nu știu dacă ați citit vreodată "Coranul", copiat și prelucrat în bună parte după Biblie, apoi în mod ciudat amestecat cu legende din "1001 de nopți". El cere ca islamismul să fie impus cu sabia și nu prin vreo forță logică. Mulți au trecut la mahomedanism de frică, altfel ar fi fost omorâți. Prin gura lui Mohamed, "Coranul", printre alte naivități, promite ca recompensă credincioșilor musulmani că vor beneficia în paradis de un harem plin de hurii, femei extrem de frumoase cu care să se distreze ei în rai dacă au fost credincioși lui Allah... Iată de ce bărbații din Orient iubesc cu atâta fanatism religia asta. Mohamed el însuși a trăit înconjurat de asemenea "hurii" lascive și planturoase, pe când Isus era puritatea însăși, El murind pe cruce pentru noi.
– Să zicem că ar fi așa. Dar fiecare religie combate religia celuilalt afirmând că numai a lui este cea adevărată...
– Nu, domnule director. Toate celelalte sunt ca luna plină care luminează noaptea. La lumina lunii, desigur, întrezărești câte ceva. Toate au o marjă de valabilitate până ce a răsărit soarele... Iar Isus este Soarele cel veșnic și orbitor care atunci când a apărut a spulberat lumina palidă a lunii - ea însăși luminată tot de acest Soare. Nu știu dacă m-ați înțeles.
– Foarte frumoasă comparație, nimic de zis! O accept întru totul ca figură de stil...
– Dar Isus nu este o figură de stil. El este însuși Adevărul și Viața! E viu, e Viața însăși! Mă înțelegeți?
– Domnișoară Veronica, înțeleg și nu înțeleg multe. În fond, n-aș vrea să te supăr. Aparținem unor sfere de interpretare a lumii total diferite, iar în domeniul acesta se pare că ne înțelegem cam greu. Poate avem nevoie de ajutor și explicații reciproce.
– În nici un caz eu nu am nevoie de ajutorul și de explicațiile dumneavoastră.
– Atunci, invers... Căci, de fapt, eu am fost acela care m-am oferit să fiu cel ajutat. Până atunci, dacă-mi permiți, aș dori să-mi expun în două-trei cuvinte opiniile mele despre Hristos.
– Deja intuiesc mai dinainte cam ce vreți să-mi spuneți.
– Domnișoară Veronica este adevărat că aparții de un cult ortodox interzis, de "Oastea Domnului"? întrebă Vernescu dintr-odată.
– Nu interesează pe nimeni cărui cult creștin aparțin. În primul rând aparțin lui Dumnezeu, lui Isus Hristos, pe care-L recunosc ca Domn și Mântuitor al meu personal. Oamenii au împărțit biserica în culte. Isus ne cere o singură biserică mare - Biserica Lui!
Chiar atunci a apărut din nou bătrâna cu două scăunele în mâini.
– Veronică, d-apăi de ce-l pedepsești pe dânsul să șadă-n picioare? Luați loc, bre, pe scaunele estea, că-s făcute așa, pentru curte. No, d-apăi ședeți, dragii maichii. Dânsul îi cumva vreun frate de la biserica din Râu de Mori? Să știi mata că Veronica e-un înger pentru toată lumea. Acu șede la mine-n gazdă și îi forte vrednică.
Cei doi se așezară. Vernescu mângâia întruna cățelușul care îi adormise în brațe. Veronica râse scurt și copilăros. Se mai îmblânzise o țâră. Era pentru prima dată când inginerul o vedea râzând; iar când ea râdea i se păru și mai frumoasă. Avea o dantură ca un șirag de perle strălucitoare.
– O, nu soră Sabină. Dumnealui nu are pretenția să cucerească pozițiile cele înalte și veșnice din cer. Dar le-a cucerit repede și cu succes pe cele trecătoare de pe pământ. M-ai întrebat dacă dânsul e vreun frate de credință... Nu prea ne este. Și-mi pare rău că nu-l pot numi frate, cum zici dumneata. Dar un fel de frate tot ne este... Însă unul vitreg care ne disprețuiește sau poate ne și urăște.
– Vai domnișoară Veronica, cum poți să spui așa ceva? Mă jignești. Cum te-aș putea urî? Până să te cunosc pe dumneata, poate că într-adevăr disprețuiam pe mulți oameni și în mare măsură pe mai toate reprezentantele sexului frumos, de care ajunsesem să mi se facă lehamite. Dumneata, însă, prin felul franc de a-mi vorbi, prin consistența opiniilor în care crezi cu tărie, fie ele la antipodul părerilor mele, le-ai reabilitat, cred, pe toate și de aceea sentimentul ce mi l-ai inspirat nu poate fi ura... Jignirea însă rămâne.
– Îmi cer scuze, dar să știți că cine urăște pe frații mei, pe mine mă urăște, domnule Vernescu, iar cine-L răstignește a doua oară pe Isus mă ucide și pe mine. Vă spun un adevăr.
– Iarăși vorbe frumoase, domnișoară. Vorbe frumoase. Și le spui probabil cu scopul ca să nu-mi mai pot expune opiniile mele despre Hristos.
– N-aveți decât... Sunteți liber ca să afirmați orice, dar eu nu-s obligată să cred neapărat orice.
– Bine. Atunci iată ce cred eu: este, într-adevăr, posibil să fi existat cu două milenii în urmă un personaj deosebit, Isus Hristos, probabil din secta nazireilor din Iudeia, cum zice un cercetător, Archibald Robertson. De la descoperirea textelor din Qumran, de lângă Marea Moartă, s-au emis numeroase ipoteze asupra reconstituirii portretului Său moral. Dar tot mai puternic s-au reliefat concepțiile mitologice negativiste, conform cărora existența Lui istorică nu poate fi autentificată, ea ivindu-se ca rezultat al unui proces sincretic îndelungat și complex, absorbind influențe din tradiția ebraică, din budism, din cultele palestiniene, cărora li s-au adăugat ulterior tradiții din mitologia folclorică cu interferențe etnice din Imperiul Roman, India și Asia Mică, cumulând importante dihotomii și caracteristici ale unor zeități sudamericane ori asiatice ca Semyaza, Quetzalcoatl, Oannes, Hermes, Brahma, Vishnu, Shiva...
– Destul, destul, domnule director, râse iar Veronica. Cunosc teoriile acestea. Sunt vechi și răsuflate, prelucrate din "Balșaia Savietskaia Ențiklopedia" de la Moscova. Și nu-s nici pe departe ale dumneavoastră. Le-ați lansat și pe la rubricile gazetelor ateiste și le repetați invariabil ca pe un descântec malefic. Dar sunt teorii păgâne, vechi, tendențioase și pline de multe contradicții, domnule Vernescu, în care nu mai pot crede nici copiii. Să știți că există descoperiri mai moderne decât ceea ce spuneți dumneavoastră, legate de istoricitatea lui Isus. Poate vreodată am să vi le prezint. În plus, mulți savanți din secolele trecute și din secolul nostru, adevărate genii ale științei, cu mult mai inteligenți decât mine și dumneavoastră, luați la un loc, L-au înțeles și L-au explicat chiar și prin formule matematice pe Dumnezeu, Mântuitorul nostru fiind de fapt același Dumnezeu, o proiecție a Sa pe pământ. Iar geniile acestea se numesc - și Veronica îi număra pe degete - Galileo Galilei, Kepler, Copernic, Newton, Linne, Faraday, Benjamin Franklin, Pasteur, Simpson, Mendeleev, Flamarion, Edison, von Braun, Einstein și mulți, mulți alții. Să-l luăm de pildă pe Einstein, considerat cel mai mare geniu al științei din secolul al XX-lea... "Religia mea, a zis el, constă într-o umilă admirație a Spiritului nemărginit superior - a lui Dumnezeu", iar Werner von Braun, savantul de talie mondială creatorul rachetelor cu care oamenii au ajuns pe Lună, a zis - și fiți, vă rog atent, căci se referă parcă la dumneavoastră: "Pe unii îi supără faptul că nu putem proba în mod științific că există Dumnezeu. Dar trebuie oare să aprindem o lumânare ca să vedem soarele?" Așa a zis von Braun.
– Formidabil, domnișoară Marcu. Bravo! Trecând peste faptul că pledezi în favoarea altor idei decât ale mele, îți mărturisesc că mi-ai declanșat toată admirația sinceră pentru măestria inteligentă cu care-ți aperi credința. Îți admir în totalitate logica și memoria impresionantă grație cărora îți punctezi totdeauna cu citatele cele mai potrivite esența ideilor. Nota 10! Până astăzi, îți jur că nu am mai întâlnit o altă ființă care să ți se asemene în inteligență și-n dârzenie. Felicitări!
– Nu am nevoie de asemenea flatări, domnule Vernescu, răspunse Veronica cu modestie, după cum nu am nevoie nici de documentele istorice contemporane cu Mântuitorul nostru care Îi atestă limpede existența: Antichitățile iudaice ale lui Josephus Flavius, Analele lui Tacitus, Scrisoarea lui Plinius cel Bătrân către împăratul Traian și altele. Deși cred în autenticitatea altui document concret, pipăibil, care este Sindona, nu am nevoie nici măcar de proba ei materială, chiar dacă sunt perfect convinsă de originalitatea acesteia.
– Ce este Sindona aceasta? N-am auzit de ea, se prefăcu directorul că ar fi foarte interesat.
– Este vălul de in, giulgiul în care a stat învelit trei zile trupul lui Isus, în mormânt, și pe care s-au imprimat clar amprentele rănilor Lui. Vălul, care acum se află într-o biserică catolică din Torino, Italia, a fost cercetat de savanți și după o primă contestare făcută pseudoștiințific, s-a conchis că el este totuși foarte original. Particolele fosile de polen din textura în stilul os de pește, caracteristic zonei Ierusalmului, s-au dovedit a aparține plantelor specifice numai acelor zone, iar bombardamentul cu izotopul carbonului-14 i-a arătat vârsta reală: circa 2000 de ani.
– Interesant! simulă din nou directorul că se miră.
– Probele materiale sunt pentru cei sceptici. Eu însă nu am nevoie de asemenea probe de laborator. Mie scripturile îmi sunt de ajuns, domnule Vernescu. Ele-s alcătuite pe baza unor mărturii personale și sub inspirația Duhului Sfânt. Toate sunt foarte logice, comunicându-ne o imagine sinoptică asupra lui Isus. Credeți dumneavoastră că dacă Isus ar fi fost un simplu mit, precum spuneți, și dacă n-ar fi fost Mântuitorul Însuși care a înviat din morți, credeți că niște oameni lași, fricoși și plini de contradicții, ca Petru, Toma, Pavel și ceilalți ar mai fi alergat ei prin toată lumea să-I expună doctrina, lăsându-se cu seninătate omorâți în chinurile cele mai groaznice, pentru o iluzie oarecare scornită tot de ei, despre un evreu mort în cele mai umilitoare condiții? Credeți că miliarde de oameni de astăzi se închină zadarnic la o legendă ce fascinează încă lumea după două mii de ani? N-a existat minciună să reziste nemuritoare în timp douăzeci de secole! Dar să nu ne pierdem timpul, domnule director. În definitiv, dumneavoastră ați citit cu adevărat Biblia? Ați cercetat vreodată Noul Testament în amănunțime, înainte de a vă hazarda să vă exprimați diversele opinii antireligioase referitoare la doctrina creștină?
– Parțial, da...
– Parțial, cât? Fiindcă parțial se poate numi și o singură pagină; un singur rând.
– Să fiu sincer, n-am putut rezista decât să citesc Geneza din Vechiul Testament și mi s-a părut atât de incredibilă în tot ceea ce spunea, că am sărit direct la Noul Testament. L-am citit cu dificultate până la Faptele apostolilor și, ca să fiu din nou cinstit, am mai și sărit unele pasaje care mă plictiseau de moarte. În schimb, am studiat multe cărți serioase în legătură cu Biblia și apărute în Editura politică.
– Atunci e clar. Și știu cât de serioase sunt, căci majoritatea au fost citate și de mine spre a le combate într-o lucrare pe care am terminat-o în luna ianuarie din acest an. Constituția țării noastre vorbește despre libertatea de cuvânt a cetățenilor ei. Ce ziceți? Dacă, de pildă, aș vrea să-mi public această lucrare și să combat, de exemplu, "Biblia hazlie" - s-ar oferi vreo editură s-o facă?
– Îți spun de pe-acuma că nu. Nici să nu încerci așa ceva, că nimeni nu va sta de vorbă cu dumneata. Sau ai putea s-o pățești chiar și mai rău... N-am știut că ești și scriitoare, domnișoară Veronica. Este pentru prima dată când întâlnesc o asemenea fată, cu talente și ambiții atât de mari. Aș putea să-ți citesc și eu lucrarea?
– Deocamdată nu. Poate mai târziu, când veți înțelege mai bine esențele creștinismului. Dar aș dori să vă mai pun două întrebări... Prima: dacă aș scrie o lucrare prin care să combat religia, atunci mi s-ar publica?
– O, desigur, imediat! Cu condiția numai ca să fie bine scrisă și să combată bine.
– Păi vedeți? Și-atunci unde-i mult trâmbițata libertate a cuvântului susținută demagogic de constituție și de oameni ca dumneavoastră?
– Dar eu n-am zis că există asemenea libertăți! Doar un șef de stat cult ar ști cum să echilibreze legile într-un stat, nu ca acum la noi.
– Cred că știți că există țări unde pe aceeași pagină de ziar poți publica simultan un articol religios și altul antireligios. De ce nu există și în România această posibilitate? Am eu acasă asemenea ziare. Și a doua întrebare: când ați citit dumneavoastră acele pagini din Biblie?
– Cam demult. Eram student prin primul an sau poate în al doilea, nu-mi amintesc precis. Iar în ce privește libertatea cuvântului, îți dau dreptate. Dacă eu aș fi șeful unui stat, nu aș permite proliferarea falsității, a corupției și a formalismului! Eu sunt adeptul unui stat cu profil democratic de centru-stânga. Îl găsesc cel mai echitabil în aplicarea adevăratei democrații.
– Cine știe. Toți zic la început așa, apoi chiar dacă ați vrea să schimbați ceva, nu mai puteți din cauza unui sistem rigid care nu vă permite asemenea modificări radicale. Spuneați că dumneavoastră ați citit din Biblie demult, în timpul primilor ani de studenție. Nu vă supărați... Este ca și când acele pagini nu le-ați fi citit niciodată. Eu nu înțeleg cum o persoană care se pretinde atoateștiitor se aventurează să atace religia noastră creștină, care stă la baza formării limbii și a poporului român, fără să știe de fapt cu cine luptă. Este ceva ridicol. Sau mai degrabă de plâns în același timp, fiindcă este păcat să dai cu pietre în mama de la sânul căreia ai supt! Iertați-mi asprimea observației. Mai aveți Biblia aceea?
– Nu, nu era a mea. Mi-o punea în fiecare seară cineva sub pernă, la cămin, fără să fi știut vreodată cine. Într-o zi chiar am pândit. De geaba! În cele din urmă m-am apucat să o citesc. Dar conținutul ei mă enerva. Atunci am rupt-o în două și-am aruncat-o de la etaj pe geam în stradă. Îmi amintesc că ploua și că spre seară am văzut-o plină de noroi și călcată în picioare de trecători. Evident, un gest de respingere. Vezi? Am fost un ticălos, fiindcă am comis o blasfemie, dar cel puțin acum o recunosc sincer.
– Și o spuneți aproape cu mândrie și fără nici un pic de regret! făcu Veronica scuturându-se ca de friguri.
– Nici nu mai m-am gândit la întâmplarea aceasta până azi. Dar, cu siguranță, dacă mi-ai fi dat-o dumneata sau dacă știam că dumneata erai aceea care mi-o puneai sub pernă, aș fi citit-o desigur în întregime și alta ar fi fost soarta cărții: n-aș mai fi aruncat-o...
– Poate mai corect era să spuneți: alta ar fi fost soarta dumneavoastră. În orice caz: n-ați mai fi fost astăzi director de fabrică și poate nici inginer. Mai mult ca sigur. Cunoașteți cumva maxima lui Nicolae Iorga: "În genunchi ești mai mare"? Autorul se referea bineînțeles la cei îngenuncheați înaintea lui Dumneze, nu înaintea dușmanilor...
– Nu. Am citit "Maximele" lui Iorga, în colecția "Cogito", dar nu-mi amintesc să o fi întâlnit acolo.
– A fost eliminată de editor, preciză Veronica, deoarece există și editori care se tem pentru pielea lor, dar Iorga a scris-o totuși. Un adevăr uriaș spus în numai cinci cuvinte: În genunchi ești mai mare"... Așa ați fi fost și dumneavoastră acum.
– Vorbești tot la figurat. Dar, în fine, tocmai de aceea am devenit un anticreștin convins: pentru că nu-mi place să duc o viață de reptilă îngenunchiată; pentru că nu-mi place să-mi întorc și obrazul celălalt atunci când cineva mă plesnește cu o palmă. Dacă reacționam cu duhul blândeții când a tăbărât bețivanul acela pe mine în birou, eram acum un om mort sau nenorocit pe toată viața. Nu pot, nu voi putea niciodată să înțeleg filosofia aceasta a pasivității, a supunerii oarbe, a acceptării totale a răului. Iartă-mă, însă ea mi se pare lipsită de orice sens.
– Nu! Este filosofia nonviolenței. Dumneavoastră vreți să răspundeți la rău cu rău, ceea ce ar produce o altă sete de răzbunare, după legea talionului, un foc de răzbunare nestins. Dar dacă s-ar fi aplicat de la început principiul creștin al nonviolenței de către fiecare ființă umană în parte, la scară planetară, aflați că n-ar mai fi existat astăzi certuri, crime, violențe, războaie și alte nenorociri. Ar fi fost numai pace și bunăînvoire între oameni. Cât despre tinichigiul Pop Emil care a dat buzna peste dumneavoastră în stare de ebrietate, eu aș zice ca să uitați incidentul, gândindu-vă ce cauză l-a dus la disperare, și să-l iertați. Eu așa aș face. Nici nu vă puteți imagina ce mult contează a fi bun, blând și binevoitor cu toții!
– Un vis irealizabil, domnișoară. Frumos ideal, nimic de zis, dar totuși un vis.
– Nicidecum. Doar o încălcare masivă a unei porunci divine a făcut ca aceasta să pară un vis imposibil, dar nu-i deloc imposibil. În comunitățile cu adevărat creștine a devenit perfect realizabil. Acolo este predominantă numai dragostea, ajutorul reciproc dezinteresat, respectul profund față de aproapele noastru și ca atare aici deja au dispărut în totalitate mândria, ura, conflictele, violența. Predomină în schimb blândețea, iubirea, altruismul. Și nu știu dacă ați putea înțelege, dar aceasta ne face să ne simțim întotdeauna fericiți, să ne simțim cu toții ca într-o mare familie. De aceea ne și zicem între noi frați și surori, cu aceleași apelative frumoase luate din Biblie. Ceea ce s-a realizat într-o picătură se poate realiza și-n ocean, fiindcă oceanul este alcătuit dintr-o unitate imensă de picături.
– Dacă-i așa, vă asigur că sunteți o picătură limpede căzută într-un ocean tulbure și amar. O cantitate insignifiantă care va intra în osmoză cu mediul ambiant, topindu-se și dizolvându-se în el.
– Domnule director, nu uitați că lucrez într-un laborator de chimie și nu mă îndoiesc că aveți o mulțime de noțiuni din domeniul chimiei. Dacă eram acum în laborator, v-aș fi făcut pe loc o demonstrație practică turnând într-o retortă mare cu soluție de iod, de culoare tulbure, galben-cafenie intensă, o singură picătură de tiosulfat de sodiu cu concentrație mare. Vă mai amintiți ce se întâmplă atunci în retortă?
– Da, soluția de iod devine dintr-o dată limpede, părând apă cristalină.
– Exact, numai că trebuie amestecată puțin. Tot așa un singur suflet de creștin care are concentrații mari spirituale poate limpezi mii de suflete mai tulburi decât culoarea iodului, acționând ca o picătură de tiosulfat... Și suntem deja mai multe picături din acestea, domnule director. Cred însă că știți zicala românească: picătură cu picătură se face lacul mare. Din acest ocean tulbure și amar au fost prelevate multe picături pe care Cuvântul lui Dumnezeu le-a filtrat și le-a făcut mai limpezi decât lacrima, mai curate decât cristalul. Ele au fost ca un catalizator pentru părți întregi din oceanul omenirii. Și sufletul dumneavoastră ar putea căpăta cu siguranță această consistență și strălucire de cristal, dacă ar vrea. Iar prin acest cristal curat lumina Cuvântului lui Hristos ar pătrunde cu deplină ușurință.
– Adică să mă pocăiesc?! Ha-ha-ha! râse Vernescu.
– De ce nu? întrebă Veronica. Nu-i de râs!
– Știi că ești bine, domnișoară Veronica? Cum să nu râd! Iaca m-am pocăit - și acum ce urmează?
– N-o luați, vă rog, sub formă de glumă. Cu veșnicia nu-i de glumit!
Directorul stătea pe scăunelul adus de gazdă și mângâia în continuare cățelul adormit, care deodată se trezește și-l linge pe bărbie.
– Ce faci măi, vrei să mă mănânci? vorbi el cu câinișorul. Hai, mai stai puțin și pe jos, că ai dormit destul... Nu vrei să te plimbi o țâră?
Vru să-l lase din brațe, dar chiar atunci Veronica îi spuse:
– Dați-mi-l mie. Se ridică de pe scaun și i-l luă.
În clipa aceea inginerul îi atinse din greșeală mâinile fetei. Ea și le retrase în grabă, sfioasă, luându-i cățelul. Un fior cald îi străbătu trupul tânărului director, ca un curent.
– Vă plac cumva animalele? întrebă fata.
– O, da. Și animalele și păsările. Am acasă un canar auriu în colivie, care țipă de disperare ori de câte ori mă vede că plec la serviciu. Nu-i place să rămână singur.
– Cine iubește animalele se zice că are un fond sufletesc bun sau recuperabil. Nu-i așa? Și zicând aceasta, lăsă repede cățelul jos și alergă în casă unde zăbovi câteva minute bune. Se întoarse cu o tavă mare pe care se afla o farfurioară cu dulceață de trandafiri și un pahar cu apă rece. Sub braț ținea un pachețel mic, roz. Îl servi privindu-l drept în ochi și-i vorbi cu un zâmbet dulce și cu glas melodios:
– Dulceața am pregătit-o eu, iar pachetul roz primiți-l ca din partea lui Dumnezeu. Este o Biblie nouă. Dar să știți că nu voi mai reveni la uzină dacă nu îmi promiteți că o veți citi! Începeți recitind mai întâi Noul Testament. Vă cer cumva prea mult?
– Ei, nu. N-am zis asta; deși timpul meu liber este foarte limitat.
– Timpul de pocăință este și mai limitat.
– Bine, bine. Am s-o citesc. Îți promit. Totuși, concesia aceasta o fac mai mult pentru dumneata...
– Eu cred că de fapt cel mai câștigat veți fi în primul rând dumneavoastră. Și sper să nu-mi rupeți cartea în două și-apoi s-o aruncați în noroi!
– O, nuu! Cum ai mai putea crede? Pentru nimic în lume. Asta a fost odată... Și făcând această promisiune, Vernescu începu să guste cu gesturi elegante din dulceață. Îmmm! Fenomenal de bună! Și parfumată... Sărut mâna... Nici n-am mai mâncat așa deliciu!
– Mă bucur că vă place. Și m-aș bucura și mai mult dacă și cartea pe care v-am dat-o v-ar plăcea la fel, deși vă asigur că Biblia este cu mult mai delicioasă și cu mult mai hrănitoare!

CAPITOLUL II

Tânărul director Vernescu nu putuse dormi aproape toată noaptea. În sufletul său era multă neliniște. Pe de o parte îl tulburase un telefon primit în seara aceea de la București, pe de alta simțea cu intensitate iradierile calde și luminoase ce i le producea imaginea plină de nefirească frumusețe a Veronicăi. Chipul ei revenea și dispărea în valuri, apărând când proiectat pe fundalul unor trandafiri într-o grădină paradisiacă, de vis, când pe un cer albastru cu nori argintii.
Nu-și putea explica de ce o vedea astfel. Se simțea nespus de bine când se gândea la ea, dar era și mai fericit când o vedea. Era o fericire de o factură nouă, necunoscută lui înainte. Orice ar fi încercat să facă, Veronica se impunea ca prima imagine care-i venea totdeauna automat în minte și orice ar fi făcut n-ar fi reușit să o alunge. În acele clipe inima i se pornea să bată ca o nebună, iar respirația îi devenea de foc. Atunci, numai atunci realiza că devenea mai bun și că fusese o adevărată brută înainte. Nu mai avea nici cea mai mică îndoială că se îndrăgostise de Veronica. Era o iubire apărută spontan, cum apare un izvor dintr-o stâncă aridă, din crăpăturile ei uscate. Nu a fost nimic forțat. Noul sentiment îi depășea întru totul puterea voinței, producându-i niște mutații esențiale și evolutive în ființa lui, care se răspândeau încet, ca un virus. Simțea acest lucru evoluând în tot trupul și mai cu seamă îl simțea cu inima care realmente îl durea. Era prima lui dragoste, pășind peste el nepăsătoare și triumfătoare, conștientă parcă de faptul că nici o altă lege nu i s-ar putea opune. Iubirea venise din afară ca o explozie care i-a spart armura de oțel în care stătuse închistat sufletul său, un suflet împovărat de păcate și aventuri anodine fără număr. Dar venise și ca o ironică sfidare, destul de tardiv, dacă nu cumva ca o pedeapsă, căci a picat într-un moment atât de inoportun încât părea prologul unei mari tragedii. O iubire în creștere vertiginoasă, cu puteri de degringoladă înrobitoare, care-i va anihila toată voința și toate ambițiile; o iubire picată din cer ca un trăsnet și venită ca un blestem menit să-i dea toate planurile peste cap, exact în momentul când era mai aproape ca oricând de gloria supremă. Poate nu avea nevoie de ea chiar acum, dar ce putea face? Nu mai putea s-o stăvilească atâta vreme cât nu se mai simțea deloc stăpân pe sine. Se mira cu pasivitate de nevolniciile sale. Devenise ca o corabie în derivă pe o mare furtunoasă, împinsă de curenți în aparență anarhici și de rafale de vânt bătând în direcții neștiute.
Tragedia cea mai mare era că ființa de care se îndrăgostise îl disprețuia. Și nu numai că îl disprețuia, dar îl și umilea, deși poate că nu într-un fel deliberat. Veronica fugea de el și existau puține șanse să-i accepte orice umbră de prietenie. Oare ce misterioasă putere să aibă această femeie asupra lui? Ce farmece tainice folosea? Îi auzea parcă glasul melodios, formulările inteligente ale gândirii ei obsedate de cer - defect care, pentru prima oară i se părea o calitate sublimă în comparație cu defectele celorlalte femei cunoscute înainte. Simțea că, pe lângă o inteligență și o cultură sclipitoare, Veronica poseda o blândețe și un farmec atât de spontane, că păreau neobișnuite pentru lumea în care trăia. Ființa ei îl copleșise întru totul, iradiind de departe mister și lumină, văpaie și ger, cum nimeni alta nu reușise. Din această pricină își punea cu îngrijorare întrebarea: oare voi putea eu supraviețui acestui șoc fulminant?
Anumite atracții pentru fete simțise, desigur, și înainte, uneori chiar foarte puternice, dar cu adevărat îndrăgostit nu fusese niciodată. Dacă aceasta este dragostea, dacă ea se naște odată cu atâtea complicații, atunci ce-i de făcut? Ce rămânea să facă? Realmente nu știa cum să răspundă la această întrebare. Era o vârstă la care mulți colegi de-ai lui aveau deja familie, aveau copii, iar el nu se gândise niciodată serios la așa ceva, până nu va urca un număr cât mai mare de trepte încrustate pe piramida puterii. Deja urcase destule și nu mai erau decât câteva până în vârful ei. Mentorul de la CC îi grăbea pașii, alteori îi accelera, îl încuraja și-l împingea înainte. În calitatea sa de fost profesor universitar de socialism, acesta îl apreciase deschis pe Florin după cum de fapt și merita: un student eminent, un student de excepție. "Numai un om superior dotat fizic și intelectual ca tine ar trebui să conducă țara noastră. Și nu altul, Florine. Eu te voi pregăti în secret pentru așa ceva. Ai tot viitorul în fața ta și tot sprijinul meu și-al celor din cercul care mă înconjoară", i-a spus el într-o zi în patru ochi ținându-i mâna după gât în timp ce se îndreptau spre intrarea de la catedra de socialism. Îl invita uneori acolo. "Nu putem discuta liber înăuntru ca pe culoar, deoarece sunt foarte bine informat că în cancelaria mea, ca de altfel și la biroul meu de la CC am instalate microfoane ascunse. Toți avem vârâte scule de-astea murdare prin toate ungherele și trebuie să-ți spun că unul dintre inginerii electroniști din slujba noastră mi-a mărturisit că soții Ceaușescu se spionează reciproc prin microfoane chiar și ei între ei. Sunt obsedați de o adevărată microfonomanie, ceea ce-i o nebunie curată cu care se cheltuie o groază imensă de bani! Dar n-o să mai dureze mult."
Vernescu era conștient că toată curtea ce i se făcea se datora dorinței superiorului de a-l avea ca ginere, după cum îi mărturisise chiar din capul locului. Te cred și eu: așa băiat frumos și inteligent, fără obligația de a mai târî cu el vreo familie (soacră, socru, frați, cumnați), nu găseau ei oriunde! Ceva mai convenabil nici că se putea. Însă Zoica era caricatural de urâtă și văduvită de lumina inteligenței. Cu intervențiile de rigoare, ea ajunse totuși studentă până în anul al doilea la arte plastice, unde toți știau că nu e talentată ci "tare-n tată". Dar iată că acum se ivise dilema hotărâtoare, iar Vernescu trebuia să ia o decizie fermă în care direcție să o apuce? Trăia momente paradoxale. Avea de ales între teluric și celest - între Zoica și Veronica... Timpul era foarte scurt.

În aceeași seară, după ce s-a întors de la Veronica cu sufletul plin de senin mângâietor și de o liniște necunoscută vreodată până atunci, Florin stătea lungit pe pat, ținând mâinile sub cap, retrăind toată scena cu discuțiile atât de neobișnuite din curtea cu flori și căței. Spre a se concentra mai bine, închise ochii. Auzea fiecare cuvânt al ei, fiecare replică scânteietoare; îi revedea fiecare zâmbet și își spunea: poate că totuși, totuși nu este chiar o nebunie să înțelegi și să accepți filosofia creștină și noțiunea de Dumnezeu, de vreme ce până și Einstein, socotit cel mai mare geniu al științei secolului nostru, o admitea ca logică și reală! Împreună cu Biblia, mai era o cărticică, mai mică, destul de groscioară totuși, unde se afla o listă cu 110 savanți de renume mondial, din toate timpurile, fondatori ai culturii, științei și tehnicii moderne, care îl acceptau pe Dumnezeu în totalitate. Vernescu citi câteva nume din care unele i le amintise și Veronica: Galileo Galilei, Copernic, Newton, Linne, Faraday, Pasteur, Mendeleev, Lomonosov, Descartes, Darwin, Shakespeare, Goethe, Tolstoi, Beethoven, Mozart și alții. Toți aceștia Îl lăudau pe Dumnezeu într-un fel sau altul. Spre finele listei - Albert Einstein cu un citat: "Această Forță care este nelimitata putere superioară de raționament revelată în necuprinsul univers, noi o numim Dumnezeu." Astronautul Bill Anders care a fost cu Borman în Apolo 8, după reîntoarcerea de pe Lună, a zis: "Explorările spațiale mi-au slujit doar la creșterea credinței mele în Dumnezeu, nu la descreșterea ei." Lista a continuat și cu alți susținători ai credinței în Dumnezeu, mari genii produse de pământul românesc: Eminescu, Creangă, Caragiale, Sadoveanu, Coșbuc, Arghezi, Rebreanu, Enescu, Brâncuși... Chiar toți, toți acești oameni de seamă să fi fost nebuni? Până și Karl Marx și Friederich Engels l-au proslăvit în tinerețea lor pe Isus în niște poeme creștine mai puțin cunoscute, dar totuși traduse și-n românește. Un laureat al Pemiului Nobel, dr. Ralph Bunche, care deținea peste 30 de licențe universitare, a scris: "Eu am o implicită credință într-o Ființă supremă ce depășește orizontul oamenilor muritori." Și ăsta era nebun? Se știe că Voltaire a fost necredincios. Totuși, pe patul de moarte își cerea cu lacrimi iertare de la Hristos. Cu puțin înainte de a muri, el scrisese: "Dacă este o greutate să crezi în Dumnezeu, este o absurditate să nu crezi... Dacă n-ar exista Dumnezeu, El va trebui inventat." Își va inventa oare și Florin Vernescu un Dumnezeu, numai așa, să fie pe placul Veronicăi? Poate că nu. Sau poate că da...
Stătea în pat ascultând cu interes oratoriul cu discul Messia de Haendel, care-i fusese refuzat de fată, și urmărea pentru a nu știu câta oară scrisul frumos, extrem de citeț și ordonat al Veronicăi de pe Biblie. Grafologii aveau perfectă dreptate când afirmau că după caligrafia individuală poți caracteriza sufletul unui om. Fata îi scrisese o neobișnuită dedicație:

"Domnului director Florin Vernescu îi ofer această sfântă Carte, fundamentală pentru omenire, cu dorința ca, citind-o, să înțeleagă - și înțelegând-o să o trăiască, aprinzându-i nu atât inteligența-i bogată, cât inima-i rece, până într-acolo încât să o facă să ardă pe veci pentru Mântuitorul lui (pe care încă nu-L cunoaște), Domnul Isus Hristos, care este și Domnul meu."

Cu frățească prietenie,
Veronica Marcu

Apropie scrisul fetei de gură și îi sărută iscălitura. Imediat izbucni în hohote nebune de râs care speriară și pe canarul Fifi din colivie care tresări cu două scurte ciripituri. "Vedeți ce-am făcut?" - își spunea el folosind un plural abstract al adresării - "am sărutat Biblia! Cu o zi înainte dacă mi-ar fi spus cineva că voi săruta o Biblie, l-aș fi făcut smintit sau poate l-aș fi bătut. Dar, iată, am sărutat Biblia! Spuneți, nu-s eu nebun?" De fapt, nu s-a gândit inițial la semnificația subsidiară a gestului său. El sărutase în fond semnătura Veronicăi - și implicit Biblia în același timp... Atât. Ei, și ce dacă! Cine l-a văzut? O carte acolo - un teanc de hârtii legate! Totuși, Veronica scrise clar: "...această sfântă Carte, fundamentală pentru omenire..." Deci, în concepția ei, nu este o carte oarecare, ci una fundamentală! Veronica, Veronica... Ai ajuns să faci absolut ce vrei din firoscosul Vernescu! N-am știut că pot deveni atât de vulnerabil, atât de slab, de visător ca un june de 16 ani de acum trei secole, și că aș putea atinge cu atâta repeziciune străfundul limitelor slăbiciunilor mele", gândi tânărul îndrăgostit. "Oare vrei tu cu adevărat să mă distrugi, fată dragă, și vrei să mă duci în vreo prăpastie fără urmă de ieșire? Dacă am cădea amândoi în ea, tot ar fi bine. Cu tine cred că până și o prăpastie mi se va părea dulce! Am curajul să te pot urma oriunde, Veronica... Dar, vă amintiți? Ea spunea că trebuie să țintesc spre locurile cele înalte de sus... Iar sus, în concepția ei, nu înseamnă nicicum prăpastie, ci întregul spațiu al cerului, în speță Dumnezeu..."
Din reveriile acestea îl trezi brusc zbârnâitul telefonului. Aproape că s-a speriat.
– Da... Vernescu la telefon.
– Eu v-am sunat... Zoica. Bună seara. Dormeați? (Acum, prin telefon, auzea bine că este puțin cam sâsâită.)
– Nu, tocmai lucram la un plan de activitate pentru uzină, o încropi el.
– Vai, ce mai munciți! Așa târziu? Cât este ceasul?
– Ãă... păi, cam vreo unsprezece și un sfert. Eu mă culc și mai târziu.
– A vrut tata să vă sune mai de vreme, dar apoi am plecat cu toții la operă. Am văzut Lakme, o operă de ăsta... cum îi zice? Un compozitor italian.
– De Leo Delibes. Și nu era italian, ci francez. A mai scris și baletul Copelia, spuse Vernescu aproape furios.
– Vai, câte știți! De-aia vă laudă tata întruna... Dar mi-a fost un soomn! Ã-hah, na! că și-acuma casc... Mi-a venit rău de somn, iar tata a zis: hai mai bine să mergem acasă, că sunt și eu obosit. Ne chinuim de geaba aici. Toată ziua am avut ședință la Comitetul Executiv unde tovarășul ne-a ținut o dojană de peste patru ore... Da, mamă, tac. Iaca, îmi țin gura... Nu cu dumneavoastră - cu mama că mi-a spus ceva. De fapt și mamei îi era somn. Am părăsit loja și ne-a dus șoferul nostru acasă. (A accentuat cuvintele "șoferul nostru".) Iar acasă - ce credeți? Ne-a dispărut la toți trei somnul; eu am mâncat o felie de ananas și-am zis: haida să-i dau lui tovarășul director Vernescu un telefon...
– Bine-ai făcut! (Aiurea, ce bine?! Mai bine te-ai fi înecat cu ananasul și ți-ar fi rămas pe veci în gât! gândi cu răutate interlocutorul.) După câte înțeleg, n-ați prea văzut baletul Lakme, ci mai bine zis ați vrut să-l vedeți...
– Știți de ce v-am sunat? Logodna s-a hotărît ceva mai devreme, pentru sâmbătă.
– Pentru sâmbătă? Care sâmbătă? (Văleu! făcu Vernescu în gând.)
– Sâmbăta viitoare - care alta? Peste șase zile... Nu trebuie să aduceți nimic, absolut nimic. Noi aranjăm totul, noi facem totul... Vin toți colegii lui tata. Și surpriză mare - țineți-vă bine: o să vină și el cu soția...
– Care el?
– Cum, nu intuiți?
– A, da! Chiar așa? O să am emoții... (Ãștia mai lipseau! Mama lor de dictatori analfabeți!)
– Și eu o să am emoții, dar a zis că nu pot sta mai mult de cinci-zece minute.
– E mult și-atât!
– La nunta noastră însă - continuă Zoica - ne-au promis că vor sta poate mai mult. ("Poate nu mai apucă", se încurajă viitorul logodnic.) Dar sâmbătă cred că o să primim cadouri frumoase.
– Depinde!
– După logodnă o să încerc să vă tutuiesc. Îmi va fi foarte greu...
– Eu ți-am spus de mult să-mi zici, simplu, pe nume: Florin - sau, mă rog, Florian, nu contează.
– Da, dar n-am putut... Sunteți atât de prezentabil și de impozant... Și mai mare ca mine - ca vârstă și ca înălțime. Mă intimidați. Hi-hi! Toți zic că sunteți foarte inteligent. Eu nu prea sunt.
– Mă faci să râd.
– Ba da... Vă spun ce simt despre dumneavoastră și despre mine. Știți, după logodnă, ne trimite tata cu elicopterul la vila noastră de la Predeal. N-ați văzut-o ce frumoasă e! Cum, nu știați că mai avem o vilă? Păcat! Și n-o să mergem decât noi doi. Ei nu merg.
– Mda? Uite, cu elicopterul eu încă n-am zburat. Doar cu avionul, o dată la Timișoara. Și-atunci era să ne prăbușim. Era un Antonov vechi, o rablă rusească.
– Aoleu! Da, mamă, închid acum! Mama a zis că prea pălăvrăgesc multe și vă deranjez la ora asta, că nu vă las să dormiți...
Vernescu îi răspunse printr-un fals căscat:
– Ahm, nu-i nimic. E drept, mi-e puțin cam somn, dar nu-i nimic. Transmite-i sărutări de mâini mamei tale.
– Bine. Atunci vă las. Vă sărut, noapte bună! Pa!
– Și eu. Noapte bună, Zoica. Pa! (Pașii-pusii mă-tii! Adio și-un praz verde! o gratulă el cu glas tare după ce inoportuna interlocutoare se retrase.)
Și trânti cu atâta putere telefonul pe furcă, încât plesni puțin receptorul. Nici vorbă de somn.
Evenimentele se precipitau într-un fel iritant, făcându-l să simtă că, de fapt, alții sunt cu adevărat stăpâni pe viața lui, spre a dispune la discreție de libertatea sa personală și spre a face absolut ce vor cu personalitatea lui dirijată lent spre o sclavie totalitară, precum era însăși societatea ce-l înconjura. Care personalitate?! Oare mai are el cu adevărat vreo personalitate? Și, în fond, ce situație ar mai putea să se schimbe în aceste ultime instanțe și cum să mai scape nesubjugat? Totul părea un blestem, o imposibilitate betonată. El, inginerul Vernescu, directorul Vernescu, devenise o simplă marfă de vânzare. Se simțea o ființă vituperată și nu găsea nicăieri nici o putere să se opună acestei invizibile stăpâniri absurde și sufocante ce venea cu repeziciune peste el din afară. Nu vedea absolut nici o ieșire. Doar gândul spre Veronica îl mai scotea în unele momente din acest stres insuportabil, deși speranțele ca ea să-l poată ajuta în vreun fel erau absolut nule și fără sens - simple iluzii naive. Uneori, cu totul și cu totul vag, în fragmente de fracțiuni de secundă, avea impresia că totuși Veronica i-ar putea fi o salvare. Dar cum? cum? cum? Nu se întrevedea nici o soluție, mai ales că fata aceasta fugea de el ca de un ciumat. I se părea că plătește prea scump funcția viitoare de ministru-adjunct, la cei 34 de ani ai lui. Și nici măcar nu i se putea plânge cuiva, darmite să se mai și revolte. După ce se va căsători cu Zoica știa că pe Veronica o va pierde pentru totdeauna, că această întruchipare a cinstei și purității feminine nu va accepta niciodată să fie amanta unui ministru, a unui președinte de stat și nici chiar a unui împărat. Gândul că nu o va mai vedea niciodată și că această comoară rarisimă, această fată-înger, cum îi spusese nana Sabina, va zbura pentru totdeauna în brațele altuia, gândul că ea va fi o pierdere infinit mai mare decât orice funcție politică ori administrativă, ei bine, un asemenea gând îl înnebunea, îl exaspera cumplit. Îi venea să urle, și chiar răcni odată ca un leu rănit!
Pentru prima oară începuse să nu mai dorească cu atâta ardoare atari titluri superioare pline de griji, de nervi, de nesiguranță și de continui tracasări, de amenințări murdare. Vorba ceea: azi ești, mâine nu ești.
Și cam toți care au ajuns sus, mai devreme sau mai târziu au fost rostogoliți de acolo cu tinichele de coadă, fie că au greșit, fie că nu, fiind distribuiți după bunul plac al unuia singur și nu o dată al dublurii lui. În ultimii ani se aplica cu și mai multă strășnicie "principiul rotației" cadrelor. Numai cine trebuia rotit la rotisor nu se mai rotea și acest lucru îi producea de asemenea o stare de disperare. În aceste condiții, de va urca prea sus, s-ar putea trezi deodată foarte jos, pentru că acolo sus nu era bine să fie oameni mai inteligenți decât "Pontifex maximus". Și la urma urmelor, toți suntem datori cu o moarte.
Toată frământarea aceasta, tot zbuciumul, fie că ai ajuns mare, fie că ai rămas pe ultima treaptă socială, se stinge anonimă într-un mormânt. La ce ne-am îndoi? Vorba lui Eminescu: "Mâna ce dorit-a sceptrul universului și gânduri/ Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri..." Asta-i trista realitate! Finalul funebru... Alta, la fel de tristă, era faptul că Veronica devenise o problemă serioasă în inima lui, o dilemă de nerezolvat. De fapt, acuma Ea devenise problema numărul unu, nicidecum postul de ministru ori acela de președinte al României, cum planificase înainte. În mod ciudat, valorile se inversară radical! Ce forță invizibilă a putut produce această ranversare neplanificată? Cu numai câteva săptămâni înainte o asemenea turnură i se părea imposibilă, de domeniul fanteziei. Și iată că acum... Sigur, idealul ar fi fost să le obțină simultan pe amândouă. Știa însă că așa ceva nu se poate, că sunt două noțiuni diferite care se exclud reciproc.
Luă din nou Biblia în mână și mai citi odată dedicația ei. Ce fraze limpezi și armonioase, și ce scris frumos! Pe loc îi revăzu chipul blând, zâmbind duios, proiectat parcă pe coperta interioară albă, peste scrisul ei. O "privi" clar, fără să clipească și atunci o lacrimă de dor și neputință (poate chiar de disperare) i se prelinse în colțul ochilor. Nu a vrut să o șteargă, iar lacrima aceasta îi voala fotografia cea închipuită a Veronicăi. Se ridică și luă din bibliotecă o carte - "Mică enciclopedie onomastică", de Christian Ionescu și, la pagina 284, în dreptul numelui VERONICA, citi: "Prenume feminin cu o largă arie de răspândire și apreciat astăzi, Veronica are o istorie interesantă dar nelămurită pe deplin, lucru care face ca, în diverse lucrări de specialitate, numele să fie interpretat etimologic în două moduri, total contradictorii. Vom porni succinta noastră investigație de la existența, în câteva limbi din apusul Europei, a cuvântului comun "veronica" (aceasta este forma italiană căreia îi corespunde francezul "veronique", englezul "vernicle" etc.), prin care este desemnată o bucată de pânză, conservată în Biserica Sfântul Petru din Roma, de la 1292. Pe această țesătură s-ar găsi imprimat chipul lui Iisus, dar nu este vorba de o pictură obișnuită, ci de cu totul altceva, care intră în domeniul legendei: se povestește că, în drum spre Golgota unde trebuia să fie răstignit, una din femeile care-L însoțeau, numită Veronica, i-a dat lui Iisus o pânză ca să-și șteargă fața acoperită de sânge și sudoare, pe care a rămas imaginea de atunci (...) Prima ipoteză referitoare la originea numelui, îl consideră o formație din "Vera", care înseamnă "adevărată, reală", și "iconicus", un adjectiv corespunzător lui "ikon" (ambii termeni sunt împrumutați deci din greacă "eikon" ș asemănare, imagine, similitudine - ajuns, prin intermediul limbii slave, la noi sub forma de "icoană", reprezentare a ceva sfânt, și "eikonikos" ș asemănător, similar.)" .
Închise cartea și se dezbrăcă. Își puse pijamaua, își așternu patul și se lungi din nou. "Așadar, gândea el, Veronica poate însemna adevărată icoană sau icoană sfântă. Să știți că explicațiile etimologice se cam potrivesc. Este într-adevăr o icoană renascentistă, mult mai reușită chiar decât madonele rafaeliene." Se vârî în pat și stinse veioza. Ar fi vrut, desigur, să doarmă; ar fi vrut să o viseze pe Veronica, dar somnul refuza cu încăpățânare să se apropie de el. Nu știa ce să facă. Se frământa întorcându-se când pe o parte, când pe alta. Nu putea dormi și pace. Aprinse din nou lumina și se gândea să fumeze un Kent sau să răsfoiască puțin Biblia. Găsi țigările în buzunarul hainei așezată alături, pe speteaza scaunului, găsi și bricheta. O aprinse, se mai gândi puțin, apoi suflă în flacără și vârî bricheta la loc în buzunar. "Lasă. Tutunul îmi sperie și ultima urmă de somn. Mai bine hai să răsfoim puțin cartea Veronicăi... Ea zicea să încep cu Noul Testament. Mă uit pe ea numai câteva minute, poate adorm..." Și se apucă să citească. Începu cu Matei. La început o pagină, apoi două, apoi mai multe. Evident, începuse să-l intereseze. Mai degrabă textele îl amuzau și citea totul ca pe o poveste, zâmbind îngăduitor. Ceva curios: nu-și amintea absolut nimic din conținutul cărții frunzărite pe când era student, decât observă că pe vremea aceea a parcurs-o în viteză, mai sărind câte un verset, două, chiar și mai multe, apoi sărind pagini întregi. Atunci le răsfoia furios, cu o grimasă de mirare și dispreț, totul părându-i-se naivități infantile, povești pentru babe analfabete. La un moment dat își amintește că devenise mânios de-a binelea, foind paginile cu repeziciune și chiar cu o ură crescândă, încât a trebuit să întrerupă lectura. În cele din urmă a rupt dintr-o dată cartea în două și a aruncat-o cu violență pe geamul căminului în stradă.
Acum nici vorbă de așa ceva. Acum versetele îl amuzau într-un fel intim și într-o bună măsură îl făceau curios să vadă ce va mai urma. Pildă semănătorului și Pilda lucrătorilor viei, pentru început, i-au plăcut cel mai mult. Le găsea ieșite într-adevăr dintr-o minte extrem de laborioasă, de-a dreptul genială. Când a ajuns la trădarea lui Iuda, figura acestuia îl indignă, dar îl numi personaj shakesperian și se mira de ce oare William Shakespeare nu i-a dedicat o piesă care ar fi fost la nivelul tragediei Othelo ori Hamlet. Scena răstignirii îl mișcă oarecum, iar capitolul 29 din Matei, care descrie învierea lui Isus, arătările Lui după înviere, îl făcu să-și spună în gând: "Frumos scris! Simplu, scurt și cuprinzător. Dens și foarte interesant chiar. Ca un portret japonez care elimină toate detaliile de prisos. Nici Shakespeare, nici Jules Verne, nici Agatha Christie n-ar fi putut să intuiască așa acțiuni inedite, așa personaje complexe. Măcar de-ar fi și adevărată această istorie atât de puțin obișnuită! Oare chiar ar putea fi? Cine mai știe?
Trecu, în continuare, la evanghelistul Marcu. De data aceasta, evenimentele i se părură ceva mai familiare. Simțea o căldură și un fior necunoscut în inimă. Nu îi mai era câtuși de puțin somn și acuma începuse să-i placă stilul "reporterului Marcu", după cum îl botezase el. Îl găsea sobru, concentrat și alert, desprins de orice convenții rigide. Capitolele marciene le vedea ca niște partituri construite în tonuri dramatice contrastante, subtile. Îl impresiona simplitatea cuvintelor sale din care emanau invizibile registre stranii, ce-i provocau o stare de liniște totală, insuflându-i treptat-treptat, de la o pagină la alta, un sentiment de calmă desfătare și înălțare spirituală. În orice caz, fără să-și poată explica în amănunt mecanismul acestor ciudate efecte secundare asupra percepțiilor sale, Vernescu se simțea bine; trăia o binecuvântare care-l mulțumea. Firea lui agitată, de ocean în veșnică furtună, începea să se liniștească. Valurile tulburi din sufletul lui se ogoiau și se topeau supuse, unul după altul, iar zbuciumul interior se transforma într-un senin înalt, înalt, prin care se vedeau raze celeste. De această imagine a calmului universal avea demult nevoie. Să fie un sentiment trecător? Să fie numai o iluzie? Tot ce se poate. Dar dacă această iluzie este curativă și revine de mai multe ori cu tendințe de stabilizare ori de a crea cât de cât un echilibru, va păși înainte spre oaza ei de liniște.
Parcurse în continuare pe Luca și Ioan, primul operând cu portretizări patetice, al doilea cu ingenuități grațioase. La acesta din urmă găsi o trimitere spre Coloseni 1:19, pe care o cercetă, și descoperi de unde poate izvorî această dulce pace interioară: "Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, și să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ și ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui. Și pe voi care odinioară erați străini și vrăjmași prin gândurile și faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfățișați înaintea Lui sfinți, fără prihană și fără vină."
Pe când citea această trimitere, deodată sună telefonul. O voce feminină se rugă cu glas mieros:
– Alo, șefu... Te deranjez? Iartă-mă că te sun după miezul nopții, dar acum plec de la un ceai. Sunt cam amețită și m-ar putea aduce verișoara mea cu mașina până la tine. Vreau să rămânem noaptea asta împreună. Lasă-mi ușa din spate deschisă. Peste o jumătate de oră aș sosi și eu.
Vernescu mormăi ca deranjat de somn:
– Ãă... Nu pot, Mimișoaro. M-ai trezit dintr-un somn greu. Du-te acasă, mai bine, că mâine avem o zi grea de lucru... Nu te supăra. Hai, du-te... Te rog, dacă ții la mine... Și noapte bună. Te sărut și eu.
Îi închise telefonul cu calm și continuă să citească plin de
îndoită atenție și curiozitate. Abia târziu, spre dimineață, când era aproape să se lumineze de ziuă, simți că îi este somn. Ochii i se îngreunară și începură să-l usture. Închise încet cartea de la Veronica sprijinind-o pe piept și spunând în gândul lui: "Doamne, dacă exiști cu adevărat, fă ceva și pentru mine, dă-mi un semn mai concret, ca să pot crede și eu în Tine cum crede Veronica. Ajută-mă să Te înțeleg, că tare multe supărări, nedumeriri și îndoieli am în inima mea! În primul rând despre Tine. Altceva nu-Ți cer..."
Stinse lumina și adormi buștean cu Biblia pe piept.
Se trezi speriat în sunetele stridente ale ceasului deșteptător. Când s-a răsucit, Biblia căzuse deschisă pe covor, lângă pat. Odaia era inundată de razele vesele ale soarelui de vară care răsărise de mult. Ceasul arăta opt și un sfert. Avusese un vis tulburător cum nu și-a închipuit niciodată că ar putea visa...
Se făcea că asistă la drumul Calvarului spre Golgota. El, Vernescu, era unul din marea mulțime curioasă și furioasă care privea îndeaproape la cortegiu. Își înălța capul peste umerii celor din jur și-L văzu pe Isus. Purta o cămașă lungă, largă și plină de sânge. Pe cap avea coroana de spini. Nazarineanul târa cu dificultate o cruce de lemn mare și grea, adesea poticnindu-se și împiedicându-se, pe când soldații romani îl loveau cu bicele. Florin își făcu loc cu greu prin mulțime și se apropie de El. Toți evreii și romanii din jurul lui urlau cu mânie și huiduiau, fluierau și-l amenințau cu pumnii. Era o gălăgie infernală. Când ajunse în dreptul său, îl apucă și pe el, așa din senin, o furie nebună, huidui ca și ceilalți, se aplecă și luă o piatră cu mâna. Îl scuipă pe Condamnat și vru să arunce în El cu piatra... Atunci o fată frumoasă țâșni deodată din mulțime țipând și smulgându-și părul. Ea sări imediat ca să-L apere pe Isus, interpunându-se între El și Florin care stătea cu mâna ridicată, pregătit să dea. Fata strigă cu disperare: "Nu! Nu-L lovi. Te rog, nu-L lovi!" De pe cap își scoase un văl cu care Îi tamponă fața, ștergând-o de transpirație și de sânge. Imediat chipul divin se imprimă pe maramă. Era Veronica, fata care-i dăduse Biblia. Și-l privi pe agresor cu lacrimi în ochi. Isus se opri în dreptul lui cu aceeași privire blândă, tristă, rugătoare și-i spuse în românește: "Ce-ai cu Mine, fiul Meu? Nu M-ai lovit tu destul până acum? Mai bine, ajută-Mă... Am mare nevoie de ajutorul tău..."
Imediat Florin aruncă piatra jos și tremurând începu să plângă. Se repezi și Îi sărută picioarele goale strigând: "Iartă-mă, Doamne! Iartă-mă, Isuse!" Apoi Îi apucă crucea punându-și-o pe spinarea lui și făcu cu ea câțiva pași, voind să-L ajute. Crucea i se păru nespus de grea și se împleticea sub ea. Parcă era de plumb, nu de lemn. De câteva ori era să cadă sub apăsarea ei. Pe dată, mai mulți soldați romani se repeziră și-l loviră și pe el cu bicele și cu picioarele în coastă. Un ofițer sau un sutaș îl luă de piept, îl certă și-l zgudui așa mult. Apoi îi dădu mai mulți pumni în gură, în nas, în cap. Îi apărură șuvoaie subțiri de sânge. Mai îl lovi odată cu putere și Florin fu doborît la pământ. Atunci Veronica îl ridică pe Florin de jos din țărână, îl scutură puțin de praf și-i strânse capul plin de lovituri la sânul ei. Cu năframa ce avea imprimat chipul Mântuitorului, îi ștergea rănile pline de sânge și fața înnegrită de praf. Sângele lui nu era roșu ca al lui Isus, ci avea culoarea tincturii de iod. Imediat sângele îi dispăru ca prin minune, rănile i se vindecară pe loc. Fața i se albi complet, devenind mai curată decât fusese. Florin începu să plângă în hohote la pieptul fetei care-l mângâia necontenit. Apoi ea îl sărută dulce. Era atât de bine la pieptul Veronicăi și se simțea atât de fericit cum n-a mai fost niciodată înainte! Plângeau toți trei: Isus, Veronica și el...
Chiar în clipa aceea soneria ceasului îl deșteptă brusc și pentru un moment nu știa unde se află. Se pipăi de mai multe ori la cap și pe toată fața, privindu-și mâna să vadă dacă are sânge pe ea... Era transpirat și avea lacrimi în ochi. Nu știa: oare plânsese cu adevărat sau numai în vis? Își privi curios amprenta capului pe pernă. Toată perna era mototolită și udă de lacrimi și de transpirație. Da, plânsese deci... "Ce vis, domnule, ce vis! se mira el. Se spune că un vis nu durează decât numai câteva secunde. Eu parcă aș fi visat toată noaptea! Dar câte simboluri în el, câtă logică și ce claritate în tot ansamblul visului! O fi fost pentru că cerusem înainte un semn de la Dumnezeu? Și poate că deja mi l-a dat... Mai știi?"
Așa ceva nu mai visase într-adevăr niciodată. Și nici nu ar fi avut cum.

CAPITOLUL III

A doua zi, în timp ce Vernescu venea cu mașina de acasă spre uzină, îi telefonase la birou mama Zoicăi, lăsându-i vorbă să nu vină la București pentru logodnă vineri seara, ci vineri dimineața, că mai au ceva de aranjat până sâmbătă. Acestea toate i le spuse secretarei care imediat dădu zvonul în toată uzina că directorul se însoară cu fata unui secretar al Comitetului Executiv al PCR care îl va face în curând ministru. Vestea o aflaseră și salariații de la laboratorul fabricii, deci și Veronica. Acolo Mimi avea o prietenă pe care o informă cu tot ce auzise de la viitoarea soacră a directorului. Altfel secretara nici nu avea cum să se răzbune pe șeful ei care îi refuzase cu atâta răceală vizita.
Imediat ce sosi la birou, primul lucru întreprins de
director a fost întocmirea și înaintarea noii liste de viitori angajați care vor lucra la secția cea nouă a uzinei. (În mai puțin de o săptămână va primi răspunsul că lista a fost validată.) Măsura ca angajații să fie aprobați și de forurile imediat superioare era o inițiativă nouă, al cărei rost nu l-a înțeles bine nimeni de la "Abatajul Roșu". După selectarea angajaților, Vernescu rezolvă și celelalte urgențe, delegându-l pe Trandafir să conducă el ședința de raport.
Sună apoi laboratorul și ceru să vorbească cu Veronica. Aceasta revenise la serviciu, dar la telefon îi răspunse doamna Nicolescu, șefa laboratorului.
– Domnișoara Veronica mi-a spus ca să o scuzați, dar este foarte ocupată.
– Spuneți-i, doamnă Nicolescu, că trebuie să i se comunice ceva urgent... Important pentru dânsa.
După o mică pauză, doamna Nicolescu îl anunță pe director:
– A spus că vine imediat.
– Vă mulțumesc, sărut mâinile...
– Veronica la telefon. Ce s-a întâmplat?
– Sărut mâna, Veronica! Voiam să-ți spun că am citit toată noaptea din cartea pe care mi-ai dat-o dumneata și-am avut o revelație ciudată, uluitoare, aș zice... Poți veni aici să-ți povestesc mai pe larg?
– Nu! rosti ea cu hotărâre. V-am spus odată că nu. Niciodată!
– Atunci probabil că va trebui să vin din nou acasă la gazda dumitale.
– Doamne ferește! replică ea speriată. Nici asta să n-o faceți. Deja au început să-mi iasă vorbe. Dealtfel, astăzi am să plec definitiv la părinții mei de la țară. La ora două și jumătate serviciul meu încetează.
– Dar, Veronica, voiam numai să-ți spun că...
– Văd că dumneavoastră țineți cu orice preț să plec înainte de ora două. Știu ce vreți de la mine, dar așa ceva nu se va întâmpla niciodată, iar eu nu accept să stric viitorul și casa nimănui. Niciodată! Bună ziua! Și-i închise telefonul. Ultimele cuvinte le spuse aproape plângând.
La început Florin Vernescu se înfurie și vru să pornească glonț spre laborator. Se ridică să plece, dar mai apoi se răzgândi și puse din nou mâna pe receptor. Renunță. Furia i se transformă în disperare și disperarea în deznădejde explozivă. Se sculă de la masă și începu să se plimbe neliniștit prin birou în dreapta și-n stânga, ca un leu în cușcă. Simțea realmente că nu mai putea să lucreze. Trebuia să evadeze într-un fel; altminteri va înnebuni. Trebuia să plece cât mai urgent afară din uzina asta, să facă ceva să uite incidentul care i se părea penibil cum penibilă era toată istoria asta erotică. Avea nevoie să iasă neapărat undeva. Simțea că se sufocă. Reveni, cu o nouă idee la telefon, și formă un număr:
– Alo, procuratura? Sunt Florian Vernescu, directorul uzinei de utilaj miner din Orașul Nou. Cu tovarășul procuror șef Ciobanu aș dori să vorbesc. Da, bine. Aștept... Alo, Mitică? Bună, Mitică. Fii atent la mine aici, măi! Aș vrea să se rejudece de urgență procesul lui Emil Pop... Nu mă, nu cer mai mult. Nu intenționez să-l omorâm, săracul! Vreau, dimpotrivă, să spun că cei doi ani sunt foarte mulți... Are și el familie, copii. E bolnav... Ei, de atacat, m-a atacat în birou la mine, dar numai după ce i-am dat eu primul brânci. Și apoi el suferea cu nervii în urma unui traumatism cerebral. În plus era și cam cu capsa pusă. Văd că știi tot... De unde să previn eu asta? Nu, nu m-a apucat nici o milă, dar știu că totul depinde de tine. Aranjează tu pentru recurs, că ți l-aș putea scoate și eu prin București, însă mai durează și mă scutești de alte intervenții și angarale complicate. Bine că se poate... Dar cât mai repede cu putință... Lasă, că cererea de recurs i-o fac eu; știu ce motive să-i pun. Așa. Atunci, cam când va fi recursul? O, nu. E prea târziu. Mitică, săptămâna viitoare, da. Vineri e foarte bine, firește. Deci, vineri. Vorbește tu cu Păltineanu, șeful tribunalului... Nu rămâne trăznit, măi, cum o să rămână. Spui că asta l-am rugat eu... Bine, mulțumesc. Ministru? No, doar adjunct... Peste vreo trei săptămâni... Bine, bine; și ție la fel - la mai mare! Sărutări de mâini Tănțicăi și lui Puișor. Mulțumesc mult! Buun, bine. Să trăiești, toate cele bune și la revedere!
Pe la orele cinci după amiaza, Vernescu deja era în biroul unui colonel, directorul închisorii. Colonelul îi dădu un soldat ca ghid, să-l însoțească până la cariera de piatră, situată la cca. 25 km de oraș, secția specială "pavaje", unde lucrau deținuții. Cum ajunse, și-a parcat mașina lângă barăcile de scânduri ale șantierului. Soldatul cu ordinul de serviciu se duse la ofițerul de la poartă care îl pofti într-un fel de vorbitor din incinta barăcilor unde așteptă cam un sfert de oră. Pe ușă intră un om înalt și slab, tuns chilug, cu cătușe la mâini, în haine vărgate, însoțit de doi gardieni înarmați. Deținutul avea privirile cam speriate. Emil Pop era slab, alb și tras la față, aproape de nerecunoscut. Vernescu le făcu semn gardienilor să iasă. Rămaseră numai ei doi.
– Ce mi-ați făcut, domnule director! Iacă ce-am agiuns! Mi-s un om nenorocit și mi-or mânea oasele pe-aice, că-i mai rău ca la ocnă, dragă domnule. No, ș-apăi nici soția, nici copiii n-or putea să-și târâie zâlile făr de minie... Doi ani îs tare mulți, domnule dragă. O să murim cu tății, eu aice și dânșii acasă, cu jele. Că-i musai ca macar pruncii să ne trăiască. Ce mi-ați făcut... Și să știți că aice am fost bătut și de gardieni, și de securiști...
Se lăsă deodată pe vine la picioarele directorului și începu să plângă în hohote. Își ținea capul lucios ca o bilă între genunchi și se ștergea la ochi cu capela vărgată și plină de praf. Cătușele îi zornăiră. Mâinile îi erau crăpate, pline de sânge și bătătorite. Nu mai semăna nicicum cu omul furios care-i năvălise în birou. Era ca un rob umil, un biet animal schingiuit.
Vernescu se lăsă și el pe vine lângă deținut și îi puse prietenește o mână pe umărul drept.
– Ascultă, Emil baci. Știu că-i greu, dar uite... Eu am venit aici ca să te scot. Vinerea viitoare va fi procesul de recurs. Cererea ți-am făcut-o eu în numele dumitale. Doar s-o iscălești și mi-o lași tot la mine. Mai întâi citește-o...
Condamnatul o citi și mișcă deznădăjduit din cap.
– Vă rog să mă iertați, domnule director. Atunci cred c-am fos turbat, am fos nărod! Beusem și o țâră de pălincă numa să-mi fac așe un curaj. Vă rog, iertați-mă... D-apăi cum ăți putea să mă scoteți din carierele cestea ale pușcăriei? Că de inde ordin cu țidulă de liberare? Nu crez că s-o mai putea...
– Ba da, Emil baci. Pot orice. Pentru asta semnează aici. Cam greu cu fiarele astea la mână, dar uite că ai putut. Așa. Iar vinerea viitoare, după ce se rejudecă totul, vei fi slobod. Înțelegi? Ai să fii din nou acasă cu cei dragi. Nu-i mai bine? Să știi că și eu am fost vinovat atunci. Ai să primești o comutare de numai trei luni la locul de muncă, însă doar așa - de formă. Eu îți promit salariul întreg în tot acest răstimp; mă privește cum. Uite-aici, în sacoșa asta, ai un pachet cu mâncare, ceva friptură de pui, niște dulciuri, săpun de import, pastă de dinți, un serviciu de ras și alte mărunțișuri. O să le vezi. Ți-am pus și cinci pachete de Kent... Și iartă-mă și dumneata - că noi oamenii cu toții greșim.
Îl mângâie pe chelie, unde văzu semnul unei operații și-al unor cucuie mai recente. Îl ajută să se ridice. Emil baci vru să-i sărute mâinile, însă Vernescu se opuse. Îl luă repede de după gât și-și lipi obrazul de obrazul lui bărbos și înlăcrimat. Atunci inginerul se impresionă atât de puternic, că i se umeziră brusc ochii din care îi izvorâră dâre bogate de lacrimi pe obraz. Și lacrimile lui se amestecară cu ale condamnatului. Îl îmbrățișă pe acesta strâns, cu dragoste frățească. Ușa se deschise chiar atunci și ofițerul de serviciu îi găsi așa, îmbrățișați. Spuse că deținutul trebuie să meargă la masa de seară.
– Este fratele dumneavoastră? mai întrebă ofițerul curios.
Vernescu nu se aștepta la această întrebare-surpriză și rămase cu privirile ațintite în jos. Tăcu puțin. Apoi răspunse fără ezitare:
– Da, este fratele meu. Luați, vă rog, plicul acesta, de la colonelul Vărgaru, directorul închisorii. În el scrie să aveți grijă de fratele meu, punându-l la regim preferențial până vineri, când se va elibera. Tribunalul i-a comutat pedeapsa în trei luni la locul de muncă dintr-o uzină. Veți mai primi o înștiințare oficială.
Ofițerul desfăcu plicul și-l citi. Văzând că cetățeanul prezentabil de lângă el a venit însoțit și de un soldat cu peltițe albastre din paza închisorii, l-a întrebat pe Vernescu, plin de curiozitate:
– Nu vă supărați, dar dumneavoastră cine sunteți? Că-n ordin nu scrie.
– Întrebați-l pe colonelul Vărgaru, că el știe. Sunt inginerul Florian Vernescu, ministrul minelor.
Ofițerul și cei trei soldați din preajmă făcură dintr-o dată ochii mari. S-au zăpăcit pe loc, fiindcă nu mai văzură niciodată în viața lor un ministru atât de aproape, darmite să mai stea și de vorbă cu el.
– Gardă, drepți! Pentru onor, prezentați arm ! strigă sublocotenentul vădit impresionat, iar soldații, auzind comanda, luară dintr-o dată poziția de drepți. Pocniră toți patru din cizme și salutară:
– Să trăiți, toa șe ministru!
– Bine, să trăiți și voi, băieți, și aplicați tot ce scrie în ordinele venite de sus.
– Soldat, scoate-i imediat cătușele deținutului! ordonă sublocotenentul.
– nțeles, să trăiți!
Vernescu dădu mâna cu Emil baci care acum avea mâinile libere, îl îmbrățișă iarăși, și-i șopti ceva la ureche, apoi îl sărută. Emil baci i-a zâmbit fericit. Ministrul neinstalat al minelor făcu semn cu mâna spre militari, după care îl luă pe soldatul însoțitor în autoturism și porni dintr-o dată mașina cu roțile scrâșnind asurzitor.

CAPITOLUL IV

Logodna avu loc la Hotelul Athenee Palace din București, într-un fast exorbitant. Au fost invitate circa cincizeci de familii din înalta protipendadă nomenklaturistă care aduseră fel de fel de cadouri - majoritatea porțelanuri fine și bibelouri de import foarte scumpe. Cele mai scumpe au fost o tabachere de aur, pentru Florin, și o jachetă albă de hermină, pentru Zoica. În rest - multe, foarte multe flori: trandafiri, cale, frezii, garoafe, orhidee, buchete ikebana.
În mijlocul salonului cel mare de protocol, destinat recepțiilor diplomatice, era întinsă o masă lungă, cu lumânări albe, decorate frumos cu toate "antreurile" posibile pentru așa ocazie: platouri aranjate artistic pe care erau expuse tartine cu icre negre, icre de Manciuria, preparate de vânat - felii de salam de cerb, cârnăciori afumați de căprioară, friptură de iepure în sos de vin, felii subțiri de șuncă de urs, fazani împănați -, mai multe feluri de brânzeturi. Din loc în loc erau așezate tăvi largi cu purceluși de lapte cu mărul în gură, rumeniți la cuptor, saramură de pește prăjit, raci și crevete, scoici umplute și știuci în aspic. Mai târziu chelnerii vor aduce, pe zeci de tăvi, renumiții mici românești, cârnăciori de Pleșcoi, trei feluri de fripturi pentru fiecare - de pui, de miel, de porc - torturi ornate cu trandafiri și cu numele logodnicilor, înghețate aromate, alte zeci de feluri de prăjituri fine cu ciocolată, fructe locale și exotice - struguri, mere, pere, portocale, mandarine, ananas, banane, kiwi și mango, nuci de cocos tăiate felii - mă rog, tot ce se găsea mai bun în magazinele speciale pe care românul de rând dacă le-ar vedea ar leșina pe loc și nu i-ar mai aplauda în veci pe cei care se ghiftuiesc cu ele.
Chelnerii nu mai pridideau defilând cu platori pline de bunătăți rare, apetisante, și diverse băuturi fine, așteptate cu interes de mulți; țuică bătrână de Văleni, whisky, lichioruri extrafine, patru feluri de vinuri alese, șampanie franțuzească, coca-cola, pepsi-cola, sticle americane de gingir alle, sucuri de portocală, apă minerală etc. Platourile erau așezate pe mesele înconjurătoare de lângă pereți, urmând ca de acolo să fie preluate și plimbate prin fața invitaților atunci când se va da comanda. Protocolul transmis verbal tuturor mesenilor cerea ca nimeni să nu servească ceva până nu vin "marii invitați de onoare".
La ora nouă seara oaspeții sosiră aproape toți: majoritatea erau vârstnici ("gerontoscârția", după expresia inventată de Vernescu, lansată contra bătrânilor politicieni, căci el nu admitea ca toată putera politică dintr-un stat să fie preluată exclusiv de gerontocrați). La logodna lui cu Zoica au sosit cam toate familiile marilor demnitari, formate de obicei din perechea soț-soție.
Doar ici-colo câțiva tineri, odrasle ale celor dintâi. Toți bătrânii păreau distanți, reci, plini de importanța funcției lor, dar cu aere de oameni obosiți, storși de vlagă, nu prea comunicativi între ei. Toți afișau un triumfalism jenant. Colegi de facultate de-ai Zoicăi ori din partea lui Florin nu au fost invitați. "Așa e bine", a motivat tatăl fetei.
Florin purta un impecabil costum gri, cu papion negru-pipit, iar Zoica, intens fardată, prelucrată de două din cele mai renumite cosmeticiene din București, era strânsă bine într-un corset, mai-mai să se sufoce, trebuind să lase măcar aparențele unei talii. Ea a apărut îmbrăcată într-o rochie vaporoasă bleu-alburie. Pe cap purta o coroniță abia perceptibilă, cu floricele de asemenea bleu-alburii, cu câteva diamante strălucitoare. Nici îmbrăcămintea ce-o purta și nici machiajul artistic nu-i putură salva câtuși de puțin defectele fizice, căci era cam bondoacă și durdulie, având bărbia retrasă și o gușă tremurătoare care nu promitea să se resoarbă în viitor. Când râdea cu gura până la urechi, i se vedeau doi dinți frumoși de aur. Tinerii nu aveau naș și nașă, căci la ei nu se obișnuia, deși pentru cununia civilă s-a decis să existe așa-nți frumoși de aur. Tinerii nu aveau naș și nașă, căci la ei nu se obișnuia, deși pentru cununia civilă s-a decis să existe așa-nți frumoși de aur. Tinerii nu aveau naș și nașă, căci la ei nu se obișnuia, deși pentru cununia civilă s-a decis să existe așa-nți frumoși de aur. Tinerii nu aveau naș și nașă, căci la ei nu se obișnuia, deși pentru cununia civilă s-a decis să existe așa-nți frumoși de aur. Tinerii nu aveau naș și nașă, căci la ei nu se obișnuia, deși pentru cununia civilă s-a decis să existe așa-nți frumoși de aur. Tinerii nu aveau naș și nașă, căci la ei nu se obișnuia, deși pentru cununia civilă s-a decis săți frumoși deți frumoși de aur. Tinerii nu aveau naș și nașă, căci la ei nu se obișnuia, deși pentru cununia civilă s-a decis să existe așa-nți frumoși de aur. Tinerii nu aveau naș și nașă, căci la ei nu se obișnuia, deși pentru cununia civilă s-a decis să existe așa-n pași de urși. După o mică pauză, la orchestră se mai adăugă și o mică formație de muzică populară. În continuare, ambele grupuri de instrumentiști, reunindu-se, au cântat două doine și o hațegană, după care o au urmat o mulțime de cântece oltenești, interpretate alternativ de vreo șase soliști cunoscuți din programele radioteleviziunii române.
Nimeni nu se atingea de mâncare, deși multora li se lungiseră urechile de foame înghițind în sec. Li s-a explicat cauza acestui scurt post anticipativ: invitații erau în marea așteptare. Iar așteptarea li se lungea pe termeni nedefiniți. Toți își priveau ceasurile și din când în când spre ușile principale, doar-doar li s-or scurta mai repede chinurile gastro-intestinale. De aceea, cu tot fastul bine regizat, atmosfera devenise încărcată, rece, neprimitoare. Din cauza atmosferei tensionale, invitații se grupară pe bisericuțe familiale unde discuțiile erau de o banalitate inhibantă. Mai toți deveniră nervoși, dar nimeni nu cuteza să critice pe cineva ori să bârfească după cum simțeau o arzătoare nevoie. O teamă generală îi aducea la același numitor psihic. Muzica orchestrelor, oricât de frumoasă, nu ținea de foame. Ce ți-e și cu protocolul acesta! Cei mai flămânzi (și mai curajoși) ciuguleau pe furiș câte o tartină de pe mesele laterale, mestecând-o discret ca și când ar fi furat-o. Altora le sticleau ochii uitându-se la sticlele înfundat cu alcooluri apetisante ce se odihneau prin frapierele din spatele draperiilor, așteptând semnalul de start ca pe a opta minune a lumii. Ca să treacă timpul, s-a mai adus un microfon la care câțiva bărbați toastară în cuvinte stereotipe, lemnoase, "pentru fericirea tinerilor tovarăși", promițând cu toții să revină la toamnă la nuntă. "Aceasta, stimați tovarăși, este doar o repetiție generală pentru frumoasă nuntă ce va avea loc peste câteva luni, sperăm, tot în acest frumos locaș", zise unul dintre cuvântători cu o voce de Stentor, amplificată în maximum de decibeli de către coloanele de difuzoare existente jur-împrejur. Toastară cu paharele pline dar, cu câteva excepții, nu băură.
Punctul forte era așteptarea lor. Dar cei aleși întârziau să vină... Când nimeni nu credea că vor mai sosi, portarul cu fireturi de general, postat la ușă, a dat anunțul strigând:
– Atenție! Tovarășul președinte al Republicii Socialiste România, Nicolae Ceaușescu și tovarășa academician doctor inginer Elena Ceaușescu!
După câteva clipe de liniște mormântală ce se lăsară după acest anunț, tobele pârâiră semnalul identic cu al tobelor din arena circurilor care semnalizau anticipativ săritura mortală a acrobaților la trapez. Deodată sala izbucnește în urale puternice, răcnite cu atâta putere din toate
piepturile, încât Florin, luat prin surprindere, fiindcă tocmai discuta în șoaptă cu chelnerul șef în privința unei comenzi, la auzul uralelor percepute inițial ca niște vaiete, s-a speriat serios crezând că a explodat ceva. Toate asistența se ridică în picioare aplaudând, iar orchestra a intonat cu măreție acordurile Imnului de Stat al României. Apoi din nou urale și aplauze furtunoase și atât de îndelung perpetuate, încât ai fi jurat că lumea aceasta nu se va opri până nu le vor plesni la toți palmele. Treptat-treptat, aplauzele au început să se regrupeze în salve sacadate, iar vocile să se reunească și ele în scandarea standardizată și devenită un fel de al doilea nume de familie al președintelui:
– Ceaușescu - P.C.R.! Ceaușescu - P.C.R.! Ceaușescu - P.C.R... Uraaa!!...
Perechea prezidențială, președinte Nicolae Ceaușescu și soția sa, "academician, doctor inginer Elena Ceaușescu, savantă de renume mondial", încă de cum pășiră înăuntru, primiră flori cu buchete dinainte verificate și sigilate. Nu le ținură în mâini decât câteva clipe, după care le pasă în spate grupului de patru ofițeri și șase securiști în civil care intrară mai mult dandaratelea sondând suspicios în jur cu radarele ochilor, atenți la cea mai mică mișcare a mâinilor să nu mai facă vreunul și alte gesturi în afara aplauzelor.
Alte buchete impresionante de flori primiră de la Florin și Zoica aflați în fruntea gazdelor venite să-i întâmpine pe înalții oaspeți. Amândoi tinerii afișară cele mai deschise zâmbete posibile, numai că Florin, deși părea că zâmbește natural, zâmbea forțat de împrejurări, pentru că în fața celor doi se simțea ca un armăsar de curse înjugat la plug cu o malacă, adică pus alături cu o vițea de bivoliță.
Tovarășa doctor academician a fost prima care i-a sărutat pe tinerii logodnici. Pe Zoica a sărutat-o de mai multe ori, spunându-i:
– Te felicit, draga mea, și-ți doresc un viitor luminos lângă un așa frumos tovarăș de viață și alături de scumpii tăi părinți. Ține din partea noastră acest cadou care sunt sigură că o să-ți placă - și-i înmână o cutie roșie plușată. Zoica deschise imediat cutia în care se afla o masivă și splendidă broșă de aur bătută în rubine și ametiste naturale. Când o văzu, fata o mai sărută o dată pe donatoare. Iar din partea Zoiei noastre, care regretă că e cam bolnavă și nu poate veni ("Știu eu ce are", gândi Florin), luați acest cupon al ei cu care puteți ridica gratis orice marfă electronică vreți de la magazinul nostru special. Nu contează cât costă. Iar ție, dragă Florine, îți dăruim un cadou pentru bărbați...
Florin primi și el o cutiuță plușată în care, deschizând-o, găsi un frumos ceas de aur elvețian, cu brățară din același material, pe care și-l puse imediat la mână în locul celui vechi cam demodat. Îi mulțumi tovarășei doctor academician, sărutându-i încă o dată cu falsă deferență mâna dreaptă pe care prima doamnă a țării i-o întinse cu plăcere...
Președintele nu-i sărută, ci numai le strânse mâinile tovărășește, ținându-le o scurtă cuvântare proletarizantă, din care Florin reținu doar gesturile repetate cu mâna printre micile bâlbâieli și graseierile lui specifice:
– Dorhesc tinerilor căsătoriți din fața noastră ("Dar nu suntem căsătoriți, tovule!" îl contrazise Florin în gând), ca de-de altfel tutulor tovarășilor și pretinilor de față, mult noroc, sănătate, fericire, succes și spor la muncă încă din primele zile în viitoarea lor căsnicie! Vă f-felicit din inimă, dragi tovarăși, și nădăjduiesc că ne aflăm aici cu toții ca să ne punem în fundamentărili unei noi familii socialiste care să-să se situeze în fruntea popohului nostru prin ezemplul lor luminos, spre a ajuta la construirea societății socialiste multilateral dăzvoltate în scumpa noastră patrie, Republica Socialistă România!
Din nou aplauze furtunoase, din nou urale, din nou lozinci înflăcărate. Perechea prezidențială nu luă loc la nici o masă, ci toastă în picioare ciocnind paharele de șampanie cu tinerii logodnici. Atunci orchestra începu să cânte "Mulți ani trăiască!" acompaniată de glasurile și bătăile ritmate din palme ale tuturor. Florin era singurul care realiză că în toată această festivitate adevărații sărbătoriți nu erau câtuși de puțin ei, tinerii logodnici, ci ultimii sosiți. De aceea când orchestra și toată asistența cântau "Mulți ani trăiască!" nimeni nu-l privea pe el sau pe Zoica, ci numai pe ei. Atmosfera de aici nu numai că îl scârbea, ci începuse să-l indigneze profund și chiar să-l enerveze. "Ce-ar fi să mă fac că merg la toaletă, - gândi Florin - să ies binișor prin spate și apoi s-o iau frumos la sănătoasa, să-i las pe toți proști și cu gura căscată. Ar fi o nouă modalitate de a intra în istorie, dar gestul pare foarte riscant. Va trebui să caut ieșiri mult mai inteligente."
Din zvonuri, se cam știa că Zoica ar fi un fel de nepoată a "savantei de renume mondial". Așa îi spusese și mama Zoicăi lui Florin, însă tatăl fetei a mărturisit că gradul de rudenie este cu mult mai îndepărtat.
Momentele solemne trecură și ele repede. Familia Ceaușescu se arăta grăbită. Cei doi au strâns din nou mâinile logodnicilor și ale părinților Zoicăi, s-au apropiat cu pași alerți de ușa de la ieșirea principală de unde au mai făcut câteva semne cu mâna și se retraseră în aceleași salve obediente de aplauze, înconjurați de aceeași devotată și compactă gardă de oțel. Nu stătură poate nici zece minute.
După plecarea conducătorilor, orchestra populară începu să cânte "muzică de pahar". În dreptul microfonului apăru faimosul Gică Petrescu, preferatul părinților Zoicăi. Acesta începu melodia îndrăgită de toți românii la petrecere: "Ia mai bea un păhărel/ Ca să trezim nițel!/ Ia vedeți cum stați cu viinuuul,/ Că diseară-i facem pliinul..." Aplauzele pe care le-a primit solistul erau la fel de puternice ca și cele precedente, numai că păreau mult mai spontane și mai sincere.
În fine, servirea mesei s-a inaugurat oficial. Invitații s-au așezat cu toții. Peste o sută de chelneri, chelnerițe frumoase și picolo reapărură defilând ca într-un balet original pe mai multe uși odată și se aliniară de-a lungul meselor. Ei făceau toate serviciile posibile; aduceau farfurii pline, ridicându-le pe cele goale; umpleau fără osteneală paharele cu sucuri de citrice ori cu șampanie de Sauvignon, după cum era dorința mesenilor. Pe Zoica a chemat-o maică-sa puțin în dreptul unei oglinzi, ajutând-o să-și aranjeze broșa de aur abia primită, etalând-o peste jaboul rochiei de mătase bleu-ciel. Întorcându-se la locul rezervat lângă Florin, Zoica a făcut însă o boroboață de pomină când s-a împiedicat de un scaun și a căzut cu ambele mâini într-un tort uriaș, răsturnând și spărgând câteva pahare de cristal. Două rochii scumpe din apropierea sa au fost ușor victimizate cu pete de vin roșu. Zoica începu să plângă și plânsul o făcea mai urâtă de cum era. Imediat maică-sa și alte vecine de masă o luară pe fată și-o duseră la toaletă ca să o liniștească și s-o spele.
– Șșt! Nu-i nimic, cioburile aduc noroc! zise o voce veselă. ("Unde-i servitoarea voastră să te vadă? Aceea pe care-ai făcut-o idioată când ți-a spart cristalele de-acasă..." a întrebat-o Florin în gând, abținându-se cât putu să nu râdă cum râseră alți meseni care văzură totuși scena, chiar dacă erau aflați ceva mai la distanță.)
De abia acum se putea înfrupta fiecare ca lumea din toate bucatele de acolo, fără restricții și fără opreliști de protocol. Florin se simțea cu totul străin acestui mediu, mai stingher ca oricând. Privea cu dispreț la tot spectacolul din jurul lui și aproape că îi era greață să vadă cum toți înfulecau cu disperare, unii mârâind de plăcere și lingându-se pe mâini. Nimeni nu mai scotea un cuvânt. Toate gurile erau ocupate cu procesul masticației. Iar mâncare era destulă - zece stomacuri să fi avut pentru câte puteai alege de acolo. El îi analiza cu privirile pe toți și pe fiecare în parte și i se păru că se află într-o lume stranie de roboți politici, o lume artificializată prin toate gesturile și prin toate ideile ce le emitea. Atunci ar fi vrut ca bâlciul acela să se termine cât mai repede. Trăia o tensiune nervoasă deosebită, încercând pe rând: agasare, supărare, indispoziție, indignare. Și pe deasupra mai trebuia să zâmbească în dreapta și în stânga și să primească felicitările tuturor la fel de false ca și ei! Numai amintirea visului biblic din duminica precedentă îi mai dădea puteri să reziste. "Oare ce-o fi făcând Veronica acum, chiar în minuțelul acesta? se întreba Florin. De bună seamă, știe că serbăm logodna. Toată uzina știe. Sunt sigur că-i sunt la fel de indiferent cum i-am fost întotdeauna și că n-o interesează nimic din viața mea personală. De altfel mi-a și spus-o în față..." Viitorul său socru, cu flerul său de bun psiholog și parcă ghicindu-i starea sufletească a celui pe care și l-a ales ca ginere, îl rugă pe Florin să se ridice puțin de la masă. Îl luă de braț zâmbind și se îndepărtară amândoi într-un colț mai liniștit. Amândoi țineau paharele cu vin în mână. Cu tot disprețul ce-l avea pentru lumea grangurilor, Florin îl simpatiza sincer pe acest om. Avea ceva nobil în caracterul lui și dacă a ajuns cu comedia până aici, toate concesiile le-a făcut mai mult pentru el. Aproape că n-ar fi vrut să-l jignească pentru devoțiunea ce i-o purtase încă de când i-a fost profesor la facultate. I se părea un om bun, cu care se înțelegea. Acum tatăl Zoicăi duhnea puternic a vin, dar nu era decât ușor amețit. Privi temător în dreapta și-n stânga, apoi punându-și mâna-i protectoare peste gâtul băiatului, îi spuse în taină, conspirativ:
– Dragul meu băiețaș. Am impresia că nu te simți prea în largul tău aici... Nu-i așa? Să știi că sunt singurul care te înțeleg. Și-ți dau dreptate.
– Ba mă simt bine, minți Florin. Totu-i O.K.!
– Nu, nu, nu... Nu-mi spune mie. Văd eu bine cum te simți, chiar dacă am băut vreo două, trei pahare de țuică și de vin în plus, că mi-era sete. Dar cadoul pe care ți-l voi face eu valorează mai mult decât un ceas de aur și te va reconforta complet. Iată și vestea surpriză... Tovarășul care a plecat adineauri cu nevastă-sa după el, nu-l mai dorește nici în ruptul capului pe Ion Lăzărescu, ministrul minelor, fostul ambasador în Algeria. Motivul ar fi că n-a putut rezolva problema cu minerii din Valea Jiului care-s foarte turbulenți, deși a fost avertizat. Foarte curând Lăzărescu va fi destituit. El nici nu știe ce-l așteaptă. O să-l mute undeva în Dobrogea sau cine știe unde. Și acum vestea bună: tu vei fi numit nu ministru-adjunct al minelor, ci ministru plin! (Vernescu nu tresări deloc; rămase cu o figură impasibilă, de piatră.) Nu te bucuri? Parcă nu te prea încântă...
– Ba da, ba da, mă bucur...
– Ei, și pe lângă funcția de ministru, te-am recomandat prin intermediarii mei să fii cooptat și ca membru supleant în Comitetul Central. Vezi ce fac eu pentru tine? Chiar, nu te bucuri?
– Ba da, v-am spus că mă bucur mult!
– Știi ce înseamnă asta? Realizezi tu, băiatul meu, ce înseamnă ca un june-prim ca tine, trăznet de inteligent, la 34-35 de ani, să intre în turma asta bătrână de porci mistreți care se mușcă de coadă între ei? Numai uite-i cum ne privesc. Dar lasă-i, nu-i băga în seamă, că nu știu ei ce punem noi la cale. Și-acum ascultă mai departe... Fumurile monarhice ale bătrânului i s-au urcat prea mult la cap. Nu-i de glumit. Este aproape nebun. Un clown, un Ubu-roi, condus de nevastă-sa care n-are mai mult de patru clase elementare și alea făcute ca vai de ele... Eu îi cunosc mai bine. De fapt, toți de-aici îi cunoaștem, însă nimeni nu are curajul să-i iasă din cuvântul lui. Cel puțin aparent, pentru că nimeni este un fel de a spune. Suntem câțiva care... (Viitorul socru se opri aici, privind bănuitor în jur.) În sfârșit, amănunte îți dau altă dată... Alta este treaba - și-i urgentă: nu-l putem lăsa pe bătrânul să ducă țara de râpă! Ne-a compromis, nu-i așa? în fața lumii întregi prin atitudinea sa dictatorială. Merge dintr-o prostie într-alta... Dacă altă dată i-a păcălit pe occidentali cu un surogat de politică independentă, acum și i-a pus pe toți în cap. Iată de ce, într-un cerc restrâns - în curând ai să-i afli pe toți - am decis înlăturarea lui, fie și prin forță. Există un scenariu complet în acest sens, foarte judicios gândit și ar fi imposibil să dea greș. Avem asentimentul și sprijinul Moscovei în această privință. Iar în golul ce-l va lăsa el, te vom propulsa pe tine. Suntem mai aproape de victorie ca oricând... Înțelegi? Din complot fac parte eu și tovarășii (îi șopti la ureche)... Nu putem da lovitura dacă nu a fost pregătită în cele mai mici amănunte, fără nici cea mai mică eroare, pregătită strategic, logistic, până-n pânzele albe, mă-nțelegi? Cam doi-trei ani de-acum încolo durează această pregătire... Ea este în curs de desfășurare... Timp suficient ca tu să te consolidezi... Unii din jurul meu au fost marginalizați și trimiși la munca de jos. Din păcate, în afară de tine mai există un pretendent, fost personaj important în ce-ce-u-te-ce... Și el cu șanse destul de mari, astfel încât dacă tu ai renunța el va fi cu siguranță câștigătorul. Dar de ce să renunți? Deocamdată șansele cele mai mari le ai tu. Și te anunț că avem de partea noastră întreaga armată și chiar o parte a securității în care știu că activezi. Apropo de treaba asta: săptămâna viitoare vei primi gradul de maior. Vei avea o convocare în acest sens, dar să nu sufli de grade ori de complot nimănui, nici lui Zoica, nici lui nevastă-mea... Strict secret! Ar fi foarte periculos pentru amândoi... Se pare că elita securității aflată de partea bătrânului va rezista, căutând să-l apere. Dar nu-ți face probleme, căci va fi zdrobită. Așa că... pregătește-te, fiul meu, căci peste doi-trei ani, când vei intra tu în acest salon, se va cânta pentru tine Imnul de Stat... Tu ești făcut să intri în istorie ca primul președinte democrat al României, Florine, unul din cei mai frumoși președinți de pe planetă, menit să repare greșelile mari făcute de predecesori mici, bolnavi de cultul personalității. Și altul va fi prestigiul țării noastre atunci! Dacă România a putut fi condusă de Mihai I, un rege tânăr numai de 26 de ani, de ce n-ar putea fi ea condusă și de un președinte de 37 de ani! Nu? Ei, ce zici? Dar ascultă, băiatul meu, - și îi vârî sub nas palmele umflate și congestionate de aplaudat - sper să nu ne lași și tu să aplaudăm minute în șir, până ne vine rău...
– Niciodată! îl asigură Florin.
Răspunsul său avea două înțelesuri.

*
* *

A doua zi cei doi logodnici admirau frumoasa Vale a Prahovei de la geamul elicopterului care-i purta cu repeziciune peste vârfurile brazilor de la munte.
Când decolară din București, pilotul, un căpitan de aviație, a avut grijă și curajul să le spună:
– Priviți colo, în dreapta - cum se demolează o biserică, chiar în clipa asta...
Locul arăta precum centrul Hiroshimei după bombardamentul atomic.
Vernescu îl rugă să coboare puțin aparatul și să mai facă o tură de adio în jurul lăcașului condamnat la pieire, care mâine nu va mai fi, alături de multe altele. Chiar atunci văzură cum explozia dinamitelor culca turla bisericii într-un nor imens de praf, împreună cu toate zidurile ei. Scăpase biata bisericuță istorică, de-a lungul secolelor, de turci, de tătari, de nemți, de ruși, de cutremure, de incendii, de ambele războaie mondiale, dar nu și de dinamitele prezidențiale plasate cu iresponsabilitate sub picioarele sfinților care, pulverizați odată cu zidurile, s-au înălțat încet la cer sub forma unor nori de praf de culoarea aureolelor ce le pictaseră meșterii zugravi din veacurile trecute în jurul capetelor lor.
– Mare păcat se comite, tovarășe Vernescu. De fapt, așa moare istoria, așa trece gloria lumii! - vorba latinilor: sic transit gloria mundi - zise cu același curaj și celălalt ofițer care era copilot și radiotransmisionist.
– Ba o să vedeți dumneavoastră ce frumos o să fie atunci când se va termina proiectul noului centru administrativ și Casa Poporului, se amestecă și Zoica în vorbă. Uitați-o colo ce mândră se înalță... Așa mi-a spus și tata.
Neținând seama de pronosticul optimist al Zoicăi, Florin continuă dialogul cu piloții care gândeau cam la fel cu majoritatea celor din armata combatantă.
– Oricât de frumos ar fi el în viitor, monumentele istorice și cele de epocă n-ar trebui demolate niciodată. Asta e crimă și nebunie! Pentru centrul acela se putea alege și o altă zonă din Capitală, Zoico. Dar acum vorbim de geaba. Căci faptele au fost consumate și e prea târziu. Văd însă că sunteți niște oameni cu un înalt spirit de observație. Și pentru că tot mi-ați dat un citat în latinește, vreau să vă amintesc cuvintele consulului și cenzorului roman Cato cel Bătrân care spunea în orice ocazie: Carthaginam esse delendam - Cartagina trebuie dărâmată! Aici la noi cineva le-a schimbat cu Basilicam esse delendam - biserica trebuie dărâmată! - semn că istoria uneori se repetă...
Piloții râseră dând din cap aprobativ, dar Zoica înțelegea mai greu aluziile latinești.
Aterizară la Predeal, pe o poiană dintre brazi, lângă una din marile vile. După ce Zoica și Florin coborîră, piloții decolară imediat înapoindu-se la București. Mai înainte de a-și lua zborul, pilotul principal i-a strâns cu căldură mâna lui Florin, iar celălalt i-a făcut prietenește semn cu ochiul, ca dovadă că personalitatea și compania lui le-a plăcut.
Tinerii logodiți intrară în vilă. Zoica avea toate cheile prinse pe-un inel. De data aceasta nu mai părea deloc timidă, ci îl tutuia curajoasă pe Florin. Atârnându-se veselă și cu tandrețe de brațul lui, începuse să cânte lălăind, apoi îi spuse:
– În noaptea aceasta vom fi singuri în toată vila și vom dormi împreună! Vom fi fericiți, Florine, nu-i așa?
– Da... desigur... ("Da de unde!" era răspunsul real al celui întrebat.)
Florin ar fi vrut ca să admire puțin împrejurimile, dar Zoica spunea că le cunoaște pe toate bine, că aici nu-i mai frumos ca la Monte Carlo ori ca la Capri, în Italia, unde fusese cu părinții în concediul lor din vara trecută.
Ea îl ruga să rămână amândoi acasă, că are chef să stea de vorbă cu el în pat, cu luminile în semiobscuritate și să asculte muzică populară. Adusese niște casete stereo cu soliști vestiți din formația "Doina Oltului" în acest scop. Erau casetele preferate ale mamei ei. În schimb amândouă nu erau de acord cu gusturile bătrânului care prefera numai muzica franceză de cabaret și muzica lăutărească de la noi, "de pahar", în primul rând pe Romica Puceanu și pe Gică Petrescu.
– Când tata vine obosit seara târziu de la ședințe, - preciză Zoica - stă întins în fotoliu, în fața șemineului, citind "Scînteia" cu un pahar plin lângă el și ascultă pe preferații lui zicând că nu găsește o destindere mai bună decât asta. Așa stă el, săracul, până-i cade ziarul din mână și adoarme. Iar eu cu mama îl ajutăm să se ridice și să se schimbe, conducându-l până la pat. Tata muncește foarte mult la CC...
Și din muzica preferată a bătrânului se strecuraseră vreo două casete.
Florin nu avu încotro și, volens-nolens, trebui să asculte ore în șir muzica populară, acompaniată de vocea strident de falsă a Zoicăi, ce se ambiționa să-l ajute pe fiecare solist în parte să-și termine cu bine cântecul. Desigur, și lui îi plăcea mult muzica populară, dar acum, în locul acesta care i se părea străin și rece, nu avea chef de nimic.
Dacă voia ceva, era să nu se mai afle acolo, ci oriunde în altă parte unde s-ar fi aflat Veronica, fata care fugea cu atâta scârbă de el.
Așa stătură amândoi până la miezul nopții. Fata se tot strângea spre pieptul logodnicului ei care bătea mereu în retragere. Începu să se joace cu el, să-l gâdile și să-l muște ușor de urechi. Florin nu prea reacționa la nici una din aceste provocări. La un moment dat, ea se repezi, îl luă de gât și-l sărută aproape cu forța trântindu-se peste el. Băiatul constată că gura fetei exală un miros nesuferit, fetid, și mai-mai că era să leșine. Zoica tremura, îl descheia la toți nasturii și-l tot întreba ce are, până când a aflat că logodnicului îi este... rău. Și atunci ea începu să plângă în locul lui. După miezul nopții, Florin îi îndrugă o poveste tragică despre armata făcută la radiolocație - într-adevăr, la radare își făcuse stagiul militar - și ca operator radist principal a fost, din greșeală, puternic iradiat cu două câmpuri intense de radiație, simultane. Apoi viața de la căminul de orfani. Și de atunci, nu-i așa, are probleme serioase legate de fiziologie. Cu iradierile nu-i de glumit! Zoica, naivă, îl credea, se zbuciuma, se jeluia și plângea sincer pentru el, oferindu-se să-l ajute în fel și chip.
– De ce nu i-ai spus lui tata treaba asta, că el poate orice cu relațiile lui!
– Știi că ești bine? a sărit Florin. Asta mai lipsea! Cum era să-i spun așa ceva lui taică-tu? Că doar n-am mâncat ciuperci nebune! Și ce-oi fi vrând acuma, să mă omor din cauza impotenței?! N-o să mă nască taică-tu așa cum am fost eu odată! Sunt un om nenorocit, Zoico...
– Nu, dragul meu, nu! plânse biata fată. S-o găsi el vreun doctor la Elias și pentru probleme de-astea de sexologie, ca să-ți dea doctorii întăritoare. Că nu degeaba avem noi toate posibilitățile din lume... Suspinând și bocind mult în surdină, în cele din urmă, fata adormi cu gura căscată pe umărul lui și începu să sforăie. Florin îi săltă binișor capul și i-l culcă pe pernă. Pășind apoi pe vârfuri, ieși încet afară pe terasă, la aerul curat și ozonat de munte de unde privi siluetele negre ale brazilor din apropiere. Se spălă pe față și pe gură la un furtun de udat iarbă găsit acolo pe terasă, apoi închise robinetul. De sus se auzea bâzâitul unui avion militar de patrulă. Când sunetul dispăru, rămase o liniște aproape mormântală, punctată discret de țârâitul unor greieri de după colțul vilei și de lătrăturile cu ecou ale unor câini care se auzeau undeva departe în vale. Numai de două ori liniștea a fost tulburată de fluierăturile scurte ale patrulei securității care păzea vila lor și celelalte vile învecinate.
Florin coborî treptele terasei pășind în iarbă, unde se întinse cu mâinile sub cap și privi cu drag cerul. Nu era frig deloc. Un satelit artificial călătorea încet pe boltă, printre stele, la mare înălțime. Să fie oare stația americană cu ultimii astronauți? Sau cea sovietică lansată cu o săptămână în urmă cu doi cosmonauți la bord... Urmări satelitul până se pierdu spre vest. Pentru prima dată în existența lui simți că în infinitatea acestui cer există o descătușare și o chemare. Da, era o chemare caldă și imensă, a universului infinit față de care ambițiile personale și problemele noastre omenești par ridicole și insignifiante. Radiația cosmică, lumina stelelor îi turnară parcă o forță necunoscută în inima lui.
Pe firmament văzu o constelație frumoasă de stele - Aquila sau Vulturul, vizibilă în Europa numai vara - care, având ca vârf steaua Altair, formau împreună litera V, de la Veronica... Într-o carte citise că unele astre ar fi de sex masculin, iar altele de sex feminin și că universul s-ar afla într-o continuă mișcare tocmai datorită acestui lucru, că astrele se caută între ele, din cauză că iubirea le dinamizează... În cazul acesta, celebrul vers din "Divina Comedie" a lui Dante Alighieri - "L amor che muove il sole e l altre stelle" (it. "Iubirea care mișcă soarele și celelalte stele") - se pare că își are o justificare. Dacă stelele sunt mișcate de dragoste, cum n-ar fi el, o fărâmă infinitezimală din acest univers, mișcat de iubirea pentru Veronica!... Cu aceste gânduri adormi Florin în iarbă până simți că se făcu ziuă și că umezeala ierbi îi pătrunse până la piele. Spre ora patru dimineața, înfiorat de răcoarea ce se lăsase în jur, intră tiptil în vilă și găsi un pat în altă cameră unde își continuă somnul. Atunci o visă din nou pe Veronica. Se făcea că el o prinsese de mâini voind ca să o sărute, dar ea întoarse capul speriată, a țipat, și zmulgându-i-se din strânsoarea lui a rupt-o înspăimântată la fugă dispărând în ceață printr-o alee de brazi întunecoși... Ar fi visat-o poate mai mult, dar afară se auzi un trăznet puternic care-l trezi. Spre dimineață vremea se schimbase brusc. Din cauza norilor groși era aproape întuneric, deși la ora asta ar fi trebuit să fie totul scăldat în lumina soarelui. Ploua cu găleata, tuna și fulgera, iar vântul bătea cu tărie făcând ca cetina brazilor din fața vilei să șuiere sinistru. Visul l-a tulburat și mai mult și i-a accentuat dorul față de această Veronică, ființa pe care cu cât mai mult o îndrăgea și-l obseda, cu atât mai mult fugea de el. Florin duse cu durere mâna la piept, oftă și se ridică din așternut cu niște ușoare dureri în spate. Nu-și putu reține un geamăt înăbușit, nu din cauza durerilor ci din cauza visului. Când deschise mai bine ochii, lângă patul lui zări figura caricaturală a Zoicăi. Se frecă mai bine la ochi, dar Zoica nu dispărea. Avea părul zbârlit pe cap și îi zâmbea șăgalnic. "Dacă acuma este urâtă, peste câțiva ani o să fie mai ceva ca Muma Pădurii", gândi Vernescu. Ea îi adusese gustarea de dimineață: cacao cu lapte cald, șuncă de Praga și două ouă fierte. Servi numai laptele cu cacao. Fața Zoicăi arăta plânsă. Evident, logodnica îi era tare dezamăgită și nespus de supărată, dar Florin, cu toate că nu era mai bine dispus, avea cel puțin satisfacția că găsise cea mai ingenioasă soluție posibilă să scape de acest fel de mezalianță care mai de grabă l-ar fi doborât decât l-ar fi înălțat. Folosind acest subterfugiu inteligent, imposibil de a fi verificat în vreun fel, se putea retrage onorabil, fără vreun pericol, cu cele mai multe compătimiri și înțelegeri, dar cu cele mai puține blamări.
Amândoi se înapoiară cu trenul de la Predeal la București, plouați și nedormiți, cu două zile mai devreme decât planificaseră să stea.
Fostul actor amator își interpretase rolul fără nici o greșeală și de data aceasta.

CAPITOLUL V

Din "Jurnalul de pădure al lui Mihai":
"Toată săptămâna aceasta a plouat, încât a trebuit să stau mult în "Grota de aur" unde m-am delectat scriind, cioplind la zidul din spate și făcând băi termale... Nu se poate ca apa aceasta caldă și minunată de aici să nu aibă și niște proprietăți curative, deoarece totdeauna pe vreme ploioasă, înainte mă dureau serios genunchii - probabil un pui de reumatism. De când mă îmbăiez zilnic (apropo, știați că substantivul "băiat" nu are etimologie necunoscută, ci vine de la verbul "a îmbăia"?), de când fac aceste băi calde, văd că nu mai am absolut nimic. Uneori adorm în apă, atât este de bine... Țin capul pe un burete de plastic aranjat la rândul lui pe un pietroi. Un fizioterapist francez spunea că un somn de o singură oră în cada de baie cu apă caldă echivalează cu patru ore de somn normale. De aceea, când și când îi verific metoda și se pare că nu exagerează. Mă simt într-adevăr foarte odihnit. Mai ales după ce obosesc cioplind la galeria de intrare dincolo. Când, la început, am văzut crăpătura din fundul peșterii mele, am crezut că din câteva bușituri voi sparge zidul și că voi pătrunde acolo ca într-o lume de basme ori ca în peștera plină de comori a lui Ali Baba. Acum îmi dau seama că m-am înșelat: zidul nu este câtuși de puțin subțire. Încă îmi închipui că el trebuie să despartă două lumi diferite, dar cred că are vreo doi metri grosime. În orice caz, un metru și jumătate tot l-am excavat. N-ar mai fi mult. Din fericire, stânca în zona în care cioplesc eu nu-i prea dură: în alte părți roca, pare-se, are alte consistențe, dar aici este o rocă de tip calcaros, moale și friabilă, însă eu nu am uneltele de lucru potrivite, decât, cum spuneam, o daltă banală și-un ciocan.
Am descoperit o metodă rapidă de spargere a rocii - metoda tăierii în triunghiuri echilaterale... Asociația cu triunghiul am făcut-o spontan, când mi-am amintit că deasupra ușii de la biserica ortodoxă a lui tata era pictat un triunghi echilateral cu raze împrejur, care avea desenat înăuntru un ochi - ochiul lui Dumnezeu care vede tot, spunea taică-meu, cele trei laturi ale triunghiului simbolizând Sfânta Treime. Ei bine, de când aplic metoda tăierii în triunghiuri ceva mai mari decât palmele mele - tai, rup; tai, rup! - săpătura merge cu mult mai repede. Decupez așa straturile în linie, de sus în jos. De câteva ori mici țăndări scânteind mi-au ciupit obrazul, iar o dată ochiul pe care apucasem repede să-l închid. Totuși n-am să mă las, fiindcă sunt curios foarte a vedea odată "lumea de dincolo", cum o numesc eu în glumă.
Afară plouă trist. Sufletul meu este și el plouat. Spleen - ar zice englezii; "melancolie blegoasă" - zic eu. Afară este rece și toată pădurea mi se pare întunecoasă, posomorâtă, pustie. Nu mai cântă nici o pasăre. Am momente când îmi vine să plec, să mă întorc în lume - într-atât sunt de indispus. Deși este vară, "plouă placid", după expresia poetului Topârceanu, plouă mocănește ca toamna... "Dacă continuă, mă sinucid", zice Topârceanu. Eu n-o să mă sinucid. Știu că după ploaia asta vor ieși multe ciuperci. Prăjite pe jar, îmi plac la nebunie și mie și lui Mugurel. El a început să le mănânce și crude. Pâinea pădurii (Russula lepida) sau pâinișoara - o ciupercă plăcută la gust - o mănânc și eu crudă. Consumăm foarte mult pește - baza noastră alimentară. Balta din pădure este plină cu un fel de somn pitic și cu o specie de caras. Pești cam osoși, dar foarte gustoși. Acum am intrat deja în rezerve: conserve și pesmeți. Acestea erau pentru iarnă. Desert - fructe de pădure și miere. Suntem sănătoși tun - eu și Mugurel, care acum când scriu doarme covrig la picioarele mele. Astăzi mi-am tăiat barba și mustățile pe care un timp le lăsasem să crească în voie. Observ că Mugurel parcă m-ar plăcea mai mult așa.
Săptămâna trecută a fost faină. Am regăsit cascada cea mică - nu are nici 3 m înălțime - pe care o descoperisem anul trecut într-o drumeție, dar îi pierdusem poziția. Acum am schițat un fel de hartă cu topografia locurilor, ajutându-mă cu ea în asemenea cazuri. Am notat locul ei pe schița mea. Cam o oră de mers de aici. De fapt este un râuleț ce se prăbușește într-o mică șoavă. Eram atât de încălzit de mers, că m-am băgat gol sub pelicula cristalină care mă îmbrăca într-o haină lichidă diamantină. Aș fi stat acolo o veșnicie, ca Euthanasius, bătrânul sculptor sihastru descris de Eminescu în nuvela sa "Cezara". Acesta trăise și el singur în "Insula lui Euthanasius", găsită de tânărul său nepot Ieronim cu iubita sa Cezara, viitorii moștenitori ai frumoasei insule. Euthanasius îi lăsase lui Ieronim o foaie scrisă în care arăta că își va căuta moartea stând sub torentul curgător al cascadei unui pârâu care să-l dizolve și să-l unească cu întregul naturii, ferindu-l de putreziciune. Este o influență a filosofiei budiste exercitată asupra tânărului Eminescu în urma traducerilor sanscrite citite de el în limba germană.
Un fel de Euthanasius sunt și eu, dar nu din alte veacuri ci din finalul secolului al douăzecilea. De fapt, ideea de a mă retrage în pustnicie, în bună parte, o datorez acestui erou eminescian, însă scopurile mele sunt cu mult mai evoluate, mai precise și mai diverse decât ale lui Euthanasius. El căuta o liniște interioară de esență egoistă, eu - descoperirea adevărului etern folositor tuturora. El îl căuta într-o insulă, iar eu îl caut într-o pădure, analizând glasul naturii. Și, într-adevăr, acest glas aici, în aceste locuri pustii, îmi vorbește cu claritate... În vacarmul unui oraș nu l-aș fi putut percepe. Prin logica mea de naturalist, am început să-l descifrez oarecum, dar încă neclar. Totuși, din ce în ce mai mult, pierd încrederea în teoria evoluționistă, nu că nu ar fi în aparență logică. Se întâmplă însă ceva ciudat cu această teorie: ea pare logică la suprafață, dar mă îngrijorează și indignează cât este de ilogică în profunzime. Ernst Haeckel, unul din autorii legii biogenetice fundamentale, în lucrarea sa "Antropologia sau istoria dezvoltării omului", lansează, în 1866, celebra-i expresie: "ontogenia repetă filogenia" și nu numai că o repetă dar o și condiționează. Aceasta era, după opinia lui, "legea biogenetică fundamentală". Prin ea voia să spună că istoria creșterii și dezvoltării unui organism (ontogeneza sau ontogenia) recapitulează dezvoltarea evolutivă a oricărei specii animale sau vegetale (filogeneza sau filogenia), concluzie bazată în special pe studiul fosilelor, al dezvoltărilor embrionare și al cronologiei apariției diverselor viețuitoare ce-ar explica strămoșii speciilor și legăturile de rudenie dintre specii.
Haeckel a luptat cu pasiune contra religiei, motiv pentru care Engels îl lăuda foarte mult. Dar cred că neamțul, adept al darwinismului, se înșela sau a fost înșelat de aspectul fosilelor care-l pasionau și care l-au dus la sofismele din cartea sa "Antropologia, sau istoria dezvoltării omului", publicată de el în 1874. Am să încerc să fiu ceva mai explicit. Și ca să mă înțelegeți mai bine, iată - vă ofer acest exemplu din cinematografie, mai exact, din filmele de desene animate americane. (Vedeți, nu-mi iau exemplul din filmele artistice excesiv de erotizate din această stufoasă cinematografie, unde toate eroinele sunt în primul rând ele cele care fac curte bărbaților, ele cele care îi sărută primele, ele care le cad în genunchi, iar bărbații stau săracii pasivi, adulați ca niște idoli rari, după ce mai înainte nu făcuseră altceva decât să-și rezolve între ei niște conflicte aci cu pumnii, aci cu pistoalele sau cu ambele metode odată. Desigur o optică falsă, stereotipă, excesiv de exagerată, nereflectând realitățile societății americane.)
Eu voi vorbi de felul cum marele creator de desene animate pentru copii, Walt Disney, își lucra filmele sale, creând eroi de neuitat ca Mickey Mouse, Pluto, Donald Duck, Pinocchio ș.c.l. (În paranteză fie spus, W. Disney este socotit pe nedrept inventatorul filmelor de desene animate. În realitate ele au fost inventate de francezul Emile Cohl care, neavând mijloacele necesare pentru a-și pune în practică invenția, și-a vândut brevetul Hollywoodului.)
După cum se știe, într-o singură secundă trec prin fața ochilor noștri 24 de imagini ce vor trebui desenate toate. Pe timpul lui nu se foloseau computerele în elaborarea filmelor animate, ca astăzi. Disney n-ar fi putut desena singur atâtea zeci de mii de cadre. El proceda în felul următor: mai întâi își scria un scenariu, apoi îl împărțea în scene. După aceea, el cu mâna lui desena scenele de bază, fundamentale, mai exact, începutul și sfârșitul scenei. În continuare, folosea mai multe echipe de desenatori care făceau legătura, umplând golul cu desenele lui Disney în mișcare, fiecare modificat puțin în comparație cu precedentul. De multe ori folosea și câte două echipe care completau cu desene scenele lipsă necesare, iar Disney alegea cadrele echipei care "umplea" în modul cel mai inspirat spațiul dintre punctul de plecare și cel de sosire al personajului propus de el. Dar în acest caz fiecare echipă lucra după concepțiile elaborate de regizorul Disney. Celelalte cadre nu au fost făcute de mâna lui, ci adăugate ad-libitum, după imaginația echipelor. Această imaginație diferea de la o echipă la alta, iar dacă înmulțesc echipele de desenatori, se înmulțesc, firește, și variantele desenate. Ele pot fi înmulțite la infinit, pe principiul unității în diversitate.
Tot așa văd că s-a întâmplat și cu teoria evoluționistă. Aici, într-un loc, s-a găsit un schelet de maimuță de o specie dispărută, aici, în alt loc, un schelet de altă specie dispărută, iar acolo un schelet de om... Imediat au venit evoluționiștii cu idei similare domnului Haeckel care, exact ca echipele de desenatori ale lui Disney, au umplut cu un gen de "desene animate" acel "gol" dintre cele două-trei specii total diferite, încercând să sudeze plumbul cu aurul și astfel ontogenia bulversează filogenia, neavând în comun nimic una cu alta decât himerele haekeliene... Totdeauna fantezia evoluționiștilor au legat cei doi poli opuși printr-o punte falsă, dar ea este șubredă și cu mult sub nivelul artistic al desenatorilor din echipele lui Walt Disney, care cel puțin n-au avut niciodată pretenția să fie numiți savanți.
În ultima vreme mi s-au înmulțit mult numărul "de ce"-urilor din capul meu. Dar mergând înainte pe linia explicațiilor oferite de logica evoluționistă nu se întrevede nicicum posibilitatea unui răspuns care să se apropie cât de cât de adevăr. Iată, în acest sens, câteva exemple elocvente:
Se știe că fluturele numit "cap de mort" (Acherontia atropos, L.), singurul fluture care scoate un sunet, este un mare amator de miere și rareori acest fluture melofil este găsit ucis de albine în stup. El intră cam pe la amurg în urdiniș și mănâncă miere până se umflă, după care pleacă liniștit trecând prin șirul albinelor de pază care nu numai că nu-l atacă, dar îi fac și loc să iasă mai repede. Orice altă ființă care ar pătrunde în stup ar fi condamnată la o moarte sigură pățind ca șoricelul descris în fabula lui Tudor Arghezi care, odată înțepat de mii de ace, a fost apoi învelit cu ceară și propolis să nu putrezească. Și de ce nu atacă albinele fluturele? Deoarece dânsul dispune de o excelentă armă de diversiune, păcălind în modul cel mai ironic pe vigilentele fabricante de miere... Cum? Deoarece fluturele "cap de mort" imită perfect zumzetul mătcii tinere, sunet care exercită un efect "magic" hipnotizator asupra prostuțelor de albine care cred că trece regina lor... Ingenios? Foarte ingenios! Va trebui însă ca să vă spun că acest impostor amator de miere se naște cu un asemenea talent de falsificator impecabil și că el nu trăiește niciodată alături de regina albinelor ca să-i poată fura "melodia", ceea ce înseamnă că secretul melodiei, "parola", i-a fost dată de cineva. Ei, bine, cine i-a putut-o da? A fost doar așa o... simplă întâmplare? Cel care ar putea crede așa ceva, iertați-mă, dar este chiar nebun! Cine i-a implantat totuși melodia - natura? Păi natura este ceva în genul unor conglomerări de peisaje, biotopuri, genuri, specii, legi etc., etc. Cumva Dumnezeu? Păi Dumnezeu zicem că nu există! Și atunci? Tăcere... Silentium... N-ați înțeles? Nici eu. Dar hai să mergem mai departe...
Aș vrea să continui cu un exemplu observat de mine chiar aici, în pădure: zile întregi am urmărit, precum entomologul francez Jean Henri Fabre, mușuroaie de furnici. Se pare că societatea furnicilor trăiește pe principii sclavagiste, oștirea furnicilor făcând invazii masive în mușuroaiele vecine pentru procurarea de sclavi. Am văzut cum furnicile luate ca sclave erau puse să poarte pe stăpânii învingători în spate, în căutarea de noi sedii pentru colonie. Despre minunea asta mai citisem și înainte câte ceva și, să fiu sincer, nu prea o credeam. Dar săptămâna trecută am văzut cu ochii mei că furnicile "știu" să întrețină "vaci cu lapte", să le crească în "cirezi" și să le "pască". Ele mai știu să practice horticultura, "cultivând" ciuperci și legume. Speciile de furnici care nu-și pot fabrica singure glucoza recurg la ajutorul unor pureci de plante (afide) care extrag glucoza din rădăcinile și tulpinile plantelor și secretă zaharuri cu care se hrănesc furnicile. Îngrijirea afidelor am observat că revine lucrătoarelor sclave. Acestea duc afidele "la păscut" pe rădăcini și tulpini, le apără de dușmani, le protejează de frig și ploi, aducându-le cu gura pe vrme caldă la suprafață, iar în nopțile răcoroase adăpostindu-le în cuib. Stricând o mică parte din mușuroi, am văzut (citisem, dar mi se părea inadmisibil) că furnicile sunt capabile să-și cultive ciuperci în galeriile lor subterane, însămânțându-le în pământul pregătit special din gunoi de frunze. Hifele cultivate au la vârf un fel de măciulii care sunt păscute de furnici. Ciupercăria este îngrijită de lucrătoare care le curăță de mucegaiuri. Când se mută colonia, sporii ciupercilor sunt și ei cărați în noua colonie. Un alt mod de a face rezerve de hrană, am constatat că îl constituie colecționarea de semințe pe care le depozitează în cuib. Când semințele se umezesc, ele sunt scoase imediat la uscat, iar dacă germinează, furnicile le rup colțurile oprindu-le creșterea! Na, poftim: curată agricultură, sau mai bine zis - microagricultură! În acest caz, mai îndrăznește cineva să mă întrebe de ce mi se pare ciudat să constat că furnicile "cunoșteau" biologia ciupercilor înaintea omului? Cultivarea ciupercilor (fungicultura) constituie în sine un act asemănător cu inteligența, dacă nu chiar inteligență, act pe care omul l-a învățat mult mai târziu. Furnicile însă îl reproduc printr-un stereotip genetic. Cine însă le-a implementat acest stereotip genetic? Mi se pare mai mult decât o nesăbuire să implic în acest act atât de elaborat simpla selecție naturală darwiniano-haeckeliană sau să reclam intervenția hazardului... Cine le-a învățat pe furnici? Natura oarbă? Hm! Dumnezeu? Iarăși tăcere...
Să vă mai servesc o poveste de genul acesta, deși vă jur că nu este poveste ci un fapt științific pur adevărat. Nu demult, într-o scorbură din pădure, am descoperit viespile din familia Sphegidae care-și paralizează victimele într-un chip original. Omizi, muște, păianjeni, albine - toate aceste insecte, odată prinse, sunt înțepate de viespi exact în centrii nervoși! Nu există eroare de nici măcar un sfert de micron! Și aici aș vrea să fac o precizare de amănunt, nu lipsită de importanță. Ca poziționare, ca topică, centrul nervos al unui păianjen diferă destul de mult de cel al unei albine, de pildă, iar cel al unui fluture se află în alt loc decât al unei omizi. Dar cu viespile mele nu te joci: ele știu la perfecție lecția de topografie anatomică, și pe fiecare victimă o percutează exact acolo unde trebuie, ca într-un fel de acupunctură aplicată pe insecte ("insectoacupunctură")... Prin această înțepătură veninoasă, perfect de bine amplasată, prăzile rămân vii și nemișcate mult și bine; ele nu se strică și pot fi consumate oricând proaspete. Dacă stau să mă gândesc, noi oamenii am învățat secretul anesteziei foarte târziu, în laboratoare, spinalizând broaștele care trebuiau să rămână vii și nemișcate în procesul diferitelor experimentări. (Multe mai avem de învățat de la natură! Dar studiind-o, am creat o nouă știință, bionica, ea nefiind altceva decât o ramură a ciberneticii care își propune să introducă principiile de funcționare ale sistemelor vii, în primul rând ale creierului, în electronică.) Să revin însă la ce se întâmplă cu insectele anesteziate de viespile cercetate de mine... În această stare paralizantă insectele sunt transportate vii până la cuib. Folosindu-mi lupa, iată ce-am văzut: viespea-matcă vine binișor și depune câte un oușor (mai rar două-trei) pe corpul fiecărui captiv adormit. Și acum atenție: când larva se dezvoltă din ou, ea va începe să se alimenteze mai întâi (!) cu părțile care nu provoacă moartea victimei, cum ar fi piciorușele, ultimul inel abdominal ș.a. Deci până și scârbele astea mici de larve știu lecția! Mai ziceți ceva... În acest fel progenitura viespii va avea asigurată în permanență o hrană proaspătă, cu toate albuminele, proteinele, grăsimile și vitaminele nealterate. Vedeți? Omul n-a reușit încă să inventeze o "conservă vie". Și este om! Din nou vă bombardez cu întrebarea mea: cine? cine? cine a programat viespea să știe fără greș a înțepa victima spre a o conserva vie? Natura? Dumnezeu? Aceeași tăcere...
Dar nici viespea comună nu-i mai proastă. O măiestrie "științifică", poate chiar mai înaltă, am văzut că o folosește și ea atunci când atacă păianjenii otrăvitori. Într-un fel, ea riscă chiar mai mult, deoarece se poate întâmpla ca și ea să cadă victimă în timpul vânării acestui păianjen. Depinde care-i mai iute. Am asistat la o asemenea luptă, dar văzând că viespea prinsă în plasa păianjenului pierde orice șansă de a birui, am intervenit și am salvat-o. Cum am eliberat-o din plasa lipicioasă, ea s-a repezit la păianjenul care venea dinspre scoarța copacului și, pentru a-l face inofensiv, l-a răsturnat mai întâi pe spate și apoi l-a înțepat în ganglionul nervos prin care sunt comandați palpii cu otravă, făcând imposibilă transmiterea nervoasă a comenzilor de injectare a veninului arahnidei. Apoi cu a doua înțepătură aplicată pe cap i-a provocat paralizia generală a păianjenului, după care, leșinat cum era, l-a smuls de pe scoarța copacului, l-a luat între cele șase piciorușe și s-a dus cu el în zbor spre cuib. Am încercat s-o urmăresc în continuare, însă am pierdut-o din ochi.
O abilitate similară demonstrează și cârtița europeană (Talpa europaea) care își face depozitele de râme vii obligându-le să nu fugă după ce au fost prinse, prin paralizia ce le-o provoacă. Metoda ei de a paraliza victima este alta. Cârtița își mușcă victima distrugând inelele 3-4 în care sunt situați ganglionii cerebroizi. Din nou mă întreb și eu cum... Că doar n-o zice cârtița în gândul ei: hai să vedem în ce inel s-o afla centrala nervoasă a râmei! Desigur, "savanții" încăpățânați vor argumenta cu aceeași apă de ploaie cam așa: păi, câteva sute de mii de generații de cârtițe au tot mușcat din inelul unu..., apoi din inelul doi..., apoi din trei - și de geaba! După câteva mii de ani, noi generații de cârtițe, mai evoluate, au descoperit în sfârșit că de fapt numai inelele trei și patru erau vulnerabile și când au învățat acest lucru l-au transmis genetic tuturor descendenților... Hai să fim serioși! Dacă există cumva asemenea naturaliști, îmi permit să le spun: domnilor, cea mai proastă cârtiță are un instinct de orientare de o mie de ori mai exact decât cel mai bun dintre voi, deși toate cârtițele sunt oarbe, având ochii lipiți, și nu știu să numere inelele râmelor spre a descoperi care-i inelul trei și care-i patru, ca să-și paralizeze victimele mușcându-le exact de centrii nervoși! Și nici nu mușcă aiurea numeroase inele la rând până ajung la cei cu ganglionii senzitivi, (căci râma ar muri, iar cârtița o preferă vie), ci distruge centrala de comandă aflată exact în inelele trei și patru! Sunt din ce în ce mai convins că natura nu ar putea realiza singură așa performanțe uluitoare, nici în zece veșnicii!
În sfârșit, aș vrea să vă consemnez în relatarea mea de astăzi și un alt caz care nu are nimic comun cu științele naturii. Acum un an a venit la biserică la tata un cetățean mai în vârstă care i-a spus următoarea întâmplare trăită de el în cel de-al doilea război mondial, pe frontul rusesc. Eram de față când a povestit-o... El i-a spus lui tata că de mic copil a fost educat ca un bun creștin, devenind un bărbat foarte credincios, cu frica lui Dumnezeu, și că atunci când a plecat pe front era decis să nu ucidă nici un om. Dar s-a întâmplat ca românii să fie aruncați într-o luptă crâncenă corp la corp cu sovieticii, într-un atac la baionetă, în care existau numai două alternative: să ucizi ori să fii ucis. Tertium non datur! "Mai bine mă las eu omorât decât sa bag baioneta în pieptul inamicului", și-a zis el și a început să se roage cu lacrimi fierbinți ca moartea să-i fie rapidă și fără chinuri. Atacul a început pe un câmp al morții în mijlocul unui vacarm de nedescris. Era un ocean de urlete sălbatice, de amenințări crunte și de jalnică durere; erau urletele cumplite al morții. Pe jos sute și sute de cadavre și alte sute de răniți călcați în picioare care strigau cu disperare după ajutor. În infernul acela de foc și sânge românul nostru alerga cu pușca înainte rugându-se cu glas fierbinte lui Dumnezeu și așteptând ca din puzderia de inamici să apară din fața lui unul din militarii adverși care să-i dea lovitura de grație. Și într-adevăr, l-a văzut. Altul alerga cu baioneta întinsă spre el și când a ajuns în fața lui a întors arma cu țeava în jos spre pământ, a deschis brațele largi și a strigat în rusește: "Slava Iisusa Hrista!" Amândoi inamicii s-au îmbrățișat în vacarmul luptei și au rămas așa, ceilalți crezând că se luptă corp la corp. La sfârșitul bătăliei amândoi stăteau îngenunchiați și plângeau rugându-se lui Dumnezeu și mulțumindu-I pentru minunea făcută. Întrebarea mea este: cum s-a întâmplat ca din miile acelea de soldați încleștați într-o bătălie pe viață și pe moarte să ajungă față în față exact doi oameni credincioși care să se roage împreună? Cum și cine a aranjat o asemenea întâlnire impresionantă, unică în felul ei, o asemenea coincidență aproape imposibilă în condițiile de acolo?
Extrapolând, tot mai mult înclin să admit că alta ar fi cauza unor întâmplări de felul celor de mai sus; și despre acest cuvânt magic (cuvântul alta) tare mi-e teamă să zic că este chiar acea forță ciudată, necunoscută mie, pe care eu încă nu o înțeleg bine, și căreia tata îi zice simplu, fără să-și mai bată capul cărturărește ca mine - D u m n e z e u... Oricum, mă simt obligat să fac o introspecție mai profundă în această neclară minții mele noțiune pe care totuși am început să o intuiesc întrucâtva mai deslușit, nicidecum s-o pricep pe deplin. Acest îndemn de a cerceta și din alte unghiuri lucrurile și fenomenele din jurul meu l-am căpătat în urma observațiilor mele îndelungate și directe, în urma sutelor de întrebări care mi-au frământat și încă îmi mai frământă mintea.
Da, pentru naturalistul curios și pretențios care sunt eu, natura din jur mi-a vorbit și îmi vorbește continuu printr-un limbaj special pe care am început să-l înțeleg. V-am oferit câteva din constatările și opiniile mele; vă voi mai oferi și altele. Vă pot garanta că de când m-am retras în această pădure, mi s-au mai deschis ochii, am învățat mai multe. În subtilitățile complexe ale naturii, categoric invizibile profanilor, sunt pe urmele descifrării unui alfabet secret, exoteric; am început să întrevăd niște amprente - aceleași peste tot - care pe mulți i-ar face să admită că, probabil, natura gândește. Eu am dedus altceva: natura este oarbă, ea nu poate gândi. Ea mi se pare mai de grabă aidoma unei marionete de cârpă, foarte divers colorată, dar animată de o mână invizibilă care o face să apară atât de vie și de calculată încât să dea impresia că acționează inteligent. Bănuielile încep să mi se confirme și am ajuns să cred din ce în ce mai mult că amprentele întrevăzute de mine în natură sunt niște amprente divine.
Voi mai căuta totuși unele confirmări în plus...

CAPITOLUL VI

Dacă Dorina, soția scriitorului Codrin Elizeanu, era îngrijorată de faptul că soțul ei își pierdea ore întregi, cu droaia de copii după el, stând pe câmp de vorbă cu liliputanii extratereștri, acest lucru amuza în mod deosebit pe fetițele lui mici, Codrina și Ozana, care, de la o zi la alta, așteptau ca tatăl lor să le aducă acasă în buzunar cel puțin un piticuț drăgălaș, care știe să spună povești, vorbind de toate, deși atunci când au fost duse de mămica lor acolo, nu au văzut nici un pitic.
– Mamă, a venit un nene la poartă, spuse una din fetițe.
– Cine-i?
– Nu știu, nu-l cunosc, răspunse copilul.
– Bine, spune-i că vin imediat.
Dorina se duse spre poartă unde văzu pe un cetățean în vârstă.
– A, domnul Rădulescu... Bună seara și bine ați venit! Poftiți, poftiți înăuntru...
– Sărut mâna, aș vrea să vorbesc numai două cuvinte cu domnul Elizeanu, încercă bătrânul.
– Îmi pare rău, dar nu-i acasă. Toată ziua a scris, iar de vreo oră este plecat la prietenul său, inginerul Parianu. Dacă vreți, mergeți, că-l găsiți acolo. Dânsul stă foarte aproape, pe strada vecină.
– Nu, lăsați. Mai trec eu și altă dată. Sărut mâna.
– La revedere și poftiți când doriți dumneavoastră.
Domnul de la poartă a plecat, iar Dorina, puțin cam supărată că soțul nu i se mai întoarce, dădu o fugă până la inginer acasă. Acesta însă ridică din umeri.
– N-a stat decât vreo două minute, după care a plecat zicând că are întâlnire cu grupul de copii cu care-și continuă cercetările pe teren. De ce nu-l lași să se convingă până la capăt despre ce este vorba...
– Acum am înțeles eu stratagema lui. A motivat că vine aici ca să poată pleca mai ușor la cercetările sale miraculoase. Nu mi-e de altceva, decât să nu creadă cumva lumea că a înnebunit. Eu știu câtă pasiune pune dânsul în tot ceea ce face, dar oamenii simpli nu pot înțelege asemenea preocupări în premieră absolută... De fapt, întâmplarea pe care o cercetează îi servește ca inspirație pentru ultimul său roman științifico-fantastic "Micuții oameni verzi", pe care deja l-a început.
– Știu, că mi-a spus asta. Dar el nu vrea să redea exact șirul întâmplărilor întâlnite. Ele sunt numai un pretext literar, un punct de pornire.
– Pentru mine, oftă Dorina, este și-un punct de poticnire. Acum tu ce părere ai despre toată povestea asta?
– Ce părere să am? La început mi se părea ireală, trăznită, imposibilă. Codrin mi-a descris însă în fiecare zi evoluția ei, încât de la o vreme am trecut-o din sfera fantasticului în cea a posibilului. Mâine o voi trece poate în categoria necesarului... Să-ți spun drept, am început să mă zgâiesc și eu pe cer după OZN-uri, doar-doar oi vedea și eu vreunul...
– Mie nu-mi arde de glumă, Sandule. Spune și tu: merită oare să-și piardă timpul cu așa ceva? El crede foarte sincer în existența OZN-urilor. Are o bibliotecă întreagă cu literatură ufologică.
– Păi, cum să zic? Merită... Discutând cu el și citind tot ce mi-a recomandat din acest domeniu, am ajuns să visez și eu farfurii zburătoare. Și aseară am visat una...
– Crezi că eu n-am visat? La noi în casă un sfert din discuții se învârt în jurul acestei probleme. Fetițele noastre desenează numai OZN-uri...
– Adevărul este că subiectul acesta pasionează milioane de oameni de pe întreaga planetă în zilele noastre, din America și toată Europa, până în Africa și Australia, și de-acolo până la sovietici și chinezi. Cu atât mai mult pe specialiști. Este, ca să zic așa, obsesia secolului. S-au scris zeci de mii de studii ozenistice și au apărut mii de cărți despre ele în toate limbile pământului; se tipăresc zeci de reviste de specialitate și sute de cărți pe tot globul; s-au făcut numeroase filme despre OZN-uri. Preocuparea a ajuns o afacere internațională și a apărut o întreagă industrie ce i-a făcut pe unii milionari cu asemenea filme și cărți. Fiecare secol a avut ciudățeniile și nebuniile lui. Al nostru-i cu farfurii goale și cu farfurii zburătoare. Primele mai ales aici, în România... Ori Codrin este poate unul dintre puținii specialiști ai acestui insolit fenomen din țara noastră. Și vorba aceea: pitici cosmonauți nu aterizează în fiecare zi, în orice loc...
– Din bătrâni, eu mai știu și altfel de explicații în legătură cu asemenea aterizări - spuse Dorina cu scepticism.
– Care anume?
– Nu le spun specialiștilor ca voi, de teamă să nu vă stric cheful.
– Dar eu n-am pretins nicicând că aș fi specialist în ozenologie! se apără Sandu.
– Indiferent. Am plecat. Vom mai discuta și altă dată, după ce veți descoperi adevărul...
Când a ajuns acasă, Dorina își găsi soțul puțin cam indispus. Codrin îi mărturisi că a fost chemat la postul de miliție unde un maior, trimis special de la Inspectoratul Ministerului de Interne Prahova, îl chestionase asupra întâmplării cu piticii. Mai înainte de a-i relata amănuntele despre ciudata aterizare a unor extratereștri de dimensiuni liliputane, Codrin îi făcu maiorului un scurt istoric al fenomenului O.Z.N. pe glob și în România. Din servieta înțesată cu documente, adusă special pentru acest lucru la anchetă, scoase apoi câteva cărți românești referitoare la acest subiect, precum și un teanc de ziare oficiale, decupaje de articole și fotografii despre aterizări de farfurii zburătoare și despre ființe umanoide care au fost văzute ieșind din ele. Ofițerul trimis era de altfel un om care se arăta a fi interesat de subiectul în cauză. Părea înțelegător și destul de cumsecade. Când văzu că înseși ziarele "Scânteia" și "România liberă" dădeau suficientă importanță acestor probleme, relatând amănunțit despre nave cosmice extraterestre cu ocupanți la bord, nu mai avu ce să spună. "Pentru noi, cercetătorii fenomenului, ceea ce se întâmplă aici, la Scăieni, nu ar fi nicidecum ceva extraordinar - îi explica scriitorul ofițerului - decât un caz clar de contactare cu extratereștrii numiți uneori și metatereștri, o întâ1nire de gradul trei, în termenii de specialitate lansați de filmul lui Steven Spielberg. Ceea ce s-a întâmplat nu prea demult în Brazilia, Argentina, Statele Unite, Franța, Uniunea Sovietică, iată - s-a întâmplat acum și-n România, chiar aici la noi. O coincidență și nimic mai mult. Partea originală, în cazul de la Scăieni, este doar micimea ființelor care ne vizitează, niște liliputani..." Apoi povesti câteva întâmplări cu micuții extratereștri și, în final, maiorul se declară mulțumit că a mai aflat câteva noutăți din ufologie, domeniu în privința căruia recunoștea sincer că este profan. "Credeam că la mijloc ar fi vreo problemă legată de religie, de vreo superstiție, cu apariții de îngeri, de sfinți. Dar văd că dimpotrivă... Deci, nu e vorba de nici o arătare sau "minune" religioasă." "Nu, nici pe departe", răspunse cu convingere Elizeanu. "Bun. Atunci am să raportez că totul este în ordine. Puteți continua cercetările, dar ceva mai discret, că, știți dumneavoastră, oamenii fac din țânțar armăsar..."
Codrin însă era indispus în primul rând de faptul că autoritățile polițienești au intrat pe filieră, ceea ce îi întărea bănuiala că ar fi existat o reclamație alarmantă în sensul acesta.
A doua zi, bătrânul Ioan Rădulescu - un fost contabil simpatic, onest și inteligent, ieșit mai demult la pensie - sosi din nou la poarta scriitorului. De data aceasta Codrin era acasă.
– Domnule Elizeanu, începu bătrânul pensionar, nu vreau să vă rețin prea mult. Cunosc toată povestea cu piticii cercetați de dumneavoastră de la nepoții mei. Ceva asemănător s-a mai întâmplat într-un loc; și poate și în altele, deși foarte puțini știu sau cred asemenea întâmplări ciudate. Prea seamănă istoria aceasta cu ceea ce știu eu... Dar, în fine, am o bănuială. Și pentru a vedea dacă este așa ori nu, eu m-am gândit la ceva... La un alt fel de experiență pe care sunt sigur că n-ați mai încercat-o niciodată cu ei... V-aș ruga ca atunci când vă apropiați de acei pitici să le puneți în fața lor pachețelul acesta - și trase din servietă un pachețel alb. Era, de fapt, o cutie de carton plată, învelită frumos într-o hârtie albă și bine lipită la colțuri. Vă mai rog să nu scoateți ce-i înăuntru până nu vedeți cum reacționează creaturile acelea. Totodată apropiați de ei și un obiect oarecare, cum ar fi o carte de școală de pildă.
– Domnu, Rădulescu, aceia sunt cu certitudine niște ființe extraterestre, dintr-o civilizație foarte avansată, care cunosc perfect tainele dematerializării. Doar nu ați vrea să spuneți că...
– Nu știu. Eu nu vă spun nimic în plus; încercați. Rămâne să vă convingeți personal. Mai discutăm și după aceea. Deocamdată atât. Acum, vă rog să mă iertați pentru deranj, dar va trebui să plec, că sunt grăbit ca de obicei. Vă salut!
Codrin rămase contrariat. Chiar în seara aceea el se afla la locul cu pricina, însoțit de Rodica, Roxana și Manuela - fetele cu care lucra în ultima vreme mai mult, întrucât acestea puteau de acuma discuta deschis - prin semne și lumini - cu micuții extratereștri. De aceste școlărițe entitățile cu pricina nu se mai îndepărtau deloc. Apăreau lângă ele de îndată ce le spuneau să vină.
Era înspre amurg. Cerul se înnorase parțial și vântul adia ușor. Norii treceau repede peste jumătatea de lună care aci se vedea, aci dispărea sub cortina lor întunecată. În orice caz, înserarea se lăsase cu repeziciune. Câmpul în care se aflau cercetătorii noștri, situat la marginea localității, era înconjurat de câteva case la ferestrele cărora apăreau pe rând lumini. Ogorul avea numai tufișuri netăiate, formate din lăstarii de corcoduș și de lemn câinesc. Nu departe, Schela petroliferă Boldești construise trei rezervoare mari pentru depozitat apa sărată care aparțineau de secția Recuperări ale produselor de extracție petroliferă. Se însera și se vedea din ce în ce mai puțin, iar vântul începuse să adie mai tare.
– Piticii sunt chiar aici lângă noi, îl atenționa Roxana pe Elizeanu. S-au îmblânzit mult.
– Să fie sănătoși, că mie tot nu mi se arată, oftă scriitorul cu ciudă. Astăzi însă vreau să experimentez cu ei ceva nou. Ține tu, Rodica, pachețelul acesta alb. Ține și cartea aceasta de socialism.
– Ce-i înăuntru? întrebă copilul luând pachetul și cartea scoase din servietă.
– Drept să-ți spun, nici eu nu știu; mi l-a dat și mie cineva. Acum cheamă-i pe micuții noștri prieteni.
– Hei, sunteți aici? Veniți mai aproape...
– Sunt la picioarele noastre, remarcă Manuela.
Elizeanu se aplecă pe vine.
– Copii, urmăriți cum reacționează piticuții când întind manualul acesta de socialism spre ei. Gata? Și plimbă de câteva ori cartea peste vârful ierbii unde fetele spuneau că ar fi cele două mici creaturi.
– Stau pe loc, nu mișcă - ziseră fetele.
– Mai precis, cartea de socialism trece așa prin ei, nu știu cum să vă spun, preciza Rodica. Dar ei rămân pe loc.
– Urmăriți acum ce fac ei, când o să apropii pachetul învelit în hârtia albă. Vă rog să fiți atente și să-mi spuneți tot ce vedeți... Și apropie pachetul cel alb de punctul unde spuneau fetele că se află piticii, rotindu-l deasupra ierbii. Fetele strigară toate trei:
– Fug, domnu Elizeanu ! Fug! Au fugit... Uitați-i, au apărut tocmai acolo, departe, la vreo zece metri.
– Chiar au fugit? Îi vedeți bine?
– Da, au fugit. S-au depărtat mult...
– Atunci să iau iarăși cartea de socialism... Acum ce fac?
– S-au întors... Au revenit la loc... Acum stau chiar pe ea, iar acum stau în jurul cărții, unul în dreapta, altul în stânga, ca și cum ar sta de gardă în jurul ei.
– Hm! Ciudat... Foarte ciudat! se miră scriitorul. Hai să mai încerc odată cu pachetul alb... Și-l întinse din nou.
– Iarăși au dispărut și-au apărut acolo, la aceeași distanță.
– Dar ce-aveți în pachetul acela? întrebă Rodica.
– Nu știu, ți-am spus că nu știu. Hai să-i rupem învelișul alb, să vedem ce-i... Și-l rupse. Rupse și cutia de carton.
– Aa... Uitați: e-o Biblie! exclamă Rodica.
– O Biblie? întrebă Manuela. De ce fug de ea?
– Nu știu. Ia chemați-i înapoi, le sfătui scriitorul.
– Veniți înapoi! îi strigă Roxana. Au venit, dar cam la doi pași. Parcă se tem nițel.
Elizeanu le spuse cu năduf:
– Acum mi se pare că bănuiesc cine sunteți... Cine mi-a dat cartea avea dreptate. N-am crezut niciodată să fiți așa ceva... De ce n-ați spus-o de la început, neicușorilor? De ce m-ați mințit că sunteți extratereștri? Și de ce n-ați fost sincer și v-ați bătut atâta timp joc de mine, de noi toți, de bieții copiii ăștia?! Cum ați putut fi atât de ticăloși?! Că ne-ați înnebunit, nu alta! Tel me the truth: are you demons? - îi întrebă pe englezește, să nu înțeleagă copiii. If yes, signal with three red lights! Do you understand me? (Spuneți-mi sincer: sunteți demoni? Dacă da, semnalați cu trei semnale roșii. Mă înțelegeți?)
– Răspund cu trei lumini roșii - strigară fetele. Dar ce sunt ăștia? insistă Rodica.
– Vă spun, dar să nu vă fie frică - le răspunse Elizeanu. Sunt demoni.
– Demoni? Adică... draci? întrebă Rodica. Brrr! mi se zburlește părul pe cap...
– Diavoli? întrebă și Roxana înfiorată.
– Așa se pare, răspunse însoțitorul lor, deși nici eu nu prea credeam să existe diavoli. Am citit însă despre ei.
– Aoleu, mamă! Mie mi-e și mai frică, tremură Roxana. De geaba am luat eu lecții de judo și karate. Vreau acasă! Păi la școală tovarășul diriginte ne-a învățat că nu există forțe supranaturale; că nu există Dumnezeu, îngeri, diavoli, spirite rele sau bune... La fel ne-a spus și tovarășul director.
– La școală, da. În mintea profesorilor care v-au spus asta din convingere sau din alte motive n-or fi existând, dar iată că aici, în realitate, pe teren, treburile se schimbă... Barem eu nici nu-i văd și nu i-am văzut niciodată. Așa că aș putea să zic și eu la fel ca dirigintele și directorul vostru, că nu există. Dar voi îi vedeți perfect și tot voi afirmați că sunt! În plus afirmați că se tem de cartea aceasta sfântă care este Biblia! Nu eu afirm, ci voi! Poftim, întrebați-i, convingeți-vă! Dacă nu-i vedeți și mă mințiți că-i vedeți, înseamnă, într-adevăr, că nu există; dar dacă-i vedeți și vă spun chiar ei că sunt demoni - înseamnă că trebuie să credeți ce vedeți. Înseamnă că există! E logic, nu?
– Pe cuvântul meu de onoare că-i vedem, domnu Elizeanu, v-am mai spus și altă dată, zise Rodica, puțin cam indignată. Chiar și acum sunt în continuare aici în fața noastră.
– Și eu îi văd, repetă Manuela. Zău că nu mint!
– Și eu, întări Roxana. Pot să vă spun asta și peste douăzeci de ani. Dar n-au coarne, n-au nici coadă, nici copite ori barbă de țap, cum zicea bunica și cum i-am văzut pictați. Sunt exact niște pitici... Totuși a-nceput să-mi fie frică de ei.
– Deci nu mă mințiți...
– Nu! Ce interes avem să vă mințim!
– Să nu vă fie frică, continuă scriitorul. Sunteți cu mine. Aș vrea însă ca să nu spuneți nimănui secretul acesta, cel puțin până săptămâna viitoare. Una, că nimeni nu v-ar crede; și-apoi e destul de riscant. De aceea, țineți-vă gura... Roxana, diavolii nu apar neapărat în forma grotescă așa cum și-o imaginează poporul. Ei pot lua diverse forme, inclusiv aceea de pitici... Mai sunt și acum lângă voi?
– Da, mai sunt, răspunse Manuela. Bunica mea spunea că Diavolul nu pleacă niciodată de lângă oameni, decât dacă ești foarte credincios, dar că nu-l vedem nici pe el, nici pe trimișii lui. Și uite că ăștia au curajul să ni se arate în față și să ne mintă.
Elizeanu își ascundea de copii un tremur ușor care-l cuprinse. Se aplecă totuși cu Biblia în mână spre cele două duhuri rele sub formă de pitici.
– Dau încet înapoi - explică Rodica. Nu pășesc; plutesc... Dar iată: acum, nu știu de ce, au aprins o cruce galbenă între ei și Biblie. Stau pitiți după crucea aceea.
– De geaba, nici o stratagemă nu le mai merge! S-au deconspirat, și gata! Fetelor, vreau să-i întreb ceva...
– Ne fac semne să mergem spre tufișurile din dreapta, spuse Rodica.
– Bine, haideți acolo.
Când au ajuns, Elizeanu îi întrebă:
– Știți să scrieți? Faceți litera A mare...
– A apărut pe loc un A mare, de culoare verzuie, puțin deasupra ierbii, cam de mărimea unei palme deschise, zise Rodica. Seamănă cu literele de la reclamele luminoase cu neon.
– Scrieți cuvântul OM, le comandă Elizeanu.
– Au scris OM, cu verde, spuseră copiii.
– Scrieți cuvântul PACE...
– PACE - citiră cele trei fete.
– Scrieți cuvântul IAD!
– A apărut cuvântul IAD, dar scris cu roșu. Au schimbat culoarea...
Elizeanu nu vedea nimic, dar acum nu mai făcea caz de lucrul acesta, obișnuindu-se cu interdicțiile la care era supus. Se gândea însă că fetele ar putea totuși să-l păcălească. Le credea 99 la sută, dar se temea mult de acel 1 la sută.
– Scrieți cuvântul RAI..., ordonă Elizeanu.
– Nu apare nimic scris. Ba da, uitați, abia acuma a apărut litera D mare, roșie, care se stinge și se aprinde, se stinge și se aprinde - spuseră vizionarele.
– Scrieți cuvântul ISUS!
– Apar două luminițe roșii care se sting și se aprind.
– Nu puteți, sau nu vi se dă voie de către cineva? Dacă nu aveți voie, luminați cu albastru, le sugeră scriitorul.
– Albastru! Un punct albastru...
– Există Dumnezeu? întrebă dintr-o dată Elizeanu, ca să vadă cum reacționează reprezentanții infernului. Dacă da - verde; dacă nu, luminați cu roșu...
– Se aprind pe rând: roșu-verde, roșu-verde, roșu-verde... Tot așa mereu, spuse Rodica prima.
– Iar răspundeți la derută făcând pe proștii - sau sunteți chiar proști! îi admonestă scriitorul cu nervozitate. Vedeți, copii, că demonii sunt perfizi, nesinceri, mincinoși!
Spre a verifica mai profund sinceritatea grupului, o rugă pe Rodica să rămână cu el, iar pe celelalte două să stea la peste 15 m distanță. Le-a spus să vină doar atunci când le va face semn cu lanterna. Zis și făcut. Rodica spunea că se cam teme să continue discuția cu dumnealor.
– Imediat terminăm cu dânșii, căci nici mie nu-mi place de ei. Dar vreau să le aflu câteva opinii din lumea de dincolo. Fii atentă acum, Rodica, la ce vor răspunde acum. Eu am să-i întreb ceva: Există iad? Dacă da, răspundeți cu galben...
– Da, există, fiindcă au răspuns cu o luminiță galbenă.
– Aveți vreun mesaj special adresat nouă oamenilor din partea voastră?
Imediat au apărut niște litere galbene, care se aprindeau pe rând, într-un arc de cer, însă fără pauze între ele.
– Nu le pot citi, spuse Rodica. Scrie ceva înghesuit.
– Distanțați literele, separându-le în cuvinte și puneți toate semnele diacritice, la literele specific românești - la ă, î, ș, ț! - , strigă Elizeanu.
– Da, acum înțeleg clar: IADUL... ESTE... PREGÃTIT... PENTRU... TOȚI... Brr! Mi-e cam frică, domnule Elizeanu! Este scris așa, curb. Le văd de aici - și arăta cu degetul pe pământ - până aici, în felul acesta:

– Nu stingeți literele! Să le-aduc și pe celelalte două fete, numai să le semnalizez cu lanterna. Rodica, te rog să nu le spui colegelor tale ce scrie aici, să văd dacă pot citi și ele propoziția aceasta.
Fetele veniră și au confirmat cu exactitate textul, ceea ce înseamnă că ele vedeau la fel de bine mesajul demonilor. Copiii săracii nu mințiseră o iotă. Totuși, trist și înfiorător mesaj! În fond, un avertisment serios care ar putea conține un adevăr terifiant. Așadar, există iad - gândi Elizeanu. Ciudat! El avea o anumită credință în Dumnezeu. Mergea uneori la biserică, se închina, săruta icoanele, asculta slujba cu plăcere, dar susținea că nu pot exista demoni. "Dumnezeu există răspândit în toată natura, ca o ființă panteistă inclusă în tot universul; demoni însă nu pot exista. Ei sunt o scornire a minții omenești înfricoșate, ori o simbolizare a răului universal." Era o teorie proprie, adoptată când renunțase la ateism, o teorie care-l satisfăcea. În fond uitase ce spunea poetul francez Baudelaire: "Satana l-a convins pe om să creadă că diavolii nu există." Baudelaire însuși trăise o viață sub influențele duhului rău.
Experiența aceasta de aici i-a deschis lui Elizeanu ochii mai mult decât toate celelalte experiențe și lecturi prin care trecuse și i-a răsturnat multe din teoriile și prejudecățile anterioare. El Îl căuta pe Creator numai prin opere filosofice și literare. Acestea îi deviaseră însă mult cărările căutării. Acum se cam înfuriase pe mizerabilii ăștia de "pitici". Totuși le mai puse câteva întrebări finale:
– Cine se află la bordul tuturor OZN-urilor?
– Răspund prin litere luminoase: NOI.
– Deci așa-zișii extratereștri cine sunt?
Răspuns clar:
– O.Z.N. plus NOI.
– Voi credeți în Dumnezeu?
Imediat apăru pe iarbă o replică ciudată, desenată de fete în felul următor:


Deci un NU format din mai multe DA-uri. Un răspuns mai diabolic nici că se putea. Furia anchetatorului creștea:
– Bine, bine. Dacă nu credeți voi în Dumnezeu, atunci noi în cine să credem?
Fetele citiră îngrozite:
– CREDEȚI ÎN MINE. EU VÃ VOI DA TOATÃ PUTEREA MEA VOUÃ.
Cu excepția cuvântului MINE, scris cu roșu, celelalte cuvinte erau scrise cu galben strălucitor și subtitrate cu un D mare, roșu, cu un punct după el.
Elizeanu se înfurie și strigă din răsputeri:
– Nu! Niciodată! Noi vom crede numai în Dumnezeu! Să vă fie rușine, porcilor ce sunteți! Criminali mizerabili! Ați fost tot timpul niște mincinoși ordinari, în stare să vă bateți joc de mine și de copiii ăștia nevinovați săptămâni în șir, cu arătări mincinoase. Ați jocat rolul unor prăpădiți de extratereștri și l-ați jucat prost! Nu sunteți nici atât de inteligenți pe cât vă considerați, fiindcă ați făcut greșeli de logică elementară în minciunile voastre idioate...
Rodica spunea că în clipele acelea cei doi "pitici" ascultau cu capetele plecate în jos.
– ...De aceea - continuă incriminatorul - din îngerii înalți ai cerului, cum am auzit că ați fost, Dumnezeu v-a prăbușit și-ați decăzut ajungând în starea aceasta jalnică de plâns. Iadul nu-i pregătit pentru noi, ci pentru voi, ticăloșilor!
Dacă ar fi venit atunci cineva și l-ar fi auzit pe scriitor cum certa pe cineva invizibil, necunoscut, de bună seamă ar fi zis că este nebun. Dar lui Elizeanu nu i-ar fi păsat. Descoperirea lui i se părea mai importantă decât orice părere a vreunui profan. Venindu-i pe loc o idee răzbunătoare, scriitorul scoase cu gesturi pripite din servietă Biblia ce fusese închisă în cutia albă, o întinse spre cei doi gnomi și, tremurând de mânie, îi exorciză ca un preot:
– În numele Domnului nostru Isus Hristos, vă poruncesc vouă să părăsiți pentru totdeauna aceste locuri și să vă duceți în pustiuri! Vă poruncesc aceasta în Numele Tatălui, al Fiului și-al Sfântului Duh - amin!
Și când a pronunțat cuvântul amin, zeci de fulgere orbitoare i-au înconjurat pe cei patru din toate părțile, ca și când erau fotografiați de o armată de fotoreporteri, cu zeci de blițuri. Nici un zgomot însă. Aceste fulgere fură văzute de toți, inclusiv de scriitor. Copiii țipară și se înghesuiră în jurul lui Elizeanu care-i liniști:
– Ei, gata! Gata! Nu vă speriați de geaba! Stați liniștite! (Tremura însă la fel ca și copiii.) Comedia s-a terminat... Fulgerele acestea de mânie și neputință sunt un semn că demonii părăsesc locul acesta pe care-l stăpâneau de cine știe când... De-acum încolo nu-i veți mai vedea niciodată! Ia uitați-vă: mai sunt acolo?
– Nu, domnule Elizeanu, nu se mai văd. Au dispărut! confirmă Rodica.
– Au întins-o cu coada-ntre picioare! făcu Roxana.
– Au pierit de tot, lua-i-ar benga, întări și Manuela.
– Pfu! Bine că s-au dus! Am scăpat de monștrii ăștia de "pitici" pentru totdeauna! Și nu mai cred în ozeneuri niciodată, răsuflă scriitorul ușurat parcă de o povară.
– Nici noi, ziseră fetele aproape într-un glas.
– Am convingerea certă că sunt primul specialist în OZN-uri de pe glob care a descoperit cu mare exactitate secretul lor. Unii, numai câțiva, doar îl bănuiesc, fără să-l fi probat practic ca noi. Vedeți, de aceea erau ele atât de impalpabile și controversate, zăpăcind mințile oamenilor. Lucru cu adevărat drăcesc!
– Credeți că ceilalți cercetători or să fie de acord cu descoperirea noastră? întrebă Rodica.
– Bineînțeles că nu, fiindcă ei nu au trecut prin ce am trecut noi. Și ce dacă! Ei pot face fel de fel de alte supoziții în cărțile, simpozioanele și revistele lor! Pentru noi toate sunt simple bâjbâieli și păreri false. Dar noi avem de-acum adevărul în mână, avem o experiență practică și pentru asta ar trebui să-i mulțumim lui Dumnezeu că ni l-a descoperit!
– Parcă acum nici nu-mi mai este frică de ei, se grozăvi Rodica.
– Nici mie, spuse Manuela.
– Ba mie tot îmi mai este puțin. Și-acum cred că mai mă ia cu fiori asistând la felul cum au plecat, adăugă Roxana.
– Cine crede în Dumnezeu cu adevărat nu are de ce să se mai teamă de demoni. Experiența noastră din seara aceasta trebuie să ne facă să credem cu și mai mult temei în Dumnezeu, copii. Asta-i concluzia finală, la care cu numai câteva minute în urmă eu personal nu credeam că aș fi putut-o accepta și poate chiar aș fi respins-o. Dar din momentul de față știm care este direcția precisă, nu-i așa?
– O să scrieți vreodată despre ce-am descoperit noi aici? întrebă Roxana.
– Ce părere ai, cum să nu scriu? Simt aceasta nu numai ca pe o necesitate scriitoricească, ci ca pe o datorie primordială pe care va trebui să o explic tuturor. De azi încolo, cu farfuriile zburătoare m-am lămurit: chiar dacă o să le văd și chiar dacă voi observa vreodată ieșind din ele astronauți mai mari sau mai mici, mai frumoși sau mai urâți, acum eu știu cine se află în spatele acestor arătări. Și nu numai eu, dar și voi. Asta trebuie să o știe toți. Atâta îmi pare rău, că a trebuit să trecem prin mizeria asta de experiență neplăcută și că lumea ne-a blamat de geaba. Dar cândva vor afla cu toții adevărul și vor ajunge la convingerile noastre.
– Ce știe lumea! îl consolă Rodica.
– Mie una nu-mi pare chiar atât de rău. A fost o aventură oarecum frumoasă, pe care nu o voi putea uita niciodată, interveni Roxana. Și dacă nu vă supărați, vă mai mărturisesc ceva: profesorii mei de la școală reușiseră să mă convingă destul de serios că nu există Dumnezeu și ne obligau să-I scriem Numele cu d mic... Și nu m-au convins numai pe mine, ci pe toată clasa. Drăcușorii ăștia m-au convins însă de contrariul. Aici, colaborând cu dumneavoastră, am învățat o lecție pe care la școală n-ar fi avut curajul nici un profesor să ne-o predea. Într-un fel, chiar le mulțumesc.
– Mulțumește-le, dar nu le rămâne datoare cu nimic, conchise Elizeanu zâmbind. Eu nu vă mulțumesc decât vouă și din clipa aceasta experiențele noastre cu "extratereștrii" au luat sfârșit. Este timpul să plecăm acasă, fetelor. Noapte bună și aveți grijă să nu vorbiți mai mult decât trebuie.

*
* *

Dorina era și speriată și fericită de ceea ce i se raporta. Codrin, deși terminase acele stupide cercetări și se lăsase definitiv de ufologie, aflase lucruri incredibile dar adevărate care îl linișteau. Amândoi scoaseră din rafturile principale ale bibliotecii toate teancurile de cărți și reviste despre O.Z.N-uri: Farfuriile zburătoare o chestiune serioasă, de Frank Edwards, O.Z.N. o problemă modernă, de ing. Florin Gheorghiță, O.Z.N. o sfidare pentru rațiunea umană, de Ion Hobana (prieten cu Elizeanu) și Julien Weverberg, Passport to Magonia, de Jacques Vallee, The UFO Experience. A Scientific Inquiry, de J. Allen Hynek; revista APRO care apărea la Tucson, Arizona, USA, apoi Flying Saucers News, Lumieres dans la nuits și multe altele. Le-a mutat pe toate în rafturile de jos ale bibliotecii mici, în altă cameră. Fără îndoială, îi prețuia mult pe toți autorii lor, le aprecia sincer strădaniile nobile de a dezlega o așa încurcată enigmă, dar întâmplarea a făcut ca să descopere el adevărul înaintea lor.
O întrebare firească îi zbârnâi prin mintea lui Codrin: "Dacă eu le-aș spune colegilor mei ufologi toată povestea cu piticii de la Scăieni, oare ar fi vreunul dispus să mă creadă, sau m-ar privi cu milă de sus? Cu siguranță că nu m-ar putea crede chiar dacă ar dori așa ceva! Poate, în cel mai fericit caz, câte unul ar răspunde: aceea a fost, desigur, o situație particulară. Chiar dacă există demoni, ei au prezentat particularul ca general, dar au mințit. OZN-urile există independente de trucajele lor, iar acei liliputani doar le-au imitat sau - de ce nu? - le-au caricaturizat. Ori... poate înșiși extratereștrii au jucat rolul de demoni.. Ei bine, ar fi de așteptat asemenea răspunsuri din partea celor mai mulți ufologi. Eu, Elizeanu, însă, am ajuns la concluzia mea: toate arătările cu OZN-uri, fără excepție, sunt opere artefacte ale demonilor. Ele pot apărea pe fotografii, pe filme, pot fi materializate, lăsând urme pe pământ, dar sunt categoric opere ale Satanei care acționează cu ele așa de sute și mii de ani. Ba, mai mult decât atât: însăși existenței lui "Yeti", misteriosul om al zăpezilor, îi atribui aceleași cauze, căci Diavolul vrea să convingă pe om că el nu a fost creat de Dumnezeu, ci adus din spațiile intergalactice ori rezultat în urma unor evoluții. După multe căutări, am ajuns la niște opinii personale pe care le consider valoroase. Nimeni și nimic pe lume nu-mi va mai putea schimba această opinie care rămâne un adevăr incontestabil și definitiv!"

Sandu rămase și el foarte contrariat de această descoperire a lui Codrin. Mai ales după ce cunoscu și pe copiii martori cu care stătuse și el de vorbă.
– Știi ce conchid eu de-aici, Codrine? Dacă așa stau lucrurile, treaba este foarte serioasă! Când dracii îndrăznesc să-ți iasă la drumul mare, lăsându-se văzuți de zeci de oameni: copii, femei, adulți - înseamnă că treaba este într-adevăr foarte serioasă și că vremurile din urmă se apropie. Vezi, ei au încercat să vă determine a vă închina lui Satana, lui Lucifer, fiindcă v-a zis: "credeți în mine și eu vă voi da toată puterea mea vouă!" Dacă ai fi acceptat, i-ai fi văzut și tu cu siguranță și ai fi fost ca Faust care a semnat un pact cu diavolul. Fiindcă au vrut să vă câștige încrederea, s-au arătat ca niște pitici, dar ei puteau să vă apară sub forma unor îngeri frumoși de lumină, fiindcă demonii tot îngeri sunt, dar îngeri decăzuți! Putea ca Lucifer însuși să-ți apară în toată măreția și strălucirea ce și-ar fi luat-o, cerându-i să i te închini lui, cum a mai cerut și altora. Sau în dimensiuni umane ori ca uriași - și atunci, desigur, v-ați fi speriat, ați fi fugit și n-ați mai fi stat de vorbă cu ei... Dar așa, micuți și "nevinovați", au încercat să vă păcălească. Căci, la drept vorbind, cine se teme de niște piticei cât o țigară? Nimeni, nici un copil! Și v-au păcălit! Dar ceea ce ai făcut tu cu Biblia acolo se numește act de exorcizare sau de alungarea demonilor.
– Știu asta...
– Da, dar nu știi că lor nu le convine să-i alungi din locuri pe care poate le obținuse prin îngăduința divinității. Vezi, să nu cumva să se răzbune pe tine și pe copiii ăștia. Înainte de exorcizare trebuie totdeauna să ceri protecția lui Dumnezeu printr-o rugăciune specială, altfel se răzbună sau intră în vreunul din voi.
– Tu ții neapărat să mă sperii?
– Tot ce-ți spun, nu-ți spun de la mine, ci sunt lucruri pe care le-am citit în "Filocalia", nu mai știu ce volum, tradusă din grecește de părintele Stăniloaie.
– Și ce ar trebui să faci în cazul acesta?
– Vezi tu, Codrine... Negativul pune în valoare pozitivul, și contraria contrariis curantur, adică, pe latinește, cele contrarii se vindecă prin contrarii.
– Principiul medicinii homeopatice. Nu trebuie să-mi traduci.
– Știu că știi latinește. Mi-am tradus mai mult pentru mine, dar ți-a scăpat un amănunt important... Adevărul este că, pe undeva, am greșit amândoi.
– Nu zic nu. Poate ai dreptate, dar fă-mă să înțeleg ce am greșit.
– Ai să înțelegi imediat. Atât eu cât și tu am început să căutăm adevărul pe căi puțin cam ocolite. Dar ce spun eu puțin; mai exact, pe căi ocolite bine! Nu vreau să-ți spun că-s neapărat greșite, dar oricum sunt destul de ocolite. Aici cred că am exagerat amândoi. Tot ce mi-ai spus este o foarte bună lecție și pentru mine. Căci amândoi ne-am îndopat cu filosofie, dar am neglijat cartea de filosofie numărul unu a omenirii.
– Vrei să spui... Biblia?
– Da, Biblia! Care alta? Ai lucrat cu ea - dar închisă! - și ai văzut ce putere are... Hai să lucrăm cu ea și deschisă - și atunci: înapoi la Biblie, frățioare! Vei vedea că puterile ei sunt colosale, nelimitate. Cât ai citit tu din ea?
– Păi, cam toată. Dar mai mult ca lectură suplimentară, ca să-mi extind cultura mea generală. Unele versete le știu pe de rost și-n greacă și-n latină, cum ar fi "Tatăl nostru": Patera mas epouranie, as timate os aghion to onoma su, opos is ton uranon, etsi ke tin ghiin... Ba, primul verset din "Pentateuh", din Geneza, ți-l pot recita și-n limba ebraică: "Bereșit Elohim..."
– Stai, stai, stai... Nu, nu așa, frățioare! Nu-i suficient. Asta-i egal cu zero - un fel de parada modei și-a mândriei în fața lui Dumnezeu. Și eu citesc din Biblie zilnic. Totuși, comparativ, am citit, cred, mai multă filosofie decât pagini biblice, dar am greșit. Căci uite ce spune sfântul apostol Pavel în doi Coloseni cu opt - citesc din Biblia tradusă de Gala Galaction și părintele Vasile Radu: "Luați aminte să nu vă fure mintea cineva cu filozofia și cu deșarta înșelăciune din predania omenească, după stihiile lumii și nu după Hristos!" E clar, nu? Începând din clipa aceasta, voi inversa procentajul. Va trebui, deci, să studiem zilnic Biblia, folosind în acest studiu și cărți explicative, chiar dacă sunt ele ortodoxe, catolice, protestante ori neoprotestante, căci la fiecare găsim lucruri minunat comentate. Tu mă știi că sunt un ortodox aproape habotnic. Dar văd că ce nu înțeleg prea clar într-un studiu al unui cult, din cele citate, se întâmplă să pot înțelege mai bine în studiul altui cult creștin, ceea ce este, desigur, un câștig. Regret că religia creștină s-a împărțit în atât de multe culte. Dumnezeu trebuie să fie unul pentru toți creștinii, iar creștinii între ei să se simtă frați, indiferent de denominație. Ãsta ar fi idealul. Numai să fie adevărați creștini. Poți fi un pocăit ortodox, după cum poți fi un pocăit catolic, protestant sau neoprotestant - asta-i opinia mea, căci în rai n-o să fie numai ortodocși, numai catolici sau protestanți vechi și noi, ci din toate cultele. Și - Doamne ferește - și-n iad, poate, la fel... Și mai este ceva foarte important: rugăciunea! De câte ori te rogi?
– Eu? Când și când... Mai ales când îmi aduc aminte sau când sunt în necazuri, în pericole...
– Îmi pare bine că recunoști. Dar află că nu e bine. Nu-i deloc corect și suficient. În rugăciune trebuie să arzi ca o flacără înaltă! Să fii fierbinte, nu rece; nici măcar căldicel. Și tot ce-I cerem lui Dumnezeu, să-I cerem în Numele Mântuitorului nostru. Tu ai acuma deja o experiență, fie ea și negativă. Ai lucrat cu diavolii, Codrine. Nu, nu râde... Orice-ai zice, ai lucrat cu ei; ai stat de vorbă cu ei ore întregi.
– Dar n-am știut nici pe departe că-s diavoli, mânce-i câinii! Credeam, Doamne iartă-mă, credeam sincer că-s extratereștri!
– Tot una e! Ai stat de vorbă cu ei - fie și prin intermediari, cum fac spiritiștii cu persoanele care le servesc ca medium. Iar în fața lui Dumnezeu aceasta este o scârbă, un păcat... Iată de ce ar trebui să te rogi intens, să-ți ceri iertare, spălându-te de păcate și pocăindu-te cu adevărat. Și eu mă voi ruga pentru tine. Altfel nu vei avea protecția divină, căci diavolii nu-s chiar atât de "pitici" cum vi s-au arătat vouă. Ei sunt cu toții adevărate genii în capacitatea de a distruge oamenii, de a le face rău. Hai să-ți dau niște exemple legate chiar de locul acela blestemat, unde i-ați văzut voi.
– Eu n-am văzut nici unul, doar ți-am mai spus-o!
– Lasă, e ca și când i-ai fi văzut. Și știi? Tot gândindu-mă la întâmplarea voastră, am putut face dintr-odată niște conexiuni clare cu unele evenimente întâmplate mai demult sau mai recent prin casele oamenilor din jurul acelui câmp blestemat. Sunt exact casele din raza de acțiune a "piticilor" acelora... Nu? Fii nițel atent: îl mai ții minte pe Gigi Țițireagă, fostul meu coleg de școală?
– Cum nu, un băiat care s-a sinucis.
– Aceea era porecla lui. În realitate, pe el îl chema Dinu Gheorghe... Era un băiat bun, muncitor, cumsecade - până într-o zi. Stătea exact lângă Manuela care a descoperit piticii cei infami. Mi se pare că erau și ceva rude. Ei bine, băiatul acela bun cum era, s-a apucat dintr-o dată de băutură, a devenit alcoolic incurabil și a sfârșit aruncându-se înaintea trenului. Bunicul lui, moș Dinu, s-a spânzurat în podul casei. Altă rudă a lor, mama lui Costel Dinu, zis și Curcă, vecină cu ei, s-a îmbolnăvit și ea de nervi și s-a aruncat cu capul în fântâna nu departe de lângă câmpul cu pitici. Peste drum de Manuela stătea una Mărculeasca, dacă ți-o mai aduci aminte...
– O știu, că pe vremea când eram copil cumpăram lapte de la gospodăria ei.
– Atunci știi ce s-a întâmplat. Bărbatul Mărculeascăi lucra la schela petroliferă pe un camion cu ajutorul lui de șofer. Ea era amanta acestui ajutor. Într-o zi dânsa l-a pus să-l omoare pe bărbate-său. Amândoi l-au aruncat pe Mărculescu într-un batal cu păcură. Au fost prinși și condamnați la douăzeci de ani închisoare. Ea a ieșit nu prea demult din pușcărie după ce a executat toată pedeapsa. Pe același câmp, imediat după război, băieții gemeni ai țaței Maria Darie au găsit un proiectil și-au vrut să-l demonteze. Proiectilul a explodat și i-a pulverizat pe-amândoi. Pe urmă, mama băieților a înfiat o fată, pe Olguța. Tot lângă locul acela, o fată de numai 10 ani, Matei Cristina, a născut un copil cu tatăl ei vitreg, iar două case mai încolo a născut o altă fată, de 11 ani. Pe tatăl fetei îl chema Drăgoi, iar pe fată parcă Drăgoi Maria. Tot în jurul câmpului cu pitici era casa lui nea Victor Zamfirescu, care a explodat și a ars de la gaze, împreună cu nevastă-sa cu tot. Acum o sută de ani, am auzit că a existat pe acel loc un han sau o cârciumă în care s-au petrecut multe crime. Ceva mai spre șoseaua asfaltată este casa lui Gheorghiță Simion. Ãsta, după cum știi, era ofițer de securitate și a murit de cancer, iar nevastă-sa, văduva lui Gheorghiță, se ținea cu doi bărbați deodată. Unul, Avramescu, îl găsește într-o seară pe celălalt în casa unde venea, și-l înjunghie cu cuțitul pe rivalul său ucigându-l. Gard în gard cu Manuela locuiau părinții frumoasei secretare de la primărie, Mimi Dinu. Tatăl ei era șofer. Amândoi părinții călătoreau în camionul schelei petrolifere în drum spre casă. La coborârea unei pante, bara de direcție a camionului s-a rupt și ambii părinți i-au fost foarte grav accidentați. Tata i-a murit la spital, iar mama fetei a suferit un mare șoc, murind și ea săraca mai târziu. Dana, fata lui Stelu Ivan, alt vecin al Manuelei, era să se înece în lacul Snagov, fiind cu greu salvată. Când s-a căsătorit cu Dan, băiatul fotbalistului Viorel Mateianu și s-au mutat amândoi lângă câmpul cu pitici, nici n-a apucat să se bucure de frumoasa lor căsnicie, că Dan Mateianu a murit ca din senin în floarea tinereții, dintr-o boală fulgerătoare. Și mai sunt exemple de-astea... Nicăieri nu s-au întâmplat mai multe nenorociri în localitatea noastră ca în acel perimetru bântui de faimoasele OZN-uri care au fost văzute înălțându-se și aterizând pe câmpul cu pricina. Crezi că-s întâmplătoare toate aceste nenorociri? Cu o seară înainte de a fi fost prima explozie de la Rafinăria Teleajen de lângă Ploiești, care a ucis atâta lume, deasupra rafinăriei a apărut un OZN cu coadă care a stat acolo câteva minute. Fă și tu legătura!
– Uite, asta chiar că nu mi-a trecut prin cap. Dar ai perfectă dreptate. Dacă stau bine să mă gândesc, mai cunosc și alte nenorociri petrecute în jurul câmpului cu pitici. Să știi că ai făcut niște observații foarte interesante. Nu-s numai niște nenorocite coincidențe, ceea ce înseamnă că demonii nu vor o clipă să rămână șomeri. Ei lucrează de zor pe lângă fiecare dintre noi și unde găsesc terenul mai slab pun imediat stăpânire pe oameni, chemându-se unul pe altul să domine ființa unui om și atacându-l cu insistență. Cred că nici eu și nici fetele și băieții cu care am colaborat pe câmpul acela nu am scăpat de unul sau mai multe necazuri pe care duhurile rele ni le provoacă. Abia acum îmi pot explica de ce mi-au mers anapoda treburile atunci când stăteam de vorbă cu ei. Chiar și acum duc în spinare o povară, apărută ca din senin, de care aș vrea să scap cât mai curând.
– Nu-ți cer să mi-o spui.
– Poate că ți-o voi spune cândva. Fetițele care m-au ajutat mi-au mărturisit că și ele, aproape noapte de noapte, au vise foarte urâte, coșmaruri. Rodica s-a trezit că a primit niște uluitoare însușiri paranormale: poate ghici gândul oricui și numele oricăror persoane necunoscute. La fel o altă fetiță cu care am colaborat mai puțin, Mimi Tomescu. Într-o mai mică măsură și alți copii la ajutorul cărora am renunțat, căci nu erau receptivi precum cei selectați anterior. Eu le-am spus să nu se mândrească cu așa ceva, fiindcă nu sunt daruri naturale. Demonii de altfel le promiseseră că le vor da puterile lor. Rodica nici nu le-a cerut și deja a căpătat însușiri telepatice, ca să o momească. Ajunsese până într-acolo încât să poată discuta cu Manuela prin gând, ca la telefon, fiecare stând acasă la ea. De asemenea, tot Rodica Stan, s-a uitat undeva într-un loc pe pământ și a văzut ceva ieșind ca niște aburi. În acel loc, apoi și în altele, apăreau acolo cuvinte scrise pe un fel de portativ, fata putând "ghici" diverse cuvinte gândite de altul și care apăreau scrise în acei aburi numai de ea văzuți (o altă formă, cred, prin care se manifesta prezența demonilor). Ulterior și restul echipei vedea aburii. Interesant era că gândurile oamenilor sau sugestiile lor "transmise" de bună voie - căci se zice că duhurile rele nu pot afla gândurile omenești decât numai dacă oamenii vor să le transmită - asemenea gânduri apăreau simultan scrise pe acele portative luminoase. Încă doi copii (băieți) mai puteau citi și ei în aburii aceia mișcători dar invizibili pentru ceilalți. Credeți ori nu, dar acolo a apărut și numele lui Ceaușescu scris cu auriu pe o panglică roșie ținută în gheare de un vultur cu coroană de aur pe cap - ca într-o stemă imperială. Încă o dovadă că acest dictator este preferatul diavolilor care-i încoronau astfel numele... Mai mulți copii au văzut fenomenul. Supuși la proba desenării separate, copiii au prezentat desene foarte apropiate ca formă, ceea ce confirma un fapt real. Toate aceste fenomene par foarte stranii, desigur, dar când vizionarii au început să practice acasă rugăciunea și-au pierdut cu toții însușirile paranormale.
– Foarte interesante sunt și aceste observații finale pe care mi le spui, Codrine. Dar de aici dă-mi voie să trag concluzia că tot ce se numește telepatie, telechinezie, hipnoză, premonițiune, "iluminări" prin meditații mai mult sau mai puțin transcendentale, horoscopie, astrologie, spiritism, mediumistică, practici oculte orientale, poate chiar anumite forme de yoga ș.a. - toate daravelele acestea se produc numai și numai prin puterea celui rău. Diavolii te ademenesc spre practicarea lor, căci vorba ceea: drumul spre iad este pavat cu "intenții bune"...
– Cum s-ar spune, o bomboană otrăvitoare glazurată cu un strat dulce și aromat, conchise Elizeanu. Desigur, excepția de la asemenea pronosticări o fac prorocii și oamenii devotați totalmente lui Dumnezeu care capătă haruri curate de la Duhul Sfânt, cum ar fi prorociile, vindecarea bolnavilor prin rugăciune ș.a.
– Asta e cu totul altceva! Cred că orice om care se străduie să-și împuțineze păcatele trăind o înaltă viață spirituală ar putea căpăta asemenea daruri charismatice. Ele trebuie radical diferențiate de cele asemănătoare magiei negre sau albe (care, în fond, e tot magie neagră mascată sub aparențele unor lucruri așa-zis sfințite). Ia să deschidem puțin Biblia la Leviticul, capitolul 19 cu 31, să vedem ce spune Cuvântul lui Dumnezeu: Să nu alergați la cei ce cheamă morții, pe la vrăjitori să nu umblați și să nu vă întinați cu ei." Apoi în Deuteronom 18 cu 10-12, Dumnezeu ne poruncește: "Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător. Nici descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morții. Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea..."Să-ți mai citesc și din Faptele apostolilor, 1 cu 7: "El a zis către ei: Nu este al vostru a ști anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea sa..." Astăzi ai văzut câtă lume încalcă poruncile lui Dumnezeu, căci ceea ce ți-am citit aici sunt exact cuvintele Lui. Le încalcă fie pentru motivul că ei desconsideră Biblia, fie pentru că nu o cunosc și n-a fot nimeni să-i avertizeze. Mii de oameni își întind cu ușurință palma în fața ghicitorilor, își dau în cărți, în bobi sau li se pare un amuzament deosebit să-și ghicească în cafele. Nici nu-și dau seama că înaintea lui Dumnezeu practici de genul acesta sunt crime de neiertat, pentru că-s venite din porunca diavolului. Noi însă trebuie să ascultăm porunca divină, nu cea satanică și să-i avertizăm pe cei care n-au știut când au recurs la practici de felul acesta. "Supuneți-vă deci lui Dumnezeu" (citez acum din Iacov 4 cu 7). "Stați împotriva Diavolului și el va fugi de la voi." Sunt cuvinte mărețe de care puțini ținem seama. Dar pentru că am vorbit prea mult despre cel rău - și trebuie să știi că el se bucură întotdeauna când îl pui în prim-plan - aș avea acum o propunere cu care nu se poate să nu fii de acord...
– Ce fel de propunere? întrebă Codrin.
– Haide să înălțăm amândoi chiar în clipa asta, fiecare unde ne aflăm, o rugăciune fierbinte către Dumnezeu, rugându-L să ne scape de influențele Duhului necurat și să ne dea lumina și tăria necesară ca să ne putem apropia cu trupul, cu gândul și cu faptele de mântuirea sufletelor noastre și a celor din jurul nostru. Vrei, Codrine?
Imediat Codrin a îngenuncheat lângă scaunul cu rotile în care stătea țintuit în suferințe inginerul Alexandru Parianu și se rugă minute întregi alături de el. Când Codrin se sculă în picioare, Sandu îi zâmbea cu lacrimi în ochi.

CAPITOLUL VII

După evenimentele de la Predeal, ascensiunea lui Florin Vernescu se opri brusc. Cu relațiile lor, părinții fetei îl duseseră, ce e drept, pe la toți marii specialiști andrologi, sexologi, fizioterapiști și psihiatri, încât bietul băiat ajunsese să creadă el însuși că este bolnav cu adevărat și să memoreze poziția tuturor pavilioanelor și culoarelor spitalului Elias. Cu acea ocazie, n-a putut afla nimic altceva decât că spitalul șefilor a purtat (acum nu-l mai poartă) numele unui student comunist evreu din București schingiuit de Siguranță pentru că a fost găsit cu niște manifeste anticomuniste, în timp ce numele atâtor mari medici români, unii morți pe front pentru patrie, ca eroi, nu au fost niciodată onorate și nu au fost atribuite nici unui spital.
Mama Zoicăi l-a dus până și la "Coana Pitia", o vrăjitoare vestită în rândurile high-life-ului "înaltei societăți" nomenklaturiste de la București, că de! i-o fi făcut cineva vreo vrajă de legătură, fiindcă așa bărbat frumos și tânăr să nu-și poată face o familie... Dar totul a fost zadarnic, cu rezultate nule pentru Florin și Zoica. Actorul din anii studenției se ținea tare. Scenă de nota 10!
În cele din urmă, tatăl fetei, cu bonomia-i cunoscută și cu aceeași delicatețe de nedezmințit, îl mai sună o ultimă dată anunțându-l că regretă sincer, dar în postul de ministru al minelor a fost numit o altă persoană, fără ca Ceaușescu să-l mai fi consultat în prealabil și pe dânsul.
– Totuși, Florine, îi spuse fostul posibil socru, eu te voi regreta mult. De ani de zile mi-ai rămas la inimă și-mi pare nespus de rău că Zoica s-a răzgândit. Pe deasupra, planul nostru se năruie vizibil și văd că deja celălalt pretendent este susținut de majoritatea. Dacă tu insistai, câștigai sută la sută căci mai toți se grupaseră în jurul nostru. Dar nu știu de ce ai lăsat-o moale, dovedind că parcă problemele acestea nu te mai interesează. Nu știu, într-adevăr, ce se întâmplă cu tine. Aproape că nu te mai recunosc...
Și avea dreptate bătrânul. În multe privințe Florin ajunsese de nerecunoscut. Se transformase mult de când în gândul său prima preocupare devenise Veronica. De la acel telefon s-a scurs atâta timp și părinții Zoicăi nu l-au mai sunat niciodată, iar "telefonul secret" al fostului său profesor de socialism și-a schimbat după aceea numărul. Pe cel nou ar fi fost imposibil să-l afle oricâte investigații ar fi făcut. Dar nici pe Vernescu nu l-ar mai fi interesat așa ceva și în multe privințe desprinderea de nomenclatură o simțea ca pe o binecuvântată despovărare, exact de aceeași natură cu a scriitorului Elizeanu când a scăpat de obsesia ozeneurilor.
Capitolul Zoica-ascensiune l-a declarat pentru totdeauna închis!
Alte griji și preocupări îl frământau acum pe Vernescu, iar două dintre acestea erau repararea în continuare a greșelilor și pararea loviturilor directe care începuseră să se îndesească din toate părțile. Era mai expus ca oricând și lipsit de orice apărare. Colac peste pupăză, adjunctul său, inginerul Trandafir, a fost trecut într-un post de director general la minister, iar pe Ionescu, fostul director, l-au readus de la Tulcea pe postul de director adjunct lăsat liber de Trandafir. Ionescu a venit parcă mai instruit, mai curajos și mai înfipt de cum îl știau toți înainte. Iar acum ori de câte ori îl privește pe directorul plin, afișează mereu în colțul gurii un zâmbet superior, parcă de sfidare și batjocură.
Deși Florin Vernescu a început să se poarte impecabil cu toți oamenii din uzină, majoritatea nici nu prea îl mai salută în prezent cu deferența de mai dinainte, iar într-una din ședințele de plan, Bățău, secretarul de partid, stând în dreapta lui Ionescu și tot șoptindu-i la ureche, nu numai că a îndrăznit să-l critice pe Vernescu dar, de câteva ori, a ridicat tonul furios împotriva lui, arătându-l ca pe un vinovat cu degetul și proferând cuvinte de amenințare. Tot Bățău a lansat zvonul că în curând șeful va fi dat jos din funcția actuală de director general al uzinei, că în mod incontestabil zilele de domnie îi sunt numărate. Și, desigur, mulți se bucurau.
Vernescu era însă calm și se prefăcea că nu observă nici una din toate aceste șicane. Marea lui grijă a fost să-i readucă pe fiecare din cei concediați de el, reangajându-i pe toți la secția cea nouă, de scule și reparații, cu salarii destul de bune.
Mulți s-au mirat văzându-l pe Vernescu râzând și discutând prietenește cu Emil Pop, dar cea mai mare consternare a fost să o vadă pe profesoara Medeleanu adusă de câteva ori la liceu chiar în mașina directorului uzinei. Acesta reușise să o reinstaleze pe postul ce-l avusese, respectându-i ziua liberă de sâmbătă, care întâmplător s-a nimerit să fie și ziua metodică pentru profesorii de limba franceză. Din anonimat, Vernescu a trimis pe adresa familiei lui Emil baci un CEC de 3000 de lei și pe adresa doamnei Medeleanu alți 3000 de lei, pentru copiii acestora. Se simțea parcă ușurat sufletește că a putut să-și repare astfel o parte din regretabilele sale greșeli săvârșite înainte față de acești oameni lipsiți în totalitate de orice vină.

*
* *

Veronica Marcu își dăduse demisia numai la simpla suspiciune că lumea ar cunoaște vizita directorului la dânsa acasă. Se simțea nevinovată și nu ar fi putut suporta nici cea mai mică aluzie la comportamentul ei. Pe Vernescu, desigur, nu l-a văzut niciodată cu ochi buni. În fața ei directorul nu era decât tipul parvenitului și al Don Juanului de profesie, cu toate că îi recunoștea celelalte merite intelectuale și organizatorice. Fizicul lui frumos nu o impresiona câtuși de puțin. Despre răutatea și sadismul lui auzise mai multe - și încă sub aspectul tuturor exagerărilor posibile, pe care le considera adevărate - decât despre valoarea reală a intelectului său strălucit, bănuind totuși că directorul, pentru a ajunge director, trebuie, fără îndoială, să cunoască multe lucruri în plus față de subordonații din fabrica ce-o conducea.
Dar așa cum apărea el, cu o mie și una de defecte, inginerul Florin Vernescu era în realitate o capacitate recunoscută în materie de inginerie.
Multe rele s-ar fi putut spune despre el, dar că nu s-ar pricepe la meseria lui, nu. Sub presiunea atâtor evenimente, de la o vreme, el devenise un model de modestie (nu se știe dacă o simula sau nu) și proba tot mai multă clemență în relațiile cu subordonații. Dacă bârfitorii au vorbit totdeauna cu patimă despre defectele lui, foarte puțini despre însușirile lui native. Era un bun poliglot. Învățase aproape singur spaniola, germana și franceza, cu ajutorul manualelor, al casetelor aduse din străinătate și al videocasetelor. Engleza și rusa le studiase încă din școli și din facultate. Când nu demult a venit în vizită o delegație străină formată din specialiști din mai multe țări, câțiva muncitori și funcționari au rămas uimiți să-l audă vorbind destul de fluent și răspunzând pe rând întrebărilor aci în engleză, aci în franceză ori în spaniolă și-n germană. Chiar interpreții oficiali rămaseră impresionați de accentul destul de bun al directorului. Cei din uzina lui care l-au auzit cum vorbește au și acum un mare respect pentru el, măcar pentru acest lucru dacă nu pentru altceva.
Dar marele secret al inginerului Vernescu era o invenție epocală pe care demult a vrut să o breveteze; și numai cât pomenise parțial de ea la Comisia Națională de Invenții și Inovații, deja câțiva din șefii comisiei ciuliră cu foarte mare interes urechile și holbară ochii. Peste două zile aceștia i-au și trimis niște "mari specialiști în materie" care s-au oferit cu multă amabilitate să coopereze cu Vernescu "pentru desăvârșirea invenției", în calitate de coautori... În nici un caz intervenția acestor rechini nu-i convenea și, poate că n-ar fi exagerat să spunem, că tocmai spre a scăpa de asemenea oameni, ar fi vrut să ajungă ministru, funcție din care și-ar fi putut lansa fără alte opreliști această invenție care ar fi revoluționat probabil tehnica energetică mondială. Prefera ca să-și distrugă mai degrabă dosarul cu ineditele realizări tehnice, la care lucrase în timpul liber mai mulți ani în șir, decât să-și întunece existența lângă o creatură ca Zoia cu ajutorul căreia probabil s-ar fi lansat nu numai politic dar și ca autorul unei mari invenții. Și, ca un făcut, tocmai când tatăl fetei l-a părăsit, a fost și dosarul cu invenția lui pus întru totul la punct! Dar nu-i nimic. Spera că va veni ea și ziua potrivită când va reactualiza toată problema invenției aducând-o cu prioritate în discuție.
În fond, despre ce anume realizare era vorba - ce inventase el? Ceva extrem de necesar omenirii secolului nostru: o instalație energetică submarină care producea cantități imense de energie electrică - milioane de kW/h - nu prin căderi de ape, nici prin talasoenergie (forța valurilor), ci numai prin apăsarea coloanei grele de apă pe partea bentonică - pe fundul mărilor și al oceanelor. Greutatea coloanei de apă pe metru pătrat era transformată în lucru mecanic, în energie. Cum? Ei, aici consta tot secretul invenției sale care ar fi produs energie nelimitată aproape din nimic. Aplicarea ei în practică ar fi făcut inutile toate centralele atomoelectrice, toate termocentralele și hidrocentralele din lume. Statele maritime cele mai sărace s-ar fi salvat de la foamea energetică. România la fel. N-ar fi vrut însă ca o invenție de anvergura aceasta să-i fie furată de profitori cum li s-au mai furat și altora. De aceea dosarul îl ținea închis acasă într-un seif de bancă.
De la o vreme, mai cu seamă de când renunțase la mâna Zoicăi, socoteala tainică pe care și-o făcea devenise următoarea: dacă nu va reuși în țară să-și impună invenția, nu o va lăsa ca să zacă prea mult în seif, ci va risca și va trece cu ea într-o țară liberă din occident, unde era sigur că nu va întâmpina aceleași bariere, reușind să și-o vadă aplicată în practică, oferind-o deci întregii omeniri, căci întreaga tehnică mondială trece printr-o acută foame energetică. Inventatorul unui asemenea sistem ar fi devenit din oficiu candidatul numărul unu al Premiului Nobel pentru fizică. Desigur, în primul rând el ar fi vrut să o ofere României, dar aici condițiile nu erau deocamdată propice din cauza corupției, și nu rămăseseră decât două posibilități: să se refugieze cu ea în occident (în acest sens, deja își luase toate măsurile preventive microfilmându-și conținutul întregului dosar), iar a doua posibilitate era să aștepte vremuri mai bune în țară, eventual după răsturnarea dictatorului când treburile s-ar mai fi reglementat. Din cauza apariției Veronicăi însă nu s-a decis asupra nici uneia din aceste alternative, Veronica devansând oricare alt plan anterior.
Vernescu mai avea alte două inovații tehnice legate de un sistem multiplu de forare în rocile carbonifere și o altă posibilă invenție în nucleu, legată de o complexă aparatură electronică de avertizare a emanațiilor de gaz grizu pentru prevenirea exploziilor din subteran. Dar simțea că puterile îl părăsiseră, că o mare epuizare fizică îl încearcă, și îndeosebi se simțea mai singur și mai deznădăjduit ca oricând. Singura soluție de recuperare totală din starea în care se afla acum i se părea că este numai reîntâlnirea cu Veronica. Dar fata își dăduse demisia de la întreprindere - nu încape nici o discuție că din cauza lui - și se refugiase acasă la părinți, la Râu de Mori, în Hunedoara, lângă Hațeg. Fie ce-o fi, dar va merge după ea acolo, cu orice risc!
Aflase de la nana Sabina că tatăl Veronicăi este mare apicultor acolo, având o prisacă de peste o sută de stupi sistematici. Florin și-a adus aminte că mai are o completare de șapte zile restante de concediu din anul trecut. Ele vor trebui folosite în acest scop. În ultima zi a săptămânii, și-a cumpărat o carte de apicultură pe care a citit-o ca pe un roman polițist, paralel cu multe alte pagini din Biblie. De fapt recitise de două ori Noul Testamnet, și ajunsese pe la cartea Leviticului din Vechiul Testament, pentru a-i face o plăcută surpriză Veronicăi. De la biblioteca uzinei a împrumutat cartea "Viața albinelor" de Maurice Maeterlinck pe care o răsfoise citind diverse pasaje ici și colo, iar duminică dimineața, la volanul noii sale mașini "Toyota", cumpărată de două săptămâni, după ce și-a vândut automobilul cel vechi, și-a luat zborul spre Râu de Mori, cu toată viteza, în ajunul primei lui zi de concediu.
Lăsând Sarmizegetusa și Clopotiva în urmă, s-a îndreptat spre valea Râului Mare unde se desfășura șantierul de construcție al unei mari hidrocentrale. Nu după mult timp, intră în pitorescul Râu de Mori, de la poalele Retezatului, o comună cu case și gospodării frumoase, cu oameni sănătoși și harnici.
Întrebând din aproape în aproape pe câțiva cetățeni întâlniți pe stradă, se opri la casa unui fost brigadier silvic, Beni Dumbravă, ieșit de curând la pensie, unde se recomandă ca inginer specialist în hidrocentrale, menționând că a lucrat și la o întreprindere de utilaj miner.
– Sunteți de la șantier? Ce mai e pe la Gura Zlata, pe la Gura Apei? întrebă nenea Dumbravă.
– Nimic deosebit. Eu am lucrat la un proiect similar și am fost într-un schimb de experiență, suci vorba noul venit. Acum am șapte zile concediu și aș dori să le petrec aici, în comuna dumneavoastră. Îmi place foarte mult. Dacă mă găzduiți, vă plătesc totul anticipat. Am lucrat la o uzină de utilaj miner. Dacă nu mă înșeală memoria, la uzina aceea lucra și o cetățeancă din Râu de Mori.
– Cum o chema?
– Păi, nu prea țin minte... Mărculescu sau Marcu... Vasilica...
– Veronica, poate!
– Parcă da... Da, da, exact! Aveți dreptate: Veronica! Veronica Marcu...
– Păi asta-i nepoata noastră, domnule! Auzi, Lidia, se adresă el soției sale care tocmai strânsese dulcețurile servite de cei doi înainte. Domnul inginer o cunoaște pe Veronica. Cumnatul meu, fratele nevestei mele, îi este tată! Celălalt frate al nevestei mele este păstor la biserica de aici, căci noi suntem cu toții întorși la Dumnezeu. O fost însă o încurcătură de acte la primărie care i-o făcut să poarte nume diferite, deși ei sunt frați buni. Și zi așa... O cunoașteți pe Veronica. Dar nu știu ce-o fi apucat-o pe nepoata noastră zilele acestea că după ce a făcut atâta școală, liceul, doi ani la facultatea de filologie, la spaniolă, de unde-au dat-o afară că-i pocăită într-un cult interzis, deși cultul s-a creat aici în biserica noastră românească tradițională și - ce să vă mai spun? - după alți doi ani de specializare în chimie, nu demult ne-am trezit cu ea acasă. Ce era să-i facem? Dacă nu-i place, nu-i place! Și de-abia își găsise și ea un serviciu ca lumea, unde era destul de bine plătită... Nici nu se mărită, deși umblă toți băieții după ea, fiindcă-i frumoasă coz. Dar problema asta o să i-o aranjez eu... Îi tare ambițioasă, domnule inginer! Nu știu, noi n-o prea mai înțelegem! ("Mie-mi spuneți cât este de ambițioasă?" gândea Florin. "Dar ce-o fi vrut să spună că problema căsătoriei i-o aranjează el?")
– Și... cumnatul dumneavoastră stă departe de aici? întrebă el.
– Nu, frate. Șede puțin mai încolo. Aproape de râu... Nu știu dacă n-ați și trecut deja cu mașina pe lângă casa lor. Are alături o livadă și-o prisacă mare...
– A, da, da! Parcă aș fi văzut-o. Eu chiar aș dori să cumpăr de la cineva un borcan cu miere.
– No, dacă-i pe-așa, haida și-om mere o țâră pân la cumnatul meu Aron.
Florin atâta aștepta.
– Vă duc cu mașina, zise inginerul
– O, dar ar fi păcat. Merem pe jos, că-i așa frumos drumul... Lidie, o să dăm o țâră pân la frate-tău Aron și ne-om înturna mintenaș, strigă Benică la soția lui care mai pregătea ceva în bucătăria de-alături.
– No, bine, mereți sănătoși, îi dădu aprobare nevastă-sa.
Porniră așadar pe jos. Ajunși la poarta înaltă ardelenească, masivă, cu acoperiș de țiglă ca și casele dimprejur, o deschise. Și când colo - ce să vadă? După poartă, același cățel pe care-l ținuse în brațe în casa nanei Sabina era și-aici. Mai crescuse puțin. De bună seamă, Veronica îl luase cu ea. Recunoscându-l parcă, micuțul cățeluș dădea impresia că se bucură imens de revedere și veni chiar la picioarele lui Florin unde se trânti pe iarbă cu burta în sus mișcând prietenos din codiță. Inginerul îl luă iarăși în brațe.
– Parcă v-ar cunoaște, zise nenea Dumbravă. Hei, cumnate! Frate Aroane!
– Intrați în casă, Benică, răspunse cumnatul său. Eu deșert niște miere în garnițe și vin acum.
Intrară amândoi în casă, într-o odaie mare și frumoasă, cu miros puternic de busuioc. Pereții erau împodobiți cu minunate covoare ardelenești și cu perdele înflorate cu maci roșii în care se întrețeseau razele soarelui. Lângă sobă o carpetă cu un citat din Biblie brodat cu borangic: "Căutați pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemați-L, câtă vreme este aproape", ISAIA, 55;6. Florin nu lăsase cățelul din brațe, ci îi mângâia întruna căpșorul rotund și drăgălaș, cu urechi blegi.
– Mă scuzi puțin, domnule inginer. Te las o clipă singur, cu Castor.
Nu ieși bine pe o ușă, când pe alta intră Veronica, cu un gherghef în mână. Încremeni cu acul în mână. Era să leșine de spaimă.
– Ce căutați aici? Cine te-a adus la noi, domnule Vernescu? se miră ea destul de intrigată, vorbind și la plural și la singular în același timp.
– Muy buenas dias, senorita! răspunse Florin în spaniolă cu un ușor zâmbet pe buze. Perdoneme si le molesto! De ninguna manera no entre aqui yo solo. Fue el tu tio quien me paso adentro con este perrito. Pero me gustaria muchissimo si tu me hablaras asimismo en espanol, porque puedo hablar con tigo en esta hermosa lengua castellana de Cervantes... (Bună ziua, domnișoară! Scuză-mă că te deranjez. În nici un caz n-am intrat aici singur. Unchiul dumitale m-a adus înăuntru, împreună cu cățelușul acesta. Dar mi-ar plăcea foarte mult dacă și tu mi-ai vorbi de asemenea în spaniolă, întrucât pot vorbi cu tine în această frumoasă limbă castiliană a lui Cervantes...)
– Yo no quiero hablar con ninguna persona que no me gusta y basta! (Nu doresc să vorbesc cu nici o persoană care nu-mi place și basta!)
Ieși imediat trântind puțin ușa după ea. Pe Florin gestul acesta în loc să-l respingă, mai mult îl amuză, îndârjindu-l în insistențe. De aceea rămase cu un zâmbet al speranțelor pe buze. În urma fetei apăru nenea Benică însoțit de cumnatul său, un om voinic, cu ochii albaștri, frumos și impunător, înalt cât Florin și cu părul complet alb.
– Iată-l pe Marcu Aron, cumnatul meu. Aroane, dânsul este inginer la uzina unde a lucrat Veronica noastră.
– Îmi pare bine de cunoștință. Florin Vernescu, fost coleg de serviciu cu fata dumneavoastră.
– Cum asta? D-apăi nu-nțăleg... Eu mi-s Aron, tatăl Veronicuței.
– Simplu, am lucrat amândoi la aceeași întreprindere, domnule Marcu.
– Unde, la Orașul Nou? D-apăi nu mi-o spus fetița mea nimic despre mata.
– E! Ce mai contez și eu pe-acolo, unde-i atâta lume!
– Păi, iartă-mă drăguțule, că-ți fac așa complimente, dar dumneata ești o mândrețe de flăcău, taică, și cum să nu fii luat în samă? Și-apăi sameni destul de bine cu Veronica nostră, de parcă mi-ai fi fecior! No, bată-te să te bată! Bruneți amândoi și cu ochi albaștri. (Florin simțea că roșește.) Soția mea Estera îi are tot așa... Dar te rog ia loc, domnule Vernescu, de ce să stai în picioare? Mai avem o fetiță, Fidelia, care-i într-a douăsprezecea la liceu; și-un băiat, Mircea, care trabă să fie pîn curte. Alt prunc ni-o murit la două săptămâni după naștere. Și dacă nu te-o deranja, apăi am să-ți spun că pe prunculețul cela tot Florin ca pe matale îl chema. Dar Domnul ni l-o luat, fie-I Numele Lui lăudat, măcar că am fi vrut să avem un Florin în casă... No, dar asta-i altă poveste. Domnule inginer, mi-o spus Beni că vrai să cumperi niscaiva miare... Dacă-i așa, apăi ține-aici cheseaua asta de cinci litri.
– Cu cât dați litrul? întrebă Florin.
– Cu 50 de lei aici la producător.
– Poftiți 300 de lei. Eu v-o plătesc cu 60 ca și-n piață.
– Nu, nu, nu, tăicuțule. Nu pot să primesc! Eu mi-s fabricant de miare și cui mi-e drag mie, i-o dăruiesc gratis. Totdeauna când am dat câte ceva cuiva, Dumnezeu mi-o fost întors înzăcit. Ori mata nu crezi în Dumnezeu?
– Să fiu sincer, am fost totdeauna un ateu, răspunse Florin cu un ton vinovat mângâind cățelul din brațele lui. Acum sunt în faza când de la o zi la alta cred tot mai mult și încerc să-L pricep cât mă ajută capul, citind Biblia.
– O, asta-i bine, tată. Tare bine. Dar vezi să nu mi te-audă Veronica, fii-mea, că nu arzi cu totul pentru Domnul și că nu pricepi Biblia mai mult cu inima decât cu capul, că după aceea n-o să mai vrea să te vadă câtu-i cucul!
– Mi-nchipui eu...
Chiar atunci intră pe ușă o fată frumoasă în uniformă de liceană - o copie destul de reușită a Veronicăi, ceva mai mică. De bună seamă sora ei, Fidelia. Era foarte dezghețată și vorbăreață.
– Săru mâna, tată. Săru mâna, unchiule. Pacea Domnului, frate! i se adresă ea lui Florin care-i zâmbi frumos și îi strânse cu politețe mâna ridicându-se de pe scaun.
– Pace... soră Fidelia..., răspunse Florin folosind pentru prima dată asemenea apelative atât de stranii și neobișnuite lui. ("Dacă așa-i moda pe-aici, își zise el, trebuie să ne adaptăm neapărat obiceiurilor casei".)
– De unde-mi știi numele?
– Păi, de la tata, de unde din altă parte! răspunse Florin.
– Mata ești pastor sau preot confidențial de la "Oastea Domnului"? întrebă sora Veronicăi curioasă.
– Eu? O, nu... Nici una, nici alta. Sunt un simplu inginer.
– Și cum te cheamă?
– Vernescu. Florin Vernescu.
– Ce nume frumos! Tot Florin s-ar fi numit și frățiorul nostru dacă ar fi trăit. Știi? Eu când o să mă decid, o să mă mărit cu un inginer înalt și exact ca dumneata. Ai văzut filmul "Isus din Nazaret", regizat de Franco Zefirelli? Îl are unchiul Benică pe video. Semeni cu un personaj de acolo. Era prezentabil, dar îl ponegrea pe Isus.
Florin tresări, amintindu-și visul ce-l avuse.
– Fidelia - strigă taică-său. Vorbești cam în dodii.
– Nu, tată. Nu jignesc pe nimeni, dar ce să-i fac dacă cu personajul acela seamănă! Pe Veronica n-ați văzut-o?
– Nu vă supărați, eu trebuie să plec, se ridică Florin mutând cățelușul pe brațul celălalt.
– No, d-apăi spuneai că vrai să șezi la noi câteva zile, îi aminti Beni Dumbravă. N-o să-ți iau nici un ban.
– Frate Florine! îi zise sora Veronicăi. Te rog eu să mai stai. Nu pleca... Fidelia îl luă de braț și rămase așa de brațul lui uitându-i-se drăgăstos în ochi. Și dă-mi-l mie pe Castor că s-a învățat un răsfățat al tuturor. Îi luă cățelul, i-l lăsă jos și continuă să-l țină pe Florin de braț. Chiar atunci intră din nou Veronica, fără gherghef. Era frumoasă, puțin crispată și glacială, ca de obicei, total diferită de sora ei Fidelia, o fire atât de deschisă.
– Când vrea cineva să plece, de ce-l rețineți cu sila? Domnule director, eu nu vă rețin. Puteți pleca!
– Director??! strigară toți ca speriați.
– Da, fostul meu director de la uzina "Abatajul". Fost, pentru că eu am plecat de acolo. Ba mai mult: actualul ministru al minelor.
– Ministru? strigă Fidelia. Soră-mio, tu îți bați joc de noi ori vrei să ne înnebunești pe toți!?
– Veronica exagerează, începu Vernescu cu un ton ispășit. Sunt un om. Un om singur, urât de unii, disprețuit de alții. Un om simplu, cu multe necazuri și dureri în suflet. Am, desigur, și tone de păcate în mine. Din întâmplare sunt și fostul ei director, deoarece Veronica a părăsit uzina pentru motive care numai în imaginația ei pot fi serioase. Dar ministru, cum spunea dânsa, nu sunt. Am renunțat de bună voie la această funcție, deoarece, ca ministru, nu mi s-ar fi dat voie să-L caut pe Hristos, despre care Veronica crede că vreau neapărat să-L răstignesc a doua oară...
– Veronica, de ce ești rea cu fratele Florin? Așa îi ajuți tu pe cei ce-L caută pe Isus? o întrebă Fidelia.
– Tu nu știi nimic. Și te rog nu te băga!
– Rămâneți cu bine, oameni buni, zise Vernescu ridicându-se
și privindu-și ceasul de aur. A sosit timpul să plec.
– Domnule director, scuză-mă că mă amestec și eu neinvitat în vorbă, dar am înțăles și eu câte o țâră din toate discuțiile estea - interveni tatăl fetei. Deși-s bătrân, mincea-mi spune că o fost ceva la mijloc între voi. Că altfel nu se poate. Haida, te rog, nu te supăra pe noi din cauza ei. Până la urmă credem c-o-nțălege și i-o trece, că nu-i deloc o fată rea! Samănă cu mine la supărare, dar eu când mă rog la Domnul, El mă liniștește mintenaș. Și-o să-i treacă și ei, că și ea se roagă, și Dumnezeu ne-o va lumina.
– Tată, nu vreau să se țină după mine oameni însurați - sau, mă rog, logodiți - care în plus persecută pe toți pocăiții alungându-i din fabrică și din școli...
– Cine, fata tatei, face asta?
– Tovarășul director din fața dumitale...
– D-apăi ce-ce-ce te-amesteci tu în trebile dumnealui de direcțiune? Vezi-ți de-ale tele! se oțărî bătrânul.
– Veronica se referă probabil la un lot de salariați care-au fost trecuți în concediu fără plată din ordinul ministerului până s-a înființat o secție nouă unde au fost transferați cu un salariu chiar și mai bun decât înainte, se apără Florin cu vădită măestrie avocățească. Cât despre profesoara dată afară de cei de la partid, eu am readus-o la liceu, unde predă din nou franceza nestingherită de nimeni, ca și mai înainte. Uitați, din întâmplare, am în buzunar la mine copia xerografiată a deciziei de reluare a serviciului dânsei la catedră. Poftiți, citiți-o... (i-o înmână Veronicăi). Iar despre starea mea civilă, nu am fost însurat niciodată, și o logodnă făcută de alții aproape cu forța, am rupt-o cu cea mai mare plăcere. Sunt un om liber și fără nici un lanț înaintea lui Dumnezeu. Și nu vă mint, chiar dacă zvonurile și acuzațiile tendențioase ale dușmanilor mei din uzină au putut-o deruta pe Veronica trecând-o aproape în tabăra lor!
– Veronico, cred că mi l-ai jignit destul. E cazul să lași bârfele altora și resentimentele tale la o parte și să nu le mai dai vreo importanță, e clar? îl susținu Fidelia. Cu musafirii oricum trebuie să te porți altfel și de-acum încolo nu facem discriminări și excepții! Să fie limpede!
– Ei, da, bine! Toți aveți dreptate. Numai eu nu. Ce mai vreți?
– Domnule Dumbravă și domnule Marcu... Pot să vă-ntreb și eu ceva, zise Vernescu.
– Poftiți, domnule director.
– Mai întâi vă rog să-mi zeceți toți pe nume - Florin, cum îmi spune Fidelia, și-apoi vă declar că vreau să-mi dau demisia din funcția aceea de director, ca să pot veni prin părțile acestea. De pildă, pe-aici, aș putea cumpăra vreun teren pentru a-mi face o vilă?
– S-o găsi, sigur că se găsește - răspunse Benică. Bani să fie...
– Pentru mine asta nu constituie o problemă.
– Continuați discuția cât vreți, dar eu am plecat înaintea mamei; că trebuie să vină curând autobuzul de la Hațeg - zise Veronica și voi să iasă.
– Veronica, o aducem cu mașina mea! propuse Florin.
– Că bine zici, frate Florine. Merg și eu, sări Fidelia care se vârî între ei luându-l pe Florin de brațul drept iar pe Veronica de brațul stâng.

Din autobuzul IRTA supraîncărcat coborâse multă lume. Aproape la urmă de tot se dădu încet jos și o femeie în straie simple ardelenești, cu o basma albă, curată, legată la spate. Era mai mult mărunțică, cu părul în bună parte albit, cu fața senină, deși brăzdată de ceva zbârcituri, și cu ochii salbaștri. Cum o văzură, Fidelia și Veronica o îmbrățișară strâns și săriră să-i ia din mână o sacoșă plină și cele două valuri balotate de lână cu care fusese la dărăcit.
– Mamă, sărut mâna! se grăbi Fidelia. Uite-l pe Florin, directorul uzinei unde a lucrat Veronica.
– Pace, domnule director. Așe tânăr și conduci o uzină mare? Sau fugi și dumneata de fabrici ca Veronica noastră?
Florin îi sărută mâna aspră, bătătorită de muncă.
– Pacea Domnului, răspunse Florin după cum auzea că se salută aici cam toți. Cred că bine ziceți. Toți fugim să ne aflăm liniștea care niciunde nu ne-o prea găsim.
– Ba o găsim, o găsim la Domnul dacă o căutăm. "Pacea mea o dau vouă!" ne-o zis El. În altă parte n-o s-o găsim, mamă, că-n lumea nostră peste tăt îi numa stricăciune și zbucium!
Florin închise baloturile în port-bagajul "Toyotei" și în câteva minute ajunseră acasă unde Mircea, frățiorul fetelor, un copil în vârstă de zece ani, aștepta mașina la poartă. Era un băiețel blonduț, drăgălaș, dar nu semăna deloc cu surorile lui. Când intrară cu toții în casă, găsiră masa gata, întinsă, cu pită și slană, cu ciorbă de pește, cu pește prăjit și friptură de miel. Lângă fiecare farfurie se afla câte un ștergărel românesc, frumos brodat. Cei care aranjaseră bucatele au fost Benică, unchiul copiilor, tatăl lor și Mircea. Pâinea era de casă, aburindă, mare cât roata carului. Mai târziu Florin a aflat că pita și toate bucatele fuseseră pregătite numai de Veronica.
Inginerul se spălă pe mână. Fidelia îi turna într-un lighean dintr-o ulcică. Așa se spălară toți și veniră la masă.
În capul mesei fu așezat Florin; Fidelia și Mircea lângă el. Veronica s-a dus singură, postându-se în capătul celălalt. Părinții copiilor și nenea Dumbravă la mijloc. Benică spuse o rugăciune lungă de mulțumire pentru bucate. Toți țineau ochii închiși. Florin asista pentru prima oară în viața lui la o astfel de rugăciune. Se uita pe rând la toți, apoi mai mult la Veronica. Și ea ținea ochii închiși, iar dacă nu cumva se înșela, i s-a părut că din ochi îi curg câteva lacrimi. Era foarte frumoasă așa; ca o sfântă dintr-o icoană a Renașterii. Toți oamenii aceștia aveau de fapt ceva sfânt, ceva din pioșenia icoanelor renascentiste. Erau plăcuți la vorbă, la înfățișare și la port. Erau liniștiți, prietenoși, blânzi și primitori. Erau buni români cu toții. Vorbeau cu ton muzical, ca toți ardelenii. Ce stare de spirit i-o fi transformat așa? Credința lor, fără îndoială.
Se începuse masa. Ce bucate gustoase și ce bine se simțea Florin la această masă intimă, simplă, primitoare, în comparație cu fastul imperialo-tovărășesc de la Athenee Palace! Păcat că Veronica stătea atât de departe de el, că nu-i vorbea și că nici măcar nu voia să-l privească. Tot timpul avea însă grijă de el Fidelia. Ea îi aranjă feliile de pâine în coșuleț, ea îi turnă apă în pahar, îi aduse șervețele, deși avea ștergare. Îi vorbea cu gura plină râzând și-l tutuia, neținând seama de funcția lui de director ori de diferența de vârstă.
Mircea era mai timid, mesteca și zâmbea când și când ascultând la conversația celor din jur, dar nu spunea nimic.
După masă Fidelia veni cu o propunere:
– După ce strângem masa, eu, Florin și Veronica mergem până la râu. Până în dreptul morii de apă și înapoi. De-acord?
– Merg și eu, spuse cel mic, Mircea.
– Bine, mergi și tu.
– Eu nu, o trânti Veronica, parcă mai încăpățânată ca oricând.
– Sor mio! se burzului puțin Fidelia. Ascultă, eu comand aici! Dacă nu m-asculți, cum termin liceul, plec pe șantier și nu vin nici la nunta lui Mircea, nici la a ta. Să fie clar! Ba ai să mergi cu noi!
Și au mers. Până mai încolo, i-a însoțit și unchiul Benică. Au ajuns pe malul Râului Mare - "limpede precum cristalul apei Ozana" descrisă de Ion Creangă, în care se oglindeau cu mâhnire două chipuri triste - Florin și Veronica - și două vesele - Fidelia și Mircea.
– Privește, Florine! începu Fidelia să facă pe ghidul voluntar. (Nu-i mai zicea acum nici frate.) Vezi tu bolovanii cei de colo cât o căruță? Acum două luni nici nu erau. Dar când a venit odată râul cât Dunărea, uite: din malul ăsta, până colo în celălalt mal, a adus cu el copaci întregi - brazi, stejari și o mulțime de bolovani uriași de la munte. Ba unii ziceau că au văzut și un coteț de lemn cu doi porci vii plutind la vale ca o corăbioară. Porcii guițau de mama focului și s-au dus așa cu țipete înspăimântate la vale până nu s-au mai auzit. Atunci apa rostogolea stâncile ca pe niște cocoloși de hârtie, de se zguduiau casele de pe maluri. Ca apele năvalnice este uneori și sufletul oamenilor.
– Dar acum apa-i atât de liniștită și curge atât de frumos! - conchise Florin.
– Haideți să vă arat un cuib de mierlă, propuse tot ea. Ieri am găsit cinci puișori în cuibul acela. Au ceva pene.
Veniră cu toții. Veronica nu vorbea deloc.
– Dar unde o fi cuibul? Că ieri era cam pe-aici! se întrebă fata. A, uitați-l aicea, jos... Fidelia înfipse mâna și dădu fiecăruia câte un pui. Aceștia se pituliră nedumeriți în fundul palmelor celor patru vizitatori și îi priveau sperioși cu mărgelușele lor lucioase și negre, răsucind capul cu plisculețele deschise pentru mâncare sau poate numai de frică, după cum le mișcau degetele prin fața ochișorilor. Cel din mâna Veronicăi se ridică puțin din spate încordându-și aripioarele și-i trânti o mică decorație caldă și umedă în mijlocul palmei spre amuzamentul celorlalți. Veronica scoase un strigăt scurt de uimire și protest. Imediat Florin îi sări în ajutor rupând o frunză cu care îi șterse palma. Voise ca să-i rețină mâna mai mult. Dar ea și-o retrase cu iuțeală, puse puiul la loc în cuib după ce îl sărută pe căpșor; apoi își spălă mâna în râul de alături.
– Uite colo pești! strigă Mircea entuziasmat. Sunt păstrăvi și lostrițe din cele mari. Din ăștia prind eu cu tata când și când. Se aruncă bine la musca artificială.
– Știi ce, Mircea? Ia cură tu mintenaș până acasă, că-i la doi pași. Și adă-ne cele două undițe ale voastre să prindem pe loc câțiva, îi porunci Fidelia. Pe ăștia îi gătesc eu pentru Florin. Adă și coșul de sârmă, cel cu capac.
– Să se ducă cine propune! răspunse băiatul.
– Du-te, mă! Am poruncit, nu ți-am propus! bătu ea din picior. Și Mircea o rupse îndată la fugă fără să mai comenteze. Uite, continuă Fidelia, noi o să stăm pe stânca asta, cam în spatele tufișului. Tu, sor mio, ai de gând să rămâi mută așa tot timpul? Sau când vezi un june fain ca Florin îți piere graiul...
– Fidelia, eu nu fac glume proaste ca tine. Ține-ți limba, dacă vrei să nu te las singură aici.
– N-o să fiu singură, ci cu domnul director al tău! E bine?
– Ești obraznică din cale-afară! Și nu știu ce-ai astăzi de ai limbariță.
– Completez exact cantitatea cuvintelor pe care tu mi le dai lipsă la cântar...
– Cântarul minții tale nu măsoară acum exact.
– În schimb al tău s-a blocat complet, i-o reteză soră-sa.
– Taci odată, ți-am spus!
– Ei bine, bine... Iaca tac... Dar ce-oi fi așa țâfnoasă, că nu ți-a făcut nimeni nimic. Apoi se duse lângă ea și-o mângâie: Ce ai tu, măi Veronica, măi, de stai tristă? Tu știi că altă surioară mai bună și mai scumpă decât tine, eu nu am pe toată valea asta a Râului Mare. Nici mai frumoasă nu-i alta în toată Țara Hațegului, în tot Ardealul nost; în toată Țara Românească și-n toată țara rotundului pământesc... Apoi o sărută pe obraz. Dar Veronica era tot tristă.
Chiar atunci sosi gâfâind și Mircea cu cele două undițe automate, gata pregătite, cu un minciog și cu un coș de sârmă cu capac.
– Una mie și-una ție, zise el surorii mai mici.
– Poate vreți voi să pescuiți în locul meu, încercă Fidelia.
– Eu nu, stai liniștită, îi răspunse Veronica.
– Nici eu, se eschivă Florin.
– Bine, atunci am să omor eu pești în locul vostru. Din cauza voastră, o să devin o criminală! Veronica, mai bine luați-o spre moara de apă și arată-i lui Florin locurile pe unde s-a turnat filmul românesc Columna. Căci începând cam de-aici porneau armatele dacilor, iar mai sus s-au întâlnit cu romanii și-au început să se bată. Regizorul dirija toată scena printr-un porta-voce de mare putere. Tata cu mine am fost figuranți daci. Noi eram undeva la grămadă și de-abia ne-am observat pe ecran. Ai văzut filmul? Atunci îți amintești scena cu un cal viu care a căzut în prăpastie cu călăreț cu tot... Asta a fost adevărată; nu era trucaj. Doar călărețul era un manechin. Au omorât o mândrețe de cal. Era cam bătrân. În prăpastie încă mai era viu. Au trebuit să-l împuște, săracul! Scena s-a filmat, uite - cam pe-acolo, mai sus de Greblă. O să-ți arate Veronica.
– Să sperăm că da.
– Florine, ia-o tu cu Veronica pe lângă apă, continuă Fidelia glumind, și vezi să nu cadă-n valuri, că nu știe să înoate, iar aici apa e foarte adâncă pentru ea: cam până la genunchii lui Mircea... Nici eu nu știu, decât Mircea puțin, căci a învățat când a fost cu noi la mare, la Eforie.
Florin și Veronica, mai mult îndemnați de Fidelia, pășiră încet și cu timiditate pe malul râului, spre moară. La un moment dat, ieșiră într-o potecă de iarbă ce tăia lunca în două, cărăruia abia perceptibilă fiind mărginită numai de tufișuri dese. Era un loc foarte frumos unde păsărelele se bucurau de ziua aceea însorită cântând vesele prin toate tufișurile.
– Veronica, începu Florin. Am impresia că toată indispoziția aceasta a ta eu ți-am cauzat-o... Am, de asemenea, impresia că tot din cauza mea ți-ai părăsit serviciul. Spune-mi deschis cu ce ți-am mai greșit, cu ce sunt eu vinovat față de tine ori față de colegii tăi și-mi voi recunoaște înaintea ta orice greșeală.
– Spune-mi mai bine dumneata cum ai învățat spaniola, că o vorbești destul de corect.
– Limbile străine au fost una din pasiunile mele mari, fiindcă natura m-a dăruit cu ușurința de a le învăța.
– Natura?
– Natura sau mai degrabă Dumnezeu - nu știu, încercă Florin să o dreagă. Eu atâta am simțit, că le-am deprins ușor. Dacă îți răspund cu mai multe amănunte sună a laudă de sine. Dar, în sfârșit, fiindcă m-ai întrebat, îți spun că vorbesc aproape fluent engleza, franceza, spaniola, rusa, germana și... uit cu succes în fața ta limba maternă - româna.
– Și ce grad militar ai în Securitate de ești atât de bine instruit în limbi străine și în toate domeniile? Nu am nimic cu Securitatea voastră, ți-o spun de la început, fiindcă eu respect autoritățile statului nostru, ele fiind date ca o recompensă ori ca o pedeapsă de la Dumnezeu pentru fiecare popor. Dar din felul plin de cruzime cum ai pornit lupta cu membrii "Oastei Domnului" și ai altor culte creștine din fabrică, și din rapiditatea cu care urci treptele puterii deschizându-ți-se orice ușă în față - toți salariații spun despre dumneata că ești securistul numărul unu al uzinei. Ori cu asemenea oameni eu nu vreau să am a face...
– Groaznic trebuie să mă vezi dacă ai ajuns să-mi pui astfel de întrebări! Este foarte adevărat că securiștii sunt bine instruiți, bine plătiți și că în majoritatea cazurilor ei acționează cu duritate, ca oameni în civil, dar nu poți fi în același timp și director de întreprindere și ofițer de securitate... Așa ceva nu cred să existe, cel puțin după câte știu eu.
– Să nu-ți imaginezi că stai de vorbă cu o subordonată prea naivă care habar nu are ce spune...
– Poți să crezi ce vrei și să spui ce vrei, însă eu mă cunosc pe mine. Este adevărat, poate am lăsat în mod deliberat să creadă toți că aș aparține poliției militare secrete pentru că acest lucru îmi ușura enorm procesul conducerii, impunându-mi mai lesne autoritatea, deseori printre oameni de nimic. Totuși, dacă mai poți cumva să mă crezi, în ce mă privește nu mi-ar fi plăcut să fiu niciodată securist... Mai mă acuzi că aș fi urcat cu prea multă rapiditate niște trepe sociale. Tot ce se poate. Dar asta fără să vreau și mai exact până se te cunosc pe tine. Acum, din propria-mi voință, am decis să le cobor; și am început deja să le cobor, chiar mai repede decât le-am urcat. Și nu-mi pare rău... Păcat că spiritul tău de observație atât de ascuțit nu a observat că subsemnatul am luat o altă direcție în evoluția pe care o trăiesc. Am crezut că vezi cel puțin atâta lucru, dar nu l-ai văzut... În primul rând nu ai văzut faptul că tu ai schimbat niște reguli odinioară fundamentale în existența mea, în concepțiile mele și în tot felul meu de a fi. Și, mai mult decât atât: mi-ai dat de înțeles că nici nu te interesează asemenea schimbări, că îți sunt complet indiferent din toate punctele de vedere ca și țărâna pe care calci. Nici nu știu ce să-ți mai spun! Păcat că diprețuiești aceste schimbări... Și încă o dată păcat că nu ai constatat nici măcar faptul că am devenit o plastilină maleabilă în mâinile tale, din care ai fi putut modela orice formă ai fi vrut tu...
– Ți-a spus cineva vreodată că ai fi putut pleda la bară ca avocat?
– Probabil că mi-a spus. Poate că, într-adevăr, pentru alții, aș fi fost bun. Pentru mine însă văd că-s cel mai prost avocat din lume. Mai ales în fața ta, unde puterea mea de convingere este nulă și neavenită. Observ că ești refractară la absolut tot ce-ți spun eu, iar sufletul îl ții învelit mai departe într-un blindaj ermetic care transformă în schije oricare din vorbele și ideile mele sincere, ricoșându-mi-le toate ucise în obraz. Și-n ochi. Și-n inimă! Aproape că nu știu cum să-ți mai numesc această regretabilă refulare: încăpățânare, răutate, indiferență, rea voință - sau toate la un loc. Nu știu.
– Numește-le cum vrei. Eu mă știu în primul rând pe mine cum sunt și nu trebuie neapărat să-i explic fiecăruia în parte felul meu de a fi și de a-i înțelege pe oameni.
– Mi-e teamă, din ceea ce afirmi acum, că te introspectezi mai mult pe tine decât pe alții, ceea ce ar friza un anumit fel de egoism.
– Nu-i adevărat, căci nu aș putea niciodată să fiu altceva decât o adeptă a jertfei altruiste pentru alții.
– Pentru alții poate, dar nu și pentru mine. Eu parcă nici n-aș exista înaintea ta, de parcă aș arăta ca un ucigaș sau un monstru...
– Te înșeli, domnule Florin Vernescu. Însă aș vrea să te conving odată pentru totdeauna că șirul femeilor de felul celor ce le-ai cunoscut se opresc exact la mine, mai bine spus, exact înaintea mea. De la mine încolo începe o altfel de împărăție și pentru a intra aici va trebui să fii precum sunt cei ce-i aparțin.
– Dar n-ai înțeles? Chiar asta și vreau! Iar tu parcă te opui să intru. Ori poate va trebui să dau vreun examen de admitere - lămurește-mă într-un fel, fă-mă să-nțeleg ceva, căci eu nu mai înțeleg nimic...
– Poate că ai sesizat bine lucrurile: există un fel de examen de admitere. Și încă unul destul de serios.
– Dacă-i așa, eu sunt un candidat care vreau să-l trec cu orice preț!
Tot vorbind împreună, ajunseră lângă trunchiul doborât al unui ulm, rupt de vânt cam la nivelul umerilor fetei. Acolo, lângă trunchiul acela frânt, se opriră ei, iar Florin își rezemă spatele de tulpina cu crengile trântite verzi la pământ. O veveriță țâșni de sub frunzar.
– Vezi de unde s-a rupt copacul acesta care era voinic, înalt și verde? întrebă Veronica. Exact de la partea aceea găunoasă! Să știi că tot așa îi va doborî Dumnezeu pe cei necredincioși, pe mincinoși și pe toți aventurierii care umblă după fuste pestrițe! Crezul meu este că trebuie să stau totdeauna departe de acest soi de oameni. Cel puțin până reușesc să treacă examenul de care vorbeai...
– Mersi! Aluzia mă vizează direct și perpendicular. Nu poți ca să spui o vorbă fără să mă pălmuiești cu putere. Poftim - acum dă-mi cu palma și pe obrazul acesta - și băiatul îi întoarse obrazul. De la Isus am învățat să mă las pălmuit.
– Te rog nu-I lua Numele în deșert! Numele Lui nu trebuie pomenit în nici un fel de glumă ori aluzie ironică. Știi ceva? vrei să ne întoarcem?
Florin simți întrebarea aceasta ca un trăsnet. De la un moment la altul simțea că terenul atât de alunecos devenise definitiv și în mod iremediabil pierdut, că orice discuție cu Veronica este zadarnică. Nu mai avea nici un argument, nici o putere de convingere. Și nici un rost ca să-și mai piardă timpul pe-aici. Epuizase orice speranță. Această minune a naturii, fata de lângă el, deși pare o statuie strălucitoare, este totuși croită din gheață polară arctică, lipsită total de orice urmă de înțelegere, de sentimente, de maleabilitate. Nici un fel de asemănare cu sora ei Fidelia. Cum de s-o fi considerând ea creștină? Totul devenise foarte clar: Veronica este definitiv pierdută... În concluzie, se va sacrifica, și mâine dimineață va fi acasă la Zoica spunându-i că a găsit medicamentul care l-a vindecat. Funcția de președinte al României va reveni în actualitate și va fi cu cea mai mare certitudine a lui, iar Veronica facă ce o vrea. Nu se poate să nu regrete odată pe cine a pierdut, oricât ar face ea pe indiferenta!
– Bine, Veronica, spuse cel de lângă ea, cu un ton foarte hotărât. De acord, ai perfectă dreptate. Am făcut o mare greșeală, chiar o mare prostie, că am venit după tine până aici la Râu de Mori... Și eu am ajuns la aceeași concluzie cu tine. Da, evident, trebuie să ne întoarcem. Va trebui numai să-mi iau rămas bun de la frații și de la părinții tăi. Nu-i nevoie să mă însoțești!
Era decis să se întoarcă și vru să facă primii pași. Totuși o mai privi odată pe Veronica și constată că fata de lângă el îl privește acum mirată, parcă cu niște ochi mai blânzi, total uimită de răspunsul dat de Florin. Desigur, nu se aștepta ca băiatul să-i dea o asemenea replică radicală rostită cu un ton atât de categoric încât pentru prima dată prezența lui o intimidă și o sperie. El îi surprinse atunci un ușor zâmbet pe chipul fetei ce devenise dintr-o dată atât de atrăgător și de frumos cum nu o mai văzuse parcă până atunci. Chiar va trebui într-adevăr să renunțe la ea? Ușor de zis! Numai el știa ce zile catastrofale ar urma odată cu acel renunț, el care acum era omul cel mai însetat de frumusețe, bolnav de frumusețea Veronicăi! Cum să se întoarcă la Zoica cu o inimă incendiată pentru o ființă ce-l subjugase în totalitate? Cum să scape de acest coșmar? Și ce rost ar mai avea viața lui fără Veronica? Forțele coercitive ale nomenclaturii din afară ar acționa iarăși cu putere asupra vieții lui. Unde este oare liniștea în care spera și în care credea atât de mult când a venit aici? De ce oare Dumnezeu nu face măcar un singur pas spre el, din momentul în care el s-a decis să facă mai mulți spre Dumnezeu? De ce fug toți de el chiar și atunci când a decis să-și schimbe radical sistemul de viață?! Ce să mai întreprindă să-i intre în grațiile Veronicăi? Nimic, căci a făcut tot ce omenește era posibil și poziția ei a rămas practic neschimbată, ostilă!
În clipa aceea lui Florin îi venea parcă să se omoare într-un fel spectaculos, să se arunce într-o prăpastie adâncă, adâncă, unde să se sfărâme în bucăți căzând din stâncă în stâncă, până în străfundurile ei. Ar fi vrut poate ca apele Râului Mare să devină din nou învolburate ca Dunărea și să aibă o cascadă uriașă ca Niagara care să-l absoarbă și să-l arunce într-o cădere perpetuă. Dacă Veronica nu va fi soția lui, zadarnice au fost toate renunțările și toate sacrificiile făcute în ultima vreme, zadarnic își va târî tot restul vieții prin hârtoapele urâte ale existenței. Știa că viața veche și viciile îl vor împresura iarăși... Alte perspective nici nu se întrevedeau. Gândurile cele mai negre îi trecură prin cap ca într-o străfulgerare otrăvită. Voia să-i mai vorbească ceva fetei, dar nu mai avea ce. Nu mai găsea să-i servească nici un fel de replică. Simțea că mintea i se golise de ultimele cuvinte... Se vedea dintr-o dată amplasat în mijlocul unui vacuum total ce se stabilea pe un fond de disperare și de spaimă. Fără să-și explice în vreun fel cum și de ce, în acele momente îl apucară dintr-o dată niște friguri și amețeli ciudate... Bărbia, mâinile și genunchii îi tremurau ușor ca în ziua în care a văzut-o pentru prima oară pe Veronica. În secundele următoare tremuratul se intensifică. Toată lunca se învârtea cu el, iar pe Veronica începu să o vadă ca prin ceață. Simți nevoia să se țină puțin de trunchiul copacului căzut.
În inimă avu dintr-o dată o senzație de căldură, apoi de răceală dureroasă, pe care o simțea că difuzează încet dinspre umărul stâng spre toată regiunea pieptului. Aceasta putea fi reacția organismului său la starea febrilă de tensiune nervoasă ce-l încerca. Nu mai fusese obișnuit cu o atât de îndârjită rezistență, amestecată cu o indiferență zdrobitoare și un dispreț total care-l anihilară complet. Era una din explicațiile apărute spontan în mintea lui care începuse să se încețoșeze. Nu știa nici el ce putea fi... Așa ceva nu i se mai întâmplase. Probabil sistemul lui nervos a înregistrat cu atâta putere înfrângerea finală împreună cu dorința lui de moarte, încât pur și simplu funcțiile vitale, în urma unor puternice emoții și excitații, își blocară brusc comenzile printr-un șoc, intrând în rezonanță totală; sau probabil acesta era începutul unui infarct. De ce nu? S-au mai văzut cazuri! Oare chiar va muri acum, în modul acesta stupid, lângă ființa care-l obseda și-l disprețuia atât de ostentativ, dar pe care o căutase cu atâta ardoare nebună? Ar fi ciudat, deși poate cea mai fericită moarte...
Fața toată i se îngălbeni, apoi i se albi repede. Inima îl durea cu intensitate crescândă. Veronica, observându-i schimbarea rapidă, se sperie brusc și nu știa ce să facă.
– Florine, ce ai? O, Doamne, ce se-ntâmplă? șopti ea. O fi din cauza mea? Doamne Isuse, ajută-ne! Ce ai, Florine? De ce nu vorbești?
– Nnu știu... Veronica - putu el să mai zică. Nu știu ce am... Cred că astăzi... mor...
Oricine ar fi văzut că nu se făcea deloc. Îi era cu adevărat rău. Băiatul alunecă încet pe lângă trunchiul copacului; încercă zadarnic să se țină de coaja lui groasă și aspră din dreptul scorburii rupte care-i zgârie mâinile. Veronica se repezi să-l susțină, dar tot ce putu să facă a fost doar să-i atenueze căderea. În cele din urmă îl scăpă căci era greu, iar Florin se prăbuși cu ochii închiși pe iarbă și peste frunzele uscate de jos.
Veronica îl privea tremurând înspăimântată și își frământa mâinile neștiind cum să-l ajute. Îl privea cu multă uimire și nu-i venea să-și creadă ochilor ce eveniment neprevăzut trăiește. Îl mai privi o clipă și se mira: oare acesta să fie Vernescu, directorul Florian Vernescu, în fața căruia tremura toată fabrica? De necrezut! Cel de-aici parcă nici n-ar fi el. Și poate nici n-o fi el! În mod vizibil, acesta este un om care suferă, un om care are nevoie urgentă de ajutor. El poate muri dintr-o clipă în alta... Acum, văzându-l de aproape, își dădu seama cât de tânăr și frumos băiat este, aproape un flăcăiaș. O figură senină, ca de copil și distinsă ca a unui mare actor într-o tragedie, ce joacă rolul unui muribund. Dar Florin nu simula nimic și ea ce făcea? Văzându-l cum se topește, Veronica vru pentru moment să-și strige frații, dar se depărtase prea mult de ei ca să mai fie auzită. Și apoi zgomotul apei care curge ar fi făcut imposibilă comunicarea. O pasăre micuță, probabil o pitulice, se găsi tocmai atunci să ciripească veselă și nepăsătoare deasupra lor.
Fata se aplecă repede lângă el și îi luă capul în poale. Fața și mâinile lui îi erau inerte, reci; buzele i se învinețeau. Îl zgâlțâi de câteva ori. Nici o mișcare. Uite așa moare un om, într-o clipită... Dacă Florin moare? Sau dacă o fi chiar mort?! Gândul acesta o îngrozi.
Deodată Veronica izbucni într-un plâns sfâșietor și cu ochii înlăcrimați privi albastrul cerului. Începuse să se roage cum nu s-a mai rugat în viața ei până atunci. Se ruga cu glasul cel mai fierbinte ce l-a scos vreodată, ținând o batistă albă în pumnul drept care-i tremura.
– Dumnezeul meu sfânt... Isuse bun!... Tu știi mai bine ce faci cu băiatul acesta... Tu știi mai bine ce are și ce se-ntâmplă acum cu el... Am încredere în forța și-n lucrarea Ta, Doamne... Te rog din toată inima mea... Iartă-l, Doamne; iartă-i păcatele și redă-l vieții, spală-l, Isuse, cu sângele Tău sfânt; transformă-l Tu din această clipă într-unul din fiii Tăi cei mai buni și cei mai devotați tronului Tău ceresc! Sfințește-l, Tatăl meu ceresc, sfințește-mă și iartă-mă și pe mine, roaba Ta supusă pe veci! Dumnezeul nostru sfânt, nu ne părăsi!... Fă-l să-și revină! Te rog din inimă, Doamne... Te rog în Numele Fiului Tău... Te rog din suflet, Doamne, iartă-mi-l! Ocrotește-l! Că a fost și el săracul... un copil singur, necăjit și părăsit... Un copil chinuit.. și fără părinți... înșelat și amăgit de mirajele lumii... Doamne, nu mi-l lua! Te rog, nu mi-l lua... Te rog, Te rog mult...
Florin auzea ca prin vis glasul acela sfâșietor, dar nu înțelegea prea bine ce se întâmplă și unde se află. Nu înțelegea ce zice, cum și de ce... Ceva mai clar a înțeles parcă ultimele cuvinte: "Te rog nu mi-l lua..." Dar de ce a spus asta? Ce voia să însemne? Când și-a dat seama că stă cu capul în poalele acestui înger neprihănit care se chema Veronica, și când a simțit că lacrimi fierbinți din ochii ei frumoși îi picurau pe fața lui, că mâinile ei calde, pline de blândețe, îi țin capul în poală și-l mângâie ca pe un cățel, atunci o forță necunoscută îi propulsă înapoi viața în vine și tresări ca din moarte. Deschise ochii încet și-i zâmbi atât de frumos, că Veronica, deși continua să plângă, îi răspunse cu același zâmbet blând. Ea îl mângâia ușor pe păr, parcă inconștientă că băiatul își revenise. Ridicându-se în cot, Florin o întrebă:
– Cum - o, Doamne! (folosea pentru prima dată această expresie). Tu, Veronica... Tu? Poți și tu să plângi?... Pentru mine?!
Ea îi zâmbea plângând și-i răspunde fără cuvinte, numai dând din cap.
– O, dar asta înseamnă că eu sunt... că sunt un ticălos, un nemernic, care nu merită nici o privire de-a ta, Veronica..., nicicum ajutorul tău, nicicum lacrimile și mângâierile tale. Nu sunt demn de tine și nu te merit... Sunt poate un gunoi mizerabil, Veronica. Un gunoi aruncat și de tine... Pe care tu-l calci cu scârbă în picioare...
– O, nu! Nu spune asta, dragă Florin! Nu-i adevărat... Sângele Său ne-a spălat pe toți. În fața mea nu mai ai nici un păcat... Isus ți-a oferit iertarea Lui cea blândă. Simt eu asta! Și-I mulțumesc din inimă... Veronica era emoționată și încă avea glasul înecat în lacrimi.
Nu se putu abține și-i veni și lui să plângă. Avea așa o strângere înăbușitoare în gât, o senzație stranie, un nod amar care-l sufoca, crescându-i parcă din inimă. Îi era rușine să-l vadă Veronica, dar simțea nevoia să-și descarce amărăciunea. Era o explozie care trebuia să se producă. Se trânti deodată cu fața între brațe la pământ și izbucni într-un hohot de plâns înăbușit, cu sughițuri de copil bătut. Nu mai plânsese așa de când era pedepsit și bătut la orfelinat de pedagogi, din primele clase primare.
– Iartă-mă, Doamne! Iartă-mă și tu, Veronica! se auzi din pământ glasul lui înfundat, parcă întrerupt de sughițuri. Iartă-mă, Isuse, pentru tot ce Ți-am greșit!
Ea îl lăsă să-și stingă focul lacrimilor în focul curat de rouă al ierbii în care-și îngropase capul. Stătu așa mult, nu știu cât, și aproape că îi era jenă să mai ridice capul și să se uite în ochii Veronicăi. Răcoarea pământului și a ierbii îi făcea însă bine și îl învioră. Simți atunci din nou aceleași ușoare mângâieturi pe creștet și tresări înfiorat. Când, în sfârșit, Florin se ridică încet de la pământ, ea îl luă încet de braț și-l ajută. Din greșeală, el se izbi cu creștetul capului de trunchiul frânt de deasupra. Se frecă cu mâna și merse împleticindu-se ușor până la râu. Se aplecă pe vine ca să-și arunce cu căușul palmelor apă pe față. Din jachetă scoase o batistă mică și se șterse puțin la ochi. Apoi reveni zâmbind cu blândețe și păși drept către fata pe care o iubea. Veronica îl prinse repede de braț, scoase batista ei curată și îl șterse pe toată fața (scena aceasta îi aminti oarecum lui Florin de visul cu vălul Sfintei Veronica). Cu un glas dulce, cald și melodios, cum el nu credea vreodată că-l mai poate auzi, fata de lângă el îi apucă amândouă mâinile uitând-i-se drept în ochi și-l întrebă înduioșată:
– Florin! Dragul meu!... Ți-ai revenit? Nici nu știi cât m-am speriat. O, Doamne! Te simți mai bine, frățioare? Încă mai avea lacrimi în ochi.
Nu o auzise nicicând vorbind așa frumos. Ce voce melodioasă și blândă! Ce caldă! Era parcă o altă Veronică.
– Da, abia acum mă simt mai bine, fetița mea bună.
– Ai mai leșinat vreodată așa?
– Nu, niciodată. Pe cuvântul meu! Și nu prea știu nici acum de ce mi s-a întâmplat tocmai aici! Poate unde mi-ai prezis tu că voi fi doborât ca ulmul găunos de lângă mine... Și s-a împlinit! De ce-ai zis așa? Vezi tu, Veronica... Am îmbătrânit înainte de vreme... Nici inima, nici nervii nu-mi mai rezistă. Tu crezi că eu duc o viață ușoară, că stau pe roze, că-s fără griji sau că aș fi foarte fericit. Măcar de-ar fi așa! Poate singura fericire a vieții mele a fost atunci când te-am descoperit pe tine. Cred că a fost cel mai mare noroc al vieții mele pustiite - și altul nici nu-mi trebuie. Atunci când mi-ai dat Biblia aceea a fost primul meu pas spre umanizare. Până atunci ce am fost? decât un animal sălbatic, un animal furios... Ți-am sărutat de mai multe ori urmele scrisului tău și iscălitura cu numele tău pe Biblie. Am sărutat Biblia. Nu știu dacă mă crezi, dar toată noaptea aceea am citit Noul Testament, iar când spre zori am adormit, L-am visat pe Isus... Iar tu erai Veronica ce I-a dat vălul. Isus m-a întrebat de ce Îl prigonesc, de ce nu-L ajut... Tu m-ai făcut om, frumoasa mea Veronica!
Florin continua să aibă ochii umezi.
– Și vrei să-L mai prigonești în continuare? întrebă ea cu același glas mirat și dulce, lipindu-se de umărul lui.
– O, nu... Nu! Niciodată! Cum poți să-mi pui această întrebare? Îți jur că nu! Nu-mi mai aduce aminte de ce-a fost! Oare nu vezi cât m-ai schimbat?
– Și nu vrei să-L ajuți cum ți-a cerut?
– Ba da, din toată inima. Sigur că vreau! Dar nu prea știu cum, îi răspunse Florin. Învață-mă tu cum!
– Desigur. Voi face asta cu toată plăcerea... Vezi tu, când ți-a fost adineauri rău și-ai leșinat, ai fost ca și mort. Nu știu - poate chiar erai mort. Dumnezeu ți-a vorbit printr-un semn, voind probabil să-ți arate că viața aceasta-i nimic și că într-o clipă o poți pierde așa ca din senin... Adevărata viață, dragă Florin, este totuși cea de dincolo, viața eternă de care cei mai mulți râd. Dar nici nu-și imaginează aceștia cât de adevărată este existența ei și cât de splendidă este eternitatea raiului ceresc. Închipuirea noastră este prea săracă să-și poată reprezenta cât de cât frumusețile strălucitoare de acolo! Cuvintele omenești nu ajung spre a o descrie vreodată... Ce coruri minunate, interpretate de îngeri, răsună acolo în cer! Ce muzică divină! Iar destinul nostru poate fi de pe acuma pecetluit să ajungem în acest paradis indescriptibil ori într-un loc nespus de urât și de dureros spre care tu porniseși. Eu nu voiam să ajungi în acel loc de jale, Florine, înțelegi? Și aș vrea să fii cu mine în cea mai frumoasă amplasare cu putință. De aceea am plâns și m-am rugat Mântuitorului nostru să nu mori. L-am rugat pe Isus cu lacrimi fierbinți, L-am rugat plângând cu disperare. Iar El mi-a ascultat rugăciunea. Imediat ți-ai revenit, fără să fie nevoie să te mai stropesc cu apă pe față, fără să-ți mai fac respirație artificială. Prin aceasta El ți-a arătat că te iubește. Însuși faptul că L-ai visat a fost tot un semn că El te caută, că are cu adevărat nevoie de tine. Iar acum este rândul tău ca să-L cauți și să-I mulțumești. Nu vrei așa ceva?
– Ba vreau, dar nu știu cum...
– Foarte simplu. Ți-am spus adineauri - prin rugăciune.
– Bine, dar eu nu m-am rugat niciodată în viața mea, Veronica. Și nu știu să zic nici măcar "Tatăl nostru"!
– Nu-i nimic. Te-nvăț eu... Dar mai întâi aș dori să fii convins că rugăciunea este contactul absolut dintre pământ și cer, dintre noi și Dumnezeu, fiindcă noi suntem exact ca niște acumulatoare slabe care au permanentă nevoie să fie încărcate, iar singura sursă energetică, singura centrală de unde ele se pot încărca este cerul, este Dumnezeu, iar rugăciunile sunt firele invizibile ce pot face instantaneu această legătură. Când am împreunat mâinile pentru rugăciune, deja am răsucit comutatorul de încărcare a acumulatoarelor sufletului nostru, căci sufletul are mereu nevoie de această energie vitală. Mă asculți?
– Da, desigur, desigur, cu toată atenția. Tot ce-mi spui tu mă interesează extrem de mult. Te ascult cu drag, fetița mea scumpă!
– Mă bucur că-mi spui asta. Atunci să-ți explic mai departe despre rugăciune... "Tatăl nostru" sau Rugăciunea Domnească este într-adevăr o capodoperă, o operă poetică unică, este rugăciunea rugăciunilor, un Model divin compus de Însuși Mântuitorul pentru noi. "Tatăl nostru" trebuie să însoțească totdeauna rugăciunea noastră personală pe care o putem crea spontan ca într-o discuție dintre un copil și tatăl lui. Dar, ai văzut? Sunt adesea situații când nu mai ai timp - ca adineauri - decât să spui o rugăciune scurtă, simplă: Doamne, în Numele Mântuitorului nostru, Te rog, ajută-mă! Sau, cum am auzit eu odată pe un bătrân suferind repetând mereu: Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine păcătosul! Și Dumnezeu te poate ajuta pe dată, căci Dumnezeu ne iubește pe toți. Mai mult decât Îl iubim noi pe El... Totdeauna o rugăciune trebuie să aibă, ca introducere, o formulă de adresare, partea de laudă, de proslăvire a divinității, cererea propriu-zisă, cu recunoașterea păcatelor noastre și, în final, partea de mulțumire. Mă adresez direct Tatălui ceresc, întocmai cum se adresează un copil tatălui său adevărat căruia îi cere ceva, prin cuvinte simple și sincere. Cererea trebuie făcută cu tot curajul, din toată inima și numai prin intermediul Domnului nostru Isus Hristos. Doar în Numele Lui vom cere totul. Pot fi rugăciuni pentru scopuri personale, dar și pentru alții, nu numai neapărat pentru tine.
– Niciodată nu mi-a explicat cineva atâtea lucruri frumoase precum mi le explici tu, Veronica! Spune-mi, cum să-ți mulțumesc că te-ai rugat pentru mine?
– Simplu. Simplu de tot: căzând în genunchi, aici lângă mine, cu ochii închiși, ca să te poți concentra totalmente și ca nici un alt aspect material din jur să nu ne distragă atenția și să-I mulțumim lui Dumnezeu prin viu grai. Nimic altceva.
– Totuși, încă nu știu cum...
– Atunci, dă-mi mâna încoace și zi așa după mine: Tatăl nostru carele ești în ceruri... (Florin repeta întocmai după Veronica: "Tatăl nostru carele ești în ceruri...") Mărit să fie Numele Tău din veac în veac!... Cu toate păcatele și părerile de rău, Îți cădem, Doamne, în genunchi și le așternem înaintea Ta, rugându-Te, Părinte ceresc, să ni le ierți și să ni le speli, pentru că le regretăm din toată inima, pentru că nu voim să Te mai supărăm cu ele... Îți mulțumim de grija zilnică ce ne-o porți, Îți mulțumim pentru toate darurile frumoase pe care ni le oferi și pe care poate nu le merităm; Îți mulțumim pentru viața nouă pe care ne-ai dat-o și-Ți promitem să Ți-o închinăm Ție cât timp ne vei îngădui să stăm pe acest pământ... Ferește-ne, Doamne, de toate păcatele și ispitele lumii, apără-ne de vrăjmașii noștri și de cel rău, și dă-ne Tu posibilitatea să-i ajutăm pe cei aflați în dureri, în nevoi, în strâmtori și în mari necazuri, să devenim totdeauna sprijinul lor moral și material. În Numele Fiului Tău Îți cerem toate acestea și Te binecuvântăm din veșnicie în veșnicie, amin!... Acum te simți mai bine? îl întrebă Veronica zâmbindu-i drăgăstos și privindu-l cu un interes deosebit, neafișat înainte.
– Excelent, Veronica! Chiar, ce schimbare rapidă! Foarte ciudat! Parcă mi s-a luat dintr-o dată o piatră de pe suflet. Dar ce zic o piatră? Un munte întreg! Sunt parcă un alt om - renăscut!
– Fără parcă! Să știi că, într-adevăr, acum ești cu adevărat un alt om! Dar drumul spre desăvârșire nu se oprește aici. El este în continuare lung și greu, și plin de capcane, și plin de piedici, și plini de dușmani, un drum îngust, cu numeroase asperități, dar la capătul lui va fi Lumina eternă! Crezi tu așa ceva?
– Neîndoios, cred tot ce-mi spui tu. Absolut tot!
– Să nu cumva să te faci numai că accepți credința, că-L iubești pe Isus, numai așa ca să mă cucerești pe mine - pentru că ai văzut ce se poate întâmpla... Iar eu voi simți aceasta imediat. Și atunci Dumnezeu mă va lua din fața ta pentru totdeauna. Crede-mă!
– O, nu! Cum poți să spui că mă fac? La ce te mai îndoiești de mine? Convingerea mea fermă este că numai Dumnezeu mi te-a scos în cale ca, prin tine, să-mi schimbe definitiv cursul vieții care în cele din urmă am văzut că ducea spre prăpastie cu pași rapizi. Regret din inimă, Veronica, existența mea anterioară și, iată, am putut mulțumi amândoi în genunchi Mântuitorului nostru că a lucrat asupra mea prin tine. Mă simt parcă născut din nou, Veronica.
– O, stai, stai, băiețașule! Nu te grăbi. Încă nu te-ai născut din nou... Ești abia ca un bebeluș care, prin luna a opta, a noua, așteaptă să se nască abia de-acum încolo...
– Aoleu! Chiar atât de mic mă vezi tu acum? Asta n-o mai știam.
– În celelalte lucruri oi fi tu maturizat și mare, dar în domeniul credinței încă nu. De acum încolo să știi că eu îți sunt sora ta mai mare și-aș vrea să mă asculți întotdeauna, căci niciodată n-am să te-nvăț ceva rău. M-auzi?
– Veronica... Îmi ești mai mult decât o soră. Îmi ești chiar o mamă. Tu știi că eu nu am avut o mamă...
– Știu, Florine, zise fata luându-i mâinile, mângâindu-le și sărutându-i-le peste zgârieturile căpătate în cădere. Și totdeauna mi-a fost milă de tine. Și m-am rugat mult, mult pentru tine. Crede-mă! De-ai ști cât m-am rugat! Ziua și noaptea... Chiar și atunci când ți se părea că te disprețuiesc și când fugeam de tine. "Nu se poate, mi-am spus, ca Dumnezeu să nu se îndure de cererile mele..." Simțeam că într-o zi ai să te schimbi. Simțeam, eram sigură... Și Dumnezeu, iată, mi-a ascultat toate rugăciunile. Și-I mulțumesc - o, Doamne, iar Îți mulțumesc! Spune tu - nu-i aceasta o minune?
– Sigur că este. Dar dacă sunt sau - cum să-ți spun? Dacă voi fi un prunc nevinovat înaintea ta, care te va asculta supus și cuminte întotdeauna, atunci mă vei mai părăsi vreodată?
Aici Veronica îi dădu iarăși drumul încet mâinilor și privi gânditoare într-o parte. Nu-i răspunse nimic. Clipea însă tot mai des.
– Poate nu mi-ai înțeles întrebarea, Veronica... Dacă am să te ascult și dacă am să-L slujesc pe Dumnezeu, mă vei mai părăsi vreodată? Răspunde-mi, Veronica...
– Nu pot acum... Îți răspund altă dată... Dă-mi un răgaz.
Florin își retrase încet mâinile din mâinile ei și le duse la cămașă spre a-și mai descheia încă doi nasturi. Simțea din nou că se sufocă și că îi vine să se prăbușească la pământ. Făcu doi pași laterali, depărtându-se de ea.
– De răspunsul tău depinde viața mea... Cred că ai văzut. Viața de pe lumea aceasta și de pe lumea cea veșnică.
– Bine. Atunci, ascultă-mă, Florine, se decise Veronica, dar din nou ezită: nu, nu pot să-ți fac asemenea promisiuni solemne. Acuma nu pot...
Lui Florin inima îi bătea aproape să-i spargă coșul pieptului. Pentru prima dată în viața lui devenise gelos, deși nu știa pe cine. Pericolul de sfârșeală se pare că nu trecuse. Dimpotrivă. Dacă Veronica va vorbi cu atâtea pauze și reticențe, s-ar putea să nu-i mai audă ultimele cuvinte. Probabil că se întâmplase ceva grav cu trupul lui atletic de nu-l mai putea stăpâni.
– ... dar trebuie să fiu sinceră cu tine, continuă Veronica. Răspunsul cel mai corect ar fi "nu știu". Sau mai bine zis nu știu ce va fi. Știu însă ce a fost.
– Și ce a fost? întrebă Florin cu glasul pierit, mai deschizându-și încă un nasture de la piept.
– Ceva cam ca și la tine.
– Ai un prieten, un iubit? întrebă Florin cu vocea tremurândă. De ce-oi fi fost atât de naiv!? Trebuia să-mi închipui de ce fugi de mine... Spune-mi sincer dacă este ceva serios ori nu! Dacă v-ați logodit sau și mai rău...
Florin se lăsă imediat pe iarbă în genunchi pironind-o țintă în ochi pe fata de lângă el. În așteptarea răspunsului, se scotoci nervos prin buzunarele jachetei de unde scoase repede o țigară și-o aprinse cu mâinile tremurând ușor. În aceeași clipă, Veronica i-o smulse din gură, i-o rupse și-i aruncă bricheta departe în tufișuri.
– Nu face prostii! Dacă-mi promiți că aceasta este ultima țigară din viața ta, îți pot spune totul.
– Nu-ți mai promit nimic, decât să...
Se opri, deoarece ar fi vrut să spună că, în acest nefericit caz, în cazul că Veronica deja are un logodnic, lui nu-i rămâne decât să ia toate viciile de la început sau să-și curme viața aceasta atât de controversată, atât de nemernică - două alternative diabolice, desigur. Dar altceva nu are de ales.
– Atunci nici eu nu-ți mai spun nimic, hotărî Veronica.
– Fie și ca tine, dar eu am plecat! Să nu mă mai cauți niciodată! Auzi? Adio! Și Florin o rupse la fugă.
Veronica rămase întâi descumpănită. De ce o fi atât de prost? Să știi că Florin ăsta ar fi în stare să reintre în mocirla din care de abia l-a scos și atunci zadarnică a fost toată străduința ei. Firește, nu-l putea lăsa așa. De aceea se decise să-l lămurească pe dată și-l strigă din urmă:
– Florine! Oprește-te! Te rog... Florin, vreau să-ți explic! Dar băiatul, ambițios ca întotdeauna, continua să alerge.
Veronica știa însă o potecă de scurtătură, necunoscută lui Florin, care i-ar fi permis să-l prindă. Imediat fugi pe această potecă și atunci când băiatul nu se aștepta, îi ieși înainte și-l prinse drept în brațe. Florin ridică mâinile în sus ca un prizonier somat. Rămase cu ele așa și cu ochii închiși. Respira repede și nu mai avea de gând să vorbească.
– Florine, nu fi copil! Vrei să m-asculți puțin? îl rugă Veronica cu ochii umezi. Și privește-mă, nu mai ține ochii închiși. Te rog...
– Nu mai am ce să ascult... Știu ce urmează - mai ales cu mine...
– O, nu. Asta nu! N-am să te las, căci nu sunt vinovată cu nimic. Dumnezeu mi-e martor. Cu absolut nimic. Sunt curată în fața Lui și a ta. Îți jur!
– Bine, nu-i nevoie, spuse băiatul deschizând ochii. Cred tot ce-mi spui tu. Și dacă Dumnezeu ți-e martor, atunci vorbește. Eu te-ascult...
– Stai puțin să-mi trag sufletul, c-am fugit după tine și-am obosit. Uite ce s-a întâmplat... În ianuarie anul acesta a sosit la noi o familie de pocăiți români din America. A stat o lună în România, la rudele lor. Unul din băieții acestei familii, Eduard, născut în Chicago și de-o vârstă cu mine, despre care părinții lui spuneau că este mecanic auto și că este foarte cuminte, că este bogat, a făcut propunerea către părinții mei să ne logodim, ca după un an-doi, când voi obține viza, să plec la el în America. La logodnă mi s-a cerut să fac o promisiune în fața lui Dumnezeu - și-am făcut-o. O, Doamne, este posibil oare s-o încalc? Uite, asta nu prea știu...
– Faci cum vrei, zise Florin foarte dezolat. Cum îți dictează inima...
– Spune-mi cum să fac? Aș vrea ca Dumnezeu să mă înțeleagă. Și tu să mă înțelegi... Unchiul Benică a insistat cel mai mult în acest caz, iar dacă la început părinții mei au fost de acord să depunem actele, ulterior nu prea s-au mai bucurat atât de mult, căci i-aș părăsi. Totuși, actele au fost depuse la Ambasada Statelor Unite de la București și se pare că după circa un an, poate și mai puțin, aș putea fi acolo. Lui Eduard îi promisesem solemn că-l voi urma, dar acum cred că a fost un legământ fragil. Drept să-ți spun, aș fi vrut mult să văd America... Eduard acela - după cum l-am cunoscut eu - nu zic, era el un băiat cuminte și poate destul de credincios. Totuși, de la o vreme nu-l mai prefer ca la început... Nu vorbea bine nici românește și, săracul, în privința culturii era la pământ, deși terminase liceul și un an de business la un colegiu. Mi-ar fi plăcut să fi avut măcar un sfert de sfert din cultura ta. Dar el, deși român, nu auzise niciodată de Eminescu, de Creangă, Caragiale, Enescu, Brâncuși. Crezuse că Aradul este capitala României și că țara noastră are vreo trei milioane de locuitori. În afară de Dracula, nu mai cunoștea altă figură ilustră de români. Asta mă deranja și mă durea...
– N-ar trebui să te mire, căci asta este ceea ce știu cam toți americanii despre România, o întrerupse Florin. Aș fi vrut să ne cunoască mai bine și să fim mai iubiți de ei.
– La fel și eu, dar este un lucru care nu prea depinde de noi.
– Ba, poate că tocmai de noi depinde și în primul rând de cine conduce această țară...
– Cred că ai dreptate. Iar Eduard acesta nu era o excepție. I-am spus, de pildă, că acolo, în Chicago la el, trăiește un mare savant, filozof și scriitor român, Mircea Eliade. Nici despre el nu auzise nimic.
– Și cum arată acest... ales al inimii tale? întrebă Florin cu un ton insidios, poate chiar cu accente de gelozie.
– În primul rând, nu pot pretinde că a fost, că este sau că va fi un adevărat ales al inimii mele, răspunse Veronica. Dar ca fizic, Eduard arăta bine. Este cât mine de înalt și este un băiat drăguțel și finuț, însă, din păcate, în afară de business și de baseball, altceva nu prea știe să discute. De-abia-i înțeleg scrisu-i strâmb de pe ilustratele ce-mi sosesc uneori când securitatea se îndură să i le lase să ajungă... Vezi? Aceasta este cam toată povestea logodnei mele - și nu trebuia să te superi atât de rău pe mine. O himeră de logodnă, mai mult o formalitate. Acum mă ierți?
– O, Doamne! Dar nu mi-ai greșit cu nimic! Deci asta ar fi tot...
– Da, absolut tot. Și ți-am spus că Dumnezeu mi-e martor. Și mai este ceva: Eduard, ca să zic așa, a fost născut credincios, fiindcă părinții lui erau deja pocăiți. El nu este deci în nici un fel creația mea. Pe când tu - ca om adus la credință prin mine - te pot numi opera mea vie, "copilul meu spiritual"! Cu tine mă mândresc în această privință, mai ales dacă stau să mă gândesc din ce ateism furibund te-am smuls... Și pentru un asemenea motiv te prețuiesc mai mult decât pe oricare alt cunoscut de-al meu, nicidecum pentru titlurile și funcțiile tale efemere. Tu ești o ființă remodelată de mine și o parte din sufletul meu se află investit în tine. Înțelegi? Un fel de transplant, dacă vrei... Te-ai gândit vreodată la aceasta?
– Nu, să fiu sincer, nu m-am gândit, recunoscu Florin. Și-ți mulțumesc pentru tot ceea ce-mi spui și pentru tot ceea ce ai făcut pentru schimbarea mea. Dar ai fi putut să-mi explici asta mai de la început, fără să mă faci să fierb atâta. Și totuși, totuși... Îmi ești datoare cu un răspuns clar...
Veronica zâmbi și i se uită în ochi.
– Iată răspunsul meu, Florine... Sper să nu te superi iar, căci va începe cu un dacă, sau chiar cu doi de dacă... Așadar, dacă vei merge pe calea ce ți-am arătat-o eu, dacă nu te abați niciodată de la ea spre drumul cel vechi - atunci...
– Atunci? întrebă Florin.
– ...atunci aș vrea să crezi și să fii convins că Veronica nu te va părăsi niciodată... Îl iau pe Isus ca martor. Înțelegi? Căci abia acum pot să-ți dezvălui un mare adevăr în fața ta și a lui Dumnezeu: și Veronica ține la tine mult! Din toată inima! Dar numai la cel de acum, la cel de astăzi, la cel de aici! Niciodată la cel de ieri, la cel de atunci... Acela pentru mine a murit. Acela parcă nici n-a existat vreodată... Iar Florinul meu de acum este un florin nou, de aur, este alesul meu!
În clipa aceea Florin s-a trântit la picioarele ei și i-a sărutat vârfurile sandalelor - o dată, de două ori, de zece ori, pe rând!
– Ești nebun? Nu face asta, Florine... Te implor!
– Cum să nu fac asta și cum să nu fiu nebun? Sigur că sunt nebun! Îți garantez că sunt nebun, fiindcă aud cele mai frumoase cuvinte din câte mi s-au spus vreodată! Da, sunt foarte nebun, Veronica, dar un nebun fericit!!
În clipa aceea băiatul sări cu vioiciune în picioare și-i puse ambele mâini pe umeri, zicând:
– Calea Domnului să fie calea mea și a ta - pe veci de veci, Veronica!
– Fiindcă îmi răspunzi cu aceste cuvinte frumoase, nu-mi rămâne decât să zic: așa să fie, iubitul meu! Amin!
Ea se lipi atunci de pieptul lui zbuciumat, plin acum de fericire imensă, iar băiatul de lângă ea îi sorbi înfiorat jarul buzelor ei care avea gust de fragă, gust de vanilie, de portocale, de flori de mărgăritărele - gust de rai! Vântul le flutura părul ușor. Cerul era senin și plin de rândunele care se scăldau în albastrul lui luminos. Păsărelele cântau în toți copacii din jur. Soarele strălucea mai frumos ca oricând și le juca în păr, arborii din luncă doineau șoptind versuri eminesciene de dor. Pământul era nou, plin de iarbă și flori policrome. O muzică diafană vibra în toată natura, curgând armonioasă peste tot pământul. Florin și Veronica pluteau deasupra lui. Și cu adevărat, în acele clipe, pământul parcă se îndepărta încet, încet de ei, cei doi ajungând cu sufletele dincolo de nori, dincolo de soare, dincolo de stele... Florin îi săruta lacrimile ochilor ei migdalați, cu priviri dezmierdătoare și senini ca seninul cerului de vară, iar Veronica îi mângâia onduleurile părului său des, puțin cam rebel.
Un strigăt care părea venit ca din altă lume îi dezmetici din farmecul acelor clipe divine, readucându-i brusc pe pământ.
Fidelia și Mircea îi căutau prin luncă și-i strigau pe rând:
– Veronica...
– Florin!
– Veronica!
– Floriin!
Cei strigați le ieșiră deodată înainte ținându-se fericiți de mână. Erau senini și transfigurați la chip - ca doi copii nevinovați.
– Ce bine-mi pare că v-ați împăcat! izbucni Fidelia. Și îi sărută pe fiecare în parte pe ambii obraji. Ea îl luă pe Florin de braț și când se uită mai atentă, îi zări zgârieturile din palme, căpătate în timpul căderii, când a leșinat. Îi privi curioasă pe amândoi în ochi.
– Ce-ați făcut, ați plâns? Vi-s ochii cu urme de lacrimi la amândoi! Să nu ziceți că nu - că eu nu mă-nșel... Ce-s cu zgârieturile astea pe mână, Florine? Sper că nu v-ați bătut, glumi ea.
– Nu, nicidecum, Doamne ferește! Poate puțin în cuvinte, zâmbi Florin.
– Eu am prins patru păstrăvi, Florine, se lăudă Mircea, zicându-i pe nume, iar Fidelia numai unul și-o lostriță.
– Da, mă, dar lostrița mea face cât toți păstrăvii tăi mici, chirciți și leșinați! Veniți să-i vedeți în coșul de sârmă cu capac. Îl ținem în apă ca să ducem peștii vii acasă.
– Pot să-i văd și eu puțin? se interesă Veronica cu o prea exagerată curiozitate.
– Poftim, sor mio, admiră-i cât vrei, deși nu prea ai ce! și îi vârî Veronicăi până sub nas coșnița de sârmă în care peștii captivi se zbăteau de moarte. Și nu uita: cei mari sunt prinși de mine, cei mici de Mircea...
Veronica ridică coșul cu zvârcolitorii prizonieri acvatici până în dreptul ochilor lui Florin și zâmbind cu subînțelesuri, zise cu glas tare:
– Astăzi nu facem nici o crimă, nu-i așa? Trăiască peștii liberi!
Și zicând formula aceasta, răsturnă deodată toți peștii vii în râu, apoi bătu din palme spre satisfacția Fideliei și a lui Florin. De a peștilor - nu mai vorbim. Singurul care a protestat plin de indignare a fost Mircea.
– Da... Ce știi tu, Veronico, decât să mi-i azvârli, după ce m-am chinuit atâta cu ei... Tu n-ai fost niciodată pescar, să vezi ce greu se prind!
– Lasă-ți, măi, prichindelușii tăi să mai crească, îl tachină și Fidelia.
– Da, dar i-am prins foarte greu, că nu știu ce-au avut azi de nu prea au tras deloc.
– Mie-mi spui, prâsleo, cât de greu este să pescuiești? Dar parcă tot mai greu și mai nobil este să fii pescar de oameni, îi răspunse Veronica cu un ton consolator, apropiindu-și-l pe frățiorul ei de piept și dezmierdându-l cu drag de bărbie.

CAPITOLUL VIII

Din "Jurnalul de pădure" al lui Mihai:
"Săptămâna aceasta am trăit câteva evenimente interesante care cred că ar merita consemnate...
Datorită ploilor, arcul de la cursa (sub formă de căsuță) de prins iepuri a ruginit și s-a rupt, iar ușa i s-a blocat deschisă. Acolo am găsit astăzi dimineață o aricioaică instalată înăuntru unde și-a aranjat un cuib în care a fătat patru puișori. Dacă nu ați văzut niciodată cum arată puii de arici (Erinaceus europaeus), vă garantez eu că sunt foarte drăgălași. În primul rând trebuie să vă spun că sunt albi și că nu au țepi, deoarece viitorii țepi acum sunt niște perișori destul de moi. Am reușit să iau un pui în mână, deranjându-l de la masă. Toți patru sugeau, iar aricioaica mamă îi lingea pe rând așa cum își linge pisica pisoiașii. Ca să-l pot apuca, am vârât mai întâi un băț spre gura aricioaicei, că altfel riscam să mă muște cum m-a mușcat odată o cârtiță (tot un mamifer insectivor) după ce am prins-o cu mâna la gura mușuroiului. Când aricioaica a apucat bățul cu gura scoțând aceleași sunete ca iepurii, în timp ce-i țineam gura ocupată, i-am luat cu repeziciune puișorul. Semănă cu un purceluș în miniatură. L-am mângâiat pe spinare și pe burticica de culoare roză cu perișori foarte fini. Încă nu-i dăduseră ochii. L-am mirosit și am constatat că mirosea frumos, apoi l-am lipit de ureche și am auzit cum îi bate inimioara. Cu ticăituri mai repezi decât ale ceasornicelor de mână, aproape niște pârâituri. Când l-am pus jos în fața cuștii, mămica lui a venit și l-a luat în gură cărându-l înăuntru. Peste două zile am găsit cuibul gol, mama aricioaică mutându-și progenitura din cauză că umblasem eu la cuib. În locul lor am găsit un șarpe mic de pădure de culoare verzuie. L-am luat în mână apucându-l de gât și în timp ce îl priveam cum mi se încolăcește după braț și cum scoate deseori limbuța despicată la mine (prin gestul acesta șerpii se orientează pe teren limbuța fiindu-i un mic radar) i-am spus: "Ești tare drăguț și ai noroc că nu sunt asiatic sau italian din sud, căci sfârșeai într-o tigaie cu ulei. Și mai ai încă un noroc, acela că ai venit în această cușcă după ce s-a mutat familia de arici care te-ar fi preferat fără ulei." (De fapt acum îmi părea sincer rău că i-am deranjat "apartamentul" aricioaicei, un loc destul de bun în care se stabilise, căci în altă parte puii ei vor fi expuși atacului bufnițelor ori ai vulpilor. Acestea din urmă sunt mari amatoare de carne de arici și sunt maestre în arta desfacerii unui arici matur făcut ghem. În acest scop, ele folosesc două procedee simple: rostogolesc mingea țepoasă până la prima băltoacă unde, dând de apă, ariciul se desface sau, în lipsa apei, vulpile urinează peste arici care, nesuferind umezeala acidă, se grăbește să se dezghemuiască, gest care de asemenea îi este fatal. Cu excepția vulpilor, alte animale nu știu să vâneze aricii, iar eu tot mă întreb cum de au aflat vulpile secretul vulnerabilității aricilor...
Nu pot continua fără a mai consemna încă o istorioară cu pui de animale. Veverița care și-a făcut cuibul în stejarul din fața "Grotei de aur" a născut cinci puișori. M-am urcat până la cuib, deși era sus. Am aflat că are pui găsind unul micuț la poalele copacului. Era în aparență sănătos. L-am urcat în cuib, dar spre seară am văzut cum era dus în gură și părăsit jos pe pământ de mama lui. Puiul nu are ochi și de abia se poate târî. L-am pus pentru a doua oară în cuib, dar dimineața l-am găsit jos mort. Trag de aici concluzia că părinții trebuie să aibă motive serioase pentru a-l elimina din cuib. Nu știu prin ce instinct își dau animalele seama că un pui ar putea fi bolnav. De teamă să nu li se îmbolnăvească și ceilalți, puiul bolnav este sacrificat. Supraviețuirea speciei se realizează uneori cu astfel de sacrificii necesare. Cazuri similare am constatat și la păsări.
În zona mea am făcut recensământul tuturor speciilor de păsări și am descoperit: două cuiburi de cioară, mai exact, unul de stăncuță (Coloeus monedula) și unul de cioară neagră propriu-zisă (Corvus cornix), trei cuiburi de turturele (Streptopelia turtor), zece de vrăbii (Passer passer), două de guguștiuc (Streptopelia decaocto), un cuib de capântortură (Jynx torquilla), un cuib de bufniță (Bubo bubo), un cuib de coțofană (Picapica>, două cuiburi de mărăcinar (Saxicolarubestra), un cuib de sfrâncioc, numit și lupul vrăbiilor (Lanius exubitor), trei cuiburi de pupăză (Upupa epops), două cuiburi de pițigoi albastru (Parus parus), trei de pitulice (Phylloscopus collybita), unul de fazan (Phasianus colchicus) și patru de grangur (Oriolus oriolus). Țin să vă reamintesc că majoritatea denumirilor științifice binare din paranteze, pentru desemnarea speciilor, sunt date în limba latină de savantul suedez Carl von Linne (1707-1778), un adept al teoriei creaționiste fixiste, care a pus ordine în cunoștințele botanice și zoologice acumulate până la el. De multe ori, după numele ființei botezate de Linne, în cinstea lui se pune și litera "L", de ex. "Passer passer, L." (vrabia). Suedezii îl iubesc mult pe acest savant al lor, spunând despre el că "Dumnezeu a creat plantele și animalele, iar Linne le-a dat câte un nume la fiecare." Aceste denumiri latinești îi fac pe specialiști să se înțeleagă între ei, indiferent că unul este român, altul rus, altul englez, chinez ș.a.m.d.
Menționez că toate cuiburile păsărilor cercetate și citate de mine mai sus aveau fie ouă, fie pui, cu excepția cuiburilor de grangur (Oriolus oriolus, L.) care nu au putut fi verificate datorită înălțimii la care sunt construite ele, pe crengile cele mai subțiri din vârfurile cele mai înalte, unde stau legate de crenguțe ca niște pungi cu acoperiș. Totuși sunt sigur că au pui întrucât, prin binoclu, am zărit cum păsările cară tot timpul mâncare la cuiburi.
Firește, cuiburile găsite, deși mi se par reprezentative pentru aria geografică în care sunt situate, nu le consider deloc numeroase ținând cont de excelentele posibilități ale ecosistemului de aici, deci ale biotopului și biocenozei cercetate de mine. Pentru a atrage și alte păsări, eu am mai construit șase cuiburi artificiale și le-am agățat în copaci. Cinci au fost imediat ocupate - unul de pițigoi, două de codroș (Phoenicurus minor) și unul de vrăbii. Am convingerea că există mai multe cuiburi pe care însă nu le-am putut depista, în ciuda cercetărilor amănunțite ce le-am întreprins. Însăși prezența unor păsări necitate, dar văzute de mine aproape zilnic, poate confirma acest lucru. Mă refer la ierunci, caprimulgi, ciufi, mierle, ciocănitori, privighetori, sticleți, gaițe, cinteze, codobature, drepnele, lăstuni, rândunele și altele. Mă întreb de ce oare noi, naturaliștii europeni, nu importăm specii noi de păsări din alte continente, adaptate climei temperate. Dacă americanii au importat vrăbii din Europa (America nu le avea), noi am putea aduce de la ei pasărea cardinal (Cardinalis virginiansis), o pasăre roșie ce cântă aproape ca privighetoarea, și le-am putea trimite în schimb privighetori, pupeze, cuci și grauri, păsări pe care ei nu le au.
În balta din pădure am văzut uneori chirighițe, rațe sălbatice și de vreo două ori pescăruși. Lângă baltă, într-un cuib de pitulice, am găsit un pui de cuc. Cucul (Cuculus canorus, L.) este o pasăre anidicolă (care nu-și face cuib și nu clocește), deoarece ouă doar un ou pe săptămână (cca 5 ouă în tot atâtea săptămâni) și n-ar putea scoate puii eclozând ouăle pe rând atâta timp. În Africa sunt și cuci care clocesc, iar o specie dintre aceștia se hrănește doar cu șerpi. Soluția cu depunerea ouălor în cuibul altor păsări, pentru cucii de la noi, este, desigur, cea mai bună. Oul de cuc arată destul de mic, astfel că poate fi clocit chiar și de o pitulice. Ca de obicei, mă întreb cum o fi învățat o pasăre relativ mare să facă ouă atât de mici? Puiul de cuc este mut, ca nu cumva, prin vocea "în falset" să se trădeze ca intrus față de părinții adoptivi. Când se face mai mare, se bagă binișor sub frățiorii lui vitregi, îi saltă în spinare și-i aruncă din cuib "peste bord". Astfel el rămâne singur stăpân pe cuib și primind hrana doar el singur, crește foarte repede. (De unde știe puiul de cuc să-și elimine frații vitregi?) Exact în faza aceasta, eu am găsit un cuib de pitulice cu un pui de cuc în el care deja apucase să-și arunce unul din coechipierii temporari. Din fericire, am găsit puișorul de pitulice jos, intact. L-am luat, împreună cu ceilalți trei frățiori ai lui (care oricum erau condamnați la moarte) și am distribuit doi puișori la un cuib de pitulice și doi la altul - ambele cuiburi cu pui de aproximativ aceeași vârstă. Controlând cuiburile în zilele următoare, am constatat că au fost adoptați fără probleme. Mă bucur mult că le-am putut fi de folos. Datoria noastră a oamenilor este desigur să ne ajutăm între noi, dar să ajutăm și entitățile mai slabe, lipsite de apărare, mai ales acum când natura a devenit atât de amenințată din toate părțile, în primul rând cu "efectul de seră" al poluării, spre a nu mai aminti de distrugerea stratului protector de ozon din dreptul calotei polare nordice. Dacă fiecare om de pe glob am planta cel puțin zece copaci în viața noastră, cel puțin 60 de miliarde de copaci ar apărea pe mapamond, ceea ce ar mai frâna într-o oarecare măsură efectul de seră. Idealul ar fi să plantăm fiecare zece copaci anual! Dar câți fac acest lucru? Eu am sădit mai mult de zece arbori - și chiar aici, lângă lac, am plantat patru sălcii pletoase care toate s-au prins, iar nu departe de gura peșterii am plantat un pui de tisă. Tisa (Taxus baccata, L.) este un conifer care poate trăi chiar și peste 1000 de ani (aș vrea să-i serbez mileniul de naștere al puiului meu de tisă...) Coaja acestui copac, după ce trece de 60 de ani, este materia primă din care se extrage o esență ce stă la baza celui mai puternic medicament contra cancerului, oprind proliferarea haotică a celulelor atinse de neoplasm. Un singur gram din această esență costă peste 300 $, dar dintr-o tisă de 100 de ani abia dacă se poate scoate un gram de esență. Fără îndoială, în natură găsim toate remediile bolilor omenești. Este încă un motiv în plus pentru care natura ar trebui ajutată cu mai multă fermitate de "homo sapiens" să nu fie distrusă, iar ajutorul trebuie dat acum cât mai se poate și până nu va fi prea târziu.
Tot în săptămâna aceasta am întreprins un sumar inventar al tuturor plantelor otrăvitoare din vecinătatea "Grotei de aur". Uneori animalele pădurii pot ajunge victime sigure atunci când consumă din greșeală plante otrăvitoare. Ce e drept, așa ceva se întâmplă foarte rar, fiindcă genetic se transmite frica de ele, dar totuși se mai întâmplă. Caracterul lor veninos este dat de un grup de substanțe organice - alcaloizii - adevărate arme chimice de apărare, din care oamenii au învățat să fabrice medicamente: atropina, scopolamina, efedrina ș.a. Acești alcaloizi produc tulburări puternice animalelor cu sistem nervos evoluat, omului în primul rând. Dacă mamiferele sunt ucise de ingerarea unor atari substanțe, în schimb păsările, melcii și insectele se înfruptă fără grijă și cu plăcere din frunzele sau fructele plantelor toxice, căci nu pățesc absolut nimic. Mistreții, cerbii și căprioarele din vecinătatea mea, oricât de înfometate ar fi, se feresc ca de foc de tulpinele cu frunze frumoase și boabe atrăgător pictate (culori de avertisment!) în roșu ori negru-violaceu de mătrăgună (Atropa belladona), Scopolia carniolica (plantă fără nume popular, dar pe care eu am botezat-o "scopolină", deoarece din ea se extrage scopolamina), orbalțul (Actaea spicata), dalac sau poama vulpii (Paris quadrifolia), mărgăritărelul (Convallaria majalis), rostopasca (Chelidonium majus), măselarița (Hyoscyamus niger), laurul(Datura stramonium), știrigoaia (Veratrum album) și tulichinul (Dapne mezereum). În habitatul meu alte plante toxice n-am găsit, însă cele existente sunt foarte decorative. La fel sunt și capcanele care-i atrag pe oameni la diverse păcate - frumos colorate și atrăgătoare - dar pline de otrăvuri ucigătoare...

În sfârșit, în săptămâna pe care o închei astăzi am înregistrat și următoarele întâmplări (amuzante și nu prea) cu animale:
În groapa-capcană pe care am săpat-o și am acoperit-o cu frunzare, am găsit căzut un ieduț de căprioară (Capreolus capreolus) - desigur o posibilă friptură, deosebit de gustoasă - dar cum credeți că aș fi cutezat să ucid o așa gingașă capodoperă a naturii? Ieduțul era drăguț și tremura de spaimă. Îndată ce l-am văzut, l-am scos și i-am sărutat ochișorii blânzi și botișorul cald și moale. Mi-a părut rău să constat că la piciorușul stâng din spate avea o zgârietură care sângera puțin. Imediat mi-am sfâșiat o bucată din poala cămășii mele, improvizându-i pe loc un bandaj pe care l-am legat bine peste rană oprindu-i sângerarea. Mai mult ca sigur, dacă nu-l aveam pe Mugurel, l-aș fi luat pe acest ieduț să-l "înfiez", întrucât căprioarele se îmblânzesc nespus de repede și se atașează de om fără nici o dificultate, dar câinele meu nu știe prea multe: lătra de mă asurzea, sărea pe mine și cu siguranță l-ar fi sfâșiat dacă i-aș fi dat drumul în fața lui. Am recurs la o mică stratagemă... Am ținut trupul lui Mugurel strâns bine între picioare și astfel am putut să dau drumul gingașului pui de căprioară care din câteva salturi dispăru în pădure. Lui Mugurel i-am imobilizat imediat botul ca să nu mai latre ca nebunul, căci începuse să mă enerveze. Înainte de a se decide să fugă, l-am auzit pe fostul captiv din groapă strigându-și mama, care cu siguranță trebuia să fie pe undeva prin apropiere. Știți oare cum strigă puii de căprioară pe mama lor? În nici un caz cu behăituri ca iezii cei de capră cu care sunt înrudiți, ci... cu un fluierat subțire, subțire de tot, imitând glasul unei păsărici. De bună seamă, o însușire dăruită de o inteligentă Forță atotlegiuitoare, ca să nu atragă cumva atenția celui mai mare amator de carne crudă de ied - cumătrul lup, care astfel este derutat crezând că este vorba de o pasăre.
A doua întâmplare - ceva mai palpitantă pentru mine, nu și pentru cititori - a fost cu Moș Martin. Sau, ca să nu exagerez, cu un ursan (Canis ursus sau Ursus arctos) cam de talia unei oi - puiandru, deci. Când m-am întors din poiana cu flori, numai ce văd că Mugurel latră cu îndârjită disperare la gura peșterii noastre. "Trebuie să fie cineva înăuntru", mi-am zis. "Vreun urs? Vreun bursuc ori vreo vulpe?" Și i-am dat drumul câinelui care a intrat curajos în peșteră, unde aud răcnete înfiorătoare. Apoi deodată ursanul țâșni pe lângă picioarele mele cu Mugurel în spinarea lui. Aveam în mână o toporișcă cu coada lungă și l-am amenințat cu strigăte fără să-l lovesc, mai mult ca să-l sperii. Îl puteam omorî cu două-trei lovituri în cap, dar iubesc mult sălbăticiunile și le protejez. Nu am omorât decât în primele zile doi iepuri și doi porumbei sălbatici, până am descoperit balta cu pește. Acum, pe lângă pește zilnic proaspăt, mâncăm ciuperci, fructe, pezmeți, miere, rădăcini comestibile. Nu l-am lovit deci pe Martinică. Dar când m-a vâzut cu bâta ridicată spre el, s-a înălțat repede în două labe și dădu să mi-o apuce. A trebuit să mă feresc de zgârieturile lui care-s extrem de vulnerabile întrucât fiecare gheară de urs este un cuțit de oțel care sfâșie orice. Fiindcă a cabrat cu obrăznicie, m-am văzut silit să-l
lovesc ușor cu codiriștea peste laba dreaptă din față, iar în clipa aceea Mugurel l-a mușcat de burtă. Probabil că mușcătura l-a durut, deoarece a scos un alt răcnet și a rupt-o imediat la fugă în pădure. Cu greu l-am readus pe Mugurel înapoi. Când s-a întors, avea un smoc de păr de urs în gură dar și o ureche sângerândă. Scutura mereu din cap, semn că-l ustura. Nu era însă nimic grav și l-am declarat pe Mugurel învingător la puncte, drept recompensă tratându-l imediat cu o jumătate de cutie de conserve de porc, rezervându-mi cealaltă jumătate mie. E drept, carnea de porc are mult colesterol însă colesterolul nu prezintă absolut nici un pericol pentru persoanele care au un metabolism perfect și care-și consumă surplusul de calorii prin sport ori muncă fizică intensă cum fac eu.
În urma incursiunii ursanului, "Grota de aur" fusese răvășită bine - singura pagubă mai însemnată fiind spargerea sticlei de spirt medicinal din care nu mai aveam altă rezervă. Sper că scărmănătura primită de la prietenul meu necuvântător să-l fi învățat minte pe Martinică, spre a nu mai repeta vreodată vizita fără invitația noastră scrisă.

Astăzi am continuat excavația la intrarea spre peștera mare și - victorie! Am străpuns-o, căci toate bețele probate - mai scurte sau mai lungi - intrau în gol. Mai am însă mult până să-mi lărgesc o gaură convenabilă prin care să mă pot strecura într-acolo cu corpul. Treabă de câteva zile (deoarece lucrez una sau două ore pe zi, altminteri, dacă aș lucra opt ore, într-o zi poate aș termina totul).
După lucru, am făcut o baie caldă, apoi m-am apucat iarăși de scris. Mă răfuiesc în continuare cu evoluționiștii și neoevoluționiștii. Mai exact, combat teoriile adiacente, derivate din evoluționismul darwinist, pus în umbră de cercetările de ultimă oră ale geneticienilor. M-am legat îndeosebi de imposibilitatea lui Charles Darwin (și a tuturor urmașilor lui neodarwiniști) de a fi putut demonstra
modalitatea de trecere de la stadiul simian la stadiul uman sau - în limbaj genetic vorbind - imposibilitatea de a răspunde la întrebarea: cum s-a putut reduce numărul celor 48 de cromozomi ai maimuței la cei 46 pe care îi are omul în prezent?
Evoluționismul nu poate explica nici de ce făurirea celei mai simple unelte - din piatra cioplită neșlefuită - a dus la dezvoltarea creierului uman de la 400 cm cubi la 1200 cm cubi, în timp ce ultimii 40.000 de ani, esențiali pentru istoria speciei umane, nu au adus decât progrese neînsemnate în ceea ce privește creșterea volumului cerebral. Acum omul a ajuns la un creier foarte consistent, cu o capacitate imensă, din care nu folosește decât cam a zecea parte, restul părând a rămâne un misterios superfluu. Teoria lui Darwin mai spunea că, în pădurile antedeluviene, supraviețuiau doar cei care nu aveau blană - acest mijloc excelent de protecție împotriva acțiunilor mecanice ale mediului - deci cei care nu erau împiedicați de aer în fuga lor salvatoare dinaintea atacatorilor și care nu se agățau în tufișuri. O naivitate ridicolă, ca să nu zic o inepție! Ori omul de astăzi nu are păr ca maimuțele - și culmea! - a supraviețuit cu succes chiar în epoca marilor glaciațiuni, când blana i-ar fi fost mai necesară ca oricând.
Dacă omul se trăgea din maimuță, atunci el ar fi rămas tot un patruped, mai evoluat, însă observăm cu toții că suntem foarte... bipezi. Or este cunoscut că știința medicală demonstrează fără echivoc că poziția bipedă este cea mai contraindicată, cea mai nepotrivită pentru o ființă cu alcătuirea noastră relativ delicată, ea însemnând o presiune crescută asupra organelor interne, o slabă irigare a creierului, ceea ce ar antrena o proastă funcționare a lui. Noi știm însă că, dimpotrivă, la om, creierul funcționează perfect, acest organ neavând rivalitate în întreaga natură.
Tot poziția bipedă înseamnă o supralicitare a membrelor inferioare, ducând la varice, flebite, tromboze, calcanite etc., și reducând sub jumătate viteza de scăpare dinaintea dușmanilor care sunt animale carnivore rapide cu patru picioare. De asemenea, verticalitatea mai înseamnă o tensiune generalizată și continuă la nivelul sistemului osos, neblindat cu un așa numit "aparat pasiv", ca la cabaline, de pildă, ceea ce atrage inevitabile consecințe, concretizate în cifoze, lordoze, scolioze, artrite, rupturi de menisc, banalele și universalele "dureri de șale" etc. Cu alte cuvinte, numai dezavantaje care par realizate numai și numai împotriva naturii... Credeți oare că legile rigide și oarbe ale naturii ar fi admis asemenea derogări, dacă n-ar fi existat corectivele impuse dinafară? În nici un caz, fiindcă totuși omul este o ființă vertebrată bipedă, nu oblică și patrupedă, în felul maimuțelor, care privesc mai mult în pământ. Omul însă privește cu mândrie spre cer cum a privit întotdeauna!
Nici teoriile contemporane, care caută să le înlocuiască pe cele desuete ale lui Darwin, nu-s mai fericit gândite. Unele sunt de-a dreptul ilariante atunci când încearcă să explice cauza mutațiilor genetice de la 48 la 46 de cromozomi, respectiv, de la maimuță la om. Astfel, un asemenea teoretician, Brinsley Le Poer Trench, susține că întreaga creație a seminției umane nu s-a realizat pe Terra, ci pe altă planetă, de către... extratereștri. Canadianul Michel Granger crede însă că debutul speciei umane s-ar fi datorat unei operații de inginerie genetică efectuată de către aceiași fantomatici extratereștri. Dânsul recunoaște că habar nu are cum au putut proceda aceștia, dar că n-ar fi chiar atât de imposibil să înțelegem mecanismul mutației pentru că în fond asemenea mutații deja s-au realizat "in vitro"; oricum, după el, scopul experimentatorilor alogeni era limpede: transformarea în om a strămoșului nostru, maimuțoiul... Elvețianul Erich von Daniken, cunoscut pentru lucrările lui de popularizare a paleoastronauticii, afirmă că, în codul nostru genetic, extratereștrii au programat întreaga evoluție viitoare a speciei umane - ceva în genul activării microtranzistorilor din domeniul electronicii.
Teoriile mai noi, deși vor să pară mai serioase, devin și mai vulnerabile în fața mea. Ele neagă caracterul lent și gradual al evoluției umane, deoarece a fost întocmit printr-un salt de la maimuță la om, deci printr-un fel de moment catastrofic. Așa s-a ajuns ca omul să apară, nici mai mult nici puțin, tocmai pe platourile împădurite ale Africii - și asta pentru ce credeți? Numai datorită unor... reactoare nucleare naturale, care, vezi Doamne, apăruseră spontan în zăcămintele de uraniu foarte concentrate de acolo. Radiațiile acelea, proiectate continuu sub burțile maimuțoilor, le-a redus într-o bună zi numărul cromozomilor de la 48 la 46 și i-a transformat în oameni cumsecade! Și nu pe rând, ci pe toți odată...
După alți savanți de soiul acesta, încetarea bruscă a câmpului magnetic al Terrei a fost principalul vinovat al reducerii numărului de cromozomi. În patru milioane și jumătate de ani au fost douăsprezece inversări ale câmpului magnetic terestru, ultima petrecându-se acum 20.000 de ani (la ce oră nu ni se spune). În clipa inversării, magnetismul terestru a devenit egal cu zero, permițând radiațiilor cosmice din centurile Van Allen să atingă, fie și pentru o clipă, suprafața pământului și să provoace (iarăși nu se știe cum!) o spectaculoasă mutație genetică în masă, de la 48 la 46, deși mutațiile de doi cromozomi sunt aproape imposibil de realizat, chiar în condiții dirijate, cu atât mai puțin în cele spontane. Și uite așa, numai într-o singură clipă, ca și când au fost atinși de bagheta magică a lui Darwin, maimuțoii cei scârboși au început să gândească transformându-se pe dată, psiho-somatic, în hominizi cumsecade...
Să-mi fie permisă totuși a le adresa făcătorilor de teorii stupide numai două întrebări: 1. De ce radiațiile uranifere africane ori cele din cele două centuri Van Allen, ajunse pe pământ, au schimbat numai cromozomii maimuțelor, nu și pe ai altor specii (crocodili, câini, pisici, șoareci)? și 2. Cum de a mai scăpat vreo ființă vie de forța nocivă a radiațiilor cosmice care, extrem de ucigătoare cum sunt, n-ar mai fi lăsat nici un mamifer în viață?
O teorie nu mai puțin naivă este a austriacului Hans Horbinger, care afirmă că Terra ar fi avut patru sateliți naturali (trei plus Luna), din care primii trei au căzut, pe rând, pe pământ, Luna urmând să cadă mai târziu (unii astronomi susțin că, dimpotrivă, ea se îndepărtează de Terra, urmând să devină un satelit independent al Soarelui. Dar, în sfârșit, astea tot speculații rămân). Horbinger crede că pe măsură ce unul din sateliții sortiți
căderii se apropia de globul terestru, creșteau mareele; și dacă mareele creșteau, ele au stimulat apariția gigantismului în rândul unor reprezentanți ai florei și faunei din toate ecosistemele. La impactul sateliților cu Terra s-au produs cutremure înspăimântătoare. Oceanele au crescut cu zeci de metri și globul s-a bâlbâit nițeluș în orbita lui, dezechilibrându-se. Aceasta a cauzat schimbarea centrului de echilibru și a mișcărilor de precesie - ceea ce a dus la... faimoasele mutații genetice în cromozomii maimuțelor! (Și de data asta tot a maimuțelor, fără alte excepții!) Simplu, nu? Ce ușor este să presupui... Ca proză științifico-fantastică poate că ar merge, deși chiar și în proza SF trebuie să vii cu argumente ceva mai convingătoare.
În sfârșit, am lăsat la urmă cea mai stupidă dintre teorii, aceea a austriacului Oscar Kiss Maerth, care vrea să ne demonstreze că adevăratul factor dinamic al transformării maimuței în om nu a fost altul decât... canibalismul! Și iată cum: maimuțele-oameni aveau urâte deprinderi canibale. Dar nu procedau chiar rău, fiindcă, fără să știe, instinctul le ducea pe drumul cel bun. Astfel, oamenii primitivi erau foarte convinși că mâncând creierul unui adversar puternic, căpătau toate însușirile și forțele lui. Și de aici să te ții la o pasionată vânătoare de capete. Cum rivalul vedea un cap mai deștept, cum îi și lăsa gura apă. Era o adevărată spartachiadă, combinată cu plăcute întreceri culinare, un fel de joc de-a "cine mănâncă mai multe creiere istețe"... Ei, dar trebușoara asta n-a rămas nicicum fără urmări, deoarece, spune O.K. Maerth, în glanda numită hipofiza, aflată la baza creierului, există o substanță chimică, serotonina, care, odată ingerată și ajunsă în organismul uman, produce adevărate minuni, concretizate în nemaipomenite revoluții biologice. Mai întâi această substanță este un excelent afrodisiac, întrucât exacerbează impulsul sexual al omului, declanșând acel blestemat și nestăvilit apetit sexual non-stop, specific numai speciei umane, cu care ea se va lupta toată viața fără prea multe succese. Ca fenomen subsidiar, se constată o evidentă diminuare a fecundității, deci scăderea prolificității hominizilor. Tot serotonina din creierele ingurgitate pantagruelic este și principala vinovată a căderii blanei de pe om și a transformării ei într-o piele diafană, părul crescând în schimb din abundență numai pe cap sub forma mult râvnitei podoabe capilare și în zonele pubiene. Între timp, masa creierului crește și ea vertiginos, depășind chiar și cei 1200 de centimetri cubi. La fel și inteligența umană. Din păcate, augmentarea aceasta cerebrală, zice Maerth, nu a fost chiar de bun augur, deoarece a atras după sine și câteva consecințe negative, cum ar fi pierderea facultăților telepatice, dispariția capacității de premoniție și a instinctului ordinii cosmice, apariția bolilor nervoase, de care maimuțele sunt scutite (epilepsia, psihozele, nebunia).
Cum s-ar spune, omul și-a plătit cam scump ridicarea în rang. Ce să-i faci, legea compensației, domnule Maerth! Presupunerile dumitale sunt totuși mai găunoase ca un cașcaval vienez, având în vedere că nici serotonina nu declanșează căderea părului ori instinctul sexual (unde cauzele hormonale și biocurenții au rolul preponderent), și nici omul nu a avut vreodată capacități premonitive ori telepatice cum presupui. Dar vorbim ca să ne aflăm în treabă.
Cine însă poate da crezare unor aberații de acest fel, ale cutărui sau cutărui pseudosavant care, de bună seamă încearcă să se impună și el prin ceva nou în panteonul științei? Nu ne îndoim că speculații similare vor mai apărea și în viitor, unele chiar mai sofisticate și mai lustruite, care îl vor tot târî pe om cu forța înapoi spre niște peșteri întunecoase din care ar el fi ieșit cu fruntea teșită și cu bâta în mână urlând, mârâind și dând cu ea în capul primei ființe întâlnite.
Din ce în ce mai mult condamn asemenea rătăciri, în totalitate neștiințifice!

CAPITOLUL IX

Cele mai frumoase, mai fericite și mai liniștite zile din viața lui le-a petrecut Florin Vernescu în scurtul său concediu de la Râu de Mori, unde a fost găzduit, după cum am văzut, în casa fostului brigadier silvic Beni Dumbravă, unchiul Veronicăi.
Fata le-a povestit părinților, în câteva cuvinte, viața lui Florin, cum a crescut el într-un cămin de copii orfani, fără părinți, fără cuvinte blânde, adesea hăituit, bătut până la sânge, sălbăticit și înrăit de cei din jur care-i cultivau numai duritatea, egoismul, forța, agresiunea, instinctele animalice. A cunoscut mari lipsuri fizice și spirituale, deși strălucea prin voință și inteligență. Veronica nu a omis să precizeze cum, totuși, datorită darurilor naturale primite de la Dumnezeu, copilul acesta a putut rezista multor ispite și, maturizându-se, s-a ambiționat tot mai mult și a descoperit în studiu o cale de a penetra în societate. De aceea a fost un elev și un student eminent, cu toate că și-a îmbibat sufletul cu sofismele filosofiei oficiale și cu un ateism înverșunat în numele căruia dobora fără milă pe cei de altă părere. Totuși Dumnezeu avea un plan cu el, căci l-a pus deoparte și l-a păstrat pentru desăvârșirea acestui plan care de abia a fost declanșat.
Florin era de față, tăcea și își asculta filmul vieții lui așa cum l-a recepționat Veronica. Povestea totul simplu, cu inflexiunile frumoase ale vocii ei melodioase, cu această ocazie aflând mai multe amănunte despre interesul tainic ce i-l păstrase iubita lui încă mai demult. Se înșelase deci atunci când crezuse că ea îl tratase cu totală indiferență.
– Pentru el mă rugam la Dumnezeu, mamă, zi și noapte. Cu lacrimi de durere mă rugam; și de câte ori auzeam că a mai făcut cuiva necazuri, îi ceream lui Isus să lucreze cu și mai multă putere asupra sufletului său împietrit și stăpânit de forțele celui rău. Îi ceream lui Dumnezeu să-l schimbe și să-i folosească inteligența și cunoștințele multiple ce le are, spre a deveni un bun creștin, un adevărat slujitor al cerului. I-am dat într-o zi o Biblie cu o dedicație, iar în noaptea când a citit-o L-a visat pe Isus pe drumul calvarului, iar Mântuitorul i-a cerut să nu-L mai prigonească, ci să-L ajute, deoarece are nevoie de colaborarea lui... Florin a fost exact ca Saul înainte de convertire, mamă.
Veronica stătea în picioare lângă scaunul pe care era așezat Florin și ținea mâinile pe umerii băiatului care era așezat lângă colțul mesei stând picior peste picior. Ea povestea toate acestea cu ochii umeziți de nestăpânită înduioșare. Și lacrimi în ochi aveau și Florin, și Fidelia, și părinții fetei, și unchiul Benică. Până și lui Mircea i se aburiseră ochii.
– O, Doamne... Mare o fost și mare îi puterea Ta! zise tatăl Veronicăi. Aliluia!
– Și mare o fost și puterea rugăciunilor făcute de Veronicuța, zise Estera, mama copiilor. Nu prea am văzut așa schimbări în viața oamenilor.
– Recunosc, admise Florin, sunt un caz aparte. Dar oricine m-ar întreba îi voi spune că fără intervenția Veronicăi viața mea ar fi devenit neîndoios un iad cumplit. Mulțumesc lui Dumnezeu că a fost cine să-mi deschidă ochii. Vă mărturisesc că cele mai frumoase zile de când mă știu vor rămâne aceste puține zile petrecute cu dumneavoastră aici unde pentru prima dată în viața mea nu mai mă simt singur. Fiindcă așa se simt cei care n-au avut niciodată o familie. Iată însă că aici simt că aș avea una - și încă ce binecuvântată familie! Este singurul loc unde mă simt acasă.
– De fapt, noi dorim ca în nici un alt loc să nu te mai simți acasă, decât numai aici la noi - îl încurajă Veronica.
– Și eu doresc la fel, și sunt sigur de ceea ce doresc. Păcat numai că mâine mi se termină restul de concediu și că va trebui să mă întorc la uzină unde colții lupilor mă așteaptă. Dar nu-i nimic: de-acuma am încredere în Dumnezeu, care-mi este cel mai puternic sprijin. Iar peste două săptămâni intru în concediul meu legal pe anul acesta și atunci voi încerca să mai trec pe aici.
– Să nu spui "voi încerca", ci trebuie să vii sigur! Vezi? De data aceasta te rog și te invit eu! Ba mai mult: te oblig! îi spuse Veronica râzând și înconjurându-i gâtul cu brațele în fața întregii familii.
– Că mă obligi sau nu, și așa știi că veneam, îi răspunse Florin zâmbind și sărutându-i mâinile amândouă.
– Știu, dar am zis așa ca să vezi că nu mai sunt rea cu tine, cum credeai înainte că sunt.
– Niciodată fetița noastră n-o fost rea cu nimeni, dar noi toți te invităm, Florin mamă, zise mama Veronicăi. Binecuvântarea Domnului te va aduce iar la noi, că ne faci o mare bucurie. Veronicuța însă te roagă să nu te superi. Acum, iacă, vorbesc eu în locul ei, că m-o rugat. Ea nu mai vrea să lucre la uzina ceea a voastră. Nu-i bai, că-i sănătoasă, dar eu știu că de când era mică era cam sensibilă cu plămânii și nici nu-i mai place în laboratorul cela. Fiindcă toată viața o trăit în aerul curat de munte, de-aici de la noi, și nu-i place să stea în aerul otrăvit de acolo. O rudă de-a mea, care este șeful fermei de păstrăvi, i-o găsit un servici bun aici în Râu de Mori. Dânsa o trece în locul lui, căci el iese la pensie taman pe la sfârșitul verii estea. Și-acolo-i tăt un fel de laborator și-i plătită mai bine ca la fabrică. Ș-apăi îi o trabă ușoară și tare frumoasă, și lucră numa cu zăce oameni - șase fete și patru muncitori. No, eu zâc că-i bine așa, mamă...
– Fie cum vrea ea, n-o pot obliga. Mie nu mi-a spus nimic de faptul că ar vrea să rămână aici. Eu, Veronica, deja știi că-ți puteam oferi unul dintre cele mai bune posturi în fabrică la noi, dar nu te pot obliga...
– Nu, Florine, lasă - e mai bine așa, căci după aceea adversarii tăi vor avea un motiv în plus să te acuze de nepotism, de familiarism. Adevărul este că-mi place mult în satul meu natal. Cum ți-a spus și mama, aici am aerul cel mai curat - și la propriu, și la figurat vorbind. Aici sunt peisajele cele mai românești cu putință, dacă pot spune așa... Și-apoi salmoneria aceasta este o stație-pilot de cercetare în domeniul salmoniculturii, printre cele mai bine dotate din lume: cu un laborator modern, netoxic, unde voi lucra singură. Dacă nu ocup postul acesta imediat, l-aș pierde și pe urmă l-aș regreta mult.
– Bine, dar nu ai pregătirea adecvată, îi spuse Florin.
– O, nici nu prea e nevoie de așa ceva, că nu am de făcut cine știe ce. Diploma mea de laborantă, plus o pregătire de o săptămână, plus pilele lui unchiul meu... Se face! Să nu te superi că-mi place acasă.
– Cum o să mă supăr? Dar tu vorbești atât de frumos despre Râu de Mori, încât aproape că-mi vine să mă mut și eu aici la voi, răspunse Florin.
– Aa! Știi că ar fi o idee? Haide, vino-aici cu noi! Te rugăm! M-aș bucura din inimă. "Cu relațiile pe care le ai tu..." ce n-ai putea? îl tachină Veronica. Dar dacă stau să mă gândesc bine, poți fi inginer la hidrocentrală și-ți construiești aici vila mult visată, fiindcă - ai văzut! - pădurile cad pe noi, material de costrucție - lemne, pietre, nisip - avem; locuri pitorești sunt destule, iar până la serviciu n-ai face decât câteva minute. Bani ai, mașină ai, de ce n-ai încerca?!
– Deci să încerc? întrebă Florin încă nu prea decis. Bine, dacă vorbiți serios, atunci să știți că am să încerc! Și mă bucur că-mi dai asemenea sugestii. Doamne-ajută! Într-adevăr, ideea nu-i rea, însă ce te face să crezi că am relații? Nu mai am absolut nici o relație, Veronica, și nici nu mai am nevoie de ele, căci doar eu știu ce-ar însemna asta! Singura relație mi-e numai Dumnezeu!
– Și ce, nu-i de-ajuns? O să ne rugăm pentru asta. Să te rogi și tu, Florine; și Dumnezeu ne va ajuta, îl asigură Veronica.
– Vedeți cum ideile mari îți vin așa spontan? se miră Florin. Cu un minut, două înainte nu ne trecea nici unuia prin cap așa ceva.
– Ba mie unuia, să vă spun drept, îmi cam trecea, spuse unchiul Benică, numa că nu-ndrăzneam să mă pronunț...
– Stați așa, fraților! Și eu vă dau o veste bună în acest sens, interveni Fidelia. E-n legătură cu ce discutăm noi acum... Chiar ieri am citit undeva, cred că în "Drumul socialismului", dacă-mi aduc bine aminte, în ziarul județean, un anunț prin care șantierul hidrocentralei de lângă noi solicită un număr de trei ingineri mecanici. Așteptați puțin să văd, că am ziarul în camera mea. Sunt puse acolo și niște condiții pe care Florin sunt sigură că le îndeplinește.
Surioara Veronicăi se duse și aduse repede ziarul.
– Uitați, că am avut dreptate, zise Fidelia. Am găsit... Chiar aici, la pagina a treia, jos... Ia ziarul ăsta cu tine, Florine. Dar înainte de a face cererea de angajare, gândește-te bine, domnule director, îl iscodi fata. În nici un caz aici n-o să mai ai salariul și avantajele de director de uzină - sau de ministru... Și poate nici jumătate din ce ai acuma. Este așa ori nu?
– Nu mai contează! o liniști Florin. Și nu-ți face probleme: există o lege nescrisă a compensației, Fidelia, care emană fără discuție de la Dumnezeu. În baza ei, voi putea avea alte avantaje în plus - nu cantitative, ci calitative - cum ar fi: timp de studiu mai mult pentru ceea ce n-am studiat până acum; descătușare de multe, multe griji pe care nici nu vi le imaginați voi cât de apăsătoare sunt și care mi-au ajuns până aici la gât; drumul deschis spre o fericire veșnică; un timp necesar pentru a-mi putea întemeia o familie, care-i ultimul, dar nu și cel din urmă avantaj - și așa mai departe. În fond, ce ne trebuie mai mult?
– Chiar: ce ne trebuie mai mult? repetă Veronica.
– Apropierea de noi ai uitat-o, glumi Fidelia.
– Nu cred. Dacă am spus "un timp necesar pentru a-mi întemeia o familie" - am spus totul, replică Florin strângând-o pe Veronica cu brațul de talie și apropiindu-și-o de el și mai mult.

CAPITOLUL X

După câteva zile de ploi zdravene, pădurea lui Mihai redeveni iarăși frumoasă și plină de viață. El era acolo ca un stăpân absolut al codrului. Crescut în libertatea sălbatică a naturii, profesorul devenise acum mai musculos, mai zvelt, mai agil în mișcări. Nu punea hainele pe el decât numai atunci când era prea răcoare sau uneori seara. În tot restul zilelor umbla numai în slip, iar uneori stătea gol-goluț, precum Adam în rai sau, dacă vreți, precum Tarzan în junglă. Nu avea de cine să se rușineze. Cine l-ar fi văzut? În fond și câinele umbla fără haine, și căprioarele, și celelalte animale și păsări... Așa își scuza el goliciunea glumind.
Trecuseră aproape trei luni de când se afla aici și vorbise foarte puțin. Se temea să nu uite cumva graiul omenesc. (Era tot o fobie falsă.) De aceea vorbea când și când cu Mugurel ori cu celelalte vietăți ale pădurii, ba uneori chiar și cu plantele. Adesea cânta și fluiera melodii vesele. Seara, îndeosebi, asculta la aparatul cu tranzistori muzică și diverse posturi de radio în limba română, așa încât era la curent cu tot ce se întâmplă în lume, dar programele politice transmise de radio București erau ucigător de anoste și enervante încât se felicita că s-a retras dintr-o așa lume înăbușită până la sufocare de comunism.
Cel puțin de două ori pe săptămână stătea pe o piatră în fața peșterii și își citea din jurnalul personal cu voce tare.
Astăzi de asemenea este o zi frumoasă și, ca mai întotdeauna, Mihai a venit la balta din pădure ca să pescuiască. Câinele - după el. Mai mult de zece pești pe zi nu voia să prindă - cinci lui, cinci lui Mugurel. Citise într-o carte, "Naufragiat de bună voie", scrisă de un temerar navigator francez, Alain Bombard, că peștii pot fi mâncați și cruzi, ca și planctonul, deoarece astfel sunt mai hrănitori, carnea lor păstrându-și toate proteinele și vitaminele. Bombard traversa Oceanul Atlantic singur, într-o barcă de cauciuc, voind să demonstreze celor naufragiați că, prin voință, omul poate supraviețui oricăror calamități hrănindu-se numai cu pește crud și plancton. Apa și-o storcea tot din trupul peștilor sau bea apă de ploaie. Experiența lui Alain Bombard a reușit. A lui cu peștii, nu. Cum a mușcat din spinarea primului pește viu, fără solzi, acesta i se zbătu în gură și nici zbaterea lui, nici carnea crudă nu i-au plăcut, fiind nevoit să o scuipe. Peștele rănit se zbătu cu disperare și probabil că-l durea cumplit mușcătura care-i dislocase o bună parte din mușchii dorsali. Noroc că lui Mugurel nu îi era scârbă să-l mănânce viu, și a desăvârșit el ceea ce stăpânul nu reușise. Câinele l-a înghițit repede, fără prea multe probleme și mustrări de conștiință. Ba chiar ar mai fi vrut să i se arunce altul la rând în gură. Așteptarea i-a fost însă zadarnică și de geaba scâncea și dădea plin de speranțe din coadă. Stăpânul lui avea alte gânduri acum.
Spre amiază se făcuse nespus de cald. Mihai își lăsă slipul pe mal și se aruncă gol în baltă. La circa un kilometru de baltă se afla și râul de lângă pădure, un râu limpede și liniștit, care nu-i trecea cu mult de brâu. De altfel și numele râului, Bleaja, arăta că era o apă blajină. Totuși, Mihai prefera să se scalde în baltă, deoarece aici apa era totdeauna mai caldă decât cea din râu unde mai erau și ochiuri de apă ca niște sorburi sau mici maelstromuri.
În mijlocul lacului apa îi ajungea până la gât și era o apă curată, limpede, că puteai să vezi stolurile de pești și mormolocii de broască plutind sub undele ei. Lui Mihai îi plăcea să tragă aer de rezervă, mult, în piept, apoi să se scufunde adânc și să înoate încet secunde întregi pe sub apă, cu ochii deschiși. Era o minunăție! Exercițiul acesta îl face aproape în fiecare zi și a parcurs astfel aproape tot fundul lacului care i se pare o lume mirifică. Ochii lui de naturalist doct au descoperit cu bucurie o sumedenie de interesante plante acvatice. Unele sunt submerse, altele sunt natante, adică subacvatice și plutitoare. În ceea ce privește plantele fixate sau natante, la care fotosinteza este activă, menținerea frunzelor deasupra apei se face prin mărirea suprafeței verzi.
Mihai înota pe sub apă cu ochii deschiși recunoscând cele mai multe din reprezentantele lumii vegetale acvatice. Iată acum plutește peste un grup de plante submerse ca otrățelul (Urticularia) și cosorul (Ceratophyllum). Lipsite de rădăcini, ele cresc libere în masa apei legănându-se ușor. Iată deasupra lui acești frumoși nuferi albi (Nymphaea și Nupharus), plante natante, cu rădăcinile fixate în fundul lacului, pe care acum le admiră de jos în sus... De câte ori a pescuit pe mal, a constatat că peștii, cei mai mulți, se tem de om. Aici, sub apă, însă, probabil că prostuții ăștia de pești cred că și omul ar fi tot un fel de pește, dar ceva mai mare, și de aceea nu au nici cea mai mică frică de el. Plăticile și roșioarele, din care nu a putut să prindă niciodată niciuna cu undița, acum îi treceau prietenoase sau poate-l sfidau nepăsătoare aproape atingându-i nasul, încât de-ar fi vrut le-ar fi putut apuca cu gura. Pe unii pești mai mari, identificați ca o specie de crapi (Cyprinus carpia), i-a putut gâdila sub burtă și ce era mai curios, se pare că le plăceau pentru că s-au oprit din înotat așteptând să fie ușor mângâiați pe ventre însă numai de la coadă până la cap, nu și invers. I-ar fi putut prinde ca să-i mănânce, dar gestul nu ar fi fost fairplay, nu ar fi fost cinstit. Pescuitul este cu totul altceva. Spre Mihai înotau acum prin contracții două mici lipitori (Hirundo medicinalis) pe care băiatul le-a alungat repede cu mâna. Ele și-ar fi putut fixa ventuzele pe spinarea lui chiar și fără să le simtă pe piele, dar nu le-ar mai fi putut desface prea ușor din momentul în care s-ar fi lipit și ar fi început să-i sugă sângele.
Sub o frunză de nenufar, după un strat de mătasea broaștei, cu patru zile în urmă, Mihai prinsese aici o știucă (Esox lucius) mare cât o lingură de ciorbar, în timp ce știuca urmărea să vâneze o broscuță, de care se apropiase tiptil, tiptil, ca o pisică. O ținea strâns în timp ce i se zbătea în mână, dar după ce s-a gândit puțin, i-a dat drumul să-și vadă de viața ei de iscusit polițist al bălții. Știuca era o femelă plină cu icre, iar icrele de știucă sunt considerate cele mai gustoase. Oricum, broscuța, ea însăși preocupată să vâneze o libelulă, a fost salvată pentru un timp nu prea garantat.
Iată acum niște alte frumoase plante natante, precum lintița (Lemna) și iarba broaștei (Hydrocharia) sub care se află câțiva limacși și melci de apă, iar ceva mai încolo o mulțime de icre și peștișori minusculi, ca acele de gămălie, săgetând în dreapta și-n stânga cu strălucirea unor scântei argintii. Mihai știa că din miile de icre și peștișori ieșiți din ele abia dacă vor rămâne câteva sute, deoarece legile implacabile ale echilibrului ecologic vor dicta ca puii de pești ori marea majoritate a icrelor să fie devorate fără milă de toate viețuitoarele bălții. Peștișorii se hrăneau ei înșiși cu icrele găsite, cu purici de baltă (Daphnia) ori cu larvele de țânțari, hrana lor de bază. Deasupra bălții roiuri de musculițe dansau peste luciul apei. Din timp în timp, câte un pește se arunca spre aceste gâze plonjând înapoi în oglinda bălții unde se formau valuri de inele ce se estompau pe măsură ce se lărgeau spre mal.
"Scafandrul" nostru ieșea când și când la suprafață ca să respire, apoi se scufunda iarăși, totdeauna ambiționându-se să stea cu câteva secunde mai mult decât în scufundările precedente.
Mugurel se învățase de la un timp să intre fără frică în apa răcoritoare a undelor și să înoate cot la cot cu stăpânul său, traversând balta. Odată Mihai l-a tras și pe Mugurel de picioare la fundul apei să vadă cum se descurcă și nu mică i-a fost mirarea să constate că și câinele ținea ochii deschiși sub apă, dar animalul a țâșnit apoi speriat la suprafață ca o focă.
După baie au făcut amândoi puțină plajă pe mal. Mihai a închis ochii și a adormit. Nu știe cât, poate o jumătate de oră, poate mai mult. S-a trezit sub o ploaie de stropi reci pe față. Era soare și dintr-un nor cumulo-nimbus ridicat până la jumătatea cerului începuse să se cearnă câteva picături, care deveneau din ce în ce mai repezi și mai dese. Ploua deci cu soare și lui Mihai îi plăcea să stea lungit cu fața în sus în ploaia de raze și de apă ce veneau împreună. Se răsuci de pe spate pe burtă și privea acum cerul care era jumătate senin și jumătate cu baloturi de nori ca niște valuri de vată argintate pe margine și scărmănate uniform. Din fericire, vântul purta masa ceea de vapori spre alte locuri, așa că pericolul furtunii de vară dispăruse. În fața sa zări deodată pe bolta cerului un curcubeu strălucitor, de o frumusețe stranie. Era alcătuit din cele șapte culori ROGVAIV, complete și bine conturate: roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo și violet. Mihai îl admira și putea să jure că niciodată nu mai văzuse un curcubeu atât de frumos.
El știa că este un fenomen optic care se datorează refracției, reflexiei totale și dispersiei luminii solare în picăturile de apă din atmosferă și care se observă numai din partea opusă soarelui raportată la poziția lui de fin observator. În depărtare se auziră niște tunete înfundate, dar ploicica de vară încetase. Spectaculosul curcubeu însă nu dispăruse, semn că în zona aceea mai erau puzderie de picături care descompuneau lumina solară. Mihai privea cu ochii mari la acest încântător fenomen ceresc din fața lui, de parcă vedea pentru prima dată așa ceva, și se întreba cu naivitate, poate mai mult în glumă: "Oare o fi Cineva dincolo de acest curcubeu?..." Iar, la un moment dat, îi veni să-și exteriorizeze gândul, strigând cu voce tare:
– Hei, cine-i în spatele tău, curcubeule frumos de foc?!"
Nici un răspuns decât un mic ecou al glasului său venind din pădurea înconjurătoare...
Când a adresat această întrebare iscoditoare, parcă a fost un gând malefic, parcă ar fi folosit niște cuvinte nepermise ori pline de ofensă la adresa curcubeului și a slavei cerești, deoarece, subit, mărețul arc luminos de pe cer își pierdu strălucirea sa fantastică. Deveni dintr-o dată palid, apoi nu se mai văzu decât un singur fragment, doar o mică pată din dunga roșie. În mai puțin de zece secunde dispăru și ea fără nici o urmă și soarele străluci din nou cu putere.
Mihai s-a ridicat în picioare și s-a întins de-i pârâiră toate oasele. Parcă imitându-l, același lucru îl făcu și câinele care, murat cum era, s-a scuturat odată brusc de urmele de apă ce le mai avea în blană, stropindu-l bine pe Mihai pe față și însoțindu-și caninul obicei de un căscat leneș, lung și sonor. Cum, de regulă, căscatul este ceva molipsitor, s-a luat și la Mihai care s-a întins din nou, de data aceasta imitându-l și căscând el ca Mugurel.
Porni apoi agale spre pădure, mergând desculț prin iarba umedă în care acel frumos curcubeu se sfărâmase parcă în milioane de curcubeie mai mici, călcate de el în picioare. Această puzderie de curcubeie condensate în picăturile de pe frunze și iarbă acopereau ca o pânză infinită toată pădurea. În urma băiatului, mergea cu limba scoasă Mugurel, prietenul său necuvântător și atât de devotat, doi vagabonzi uitați de lume. Astăzi nu a prins nici un pește, deoarece mai avea rezerve de rândul trecut puse la rece în pungi de plastic pe care le-a scufundat în fundul izvorului din apropierea grotei.
Băiatul a revenit în pădure cu gândul să se întoarcă la peșteră unde spărsese deja gaura din zidul despărțitor. Când apropie fața de spărtură, un curent rece simțea că vine din cealaltă galerie. Astăzi era o zi mare, ziua când va începe explorarea peșterii descoperite de el. Totuși, mai avea puțin de cioplit în scopul lărgirii spărturii, spre a putea trece fără probleme dincolo. Cum a revenit de la baltă și a intrat în "Grota de aur" s-a și apucat de finisare. Cam după prânz "poarta" era gata. Mihai s-a spălat în baia caldă, s-a uscat afară la vânt, apoi s-a îmbrăcat cu tot ce a avut el mai gros, și-a luat lanterna cu încă două baterii de rezervă, a aprins-o și s-a apucat să intre târâș în cealaltă galerie.
Ținea mult să-l ia și pe Mugurel. L-a înșfăcat sub braț și a vrut să-l tragă după el, dar câinele a refuzat cu încăpățânare să intre. A încercat apoi să-l pună înainte și să-l împingă prin micul tunel, dar Mugurel se opintea din răsputeri începând să schelălăie. Atunci s-a băgat stăpânul său cu picioarele înainte stând pe burtă și trăgând câinele după el. Îl ținea de coatele membrelor anterioare, dar Mugurel a început să tremure, să scheaune, apoi să urle și chiar să-l muște ușor de mâini. Animalul se crampona tot mai mult și avea ceva forță. Nu înțelegea de ce tovarășului său de pustnicie îi era așa frică de întunericul de dincolo, unde Mihai ar fi vrut să nu fie singur. Au cumva animalele acestea vreo presimțire? Nu era vorba de urât, nici poveste de așa ceva! Lui Mihai nu-i era în general teamă de nimic - nu credea în spirite, în demoni, în vrăji, nu era superstițios - însă oricum câine te poate călăuzi în anumite situații. În cele din urmă, cu părere de rău, se văzu nevoit să renunțe la idee.
– Bine, fricosule, dacă nu vrei să mergi, să stai aici ca prostul! Încăpățânatule... Pierzi ocazia unică să vezi ce n-ai văzut de când ești. Atunci, așteaptă-mă, fiindcă într-o oră, două vin înapoi. Să ne păzești casa bine, ai înțeles? Mugurel îl ascultă dând din coadă bucuros că a fost lăsat în pace.
Și zicând vorbele acestea, Mihai se târî încet prin gaura excavată de el. Ținea lanterna aprinsă în mâna dreaptă și un ciomag fasonat de el cu briceagul, în mâna stângă. În câteva clipe era dincolo. El lumină cu lanterna care trimitea raza până departe, unde nu se vedea nici o înfundătură, decât tot întuneric. Așadar, peștera părea uriașă.
– U-u! făcu Mihai, să-i sondeze dimensiunile prin "metoda sonarului".
– U-uu! îi răspunse un ecou repetat.
– Mugu-re-el
– ...ure-eel
– Vino și tu!
– ... no și tuu!
Câinele îi răspunse cu două lătrături de dincolo. Și lătrăturile lui aveau ecou. "Mamă, ce peșteră că lumea am descoperit!" gândea speologul amator. Privi înapoi spre gaura prin care intrase, sperând că Mugurel doar-doar s-o îndura să vină măcar acum. Acolo se vedea o pată palidă de lumină. Mai încercă să-l strige odată:
– Mugurel, cuțu-cuțu, hai! Nimic, nici gând.
Porni singur după raza lanternei înainte. Se auzi în față-i un clinchet de apă rupestră în curgere. Mai merse ce merse și întâlni primele coloane de stalactite și stalagmite, de culoare galbenă-arămie. Nu erau prea spectaculoase și nici prea dense. Dar ceva mai încolo țurțurii stalactitelor erau chiar foarte frumoși, imitând diferite forme sculpturale verticale. Cu cât avansa, tavanul peșterii se înălța tot mai mult, până la 5-6 m. S-a mai oprit puțin, apoi porni voinicește înainte. Pașii aveau ecou. Deodată auzi un urlet sinistru, venit parcă din direcția frontală. Inima îi îngheță pe loc, iar Mihai era gata-gata să se întoarcă. Se pregătea chiar să fugă. Urletul se repetă și mai tare. Imediat își dădu seama că erau ecourile urletelor lui Mugurel. Oare ce l-o fi apucat - e nebun? Câinele urla cum urlă toți lupii la lună. Nu-l auzise niciodată scoțând astfel de sunete înfiorătoare, amplificate de hăurile peșterii. Probabil unde l-o fi lăsat singur. Îi era și lui urât, săracul. Da, dacă a fost prost! Continuă să înainteze... La un moment dat văzu că peștera se divide în două galerii: una cu intrarea foarte îngustă - la dreapta - care avea un fel de potecă bolovănoasă ce suia, și alta cu intrare mai largă - în stânga. Porni spre aceasta spațioasă din stânga pentru că era mai netedă și dinspre ea venea murmurul de apă, un clinchet melodios și atrăgător.
După câțiva pași în direcția aceasta, se trezi într-o hală mare, mare, ca o bazilică în stil gotic, medieval, care avea ceva neclar și întunecos în centru, ca un fel de pată neagră. Parcă dinspre pata aceea veneau clinchetele melodioase. Oare ce-o fi acolo? Mihai îndreptă raza lanternei spre acea zonă, dar tot nu era ceva clar. El vru să vadă mai bine ce-i cu pata aceea întunecoasă și păși curios spre ea... Atunci numai ce se trezește că alunecă deodată cu viteză crescândă pe ceva ca marginile unei pâlnii uriașe de gheață. Căzu brusc pe spate, lovindu-se zdravăn, de-i zburară din mâini și bățul și lanterna care i se stinse și pe care o auzi zăngănind și izbindu-se la vale de pietre. Simți că trupul i se rostogolește cu toată viteza în întuneric și că se scufundă în gol ca un bolovan mare care cade într-un puț adânc, adânc.
Nu-i venea să creadă că s-a putut întâmpla așa ceva și în cele câteva clipe groaznice cât a mai fost în stare să judece, și-a dat seama că-și trăiește ultimele clipe într-un coșmar de neimaginat. Aici era o crevasă foarte periculoasă. În căderea aceasta a urlat cu disperarea oricărui om ce se prăbușește de la înălțime în gol. Cădea în acest neant negru și înfiorător de adânc, cu capul în jos și cu picioarele în sus, iar trupul său se izbi dintr-o dată de o pânză imensă de apă, care bubui asurzitor sub el, Mihai scufundându-se adânc într-un lac glacial căruia îi atinsese fundul cu picioarele. Lovind instinctiv cu ambele tălpi adâncimea alunecoasă a crevasei, tot trupul îi ricoșă ca un arc spre suprafața apei până simți că umerii și capul i-au ieșit iarăși la aer. Inspiră cu un sughiț disperat aerul de deasupra, cu apă cu tot, și se duse iarăși la fund. Totul era o beznă rece, oarbă, desăvârșită, înfiorătoare! O beznă neagră, neagră, urâtă! Ieși iar și respiră înfricoșat ultimele prize de aer din viața lui, încercând zadarnic să se agațe cu mâinile de ceva. Pipăia orbecăind de geaba în jur. Bătea apa pe loc cu picioarele încălțate și atinse cu capul niște margini lucioase de gheață; le atinse de câteva ori cu ambele mâini crispate de frig. Încerca bâjbâind și fără nici o speranță să se apuce de ceva, dar mâinile îi alunecau din ce în ce mai amorțite. Aceleași rotunjimi de gheață erau și-n față, și-n spate, și-n dreapta, și-n stânga lui; peste tot numai întuneric și apă. Iar apa de gheață îi paralizase mișcările. Chiar și picioarele îl dureau, îl înjunghiau, simțind răceala până în măduva oaselor. Călca instinctiv apa cu ultimele puteri și se zbătea de moarte, iar suflarea i se rărea. Spaima ce-l cuprinse era imensă, imensă - ultimele secunde terifiante din viața lui. Dinții îi clănțăneau de frică și de frig. Inima îi bătea nebună. Puterile îl lăsau. Groaznic! Groaznic! Ce să fie asta? O fi un coșmar, un vis urât!? Mihai putu totuși să strige cu disperare nebună:
– Ajutoor!!... Ajutooor!!...
În sus, i se auzeau ecourile ieșind din acest puț al morții, neștiut de nimeni, ascuns în fundul pământului. Dar cine era să-l ajute? Mugurel care nici n-a voit să-l urmeze? Își dădea seama că strigă în zadar, căci nu are cine-l ajuta și cine-l auzi... Picioarele îi amorțiseră complet. Nu le mai putea mișca deloc. Doar mâinile foarte puțin. Înainte de a se scufunda definitiv - mai putu să strige cu glas slab:
– Doamne, Dumnezeule... Ajutoor!... Scapă-mă... Isuse, Te rog din suflet... Ajută-mă! Scapă-mă... Sca...
Și în clipa aceea simți dintr-o dată că o forță magnetică îl trage afară din apă, ca și când ar fi fost agățat cu un cârlig, ca și când ar fi urcat cu un lift invizibil. Se simțea ușor ca un fulg și nu îi mai era frig; văzu niște ființe de lumină înaripate în jurul lui... La lumina corpului lor zări cu zboară pereții peșterii, cu stalactitele și stalagmitele, pe lângă el. El însuși plutea. Și se trezi deodată la vreo zece pași de spărtura pe care o făcuse el, fiind depus lent pe pământ. Oare ce minune să fi fost asta? Cumva vreun vis? Sau oare așa simți după ce ai murit! Dar, iată, este ud și tremură din nou de frig... Atunci înseamnă că nu este mort și că nu visează, ci o forță reală l-a scos din crevasa glacială și l-a ridicat pe sus. Și-a adus aminte că lanterna și bățul i-au căzut și i-au rămas în apa crevasei, dar mai mult decât orice îl obseda faptul că a simțit cum niște făpturi înaripate l-au purtat parcă pe brațe... Se pipăi și înălță puțin capul. În clipa aceea o lumină mai puternică decât soarele apăru în fața lui, încât pereții peșterii străluciră deodată ca aurul sub blițurile fulgerului. Stalactitele și stalagmitele părură turnate din aur. Toate scânteiau ca niște lămpi de mii de wați din studiourile de filmare. Mihai puse mâna dreaptă la ochii-i orbiți de atâta strălucire intensă. Și în centrul acelei lumini apăru treptat, treptat figura unui Om cu chip frumos, cu coroana de spini pe cap, cu fața și mâinile tot de lumină, cu o togă lungă, lungă, țesută numai din splendide raze. El îi zâmbi blând și îi grăi cu o voce atât de frumoasă și atât de plină de bunătate, cum nu a mai auzit niciodată pe cineva vorbind:
– Pentru că M-ai chemat, am venit de DINCOLO DE CURCUBEU... Dar de ce Mă cauți tu pe-aici și prin păduri, când Eu te așteptam și te căutam printre oameni? Mihai, te rog să Mă cauți și pe alte cărări, mai pline de lumină, decât pe acestea pe care ai umblat tu până acum...
Apoi lumina dispăru progresiv cu Acela care era în mijlocul ei. În clipa când îi vorbea, Mihai simți că este copleșit de o stare de fericire imensă, imposibil de redat prin cuvinte. O bunătate penetrantă îi inunda inima, iar când lumina dispăru definitiv, el rămase cu privirile arse de nostalgii inexprimabile și cu mâna dreaptă întinsă în gol. Inima îi bătea să-i spargă pieptul, dar de data aceasta îi bătea înfierbântată de entuziasm, de bucurie, de o mare euforie și de o inefabilă fericire. Frisoanele îl cuprinseră din nou, și tremurând din tot corpul, începu să plângă în hohote. A plâns mult și și-a cerut iertare:
– O, Doamne... Dumnezeul meu mare și bun! Nu meritam eu, Doamne, să mi Te-arați mie, ticălosul, după cât de mult Te-am ispitit... Iartă-mă, Isuse-al meu! Iartă-mă, Doamne, că am fost atât de sceptic, atât de necredincios, atât de nedrept și rău cu Tine! Îți mulțumesc, Isuse bun, că m-ai readus la viață și că ai trimis pe îngerii Tăi să mă scoată din groapa pierzării mele, de unde numai Tu mă puteai scoate. Numai Tu...
Mihai sărută pământul acela deasupra căruia Îl văzuse pe Mântuitor și, la lumina extrem de tulbure ce se strecura de-afară prin spărtură, însemnă cu o piatră zona unde aprecie că I-ar fi stat picioarele, deși mai degrabă i se păruse că Isus plutise cu câteva palme deasupra solului. Nu-și putea aminti cu exactitate acest amănunt.
Se sculă amețit în picioare și păși împleticindu-se spre ieșirea din apropiere. Dacă n-ar fi fost ud leoarcă, dacă n-ar ști că lanterna a fost pierdută și dacă n-ar fi simțit unele dureri din cauza loviturilor, poate că ar fi spus că a aiurat, că a fost o halucinație ciudată. Dar nu! Totul a fost o minune, realitatea vie, cea mai mare minune pe care a auzit-o, pe care a văzut-o și pe care a trăit-o el însuși. Iată deci că mai există și minuni! Mai înainte, categoric, n-ar fi crezut în ele, cum nu cred toți încăpățânații chiar dacă i-ai omorî; le-ar fi negat și combătut cu o mie și una de argumente "științifice". Dacă, de pildă, i-ar fi povestit cineva lui o așa întâmplare, desigur că n-ar fi crezut-o nici el și n-ar fi acceptat-o nici în ruptul capului sau, mai sigur, nici n-ar fi stat să o asculte. Din această cauză, hotărî să nu spună nimănui incredibila revelație din peșteră, decât poate unor oameni foarte credincioși.
Se apucă cu mâinile tremurând de marginile spărturii făcute pentru a ajunge aici și se târî cum putu prin ea până în "Grota de aur". Când intră acolo și se apropie de Mugurel, acesta închise ochii și se tupilă la pământ scheunând ușor de tot, ca și când i-ar fi proiectat cineva raze orbitoare de lumină în ochi. Oare într-adevăr corpul lui Mihai strălucea? căci nu știe unde citise el că fața oamenilor care s-au aflat în apropiere de Dumnezeu, după aceea strălucește cu putere un timp...
A strigat câinele pe nume, dar patrupedul a deschis puțin ochii și repede i-a închis la loc, apropiindu-se târâș și scâncind până la picioarele lui. Nu putea să înțeleagă bine din ce cauză. Se târa cu ochii închiși și deodată a început să-i lingă bombeurile încă ude. Se pare că supoziția lui nu era prea exagerată.
Mihai a ieșit afară din peșteră și s-a urcat pe colina de deasupra ei. Afară era cald! Acolo era o poziție înaltă care-i permitea să privească jur-împrejur peste întreaga pădure.
Doamne, ce amurg splendid! Ce frumusețe de nedescris! Oare atât de mult a stat el în peșteră, că s-a apropiat seara? Cerul împodobit cu lumini era acum atât de măreț, atât de frumos și strălucitor, cum nu mai fusese niciodată până atunci. Toate păsările din pădure cântau cu frenezie. Și când te gândești că el putea să nu le mai audă și să fie la ora aceasta mort, înecat într-o crevasă cu apă glacială în fundul unei peșteri unde nimeni nu l-ar mai fi găsit niciodată! O, Doamne, ce minune ai făcut! Iar acum, în splendoarea luminoasă a acestui apus măreț de soare, lui Mihai i-a fost dat să admire cu alți ochi urma mâinilor Providenței lăsată pretutindeni pe natura cea minunată din jur! Spre apus cerul era feeric incendiat de lumini vii, revărsate peste niște limbi diafane de nori roșii, tiviți cu spumă de aur și argint pe margine. Unii nori erau albaștri, alții violeți, alții verzi... Nori cirrus filamentoși, nori altocumulus ca niște turme de oițe, nori cirrostratus ca niște brazde lungi și diafane. Bolta întreagă fierbea de toate nuanțele de roșu, prin care răzbăteau razele soarelui ca o coadă uriașă de păun de foc, ca un evantai încremenit de raze proiectate spre infinit. Printre ele se vedeau planetele Venus și Jupiter strălucind. Ceva mai divin nu se putea...
În albastrul zenitului smălțuit cu norișori catifelați roz-argintii se zbenguiau zeci de drepnele, rândunele și lăstuni. Mai jos, deasupra vârfurilor copacilor, săgetau liliecii, la fel de iscusiți acrobați ai aerului ca și rândunelele. Peste iarba și corolele florilor dansau roiuri, roiuri de fluturi albaștri și de licurici zburători care semnalizau cu scântei fosforescente, descriind curbe de lumini și folosind un alfabet de impulsuri luminoase numai de ei cunoscut. Toate cântărețele înaripate ale pădurii - privighetorile, grangurii, cucii, mierlele, pupezele, turturelele, cintezele - toate începură un minunat concert de seară care transformară codrul într-o uriașă sală de concert și fiecare copac în tot atâtea atâtea scene pline de viață.
Natura întreagă îl proslăvea pe Dumnezeu. Acest lucru l-a înțeles Mihai abia acum, pentru prima dată în viața lui, și pentru că el deja înțelegea mai bine decât mulți glasul naturii, imnurile acestea de slavă aveau pentru el o dublă semnificație. De aceea nu ar fi vrut să rămână mai prejos de celelalte ființe înconjurătoare și atunci inima i-a dictat să-și ridice brațele amândouă către cer și să înalțe o fierbinte rugăciune, strigând cu lacrimi în ochi:
– Părintele meu ceresc! Dumnezeul meu preasfânt și Creatorul meu atotputernic!... Tată, Fiule și Duhule Sfânt - glorie Ție! Glorie Ție, Doamne! (se închină de trei ori cum văzuse că face tatăl său în timpul slujbei). Cuvintele mele sunt prea sărace, iar vocea mea prea slabă să-Ți cânt laude și mulțumiri nepieritoare, să Te proslăvesc după cum meriți; dar Te laud, Doamne, pentru pământul acesta atât de frumos și de minunat cum numai Tu l-ai putut crea! Te laud și-Ți mulțumesc că m-ai făcut să-Ți văd frumusețea Ta de neînchipuit! Te laud și-Ți mulțumesc din partea mea și din partea fiecărei viețuitoare create de mâna Ta preasfântă, din partea fiecărei ființe care nu poate vorbi ca să-Ți mulțumească. Te laud și Te preamăresc, Dumnezeul meu, în numele tuturor ființelor din aer, din ape, din pământ, de sub pământ - plante, insecte, păsări și animale, pentru bucuria unică de a le fi dat o scânteie din Tine - viața! Îți aduc mărețe și imposibil de grăit laude din partea oamenilor, ființele Tale cele mai iubite, pentru care Fiul Tău Isus Hristos, Domnul și Mântuitorul nostru, s-a jertfit cu durere - prea puțini dintre noi, chiar eu însumi, străduindu-ne să-I înțelegem jertfa... Și mai cu seamă, Doamne, Te laud și Te proslăvesc din partea mea, una dintre cele mai păcătoase creaturi, o gânganie netrebnică ce sunt, care a îndrăznit să se îndoiască de existența Ta măreață, de amprentele mâinilor Tale lăsate vizibil pe fiecare lucru din jurul nostru, care s-a îndoit cu lașitate de Cuvântul Tău cel veșnic, cel scris și adevărat!... O, Doamne, o Isuse al meu, iartă-mă pentru această netrebnicie! Chiar atunci când o rază din Lumina Ta frumoasă pătrunsese în sufletul meu întunecat, dărâmându-mi o parte din îndoieli, chiar atunci eu încă Te-am supărat mai rău, Doamne, și nu Te-am admis decât în parte în inima mea cea strâmtorată de mine.
A trebuit, Părinte Ceresc, să mă prăbușesc în hăuri negre și să mă ridici prin îngerii trimiși de Mântuitorul nostru ca să pot pricepe în totalitate marea Ta milă, marea Ta îndurare, marea Ta bunătate... (Căzând în genunchi, Mihai strigă și mai tare): Iartă-mă, Doamne Isuse Hristoase; cu lacrimile vinovăției și ale părerilor de rău, cad la picioarele Tale și strig din toată inima: iartă-mă! Nu am fost vrednic, Isuse, ca să-mi apari în față și să mă redai vieții! Nu am fost... Dacă trăiesc acuma și dacă pot să-Ți vorbesc în aceste clipe sfinte, numai Ție, Isuse Doamne, trebuie să-Ți mulțumesc, iar toată viața ce mai mi-a rămas Ție Ți-o închin de-acum încolo! Ție Ți-o dăruiesc cu toată umilința și bucuria... Al Tău voi rămâne, Doamne, în veci de veci, de veci... Și Te rog să mă primești în familia robilor Tăi ca slujitor! Te rog din inimă, Doamne... Amin!
Mihai puse înlăcrimat fruntea la pământ și rămase așa multă, multă vreme în aerul cald care-i încălzea trupul înghețat. A stat acolo până s-a înserat de tot. Trupul și hainele de pe el se uscaseră complet. Când a terminat rugăciunea, Mugurel venise lângă el sus și s-a pitulat cu botul sub picioarele lui. Târziu, sub lumina stelelor și a lunei pline, s-au coborât amândoi încet de pe locul de deasupra peșterii sale și a intrat în "Grota de aur" unde, după ce a făcut o baie caldă, s-a mai rugat din nou în genunchi încă o oră, apoi s-a culcat pe patul improvizat, avându-l, ca de obicei, pe Mugurel, la picioare. Deși era șocat de o zi atât de neobișnuită, după o jumătate de oră de zbucium, în care pe ecranul minții i s-au proiectat cu repeziciune evenimentele atât de extraordinare, Mihai adormi în suspine. Și a dormit așa până a doua zi pe la prânz, când era o zi la fel de frumoasă ca și seara precedentă.

CAPITOLUL XI

Inginerul Florin Vernescu reușise la concursul susținut pentru unul din posturile de ingineri mecanici de la Hidrocentrala de pe Râul Mare. Nu a spus nimănui de la uzină despre acest transfer pregătit în secret. Începând cu data de 1 septembrie, va prelua însă noua funcție și se bucura mult. Nu mai avea nici o urmă de regret pentru planurile mai vechi de parvenire politică. Cea mai bună dovadă era că, între timp, înaintase deja către minister cererea de demisie din funcția de director, invocând motive de sănătate care nu admit nici o temporizare. Ministerul întârzia însă ca să-i răspundă în vreun fel sau altul. Spera totuși ca în următoarele zile să primească aprobarea demisiei.
La fabrică, secretarul de partid Bățău, care se arătase atât de supus și de neînsemnat înainte, cu cât se învechea în funcție, își dădea seama de ce putere are nu el ci funcția lui și de aceea se purta din ce în ce mai arogant cu Vernescu și chiar cu restul subordonaților, mai ales de când auzise că Ionescu (după unele zvonuri chiar Traian Cojocaru, directorul comercial) va prelua funcția de director. Văzând că Vernescu nu mai este atât de interesat, începuse să se impună el, din ce în ce mai autoritar, ca adevăratul conducător al uzinei. În plus, căuta un prilej potrivit să-l umilească pe actualul director și să-l mute în Bărăgan, la Ciulnița, la o întreprindere de reparații de mașini agricole ori la mina de cărbuni de la Ceptura-Prahova, unde știa că importanța lui va fi aproape anulată. Cel puțin așa îi șoptise el lui Ionescu că are în plan, "să-l aranjeze" odată pentru totdeauna pe Vernescu. În fiecare ședință de COM ori de producție, și mai cu seamă în adunările de partid, care se țineau chiar mai des decât înainte, nu uita să evidențieze cât mai multe lipsuri din fabrică, subliniind totdeauna că ele se datorează unor situații speciale create de conducere și nimic mai mult. În ultimă instanță nu se mai sfia să-l învinuiască pe Vernescu direct și personal, făcându-l responsabil de fiecare deficiență în parte, fie că era ori nu era vinovat de existența ei, iar când nu găsea lipsuri, atunci le provoca sau le inventa. Odată, la ultima plenară p.c.r. pe fabrică, directorul, scos din pepeni, i-a spus lui Bățău că ar fi cazul să se exprime mai clar, să facă acordurile corecte între subiect și predicat și să-și continue studiile la fără frecvență, depășind nivelul de șapte clase, întrucât există destule școli. "A sosit timpul ca secretarii de partid să fie aleși din rândul oamenilor muncii care posedă o cultură mai deosebită, care să poată aprecia în mod obiectiv valoarea lucrurilor și să se facă cel puțin înțeleși de restul auditoriului când au de comentat ceva", a spus-o el în acea ședință. Această apostrofare l-a făcut pe Bățău să turbeze de furie, încât a trebuit să fie calmat de ceilalți participanți din prezidiu. Imediat după acea adunare, politrucul a promis că se va răzbuna cumplit pe director, căci a auzit că se va căsători cu o pocăită și că a trădat partidul trecând de partea unor sectanți.
În afară de micul concediu restant, Florin Vernescu își avea, ca fiecare salariat, un concediu de odihnă legal, și când a sosit acest concediu, el nu a mai avut răbdare și a plecat, chiar din prima zi, spre Râu de Mori, Hunedoara. De la Orașul Nou până în Țara Hațegului se merge cam două ore și jumătate cu automobilul. Cum era dornic de a ajunge mai repede, nici nu a băgat de seamă că, la circa 50 de metri în urma lui, era urmărit de o Skodiță roșie care s-a oprit de asemenea la Râu de Mori, fiind parcată în curtea miliției locale.

*
* *

Mai mulți cercetători români afirmă că marele scriitor francez Jules Verne a vizitat localitatea Râu de Mori, probabil între anii 1878 și 1885. Mai demne de crezare în acest sens sunt articolele semnate de Simion Săveanu: "Jules Verne a vizitat și țara noastră" și "Pe urmele lui Jules Verne... în Țara Hațegului", publicate în revista "Magazin" din 1 iulie 1961 și "Magazin" din 25 iulie 1970; de asemenea cartea scriitorului Ion Hobană "20.000 de pagini în căutarea lui Jules Verne", publicată în editura "Univers", București, 1979, care, cu unele rezerve, se declară de acord cu Simion Săveanu în privința faptului că Jules Verne a fost la Râu de Mori, unde există ruinele cetății Colț (sec. XV) care, după ce au fost vizitate de marele scriitor francez, l-au inspirat pe acesta ca să scrie romanul său "Castelul din Carpați". În sfârșit, doctorul Alexandru Culcer, în articolul său "Jules Verne la Homorod", publicat în "Făclia", 5 noiembrie 1961, susține același lucru.
În cartea scriitorului Ion Hobana, la pagina 153, scrie: "...să ne îndreptăm atenția spre Țara Hațegului, unde, în hotarul satului Suseni, subordonat comunei Râu de Mori, se înalță cetatea Colț. Clădită pe culmea unui deal stâncos, la peste 720 de metri deasupra nivelului mării, cetatea aparținea familiei românești Cândea, devenită Kendeffy. (Aceasta era o familie de cneji români, dar nu cunoaștem motivele pentru care Cândeștii și-au maghiarizat ulterior numele - N. aut. C.P.B.) Inaccesibilă dinspre vest, ea era apărată la nord, est și sud de două bastioane unite prin ziduri puternice. Centrul întregului sistem îl constituia donjonul masiv, care a rezistat ceva mai bine curgerii necruțătoare a timpului."

Veronica și Florin au ales această zi frumoasă de excursie ca să urce, timp de peste o oră, până au ajuns aici sus la cetatea Colț din Râu de Mori. Deasupra ruinelor impresionante se roteau cu măreție vulturii Carpaților. Era o cetate românească, tipic medievală, construită pe la anii 1450, așezată pe vârful unei stânci, chiar la marginea unei prăpastii înfiorătoare, de unde se vedea în vale strălucind ca un fir de beteală argintie Râușorul, unul din afluenții Râului Mare, la rândul lui afluent al Streiului care se varsă dinspre stânga în Mureș.
Veronica venea pentru a treia oară aici (prima dată i-a dus învățătoarea, într-o excursie cu clasa ei, când era elevă în cl. a IV-a), iar Florin, se înțelege, vizita aceste locuri pentru prima dată. El citea cu voce tare explicațiile de pe inscripțiile care descriau ruinele. Textele erau scrise de direcția Muzeului județean de istorie din Hunedoara. Fata admira de la înălțimea unde se afla, panorama splendidă din fața ei arătându-i lui Florin Râulețul și drumeagul de lângă el care se zăreau ca două panglici subțiri, paralele. Oamenii și căsuțele se vedeau mici, mici de tot.
– Veronica, strigă Florin îngrijorat, nu te apleca prea mult, să nu amețești și să cazi!
– Ești chiar atât de îngrijorat de soarta mea? îl întrebă ea surâzând.
– Este tot ce am eu mai prețios pe lumea asta!
– Ei, și dacă totuși s-ar întâmpla să cad... ce-ai face?
– Nici nu vreau să aud întrebarea, că mă îngrozește. M-aș arunca imediat după tine, căci fără tine lume mi s-ar părea pustie!
– Vrei să te verific dacă minți sau nu?
– Stai, n-o spune nici măcar în glumă. Verifică-mă mai bine într-un singur fel, și anume făcându-mi tu mie vânt în prăpastie! Sau presupune că am căzut din greșeală: tu cum ai reacționa?
Veronica se scutură ca de friguri și spuse:
– Vino mai repede lângă mine să fiu sigură că nu faci asemenea greșeală...
Florin veni din câțiva pași lângă ea, iar Veronica îl prinse de mijloc și se lipi de el strângându-l cu putere.
– Crezi că eu aș mai putea trăi fără tine, Florinul meu drag? Cu riscul de-aș ajunge în iad, dar și eu m-aș sinucide aruncându-mă imediat după tine, dar hai să schimbăm subiectul, că e stupid și parcă am fi nebuni amândoi. Uite, mai bine, cât de splendidă este valea Râulețului! Cât de frumoasă este România noastră și cât de puțin o cunoaștem, admirând alte frumuseți străine care uneori sunt sub nivelul darurilor făcute de Dumnezeu țării noastre! Apropo, tu știi să pictezi?
– Din păcate, nu. Harul ăsta nu-l am. Dar unde sunteți voi Tiziano, Tintoretto, Turner, Șișkin, Grigorescu, Repin, Aman și toți ceilalți pictori dragi, să vă urc aici la cetățuie ca să-mi pictați ce-mi arată Veronica acum?! Să-mi redați pe pânze nemuritoare acest peisaj românesc magnific și amețitor... Uite, Veronica, spre dreapta, mai jos, se văd ruinele bisericii Cândeștilor, la care mergeau cei ce locuiau în acest castel. Haide să ne imaginăm că cetatea este nouă și plină de viață... Și să ne închipuim cum iese lumea de la biserică, ce discută oamenii între ei, cum erau îmbrăcați românii noștri în urmă cu aproape o jumătate de mileniu...
– O, îmi ceri un efort prea mare, se alintă Veronica. N-o să pot. Haide mai bine să ne plasăm doar cu un secol în urmă și să ne imaginăm cum a văzut Jules Verne cetatea, poate exact din acest loc unde stăm și noi acum... De-acord?
– Sigur. De fapt, tu mi-ai arătat paginile publicate și mi se par plauzibile. Un singur lucru n-am înțeles bine: ce a căutat Jules Verne la Râu de Mori?
– Păi se zice că în casa scriitorului francez din Amiens a locuit un timp și o frumoasă româncă din Transilvania, de care Jules Verne era îndrăgostit.
– Stai puțin... Era îndrăgostit de ea sau de Transilvania, căci se înțelege în ambele sensuri. Depinde dacă pui sau nu virgulă după "Transilvania"...
– Buun, dacă m-ai întrerupt și vrei cu tot dinadinsul să facem digresiuni, am să-ți dau răspunsul pe loc: da, era îndrăgostit și de ea, și de Transilvania, deoarece atunci când iubești pe cineva, iubești în aceeași măsură și locurile în care se află ființa iubită, fie ele pustiurile Saharei ori ghețurile de la Polul Nord... Tu iubești Râu de Morii?
– L-am inclus în inima mea cu tot ce-i în el: cu ape și munți, cu păduri și case, în special cu o casă de lângă râu, cu întregul ei conținut, din care cel mai important fragment se află aici lângă mine!
– Mamma mia, trebuie să ai o inimă cât județul ăsta de mare, de încăpem cu toții, de-a valma în el... Iar dacă eu sunt un fragmențel atât de mic, te avertizez că în comuna noastră mai sunt și alte fragmențele vii ca mine.
– Nu mă interesează decât ceea ce țin eu acum în brațe și care nu poate fi altceva decât centrul universului...
– Și ce-ți povestea atomul acesta din univers nu te mai interesează?
– O, cum nu? Sigur că mă interesează, continuă-ți istorioara și scuză-mi întreruperea.
– Bine, răule mic, te-am iertat. Dar unde rămăsesem?
– La frumoasa româncă din Ardeal, de care era îndrăgostit domnul Jules Verne...
– A, da, exact! Când fetei acesteia i-au decedat părinții, scriitorul a însoțit-o spre localitatea Râu de Mori, unde locuiau rudele fetei. Cu ocazia aceea scriitorul ar fi vizitat și acest castel, care l-a inspirat în romanul pomenit. Ceea ce este sigur, scriitorul francez nu s-a căsătorit cu românca noastră, dar ea ar fi lăsat niște amintiri scrise despre legăturile sale sentimentale destul de serioase cu Jules Verne. Totuși amintirile ei nu s-au păstrat decât oral. Dacă s-ar face cercetări, am afla poate mai multe din această istorioară. Ceea ce se știe este că iubita lui Jules Verne s-a căsătorit cu altcineva, nu știu cu cine, iar descendenții acestei ardelence mai păstrează încă și astăzi obiecte personale ale scriitorului, obiecte aflate acum în București. De aceea, în romanul "Castelul din Carpați" apar unele nume românești cum ar fi Colț, denumirea acestei cetăți, apoi Nicu Deac, Homorod ș.a. De altfel, Jules Verne a scris mai multe pagini despre români și România. Tu ai citit "Castelul din Carpați"?
– Nu. Din Jules Verne n-am citit decât "Cinci săptămâni în balon", "20.000 de leghe sub mări" și "Insula misterioasă", nimic mai mult. Trebuie să recunosc că am destule goluri în materie de literatură universală. Acum însă tu știi că, în momentul de față, eu studiez Biblia și unele tratate creștine care o explică. Datorită ție, a devenit cartea mea cea mai îndrăgită.
– Și nu există pentru mine o bucurie mai mare! Pentru asta nu știu cum să-I mulțumesc lui Dumnezeu, căci în toată povestea întâlnirii noastre nu văd altceva decât numai mâna Lui, zise Veronica. Oricum, îți voi da să citești și "Castelul din Carpați", căci ai văzut că o am în biblioteca mea, unde am strâns cam opt sute de cărți. Dar ia te uită aici: cât de multe zgârieturi sunt pe zidurile acestea...
– Într-adevăr, care cum i-a trăznit prin cap, de fapt destul de mulți, și-au lăsat și numele de iluștri necunoscuți și pe zidurile de față! Iată aici sus câteva: "Amintire de la Nelu Gogoașă..."; "Karoly, Sandor es Hedviga Papp..."; "Costică, Gheorghe, Mișu și Niculae, din lotul sportiv" și mulți alții. Ce facem cu ăștia?
– Profanatori nătângi! se indignă Veronica. Printre ele, uite, cineva l-a iscălit și pe Jules Verne - dovadă că a citit în revista "Magazin" articolele care prezentau vizita scriitorului aici.
– Doar n-o să crezi că este iscălitura originală a lui Jules Verne, glumi Florin, mai ales că scrie Vernes cu "-s" la urmă. Scriitorul se iscălea Verne, ceea ce pe românește ar însemna arin, un copac, arinul-negru, deci Iulian Arin, nu?
– Cam asta ar fi traducerea. Dar știi ceva? se întreba Veronica, luându-și o mină serioasă și abținându-și râsul. Oare nu cumva oi fi și tu un descendent de-al lui? Că de! Vern... Vernescu - pare cam tot una, nu? glumi ea.
– Vrei să râzi de mine, cu orice preț... Atunci află că da! glumi Florin bătându-se cu pumnul în piept și bombându-și mușchii pectorali cu falsă emfază. Da! Eu sunt, într-adevăr, fiul natural al maestrului Jules Verne, fiul lui de origine vegetală, adică sunt copil din flori de... cucută sau poate de rușinea țigăncii.
– Nicidecum... A! Bine că mi-ai sugerat o idee. Iată ce-mi trece prin cap... Haide să-ți propun un joc interesant - ciripi Veronica veselă. Un joc de inteligență și de cultură generală...
– M-am dus pe copcă! făcu Florin cu prefăcută îngrijorare. Și dacă n-o să-ți pot răspunde, ai să mă disprețuiești?
– Nu te speria, că-i mai mult o joacă... Uite, de pildă, eu am să-ți spun pe românește numele unor oameni celebri de la noi și din alte țări, iar tu să mi-i retraduci sau să le descifrezi pseudonimele. De-acord?
– Bine, cam greu, dar am să-ncerc. Însă nu-ți promit să-i ghicesc chiar pe toți...
– Rămâne de văzut. Putem începe?
– Da.
– Atunci, start! Ține-te bine! Scutură-lance...
– Foarte simplu: Shakespeare!
– Leu Subțire! continuă Veronica.
– Păi ăsta trebuie să fie Lev Tolstoi...
– Foarte exact. Cine este Gheorghe Spălătorul?
– George Washington!
– Dar Gheorghe Tufiș?
– Tot un președinte american: George Bush.
– Maximum de amărăciune...
– Maxim Gorki!
– Cizmuliță...
– Caligula!
– Cătun...
– Hamlet!
– Ion Buchet...
– Johan Strauss... Dar Strauss în germană mai înseamnă și struț. Așa că putem traduce și Ion Struț, nu? întrebă Florin mustăcind.
– Desigur. Dacă observi, uneori numele pot fi caraghioase, dar omul își consolidează apelativul prin opera sa, transformând - vorba lui Vasile Alecsandri - porecla în renume... Mai continuăm? Sau ai obosit...
– Ei, asta-i bună! Cum să obosesc? Și până mâine, dacă vrei... A început să-mi placă.
– Bun. Atunci cine este Cel înarmat cu lance? Lăncierul?
Florin închise ochii, ridică din sprincene și se scărpină în cap zâmbind și ridicând din umeri.
– Uite, pe-ăsta nu-l știu... Habar nu am!
– Am să-ți ofer un element ajutător. Întrebarea este din Biblie...
– O, cu atât mai mult. Zău că nu-l știu...
– Era Pilat din Pont, Pilatus, cel care L-a judecat pe Mântuitorul... Dar Pumnul?
– Faust! Faust al lui Goethe și Faust al lui Gounod, dacă vrei.
– Perfect. Cunoscutul critic literar român Cel-tăbăcit-de-suferință"!
– Dacă pseudonimul este în limba latină, nu poate fi altul decât Perpessicius!
– Bravo! Dar Omul de pe Argeș?
– Poetul Tudor Arghezi! Pe numele adevărat Ion N. Theodorescu. Am dreptate?
– Nemaipomenit! De unde știi atâtea?
– Nu știu de unde știu. Continuăm?
– Continuăm.
– Iulian Biserică... Ca să te ajut, îți spun că este un cântăreț.
– Nu mă ajuta, că pe urmă împărțim premiul pe din două. Este cântărețul spaniol Julio Iglesias.
– El e. Dar cine este... Cine este... Bisericosul?
– Ãsta-i Winston Churchill!
– Omul de pe malurile fluviului Lena...
– Lenin, cel împăiat în mauzoleul de lângă Kremlin!
– Omul de oțel?
– Cine altul decât cel care, după ce a fost socotit "ăl mai mare om din lume", în fruntea unui stat, a ajuns apoi a Sta-lin, întâi într-un mauzoleu, apoi la 2-3 metri sub pământ. Tătucul Stalin, deci.
– Ingenios răspuns. Nu știu însă dacă mai poate sta lin și liniștit și după ce l-a judecat Mântuitorul... Haide să te mai întreb de încă unul: Cine-i Curierul de ștafetă și comandantul cetelor de slujitori?
– Dacă mi-i aranjezi așa, pe funcții și pe familii de dictatori, ăsta nu poate fi altul decât Ceaușescu, căci numele său este de origină turco-tătară, iar Ceavuș, pe turcește și tătărăște, tocmai asta înseamnă.
– Chiar el este, dar tu ții neapărat să mă uimești?
– Dacă te uimesc, haide să revenim la oameni mai serioși, cum am început la capătul jocului...
– Ai perfectă dreptate. Dar spune-mi cum oare să te încurc? Sugerează-mi cum? Ei, și dacă tot este vorba de oameni serioși, ia spune-mi atunci cine este... Verover!
– Verover? Nu prea am auzit de un așa nume. Nu cred să existe...
– Ba da, cum să nu existe? Se află chiar în fața ta, tovarășe viitor-fost-director, și se numește... VEROnica VERnescu! Sună frumos, nu? Dar ce să te mai întreb, dă-mi o sugestie, că văd că le știi pe toate. Aș vrea să găsesc un nume greu de tot cu care să te dau gata... A, da! L-am și găsit: Smântână!!
– Smântână? râse Florin. Nu se poate.
– Da, Smântână!
– Smântână... Smântână... Chiar Smântână? mai întrebă el o dată. Cine să fie ăsta, frate? Doar n-oi fi eu... Măi, ce nume! Și parcă l-aș ști... Este cumva fizician?
– Nu-ți spun. N-ai zis să nu te mai ajut?
– Am zis, dar putem face o excepție... Nu există regulă fără excepție. Este astronom?
– Nu, râse fata care jubila, că de data asta l-a înfundat serios pe Florin.
– Este scriitor?
– Pe-aproape...
– Compozitor?
– Ți-am spus că nu-ți mai spun.
– Ba este compozitor. Deduc asta după mimica ta. Și cred... și cred... Gata! Ce mai, cred că deja l-am ghicit - nu încape discuție. Îl știu sigur!
– Imposibil! Cine-i?
– Dacă-ți spun, ce-mi dai?
– Întâi spune-l și pe urmă vedem noi...
– Pe trei săruturi!
– Pe nici unul!
– Atunci nu ți-l mai spun.
– Fiindcă nu-l știi.
– Ba-l știu... Un singur sărut recompensă - e mult?
– Bine, fie! Hai, unul treacă-meargă de la mine...
– Atunci, Veronica, ține-te bine: Smântână este... creatorul... școlii muzicale cehe: Bedrich Smetana, autorul poemului simfonic Patria mea și al operelor Mireasa vândută, Dalibor și - închipuiește-ți - al operei... Sărutul! Spune, am ghicit ori nu?
– N-ai ghicit, fiindcă asta nu-i ghiceală... Asta-i știință și cultură... Răule... Toate le știi!
– ...și-al operei Sărutul...
– Prea multe ai în capul tău.
– ...și-al operei Sărutul... M-ai înțeles? N-o mai lungi, Veronica. Promisiunea e promisiune.
Veronica veni iarăși lângă Florin și îl luă de gât închizând cu dulceață ochii. Iar el își sărută iubita cu un sărut lung cât trei sau poate cât zece, uitând că stau amândoi la marginea unei prăpăstii adânci în care, cu un singur pas greșit, ar fi putut să se prăbușească amândoi în neantul ei lacom de frumuseți.

*
* *

Seara, Florin și Veronica veniră pentru a doua oară împreună la biserica comunității creștine din Râu de Mori. Prima dată
când Florin a trecut pe aici, se aflau doar câțiva oameni. De data aceasta însă venise multă lume acolo, mai multă ca oricând, unii în mod special, fiindcă toți auziseră că un fost ateu, devenit ministru și prigonitor îndârjit al creștinilor, l-a acceptat pe Dumnezeu datorită felului cum Veronica Marcu, membră a acestei biserici, l-a putut schimba într-un timp relativ scurt.
Când cei doi tineri au intrat în biserică, însoțiți de părinții fetei și de frații ei, toți au întors capetele curioase spre dânșii. Mulți le strânseră mâinile cu căldură, în special lui Florin.
– Domnul să vă binecuvânteze, le spuse la intrare Leon Iubaș, bătrânul care păstorea pe enoriașii bisericii, fost preot greco-catolic, care era chiar unchiul Veronicăi. Și el le strânse ambilor tineri mâinile cu toată căldura.
Deși tradiția cerea ca bărbații să stea în dreapta iar femeile în stânga, pastorul Iubaș îi conduse pe cei doi tineri la prima bancă din dreapta, unde le făcu semn să se așeze amândoi alături de un alt bătrân cu care noii sosiți dădură mâinile. După ora de rugăciune, când Florin cu Veronica îngenuncheară împreună cu toți ceilalți, și după comunicările necesare, fostul preot greco-catolic îl prezentă mai întâi pe oaspete nespecificându-i funcțiile de inginer și de director, și îi ură un călduros bun venit. Nu insistă prea mult asupra lui Florin, deoarece îl mai prezentase și înainte, când biserica era aproape goală.
– În afară de acest tânăr intelectual care ne bucură mult că îl caută pe Dumnezeu și a cărui acceptare în comunitatea noastră este ca și făcută, continuă bătrânul Iubaș, mai am o surpriză mare pentru dumneavoastră. În mijlocul nostru se află în seara aceasta, ca invitat de onoare, marele poet creștin Traian Dorz, care a venit la noi de la Beiuș. Pe fratele Dorz aproape că nu mai trebuie să-l prezentăm. El este autor a mii de poeme creștine, al unor frumoase cântări și povestiri cu conținut moral și religios, un poet român creștin de mare forță și talent, singurul traducător al Bibliei în versuri în limba română, unul din inițiatorii și conducătorii mișcării creștine "Oastea Domnului" din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, care ca și preotul Iosif Trifa, creatorul acestei mișcări religioase românești, a avut multe de suferit, poate chiar mai mult decât părintele Trifa, căci dânsul a îndurat ani grei de umilințe și închisori, numai pentru că a cerut ca la temelia vieții națiunii române să fie această Carte (și ridică Biblia în mână) și nu alta. Dar fratele Dorz, ca ostaș plin de nădejde și curaj, în armata lui Dumnezeu fără arme ucigașe, nu s-a plâns niciodată că a pătimit atâtea pentru Slava lui Hristos, ci mi-a spus că suferințele acestea l-au bucurat și l-au onorat peste măsură, și că se roagă pentru schingiuitorii lui ca și ei să fie mântuiți!
– Amin! strigară mai multe glasuri din biserică.
– Îl rugăm pe fratele Dorz să binevoiască a veni aici lângă mine și să ne adreseze câteva cuvinte din partea lui și a fraților din biserica sa. De asemenea poate că ne va citi sau recita și una din poeziile dumisale atât de iubite de credincioșii noștri. Poate că, datorită faptului că poeziile
dumnealui sunt ca și interzise în țara noastră, deși nu sunt decât numai poezii creștine, poate din cauza aceasta mai sunt încă destui români care nu au auzit încă de acest mare poet al neamului nostru, după cum nici despre existența genialului Eminescu nu știau mulți cât timp a fost în viață, dar vă asigur că în fața lui Dumnezeu de la care a primit harul preamăririi divinității în versuri, în fața Cerului, el este cunoscut chiar în mai mare măsură decât îl cunoaștem și-l apreciem noi aici pe pământ! Vină, frate Dorz, vină aici lângă mine și deschide-ți inima către cei cu inimile însetate de Dumnezeu!
Bătrânul aflat lângă Veronica și Florin s-a ridicat încet și când a ajuns lângă păstorul Iubaș, a fost îmbrățișat de acesta. Poetul avea figura sfântului Petru de pe majoritatea icoanelor ortodoxe, un chip blând, cu ochi buni și visători, cu părul alb și oarecum pleșuv. Nu a vorbit nimic despre suferințele lui, nimic despre confiscarea și distrugerea unor manuscrise, ori despre activitatea subterană a "Oastei Domnului", ci doar câteva cuvinte despre bucuria jertfei pentru Hristos. Apoi, cu glas nespus de cald, a citit una din poeziile sale încă nepublicate nicăieri:
– Iubiții mei, continuă bătrânul poet. Glasul îmi este prea slab să rezist a vă citi mai multe din poemele mele creștine. Am ales însă pentru dumneavoastră, din volumul 9 al "Cântărilor nemuritoare", poezia "Nu poți a te-nălța". Poate odată și-odată, cu ajutorul lui Dumnezeu, acest volum va vedea lumina tiparului, alături de multe alte volume pe care le-am scris. Poezia este, deci, inedită. S-o auzim::

Nu poți a te-nălța mai tare, mai luminos și mai curat,
decât atunci când după tine înalți pe cel ne-ajutorat,
dar nici mai josnic niciodată nu poți să fii, și mai mișel,
decât când înjosești pe altul, ca tu să te ridici pe el.

Nu poți fi mai frumos ca-n clipa când te despoi mărinimos
și-ți dai podoaba ta altuia, s-apară dânsul mai frumos;
dar nici urât și mai netrebnic nu ești ca-n clipa când dezbraci
de meritele lui pe altul, ca tu mai mândru să te faci.

Nu poți mai bun fi niciodată decât când te smerești jertfind,
să poată darul să-ți primească, neumilit, cel suferind;
dar nici mai rău nu ești ca-n vremea când te mândrești c-ai miluit,
făcând pe cel silit să-ți ceară, de două ori nenorocit.

Nu poți fi mai bogat vreodată ca-n clipa când știi să desfaci
în taină inima și mâna spre-a ferici pe cei săraci,
dar nici mai vrednic de osândă nu poți să fii și nici mai rău,
decât atunci când, spre-al tău bine, nefericești pe-un frate-al tău...

...Vă mai pot prezenta încă o lucrare din același volum nepublicat. Această poezie, intitulată "Îți mulțumim cu lacrimi", nu v-o citesc, ci v-o recit pe dinafară, pentru că am memorat-o special pentru întâlnirea cu dumneavoastră:

Îți mulțumim cu lacrimi, Părinte-Adevărat,
de cele mai alese din daruri ce ne-ai dat;
prin ele-avem lumină, putere și-ajutor
s-ajungem al credinței sfârșit biruitor.

Ce har ne-ai dat - Cuvântul - cunoaștere și zel!
Știindu-l și purtându-l să Te-ascultăm din el;
lumina lui ne-arată cărarea ce-o iubim
mai sfântă și curată trăirea să-i sfințim.

Ce har ni-i rugăciunea - proșternere și-avânt,
despovărare, slavă, curaj și legământ,
cerească-mpărtășire cu Tine-n tot ce-am vrea -
ne leagă și ne ține în Tine numai ea!

Ce har ni-i adunarea cu Tine și cu-ai Tăi,
Biserica-n lumina cereștilor văpăi -
acolo-n părtășia de lacrimi și simțiri
rodește frumusețea cereștilor trăiri!

Ce haruri ni-s acestea, ce-avânt și ce-ajutor
să mergem spre lumină pe-un drum strălucitor,
spre cea mai mare slavă a Ta le-am vrea mereu
– revarsă-ni-le darnic, Preavrednic Dumnezeu! Amin.

– Amin! rosti toată biserica într-un glas.
După recitarea acestor poezii, bătrânul poet a revenit la locul său de lângă Veronica și Florin, apoi un cor și o mică fanfară cântară două imnuri religioase. De asemenea s-au cântat și unele imnuri de slavă din cartea de cântări a bisericii și s-au recitat câteva versete de aur.
O impresie deosebită a produs-o Veronica atunci când a cerut să-l acompanieze la orgă pe Florin cu un cântec pe care l-au învățat recent împreună. Logodnicul ei s-a ridicat în picioare lângă microfon și a interpretat cu o voce splendidă de bariton și cu un ton puternic de vibrato cântecul "Ce mare ești!" Așa voce profundă și frumoasă nu mai auzise nimeni în localitatea aceea de nici 4000 de locuitori.
Inflexiunile melodice și mesajul cuvintelor turnară valuri de fiori divini peste sufletele și trupurile celor din față care-l ascultau cu ochii înlăcrimați. "Doamne, ce voce frumoasă poate avea Florin! - gândea Veronica. De ce o fi tăinuit-o cu atâta modestie?" Într-un fel era mândră că ea fusese achizitoarea care a descoperit pe acest om cu multe daruri de la Dumnezeu.
Ar fi constituit un păcat de neiertat din partea ei să-l fi lăsat pe Florin să se scufunde în hățișurile murdare ale vieții pe care și-o alesese la început. (De unde să știe Veronica despre viitorul ei soț că acesta fusese solistul numărul unu în toate chelhanalele studențești, unde era chemat de colegii lui să-i distreze cu serii nesfârșite de cântece vesele lumești pentru care culegea salve de aplauze, mai ales când le cânta: La viața mea/ Am o dambla:/ Să dau la toți, la toți să bea..." Desigur, după ce a cunoscut-o pe Veronica, i-ar fi acum rușine să-și mai amintească vreuna din asemenea creații profane.)
Bătrânul Iubaș le-a mulțumit celor doi tineri pentru frumoasa interpretare, apoi s-a urcat la amvon și a început o interesantă predică despre "Salvarea prin credință":
– Minunat lucru este, fraților - începu fostul preot greco-catolic - ca să fii mântuit sau socotit neprihănit înaintea cerului. Numai Dumnezeu poate justifica pe cei păcătoși, fiindcă numai El o poate face în chip desăvârșit. El aruncă păcatele noastre înapoia Lui, El le șterge cu bucurie ca să nu se mai cunoască. El afirmă că păcatele, chiar dacă ar mai fi căutate, n-ar mai putea fi găsite. Și aceasta numai prin bunătatea sa nemărginită. El a pregătit o cale prin care poate face ca păcatele noastre negre ca tăciunele să fie spălate, lăsând în locul lor o curățenie spirituală albă ca zăpada, și să îndepărteze nelegiuirile de la noi, pe cât de departe este răsăritul de apus. El ne spune: "Nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele voastre" - mergând deci până acolo că pune capăt păcatului. Cineva în vechime se întreba mirat: "Care Dumnezeu este ca Tine, care ierți nelegiuirea și treci cu vederea păcatele rămășiței moștenirii tale. El nu-și ține mânia pe veci, ci Lui Îi place îndurarea." (Mica, 7;18).
Dacă, deci, ești tulburat din cauza puterii păcatului tău, din cauza înclinărilor firii tale, există totuși o frumoasă făgăduință pentru tine, o unică posibilitate de salvare, cu condiția să ai încredere în ea, să stai în acel legământ al harului care este rânduit în toate cele. Dumnezeu, care nu poate minți, a spus odată prin prorocul Ezechiel (36:26): "Vă voi da o inimă nouă și voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră și vă voi da o inimă de carne."
Ascultă și minunează-te, fratele meu: El te poate crea a doua oară. Și crede acest lucru! El te poate cu adevărat crea a doua oară, El te poate face să te naști din nou, te poate schimba în toate privințele. Dumnezeu îți poate transforma sufletul așa cum argintarul polizează un obiect coclit, înnegrit și ruginit, lustruindu-l cu multă măestrie și pricepere până deodată, în final, metalul apare cu o strălucire splendidă, de nerecunoscut. Nu este aceasta o minune a harului divin pe care numai Duhul Sfânt o săvârșește? Ar fi ceva nemaipomenit ca vreodată cineva, stând la picioarele Cascadei Niagara, una din cele mai mari cascade din lume, să poată spune un cuvânt magic care să facă apele năvalnice ale uriașei căderi de apă să urce deodată înapoi, sărind prăpastia peste care acum apele se prăvălesc cu forță uimitoare... O asemenea scenă pare ireală. Numai puterea lui Dumnezeu ar putea declanșa o așa minune. Desigur, aceasta este doar o comparație potrivită cu ceea ce se întâmplă când se schimbă cursul vieții tale. Și el se schimbă! Totul este posibil cu Dumnezeu, dar nu va fi posibil să ajungi la El fără Isus. Mântuitorul Însuși ne-a spus-o în Ioan 14:16 : "Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine." Isus este Cel care ne dă o inimă nouă, o viață nouă, un rost nou în societate, spre a ne face mai utili Lui, mai buni, mai folositori nouă și altora, mai valoroși și mai folositori țării întregi. Nu vă mirați, vom fi într-adevăr mai folositori... Oare poți tu să înțelegi ce minunat este pentru Domnul să dea o inimă nouă și duh statornic unui om?
Dacă te predai lucrării Lui divine, dacă lași ca Isus să fie la pupitrul de comandă al vieții tale, te asigur, fratele meu, că Domnul va schimba firea ta din rădăcină. El va răpune firea veche și va da viață firii celei noi în tine. Pune-ți, chiar începând din clipa aceasta, toată încrederea și nădejdea în Domnul Isus și El va lua inima de piatră din trupul tău și îți va da o altă inimă, de carne - vie, sensibilă la toate, duioasă, fierbinte, arzătoare... Tot ce a fost plin de duritate, nesimțitor, va deveni moale și simțitor; tot ce era ură devine iubire; unde totul era patimă întunecoasă, va fi strălucitoare virtute; unde totul era înfumurare cărturărească, dispreț pentru lucrurile simple, va deveni modestie și înțelegere pentru lucrurile și ființele mărunte; în sfârșit, unde totul era pornire josnică, va răsări dorința sfântă de puritate înălțătoare, înarmată cu deosebite și invincibile puteri. Leul turbat și îngrozitor care sfâșia în dreapta și-n stânga face loc mielului blând, plin de gingășie; corbul necurției, năclăit de spurcăciune va zbura din fața porumbelului curăției și neprihănirii imaculate; capul șarpelui înșelător va fi zdrobit sub călcâiul de granit al adevărului.
Eu am văzut cu ochii mei asemenea schimbări minunate ale caracterului moral și spiritual, așa că nu pierd nădejdea pentru nimeni, oricât de decăzut ar fi, oricât de pierdut ar părea. Eu niciodată nu mă tem de nerecuperarea celor căzuți. Totdeauna există o speranță atâta vreme cât Mântuitorul ne-a promis-o. Aș putea, dacă ar fi cazul, să vă dau aici nume de femei care au fost pierdute, iar acuma sunt curate ca zăpada; și nume de bărbați batjocoritori, mândri de cunoștințele lor intelectuale, care acum împart la toți bucurie printr-un adânc devotament. Modificările pot părea spectaculoase: hoții devin cinstiți; bețivii - oameni cumsecade, detestând sincer toate viciile; mincinoșii - oameni de cuvânt; torționarii și batjocoritorii - oameni plini de cerească râvnă. Oriunde s-a arătat harul lui Dumnezeu unui om, Creatorul l-a învățat să o rupă definitiv cu poftele lumești, să se abțină de la păcat și să trăiască în dreptate, cumpătare și evlavie în mijlocul acestei lumi înrăite. Același lucru îl va face harul și cu tine, fratele meu și sora mea, iubiții mei credincioși...
"Dar cum o va face? Cum o va face? te întrebi tu, desigur, cu nedumerire și interes. Iar eu îți voi răspunde: crezi oare că trebuie neapărat ca Domnul să-ți explice metodele Sale, secretele Sale, înainte ca tu să crezi în El? Lucrarea Domnului în această privință a fost și va rămâne o mare taină. Dar vă asigur: Duhul Sfânt o face! Dumnezeu care a promis această minunată schimbare o va face! Nu te îndoi: El o va realiza în mod sigur cu absolut toți cei ce primesc pe Isus, fără să mai caute la fața omului, fără să se mai uite la funcțiile lui ori la educația lui - în fața Lui nu contează dacă ești savant, laureat al Premiului Nobel, sau un ajutor de argat analfabet - căci tuturor acestora le dă puterea de a deveni copiii lui Dumnezeu. O, de-ai crede aceasta, fratele meu și sora mea! De-ai crede că El vrea și o poate face chiar acuma pentru că ne iubește cu patimă! De-ai crede că El nu poate minți! O, de te-ai încrede atunci și tu cu toată nădejdea în El, spre a primi acel duh statornic de care ai nevoie și acea inimă nouă de care vorbeam! Căci El dorește fierbinte să ți le poată da! El face aceasta din iubire, căci noi toți suntem creația Lui, copiii Lui iubiți! Fiecare suntem chemat individual și pe nume. Rămâne doar ca tu să vii singur să-ți ei ce-ți dăruiește Domnul, să vii precum căprioara însetată vine singură să caute izvorul... De aceea mă rog Tatălui Ceresc să-ți imprime setea aceasta de neprihănire, să-ți imprime foamea de adevăr duhovnicesc, să-ți imprime lumina înțelegerii lucrării Sale, și să-ți dea credința în promisiunile Lui sfinte și în Fiul Său, alături de credința în Duhul Sfânt, credința în El care este Cel drept, Cel bun, Cel etern - și a Lui să fie slava, cinstea și gloria în veci de veci! Amin.
Florin asculta atent aceste cuvinte care i se păreau aluzii adresate numai și numai lui. Predica îi lăsase un evident ecou în sufletul său și câteva momente a rămas pe gânduri.
Bătrânul predicator de la amvon - unchiul Veronicăi - era un om de statură potrivită, cu barbă albă, rotundă, tăiată scurt, cu părul și mustățile albe și cu o voce pătrunzătoare, clară. Tot timpul cât a vorbit el, Florin era ținut de mână de iubita lui, așezată în dreapta sa, lângă poetul Traian Dorz. După predică, unul din prezbiterii bisericii a rostit o rugăciune de mulțumire, iar pastorul Iubaș a întrebat dacă mai dorește cineva să vorbească, să mărturisească ori să se roage.
Florin își desprinse ușor mâna din mâna Veronicăi și, fără să-i mai spună ce are de gând să facă, din doi pași reveni la microfonul la care mai înainte cântase. Majoritatea se bucurau așteptând ca el să le mai interpreteze ceva cu vocea lui răscolitoare, dar le zâmbi prietenos tuturor celor de față cu un surâs cald, frumos și vesel, ce-i puse în evidență o dantură impecabilă.
– Nu, dragi prieteni - începu el - sau, dacă îmi permiteți, dragi frați și surori; de data aceasta nu vă voi mai cânta... Îmi pare cu adevărat rău, dar v-am cântat singurul cântec religios pe care-l știu și pe care l-am învățat de la Veronica, viitoarea mea soție.
– Domnul să vă binecuvânteze pe-amândoi, murmură toată biserica.
– Mulțumesc, aceleași binecuvântări să fie cu fiecare dintre dumneavoastră, cu noi cu toți! Ceea ce vă voi spune acum este un alt fel de cântec, pe care nu m-a rugat nimeni să-l spun. Dar simt un îndemn din afară, simt nevoia sufletească și simt că este datoria mea să o fac... Sunteți aici de față sute de ochi și nu vă cunosc, după cum dumneavoastră nu mă cunoașteți, sute de urechi plecate spre cei care vorbesc. Dacă mă voi stabili în frumoasa dumneavoastră localitate, sper că vom avea această plăcută ocazie să ne auzim mai des și să ne cunoaștem mai bine...
În timpul mărturiei sale, nici Florin, nici Veronica nu erau atenți la un tinerel slab, în aparență șters și neînsemnat, care, pitulat în fundul sălii cu un aparat video de mici dimensiuni, înregistra de zori totul cu teleobiectivul ațintit spre cel care vorbea, imortalizând imaginile și sonorul mărturisirilor lui Florin. Numai vecinii din imediata lui apropiere l-au privit la început curioși, dar după câteva minute, văzând că aparatul nu face nici un zgomot și crezând că-i un aparat de fotografiat, nu i-au mai acordat nici o importanță.
– ...Cu câteva luni în urmă - continuă Florin - nici în ruptul capului nu mi-aș fi putut imagina că voi ajunge vreodată să vorbesc în vara aceasta undeva într-o biserică creștină, lăudând pe Dumnezeu și simțindu-i pe cei din jur ca pe niște frați ai mei pe care am impresia că-i cunosc dintotdeauna. Mă numesc Florian Vernescu, de profesie inginer, și prin educația ateistă ce am primit-o la Casa de copii orfani unde am trăit, apoi în școli și la facultate, ajunsesem la o convingere falsă că aș fi unul dintre posesorii adevărului definitiv despre lume și viață. În virtutea acestui așa-zis adevăr materialist-dialectic în care credeam orbește, nu am admis nici un fel de altă opinie ce ar fi contravenit conduitei mele morale - sau mai bine zis amorale. Când, mai târziu, am avut în mâini și cârma unei anumite puteri politice și administrative, când m-am simțit "mare și tare", am abuzat de această putere căutând să-i anihilez în totalitate pe cei care nu pluteau în direcția curentului în care mergeam și eu orbește. Ca atare, am lovit în ei prin toate mijloacele dure ce-mi stăteau la îndemână. Iar acești ei nu erau alții decât români buni, cetățeni creștini pașnici, oameni cinstiți dintre cei mai harnici, ca și dumneavoastră, modele desăvârșite de viață și conduită în societatea românească.
Ei bine, cu toate acestea, cu toate că erau oameni perfecți în comparație cu mine, eu îi uram... Și îi uram numai pentru simplul fapt de a fi fost creștini. Nu aveam de unde să știu că ura ce mă stăpânea era dictată de forțele celui rău, al cărui rob obedient devenisem; aș fi râs dacă atunci mi-ar fi spus cineva că sunt un slujitor al diavolului. Îi uram pe creștini pentru că eu însumi eram un izvor negru care colcăiam de otravă, de fiere și de ură cumplită inspirată de duhul cel rău ce mă stăpânea. Și în primul rând îi uram pentru că Îl uram pe Însuși Hristos în care nu credeam, negându-I chiar și existența istorică și pe care, frații mei, eu L-am batjocorit, L-am renegat și L-am înjurat... Ca și Saul, până să devină apostolul Pavel, eu îi uram și-i persecutam cu patimă pe creștini. Îi desconsideram și-i defăimam pe acești oameni nevinovați... Și pentru ce credeți că făceam acest lucru? Care credeți că era mobilul motivelor mele de dispreț? Îi disprețuiam pentru că lor nu le plăceau petrecerile cum îmi plăceau mie... Îi disprețuiam - auziți? - pentru că lor nu le plăceau dansurile, țopăiala, destrăbălarea din discoteci - adevărate puiernițe murdare ale stricăciunii, unde multe fete și băieți și-au distrus viitorul. Îi disprețuiam pentru că acestor minunați creștini nu le plăceau jocurile de cărți, băuturile, distracțiile cum îmi plăceau mie - într-un cuvânt, nu le plăcea viața lumească cu care eu fusesem foarte obișnuit, fiind elementul meu firesc pe atunci. Vedeți? Aveam pretenția absurdă să fie toți ca mine, iar dacă ar fi fost toți ca mine, praful și pulberea s-ar fi ales de întreaga societate românească și de biata noastră țară! De exemplu, mie mi se părea amoral ca un tânăr să nu fumeze, să nu bea, să nu se distreze cu femeile - ăla nu-i bărbat! îl apostrofam eu... Asta numeam eu amoral, pentru că asta face Satana din noi: ne falsifică părerile, idealurile, plăcerile; ne falsifică gusturile; ne face să credem că albul e negru și negru e alb! Așa râde el de noi, pentru că el neputând lovi direct în Dumnezeu, lovește indirect, atacându-I creația și ființele cele mai iubite ale creației divine - pe noi oamenii, căci toți, fără excepție, suntem urâți de el de moarte... Satana îi urăște chiar și pe cei care, direct sau indirect, i se închină lui, pentru că diavolii se urăsc cumplit chiar și ei între ei. Aceasta din cauză că Dumnezeu le-a luat demonilor darul de a iubi și capacitatea de a putea face binele. Oamenii Satanei sunt totdeauna parcă marcați prin ceva distinct. Ei totdeauna poartă o mască pe față. Și din păcate, nu puțini sunt tinerii care se lasă batjocoriți de Diavol, dar ei nici măcar nu-și dau seama că sunt niște victime de compătimit, și de aceea vezi atâția tineri punându-și azi cercei în ureche, în nas ("așa-i frumos!" le șoptește Satana), de aceea îi vezi că-și rup pantalonii, blugii, la genunchi, umblând lățoși și jegoși ("așa-i modern!" le șoptește Satana), de aceea se îmbată, iau droguri ("așa devii fericit!" le șoptește acest inamic invizibil). Și ce ajung în cele din urmă acești oameni dacă nu niște epave fizice și morale al căror unic gând va fi să se urască pe ei înșiși iar în cele din urmă să se sinucidă?!... Regret că am fost unul dintre ei, deși poate că nu am trecut prin toate aceste faze condamnabile. Dar, oricum, ajunsesem să spun despre creștini: la ce mai trăiesc aceștia ca niște vite nesimțite, fără să se bucure de viață? Eu nu cunoșteam adevăratele bucurii spirituale și de aceea vă rog să mă iertați că repet aici ideile mele de atunci, care bănuiți că nu erau numai ale mele, ci ale majorității celor educați ca mine. În baza acestor idei diabolice și libertine, am păcătuit împotriva cerului și am luptat cu ură împotriva religiei, am luptat împotriva lui Hristos și a Tatălui Ceresc, am luptat împotriva creștinilor, în care nu m-am sfiit să-i lovesc, să-i batjocoresc, să-i dau afară din servicii, din școli și chiar să-i trimit la pușcărie. Povestindu-vă aceste fapte ale mele - și vă mărturisesc că ele sunt mult mai multe, poate că de unele nici nu-mi mai aduc aminte (și chiar aș vrea să nu-mi mai aduc aminte), relatându-vă numai o parte din ele și privind acum în ochii dumneavoastră mirați, văd că pe unii deja v-am speriat (râsete)... Dar fiți pe pace! Nu mai sunt și nu voi mai fi niciodată ceea ce am fost. V-o mărturisesc ca pe o descătușare. Cred că peste nouăzeci și nouă la sută nu mai sunt... Iar dacă mă întrebați de ce nu am zis sută la sută, este că lupta pe care am dus-o cu mine însumi încă nu s-a sfârșit. N-a fost și nu este o luptă ușoară și nici n-am fost singur pe baricadele ei. Probabil că singur nu aș fi putut duce o așa bătălie cu mine însumi.
Aș vrea să aveți certitudinea, frații și surorile mele, că absolut nici un procentaj din firea mea cea veche nu s-ar fi putut schimba fără ajutorul unei ființe minunate, un adevărat înger printre oameni, pe care numai Bunul Dumnezeu mi-a scos-o în cale, fiica plaiurilor râudemorene de aici, Veronica Marcu, în curând viitoarea mea soție. Consider întâlnirea cu ea o revelație și o minune dată de Dumnezeu. Eu m-am lăsat modelat de mâinile ei binecuvântate și dacă vă pot vorbi acum cu sufletul deschis, dacă mă aflu aici, se explică numai grație intervenției divine făcute de Domnul Isus prin ea, numai acestui binecuvântat miracol. Încă o dată, îți mulțumesc, Veronica!... După ce dânsa mi-a arătat frumusețile divine ale vieții, o pânză de solzi negri parcă mi-a căzut de pe ochi, permițându-mi să văd acum lumea printr-o altă prismă și să înțeleg cu claritate lucruri pe care înainte nu le puteam înțelege. Cer iertare înaintea lui Dumnezeu și înaintea voastră, a tuturor; cer iertare pentru viața nedemnă trăită de mine în trecutul nu prea îndepărtat și mă rog la Dumnezeu cu inima deschisă ca să fiu unul dintre slujitorii zeloși ai Cuvântului Mântuitorului nostru, pentru că nutresc o profundă credință în învățătura Lui, pentru că am aici promisiunea Lui cea sfântă, scrisă în Evanghelia lui Luca, 15 cu 7, în pilda cu oaia rătăcită - citez: "Tot așa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință." Eu sunt acel păcătos, pentru că și eu, frații și surorile mele, am fost o oaie rătăcită, și încă o oaie neagră...
– Vopsită în toate culorile, domnule tovarăș, și care s-a rătăcit și mai rău!! - urlă o voce disperată și răgușită din fundul bisericii. Toată lumea întoarse capul spre el. Iar când cel care a strigat s-a ridicat în picioare, Vernescu îl văzu pe Bățău, secretarul de partid, care se pitulase în fundul bisericii. Imediat el își smulse o mustață falsă și niște ochelari fumurii de pe nas, cu care reușise a se face necunoscut. Avea o figură diabolică, plină de o imensă satisfacție. Împreună cu el, s-au mai ridicat în picioare încă trei bărbați, dintre care unul era Ionescu, fostul director și actualul adjunct, de asemenea machiat spre a nu fi recunoscut. Pe ceilalți doi și pe operatorul video nu-i cunoștea deloc, iar acesta, înainte de a părăsi sala, a scos cu iuțeală un aparat de fotografiat și a declanșat două blitzuri surprinzându-l pe Florin la amvon.
– Cu asta te-am aranjat, domnule tovarăș director - continuă Bățău cu figura schimonosită de răutate.
– Și încă mai visa să fie ministru, râse Ionescu plin de satisfacție și sarcasm. Lasă că vede el pe dracu minister! Să zică mersi de-o scăpa fără închisoare pe viață!
Un bătrân de lângă Ionescu se ridică indignat în picioare și îi apostrofă pe intruși:
– Nu vă este rușine să întrerupeți desfășurarea adunării din Casa Domnului?! La noi cine vine cu gânduri bune este bine primit; dar cine vine să ne tulbure serviciul religios îl rugăm să iasă afară...
– Ce-i, bă boșorogule, ne dai tu pe noi afară? se înfipse unul din însoțitorii necunoscuți, cel mai gras și mai solid dintre ei. Ce-ți închipui tu că noi autoritățile nu știm că sub paravanul unui cult tolerat ca legal în biserica voastră de-aici se ascunde un cult interzis de lege și că fostul popă greco-catolic, apoi popă ortodox, se preface că a trecut la o nouă religie, ca pastor, pentru a rămâne în fond tot preot al cultului desființat? Tu crezi că ne duce de nas ăsta pe noi? O să anchetăm noi cazul mai bine. Poate vrei să te iau cu mine, ca să vezi cine sunt eu! - și ca să-l sperie, îi arătă pistolul încărcat pe care-l scoase de sub haină și-l învârti puțin prin aer.
Lumea începu să se agite. În biserică s-a declanșat un vacarm. Câteva femei nu-și putură stăpâni plânsul. Copiii mici se speriară și începură să țipe. Imediat Veronica se sculă în picioare, se lipi ca o pavăză de Florin ținându-l strâns de braț. Dintr-o bancă apăru și Fidelia care îl apucă de brațul celălalt, în semn de solidaritate cu logodnicul Veronicăi. În spatele ei veniră părinții Fideliei cu unchiul Benică și Mircea.
– Nu aveți nici o putere asupra noastră! strigă Veronica destul de curajoasă. Și într-o clipă Dumnezeu vă poate nimici!
– Aoleu!? Cum așa? Chiar poți să crezi ceea ce spui? Uite, duduițo, făcu cel cu amenințările privindu-și ceasul de la mână. Este un Omega de aur și nu greșește cu nici o secundiță... Uite, acum este exact ora șase și cincizeci și două de minute. Și cum eu sunt mărinimos din fire, îi dau lui Dumnezeul tău mai mult de-o clipă: îi dau un minut... Dacă vrei, și-o oră, dar n-avem noi timp de experiențe d-astea mistice... Dacă într-un minut Dumnezeu nu-mi face nimic, înseamnă că El nu există. Uite, deja au trecut douăzeci de secunde... Mai are patruzeci de secunde... Acum mai sunt douăzeci... Mai sunt cinci... Na, că a trecut minutul fatal! Ei, ai văzut? Dacă exista vreun Dumnezeu, fii sigură că m-ar fi trăznit El pe loc, după cum L-am provocat eu! Mergeți mai bine acasă, neică! Duceți-vă la muncă la C.A.P., ori citiți "Scânteia", nu poeziile lu ăsta bătrânu care-a stat în pușcărie, să vă mai deșteptați mințile, bre, că ați rămas în urmă cu multe secole, iar acu e taman timpul de strâns recoltele de vară, nu de pierdut vremea pe-aici! Puturoșilor!
– Domnule dragă, nu știu cine oi fi dumneata - interveni bătrânul Iubaș - dar în felul cum procedezi încalci toate legile constituției țării noastre, deoarce întreruperea serviciilor unui cult se pedepsește aspru cu amendă sau închisoare. Vă rog să vă legitimați...
– Ha! Ha! Ha! Hai că-mi placi! Știi că ești bine, babacule? Tu ce ești aici, bă?! Popă, pastor ori boss? Și zi așa: vrei să mă închizi... Drăguț! Ai auzit vreodată de Securitate în viața ta de popă ori în aceea de pastor? Și o altă întrebare de baraj: știi tu ce-s astea? Uite astea, astea de fier! ...cătușe! Imediat ți le pun la mâini și te luăm cu noi cât ai zice pește, de n-o să mai vezi niciodată soarele mătii! Poate vrei să-ți dărâm coșmelia, moșule, și să rămâi fără biserică! Taci din gură, tataie, că-i mai bine așa! Ți-o spun eu! că văd că nu prea știi cu cine vorbești! Și-acum hai, șterge-o imediat de-aici de lângă mine! Hai, ușcheală boșorogule!
Și zicând asta, îl îmbrânci pe bătrân destul de violent, că de nu-l prindea Florin, probabil ar fi căzut între rânduri, lovindu-se cu capul de bănci.
Florin nu putu să mai îndure scena și sări cu turbare spre grăsun înfigându-i ambele mâini în gât. Simți atunci o ură și o forță cumplită în corpul lui de atlet care i se arcui ca un oțel. Printr-o manevră uluitor de rapidă îi smulse pistolul de la brâu și-i suci securistului mâna la spate.
– Ascultă, porcule mizerabil! Întreci orice măsură prin bădărăniile tale! Cere-i imediat scuze pastorului Iubaș!
– Florine! strigă Veronica. Evită scenele acestea! Florine!
– Să le evite ei!... Că ei au năvălit peste noi... Și să iasă imediat de aici, căci nu-i permit porcului să amenințe cu arma în biserică!
Răspunsul era cam ambiguu, căci acum el însuși avea o armă în mână. Lumea se dădu înfricoșată la o parte lipindu-se de ziduri. Unele femei țipară înspăimântate. Pruncii începură să plângă și mai tare.
– Tovarășe... director, zise și celălalt necunoscut, pășind amenințător spre Vernescu, și venind legănându-se țanțoș cu mâinile în buzunar și cu un zâmbet strâmb pe buze. Semăna destul de bine cu ofițerul roman din visul cu Isus. Sunt colonelul Scripcaru de la Serviciul special. Nu vă agravați situația! Predați-i imediat pistolul tovarășului căpitan Sterescu și nu mă siliți să iau alte măsuri.
– Scripcarule, sunt omul care nu s-a temut în viața lui de nimeni, răspunse Vernescu furios și cu voce de tunet. Decât acum de Dumnezeu. Ia mâinile de pe pistolul din buzunar și spune-i lui idiotul ăsta de Sterescu să iasă imediat afară împreună cu ceilalți. Altfel va ieși mare tămbălău. Mă-nțelegi?! Iar pistolul nu i-l voi înapoia lui, ci lui Postelnicu, ministrului de interne, personal, căci a amenințat cu el în biserică!
– Gică, lasă că discut eu cu ei, mă, iar voi așteptați-mă afară, băieți. Hai, calmați-vă amândoi! Dați-o dracului de treabă, că n-am venit d-asta aici! Dați-i, vă rog, drumul, tovarășe director...
Vernescu îl slăbi din strânsoare pe grăsun făcându-i același vânt ce i-l făcuse acesta pastorului. Pe Sterescu în mod vizibil îl trecură o mie de nădușeli, mai ales că se văzu dintr-o dată dezarmat. Acesta, mai mult speriat, își aranjă haina șifonată și zguduită de Florin și ieși din biserică împreună cu ceilalți înjurând în surdină. Vernescu avusese câteva momente de recidivare a autorității bruște de altă dată și, din experiența îndelungată, știa că această atitudine fermă are darul să intimideze pe oricine.
– Domnule colonel, i se adresă Florin îngroșând-și vocea ca a unui bas. Îmi permiți să-ți mai spun și eu două vorbe? Pentru asta, te rog să vii cu mine în hol spre a vorbi în patru ochi. Veronica veni și ea îngrijorată, dar văzând că spiritele s-au potolit, se întoarse. Când au ajuns în hol, Vernescu a continuat: Cred că ai auzit bine ce am vorbit eu înainte. Am spus numai adevărul. Eventual se poate revedea și reauzi totul pe videocaseta pe care-ați înregistrat-o hoțește.
– Nu vă temeți, este înregistrată legal și o s-o revedem noi și-așa. Până atunci, faceți bine și luați invitația asta prin care poimâine vă deranjăm din concediu să veniți nu la noi, cum ar trebui, ci chiar la uzina dumneavoastră... Rufele murdare se spală în familie, nu-i așa? Și pregătiți-vă să răspundeți în fața poporului. Iar acum vedeți-vă mai departe de distracția dumneavoastră creștină. Preotul ăsta care acum face pe pastorul e cam pe ducă și oricum va trebui să-i ia cineva locul, nu? El a rămas același înverșunat propagador al cultului ortodox "Oastea Domnului", total interzis, iar al doilea "ostaș" poate fi recrutat și cineva din rândul inginerilor, că ăștia n-au pretenții. Iar talent de predicator am văzut că aveți destul și aproape era gata să mă convertiți și pe mine. Oricum, în fața oamenilor muncii n-o să puteți nega că ne-ar lipsi martorii ori documentele... Vă rog să ne scuzați de deranj, domnule Vernescu. Și scuzați-i și pe dânșii. Nu toți se pot schimba peste noapte ca dumneavoastră. Și mai am o veste neplăcută: în curând veți fi degradat și veți pierde gradul de maior în Securitate, abia câștigat. Îmi pare rău...
– Nu-ți face probleme în locul meu! Dar înainte de a pleca din vizita asta nocturnă făcută în special pentru mine, vreau să-ți mai spun ceva, colonele - și nu ți-o spun ca amenințare... Cred că deja cunoști bine, împreună cu toți șefii dumitale cine puteam fi eu la ora actuală și până în ce punct al piramidei puterii mi s-ar fi oprit ambițiile mele, ținând cont de cine era în spatele meu. Numai să fi vrut aceasta și eram acolo unde voi nu veți putea ajunge niciodată.
– Să nu vorbim de trecut, domnule director. Prezentul, prezentul contează! Și prezentul este compromițător la ora aceasta pentru dumneavoastră...
– Depinde! Nu intenționez să ameninț pe nimeni, dar acuma dacă aș vrea, aș putea relua comedia exact de unde am lăsat-o, și poimâine, în loc să mă chemați voi pe mine, vă pot chema eu pe voi, să vă degradez, să vă arestez ca pe niște măgari ce sunteți și chiar să vă spulber pe fiecare în parte. Definitiv! M-ai înțeles? Depozițiile și filmul făcut de voi n-ar mai conta decât ca niște trucaje ordinare care v-ar accentua și mai mult capetele de acuzare și s-ar întoarce totul contra voastră. Sau... nu crezi că pot așa ceva, domnule Scripcaru?
– Nu știu, n-am zis că nu cred, răspunse colonelul vădit intimidat. Sunt foarte sigur că puteți. Am văzut cât de imprevizibil sunteți, iar de oamenii imprevizibili, să vă spun drept, mă cam tem, mai ales că știm cu toții al cui ginere era să fiți. De aceea, mai bine plec și vă raportez că nu de bună voie am făcut parte din echipa asta. Vă rog să considerați că nici n-aș fi fost prezent.
Florin și-a dat seama că Scripcaru este definitiv înfrânt și că i-a băgat frica în oase.
– Nici o grijă, omule. Nu te speria de geaba, că nu voi face niciodată așa ceva, îl liniști Vernescu. Eu am renunțat definitiv la metodele de felul acesta și-am părăsit calea stupidă pe care mergeți voi acuma și care în curând vi se va înfunda cu o tragedie pentru fiecare. Este o cale total greșită, colonele. Și nu ți-o spune oricine, ci unul care a parcurs-o de la A la Z... Iată de ce nu vreau să o iau de la capăt, cu orice risc; chiar cu riscul de fi omorât și schingiuit de un analfabet cretin ca Bățau, care de-abia își poate deosebi mâna dreaptă de cea stângă. Fii pe pace! Poimâine voi veni la așa zisa judecată publică cu fruntea sus, fiindcă pentru mine va fi o bagatelă. Nu mi-e frică decât de judecata lui Dumnezeu. Pe El te-aș sfătui să-L cauți și dumneata, ieșind din labirintul cleios din care am ieșit și eu. Îți dau un sfat bun.
– Niciodată, domnule Vernescu. Eu nu aș putea șovăi ca alții în drumul meu, făcând un pas înainte și doi înapoi. Nu-mi stă în caracter...
– Vrei, adică, să spui că eu n-am caracter?
– Nu, nu, nu! N-am spus asta!
– Bine. Mi-am făcut datoria să-ți dau orientarea cea mai clară din câte am cunoscut. Și eu L-am sfidat pe Dumnezeu și atunci am fost pedepsit, acum va fi rândul vostru să fiți pedepsiți. Pentru că nu uita: Dumnezeu nu a îngăduit niciodată să faceți din vreo biserică a lui circ sau sală de spectacole dure ca în seara aceasta. Poate ar trebui să discut cu dumneata mai mult și poate te-aș face să înțelegi mai bine. Căci nu-i departe vremea când Securitatea va plăti cu vârf și îndesat toate oalele sparte. Se zice că unii orbi când coboară cu liftul au impresia că urcă. Dar ei coboară. Oricum poimâine sunt la uzină. Bună seara.
În final, Florin, care între timp s-a liniștit, i-a vorbit calm și cu demnitate.
– Să trăiți. Liniștea și viitorul dumneavoastră depinde de ce veți declara la uzină... Totuși, dacă se poate să-mi înmânați pistolul lui Sterescu.
– Poftim, dă-i-l și spune-i că cine va scoate sabia, de sabie va pieri. Cu atât mai rău pentru cel ce scoate pistolul și amenință cu el în biserică!
– Am să-i spun. Bună seara!
Scripcaru salută respectuos și ieși, iar Florin reveni ceva mai liniștit în biserică unde era așteptat de Veronica și de familia ei. Între timp, lumea își reluase locurile, în ochii celor mai mulți Florin devenind acum un fel de erou. Unchiul Veronicăi împreună cu Traian Dorz se apropie de el și-i spuse:
– Nu te știam atât de curajos, Florine, dar fii atent că ofițerul acela care m-a îmbrâncit și pe care l-ai dezarmat se va răzbuna pe tine!
– M-am gândit bine dacă trebuie să asist la scenă pasiv ori nu. Și am vrut să mă stăpânesc. În cele din urmă n-am mai putut să rabd atâta batjocură și profanare, mai ales când v-a îmbrâncit.
– Frate Vernescule, spuse și bătrânul poet. Drumul pe care ai pornit, te-ai convins că nu este deloc ușor: dinți ascuțiți de lupi pregătiți să te sfâșie te pândesc ca și pe mine de jur-împrejur. Ți-ai luat o cruce grea în spinare pe care va trebui să o duci, poate mai grea ca a mea, căci vii din nomenclatura lor, iar ei pot numi trecera în tabăra lui Hristos trădare și vor încerca să se răzbune. Să știi că și noi le purtăm pe-ale noastre, care-s cruci la fel de grele. Dar trebuie să facem acest sacrificiu cu multă dragoste pentru Dumnezeu, indiferent ce s-o întâmpla. De altfel, Mântuitorul ne-a prevenit în Ioan 16;3: "ba încă va veni vremea când oricine vă va ucide." Dumnezeu ne va da însă înțelepciune și tărie în fața vrăjmașilor. Iar eu am să mă rog pentru dumneata.
– Știu dinainte, frate Dorz, tot scenariul care mă așteaptă, dar tot n-o să dau înapoi, căci Isus și Veronica sunt mai importante pentru mine decât toate amenințările lor scârnave! Nu este o ambiție, ci drumul nou și drept ce mi l-am ales și pe care mă simt cu atât mai bine cu cât amenințările sunt mai mari! Nu mi-e frică de zmeii ăștia, căci îi cunosc mai bine decât oricine.
– Bine, dragul meu, bine - interveni păstorul. Mă bucur că vrei să-ți menții această cale. Mai ai ceva de spus fraților din biserică?
– Da, cred că mai am. Și apropiindu-se din nou de microfon, grăi: Îmi pare rău că mărturia mea a fost întreruptă de incidentul provocat de tovarășii de la Securitate și de urmăritorii mei. Diavolul și-a manifestat ura și răzbunarea prin asemenea oameni, dar Dumnezeu are mijloacele Lui de a-i
pedepsi. Poate aveam mai multe de spus, dar mi-am pierdut firul ideilor, căci să vă spun drept, nu mă așteptam la o așa replică nebunească din partea lor. Vreau să închei repetând încă o dată singurul cântec creștin pe care îl știu. Pe viitor, cu ajutorul Veronicăi, voi învăța mai multe cântece. Deocamdată, o rog să mă acompanieze iar.
Fata care până atunci tremurase tot timpul pentru soarta lui Florin își șterse pe furiș niște lacrimi din colțul ochilor și zâmbind abia perceptibil, se așeză la orgă.
– Cred că ar fi mai bine ca refrenul să-l cântăm cu toții, în picioare, propuse Florin.
Cei prezenți se ridicară în picioare și toți îl acompaniară pe solist:

O, Doamne mare, când privesc eu lumea
Ce ai creat-o prin al Tău Cuvânt,
Și ființele ce-mpodobesc natura
Cum le-ntreții cu brațul Tău cel sfânt,
COR:
Atunci Îți cânt, Măreț Stăpânitor:
Ce mare ești! Ce mare ești!...

*
* *

Skodița roșie cu echipa de urmăritori ai lui Florin, a plecat de la biserică oprindu-se pentru încă trei sferturi de oră la un bufet unde colonelul Scripcaru, căpitanul Sterescu, Bățău, Ionescu și operatorul video au servit fiecare câte o friptură udată din belșug cu mai multe feluri de băuturi tari. Toți erau veseli, ciocneau paharele și râdeau cu gurile pline de ceea ce făcuseră în seara aceea la biserică, îndeosebi de atenționarea biblică a lui Vernescu despre cei ce scot sabia și pistolul, și despre încercarea lui de a-l converti pe colonel; apoi, pe la orele 10 noaptea, s-au așternut cu viteză mare pe drumul de întoarcere. Skodița mergea cam în zig-zag... La o curbă au intrat cu toții sub roțile unui camion mare TIR care venea cu lumini orbitoare și cu mare viteză din partea opusă. Rezultatul a fost: patru răniți și un mort. Scripcaru s-a ales cu trei coaste rupte, cu coloana vertebrală fracturată și cu o paraplegie definitivă (paralizia picioarelor) pentru întreaga viață, videocameristul cu o rană pe frunte și cu un picior rupt, Ionescu și Bățău care stăteau cu operatorul video în spate - cu mai multe răni nu prea grave la cap și pe corp, iar căpitanul Sterescu, care conducea mașina, a fost ucis pe loc. El L-a provocat pe Dumnezeu, cerându-I cu ceasul în mână să-L trăsnească într-un minut. Dumnezeu l-a ascultat, fiind ceva mai îngăduitor: i-a prelungit viața cu încă trei ore, după care l-a chemat la judecata finală...

CAPITOLUL XII

În urma evenimentelor insolite din peșteră, Mihai a zăcut bolnav în patul său improvizat, mai mult de o săptămână. În timpul acesta el a mâncat foarte puțin. Stomacul aproape că nu-i mai putea digera nimic, și slăbise îngrozitor. A luat tot felul de medicamente din geamantan și și-a făcut câteva ceaiuri din plantele medicinale pe care le credea el mai eficiente, dar în zadar! Mai avea doar patru cutii de conserve - fasole cu costiță afumată, dar neputându-le mânca, le-a dat toate lui Mugurel care și el slăbise și năpârlise. Nu mai puteau merge la pescuit și nici după ciuperci. Deși ar fi vrut să mai rămână aici, Mihai s-a decis în cele din urmă să plece acasă la Ploiești ca să stea cel puțin până se va reface. Voia să aducă de acolo și o Biblie pe care să o studieze amănunțit. Apoi va reveni la "Grota de aur" ca să locuiască în ea măcar până la toamnă sau, de se va putea, până la începutul iernii, timp în care să se consacre studiului temeinic al Sfintelor Scripturi. Acesta era planul lui. Se ruga lui Dumnezeu să-i dea putere de drum, și Dumnezeu i-a redat într-adevăr o parte din putere. Când crezu că este capabil să reziste mai bine la efort, își strânse doar strictul necesar (bani avea) și porni pe jos spre autobuzul de la Valea Dulce. Această cursă îl va duce la gară. Mugurel îl urmă credincios. Șoferul nu prea era de acord cu transportul câinelui, dar primind un bacșiș, în cele din urmă a acceptat.
A doua zi dimineață se aflau la Ploiești. Prima surpriză: Mihai era gata să nu-și mai găsească deloc casa. El locuia cu părinții în casa parohială aflată în curtea bisericii Trei Ierarhi, dar edilii găsiseră de cuviință ca biserica să fie ascunsă după niște blocuri înalte, caz foarte frecvent în planurile de sistematizare românească de ultima oră. Și în fond nu-și putea explica de ce, având în vedere că biserica strălucea printr-o arhitectură deosebită, fiind renovată complet după cutremurul de la 4 martie 1977. La fel procedaseră și cu catedrala Sfântul Ioan, operă a arhitectului Ion N. Socolescu (1859-1924), cea mai înaltă catedrală din țară, un original monument al eroilor din primul război mondial. Turla ei principală a fost pitită după un bloc masiv, deloc estetic prin poziționarea fortuită în plin centru civic, greșeală ce va trebui în viitor rezolvată prin demolarea acestui bloc spre a pune mai clar în evidență splendida fațadă a monumentului. Procedeul era generalizat în toată țara și din această cauză estetica și peisagistica urbană românească au pierdut mult din originalitate, uniformizându-se conform procedeelor STAS. Aceleași clișee arhitectonice (termenul pare aici impropriu) s-au aplicat și acolo unde frumoasele sate românești au fost demolate de Ceaușescu care a semănat în locul lor niște deplorabile cotețe, îngrozitor de omogenizate și lipsite de minimum de confort și funcționalitate.
Fotografii întreprinderilor poligrafice care luau imagini pentru ilustratele ce urmau a fi puse în circulație ca vederi, prezentând diferite localități din țară, au primit, în general, indicații ca atunci când fotografiază vreun colț din oraș să evite pe cât posibil a prinde în obiectivul lor vreo turlă de biserică. Numai în cazul când biserica ar prezenta vreo valoare istorică deosebită ea putea constitui subiectul unor ilustrații speciale. Altminteri nu. Mihai știa că toate aceste procedee erau gesturi care nu exprimau altceva decât numai dispreț și ură față de Dumnezeu, anticipând premisele unui stat ateu, visul de aur al familiei Ceaușescu. Consecința imediată, pe plan spiritual, a fost un regretabil dezechilibru produs în structura spiritului națiunii noastre, grav atins de morbul ateismului, iar pe plan estetic golirea sufletelor de Dumnezeu a afectat totul, inclusiv armonia legilor arhitectonice românești. Mihai vizitase câteva din țările vecine și ar fi vrut ca urbaniștii români să renunțe la toate "indicațiile prețioase" pornite din degetul arătător al dictatorului și să procedeze cel puțin la fel ca și colegii lor polonezi, maghiari și cehoslovaci care puneau în valoare toate bisericile, amplasându-le în centrul peisagisticii urbane. Voia aceasta cu atât mai mult cu cât știa că arhitecții români sunt extrem de talentați și pricepuți, drept dovadă fiind felul cum, în ciuda tuturor opreliștilor, ei au știut să creeze și locuri deosebit de reușite, cum ar fi noul centru al municipiului Ploiești. Pentru greșeala cu bisericile, îndeosebi cu aceea care purta hramul Sfinților Trei Ierarhi: Vasile, Grigore și Ioan, era însă foarte supărat și indignat, dar nu avea cui să i se plângă.
Așadar, ocolind mult blocul uriaș trântit în fața bisericii, Mihai intră în fosta curte care altă dată era ca un parc plin de verdeață, cu alei și cu pomi roditori. Din ea n-a mai rămas nimic decât o intrare întunecoasă și înghesuită spre casa parohială, în ferestrele căreia soarele mai bătea doar câteva ore pe zi, fiindcă în restul timpului ea stătea pitulită în umbra masivă a blocurilor între care rămăsese strivită ca un sandvici. Numai intervențiile repetate ale părintelui Ilarion, parohul bisericii și tatăl lui Mihai, au salvat casa parohială de la demolarea completă (anexele deja fuseseră dărâmate). Soarta ei era încă nesigură.
Când ajunse cu Mugurel la ușa casei, înăuntru se auzeau voci străine. Recunoscu la început glasul inginerului accidentat, Alexandru Parianu și al soției lui.
Mihai se decise să nu intre dintr-o dată. Se așeză puțin pe scările casei să se mai odihnească, deoarece era foarte obosit. Mersese destul de mult pe jos, tocmai de la Gara de Sud, mai mult de 4 km, din cauză că nu i s-ar fi permis să se urce cu câinele în tramvai ori autobuz. În casă se vorbea foarte tare și se auzea tot, deși ușa era încuiată. Ulterior, recunoscu și celelalte două glasuri și imediat își dădu seama că astăzi, acasă la el, taică-su convocase în secret pe încă doi reprezentanți ai altor culte, pentru rugăciuni ecumenice făcute împreună, fiind printre puținele grupuri ecumenice de acest fel din țară. S-a decis, pentru moment, să nu le întrerupă discuțiile cu prezența sa care i-ar fi șocat pe toți. Se pare că rugăciunile se terminaseră, căci acum discutau liber alte subiecte.
Afară de soții Parianu mai erau acolo părintele catolic Pius-Vrancea și pastorul baptist sau penticostal (nu știa sigur) Daniel Crișan, prieteni cu părintele Ilarion. Când Mihai se așeză obosit pe trepte stând în poziția "Gânditorului" lui Rodin, tatăl său le depăna oaspeților o istorioară veche de peste două decenii, pe care el o mai auzise de nu știu câte ori:
– ...Să tot fie de-atunci vreo 22-23 de ani, poate mai bine, când, într-o săptămână, am botezat un copil de vreo trei ori. Adică nu chiar de trei, ci numai de două ori și jumătate. Nu râdeți, că nu-i de râs, e treabă adevărată, și iată de ce... Locuiam tot aici, când, pe la unu și jumătate noaptea, aud bătăi în ușă. "Măi, cin să fie taman la ora asta, mă întrebam eu... Pesemne iarăși vreun mușteriu de la partid care vrea să-și cunune copiii, căci mi s-a întâmplat asta de câteva ori." Mă ridic din pat și întreb cine-i. "Oameni buni! Vrem să botezăm o fetiță!" "E pe moarte?" întreb eu. "Nu, părinte, dar e urgent." "Bine, vin acum." Mă îmbrac frumos, pun patrafirul și ies afară, unde văd un domn bine, cu un bunic după el, care trăsese o mașină luxoasă "Ceaika" exact în spatele casei parohiale, pe străduța de-alături. Mi-a spus că vin de la București, că lucrează în Comitetul Central și că, din această cauză, ei n-au voie să-și boteze copiii, dar că el vrea să respecte tradiția veche românească. "Și ce nume vreți să-i punem?" "Zoia, după numele eroinei sovietice Zoia Anatolievna Kosmodemianskaia... E la modă la noi; se poartă." Am mers în biserică și-am botezat-o. "Părinte, mă avertiză tatăl fetei, e mare secret! Nu știe nici măcar soția mea. Să nu care cumva să spui la cineva, că e foc și mă bagi în bucluc. Iar dacă-mi faci d-astea, te mut din Ploiești tocmai la Cucuieții din Vale! Cred că nu e cazul..." "Fiți pe pace, taică! Firmă serioasă! La mine vin cu încredere fel de fel de persoane, cu funcții mari, să le cunun la miezul nopții ori să le botez copiii - și niciodată n-a răsuflat nimic și n-a știut unul de altul!" "Știu, că fără recomandare de la câțiva oameni de încredere nici nu veneam la dumneata!" zise ștabul. Bun. Asta a fost după miezul nopții. La nici trei zile, pe la zece noaptea, mă trezesc cu o bunicuță la ușă, care ținea o fetiță în brațe, pentru aceeași problemă. M-au rugat să o botez, că este fetița unor ștabi și n-ar vrea să știe părinții ei." "Și ce nume să-i punem?" "Zoica-Ioana, maică. Eu îi sunt nașă." Mi-a plătit și-am botezat-o, fără să-mi treacă prin cap că este același copil, fiindcă bunică-sa m-a mințit că este din Ploiești și că stă la blocuri-sud." Duminica următoare, dis-de-dimineață, până să încep slujba, vine și mama fetei cu sora dânsei ca nașă. M-au rugat amândouă să nu spun la nimeni despre botezul ăsta, că le desființează tatăl fetiței care e mare, așa și pe dincolo..." De data asta am recunoscut copilul, după ce credeți? După buric... Nu știu cum îi legaseră medicii de la maternitate buricul, dar era foarte adâncit, așa ca o gaură... Drept să vă spun, nu știam ce să fac, fiindcă nici nu voiam să-i desconspir pe ceilalți... Am simulat acolo un botez, fără să-i mai ating trupul copilului la mirungere, dar banii de la ultimele două botezuri i-am depus în venitul bisericii, pentru renovarea picturii. Ultima oară i-au pus numele Zoița-Florița - în total trei nume, sau mai bine zis cinci: Zoie-Zoica-Zoița-Ioana-Florița... Dumnezeu să-i mai înțeleagă!
Sandu și Mioara râdeau copios de întâmplarea povestită de părintele, care într-adevăr era hazlie.
– Frate Ilarion, interveni pastorul Crișan. Dar în Biblie spune clar, la Efeseni, 4 cu 5: "Este un singur Domn, o singură credință și un singur botez" - nu două botezuri și jumătate...
– Așa e, frate Daniele. Dar de unde era să știu eu că-mi aduc același copil?
– O poveste similară și totuși destul de diferită am auzit-o când am fost anul trecut la Medjugorje, în Iugoslavia, spuse părintele Pius-Vrancea. Acolo am întâlnit pe un tânăr american, George Russell, care a fost botezat de cinci ori: o dată la metodiști, a doua oară la quakeri, a treia oară la mormoni, a patra oară la martorii lui Iehova și a cincea oară la catolici. El personal mi-a mărturisit acest lucru, dar de fiecare dată și-a schimbat el singur confesiunile. Există asemenea oameni dezorientați, care aleargă din cult în cult fără să-și găsească nici unde locul.
– Mi-e frică să vă întreb care din aceste cinci botezuri sunt valabile în fața lui Dumnezeu - toate sau nici unul? interveni Sandu Parianu. De aceea întrebarea mea va fi de fapt alta: ce-ați căutat în Iugoslavia, la Nedșu... cum ați zis?
– Medgiugorie - se scrie Medjugorje. Chiar nu știți ce-i acolo? se miră preotul Vrancea.
– Eu parcă am auzit câte ceva, spuse părintele Ilarion cu nu prea multă siguranță.
– Păi atunci, haideți, oameni buni, să vă spun pe scurt despre ce e vorba și ce-am văzut acolo, căci acolo se petrec niște lucruri foarte interesante... Isus Hristos, Fecioara Maria, înconjurați de îngeri, au apărut unui grup de șase copii din satul Medjugorje, din sud-vestul republicii Bosnia-Herțegovina, nu prea departe de portul Dubrovnik de la Marea Adriatică. Toată istoria a început în după amiaza zilei de 24 iunie 1981... Două școlărițe, Ivanka Ivankovici (Ivankovic) și Miriana Draghicevici (Mirjana Dragicevic), prima de 15, a doua de 16 ani, se plimbau afară de sătucul lor, pe un deal din apropiere, numit Podbrdo, nu prea departe de parohia bisericii franciscane Sfântul Iacob. Deodată Ivanka vede deasupra unui tufiș ceva luminos, apoi lumina aceea devine tot mai clară, și în mijlocul ei distinge silueta Sfintei Fecioare Maria cu pruncul în brațe. Deasupra capului avea o coroană cu 12 stele. Imediat i-o arată Mirianei.
Binecuvântata, îmbrăcată în gri-strălucitor și cu un văl alb pe cap, le face semn cu mâna să se apropie, dar fetele se sperie și fug la vale înspre sat povestind tuturor ce-au văzut ele pe deal. Amândouă vor reveni însoțite de mai multă lume. Apariția era tot acolo și le-a zâmbit prietenos. Madona arăta ca o fată de 18 ani, extrem de frumoasă, cu părul negru și ochii albaștri. Când Ivanka a întrebat-o cine este și de ce a venit, Fecioara Maria i-a spus "sunt Binecuvântata Fecioara Maria, Mama lui Isus". Mi se pare că aceasta s-a întâmplat a doua zi. Le-a spus că are să le comunice niște mesaje importante din partea Fiului ei. Fetele au îngenuncheat. Nu toată lumea o vedea. În zilele următoare, numărul vizionarilor a crescut la șase, căci au mai putut-o vedea încă patru copii: Vițka Ivankovici (Vicka Ivankovic), care avea 17 ani, Maria Pavlovici (Pavlovic), 16 ani, Ivan Draghicevici (Dragicevic), 17 ani, și încă un băiețel în vârstă de 10 ani, Iakov Ciolo (Colo), acesta din urmă fiind orfan de ambii părinți.
Pentru că vorbesc bine italiana, am putut sta mai mult de vorbă cu Maria, care știe italienește; dar vorbesc puțin și sârbo-croata și m-am înțeles și cu restul celorlalți. De atunci și până astăzi sunt un număr bun de ani, iar Fecioara Maria le-a apărut acolo de sute de ori, aproape în fiecare zi, și le va apărea încă nu știu cât timp în viitor, dându-le extrem de multe mesaje, pe care copiii le scriu și le comunică tuturor. Se înțelege că au avut de suferit anchetele securității iugoslave, că au fost amenințați atât ei cât și preoții care îi susțineau, (un preot, Jozo Zovko, a fost condamnat la trei ani închisoare) și se înțelege că li s-a interzis de către autorități să divulge mesajele, chiar și de către episcopul catolic, dar în cele din urmă autoritățile au cedat. Apoi milioane de pelerini din lumea întreagă au dat năvală la Medjugorje, care dintr-un sătuleț de vreo o sută de familii, a devenit azi un frumos orășel.
Când copiii au întrebat-o de ce Dumnezeu a ales acest loc, Madona (Gospa, cum zic ei în sârbește) le-a spus că este o recompensă a Fiului dânsei pentru crucea ridicată de săteni pe muntele din apropiere, Krizevac, în anul 1933, la aniversarea a 1900 de ani de la nașterea Mântuitorului. Toți sătenii au cărat cimentul, nisipul, pietrișul și apa cu spinarea de jos până sus, iar Isus a apreciat mult acest sacrificiu. De altfel, în numeroase apariții pe care copiii le-au avut, lor le-a apărut și Mântuitorul arătându-le rănile ce le poartă și acum. Vițka și Iakov au avut și niște răpiri, cu trup cu tot, în rai și iad. Când s-au întors din iad, erau speriați și au plâns, căci iadul era ca un ocean de foc din care se auzeau plânsete. Și celorlalți li s-a arătat raiul, ca într-un film. Ei l-au descris ca un loc cu frumuseți extraordinare. Copiii au fost testați de nenumărate comisii, cu fel de fel de aparate și s-a observat că nu mint. În clipa apariției, la toți deodată li se contractă pupilele, iar înregistrările bătăilor inimii (EKG) și electroencefalogramele se modifică la toți odată și revin simultan la normal când ei pronunță :Ode!adică: A plecat!
Substanța mesajelor a fost dată în primele cinci zile. Ele îndeamnă la credință în Dumnezeu, la pocăință, post, rugăciuni, penitențe, citirea Bibliei. Se cer numeroase rugăciuni pentru cei ce nu știu de Dumnezeu, pentru pace, arătându-se că lumea este amenințată de Satana cu mari nenorociri și că planeta noastră trece prin pericole grave, nebănuite de nimeni. Diavolul le-a apărut la toți șase și de asemenea le-a propus să renunțe la Hristos și i-a amenințat, dar când copiii s-au rugat, el a dispărut, reapărând Madona căreia dânșii îi zic Mamă. Maica Precista le-a cerut tuturor să îngenunche alături de ea și să se roage la Dumnezeu spunând de mai multe ori "Tatăl nostru" și "Crezul apostolic". Li s-a spus că Diavolul mai are doar câțiva ani de stăpânit în secolul acesta și de aceea este ca și turbat. Fiecare copil va primi câte zece secrete mari privind destinele omenirii. Cine primește toate cele zece secrete nu o va mai putea vedea pe Fecioara Maria decât o dată pe an, de ziua lor de naștere, sau în altă zi, de pildă. Așa s-a întâmplat cu Ivanka și Mirjana. Ceilalți nu au primit decât 7-8 mesaje. Astăzi, deci, numai patru din ei mai primesc mesaje zilnice - și le primesc acasă, dimineața ori seara, la locurile primelor apariții de pe deal, iar la ora șase patruzeci fix, în fiecare seară, în balconul de cor al marii biserici locale, totdeauna arhiplină, Fecioara apare în timpul slujbei religioase, când slujba ținută de zeci de preoți se întrerupe. Pentru nimic în lume copiii nu divulgă mesajele primite. Vițkăi i s-a dictat în amănunt viața detaliată a lui Isus și a Sfintei Fecioare, cu amănunte ce nu există în Evanghelii. Secretele însă vor trebui spuse unor confesori cu nouă zile înainte de a se întâmpla, iar aceștia le vor face publice numai cu trei zile înainte de realizarea lor. Copiii toți deja și-au ales confesorii, ceea ce înseamnă că nu ar mai fi prea mulți ani până la împlinirea lor. O mare minune se va întâmpla la Medjugorje, minune ce va fi văzută în toată lumea. Până la apariția acelei minuni uriașe, ușa harului mântuirii oamenilor va fi deschisă; după ivirea miracolului pocăința nici unuia nu va mai fi admisă... Nu-mi imaginez ce minune ar putea fi aceea - izbucnirea vreunui vulcan, poate... În ce mă privește, eu am văzut acolo destule miracole impresionante: orbi care și-au căpătat vederea, canceroși vindecați instantaneu, paralitici care și-au aruncat cârjele. Dar nu toți se vindecă, ci trebuie mai întâi să creadă și să se roage mult. O mare minune care m-a impresionat enorm a fost apariția pe cer, noaptea, în fața a mii de oameni, a cuvântului MIR, care în sârbo-croată înseamnă PACE, căci Madona își zice și Regina Păcii, cerând să ne rugăm pentru pace. Cerul era senin, iar pe cerul senin nu poți proiecta de undeva raze cu text scris. Chiar și mai mult m-a impresionat rotirea soarelui pe cer într-un jet de curcubeie. Minunea cu soarele nu este o halucinație ori o iluzie optică, întrucât apare și pe filmele luate de toate videocamerele. Fenomenul este identic cu ceea ce s-a întâmplat la Fatima, în Portugalia, în 1917, când Fecioara a apărut la fel, în fața a trei copii: Lucia, Jacinta și Francisco și când cerul înnourat s-a înseninat brusc peste capetele celor 60-70.000 de oameni prezenți acolo, și deodată a început să ningă peste ei cu mii de trandafiri, iar soarele s-a rotit pe cer... Lucia încă trăiește și astăzi și s-a întâlnit cu Vițka la Fatima. Pe multe fotografii făcute cu aparatele polaroid la Medjugorje, a apărut chipul splendid al Fecioarei Maria, oarecum transparent. De altfel, informațiile ce le avem spun că de aproape 2000 de ani Madona a apărut pretutindeni pe glob, mai la toate popoarele, în fiecare an, cum ar fi aparițiile din Franța, Filipine, Argentina, Mexic, Ruanda, Italia, Coreea, America, Ucraina, lângă Cernobîl, chiar și la noi în România. În unul din mesaje se spune că în curând U.R.S.S.-ul va dispărea ca stat, că Rusia se va recreștina și comunismul va cunoaște o mare înfrângere în Europa de est, întrucât, preciza Madona, - fiți, vă rog, atenți ce a spus - întrucât comunismul este o invenție a Satanei care va fi acolo înfrânt datorită rugăciunilor Preacuratei și ale multor credincioși! "Dragi copii, spunea mesajul din ziua când am asistat eu la una din apariții, sunt fericită că v-ați adunat într-un număr atât de mare. Aș dori să vă adunați așa cât mai des pentru o rugăciune comună către Fiul meu. Adeseori v-am spus: rugați-vă, rugați-vă, căci numai rugăciunea este aceea prin care puteți scăpa de Satana și de răul ce-l aduce cu sine... Vă mulțumesc că ați răspuns la chemarea mea!"
Cea mai impresionantă mi se pare însă apariția din Damasc, Siria, în 1982, a lui Isus și a Fecioarei Maria, în fața unei fete Myrna Nazzour, care în preajma Paștilor capătă rănile cuielor răstignirii (stigmatele, ca la Padre Pio din Italia), sângerându-i mâinile, picioarele, pieptul și fruntea. După Paști stigmatele dispar fără urmă. Din mâinile ei curge cel mai parfumat ulei cu care a vindecat o mulțime de bolnavi incurabili. Ce părere aveți? Nu trăim vremurile din urmă?
– Eu cred întru totul aceste întâmplări, admise părintele Ilarion, și zic că ele anunță vremurile dinaintea revenirii Mântuitorului.
– Sunt semne trimise ca să ne pocăim cât timp ușa harului o mai fi deschisă, adăugă și Sandu Parianu.
– Eu zic că cei necredincioși pot să-L vadă pe Dumnezeu și-n față, făcând sute de minuni, căci ei tot n-o să creadă în El. Așa sunt comuniștii, ateii, criminalii! își dădu cu părerea și preoteasa. Atât de împietrită li-e inima!
– Frații mei, nu vreau să vă contrazic, interveni pastorul Daniel Crișan. Nu contest că într-un loc sau altul al globului nu s-ar fi întâmplat așa ceva. Sunt evenimente plauzibile. Dar Biblia ne spune clar că nu există alt intermediar între om și Dumnezeu decât Isus Hristos și că Maria nu poate face acest lucru. Ea, categoric, era o femeie
foarte curată, foarte credincioasă și foarte iubită de Dumnezeu, nu zic, - și noi neoprotestanții o iubim foarte mult - dar nu uitați că Isus i-a zis Mariei: "Femeie, ce am Eu a face cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul!" - iar în altă parte: "Mama Mea și frații Mei sunt cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și-l împlinesc!" Este foarte limpede! Și nu scrie nicăieri în Biblie că Maria era o sfântă la care trebuie să ne închinăm; ori la statuile, rozariile și icoanele ei care plâng cu șiroaie de lacrimi de apă ori de sânge - sau că, după jertfa Mântuitorului, ar mai fi necesare și alte minuni pe pământ, ca oamenii să se pocăiască! Arătați-mi mie că scrie asta undeva... Jertfa Sa de la Golgota mie îmi este de ajuns și cine o acceptă cu toată inima va fi mântuit! Nu se mai discută.
– Frate Crișane, îl interpelă părintele Pius-Vrancea. În rugăciunile noastre marianice, s-a înțeles greșit că noi ne rugăm Fecioarei Maria ca lui Dumnezeu. Nu, ci o rugăm să se roage pentru noi și împreună cu noi lui Dumnezeu, prin intermediul Fiului ei, și aceasta-i cu totul altceva. Noi, ca și cultele protestante și unele culte neoprotestante, ca și biserica voastră, nu spunem ca iehoviștii că Fecioara Maria este moartă în pământ, cu trupul și cu sufletul. Ea este foarte vie și, în calitate de Mamă a lui Isus, ea a fost totdeauna onorată în cer. Mântuitorul nu a folosit-o doar ca pe o matcă ori ca pe o cloșcă temporară, care să-L crească, după care să o părăsească cu indiferență, sau să o țină izolată, într-un fel de permanentă uitare, de permanent concediu de odihnă sau a scos-o la pensie - ci i-a dat o a doua misiune, la fel de nobilă, și anume aceea de a-L ajuta la grăbirea procesului de pocăință a rasei omenești, adică să-L ajute la pregătirea revenirii Lui pe pământ... În acest sens, ea s-a dovedit foarte activă în toți acești 2000 de ani, îndrumând popoarele la pocăință, la căutarea lui Dumnezeu, considerându-se o mamă a întregii omeniri, un fel de o a doua Evă, dar o Evă fără nici un păcat. Isus o iubește enorm de mult pe mama Sa și inima Lui este foarte îndurerată când vede că mulți oameni o ignoră atât de deliberat, dintr-o prejudecată lansată inițial de scrierile unui neamț care a avut foarte mare putere de convingere. Din aceasta cauză, oameni ca dumneata, când Îl vor vedea pe Isus venind a doua oară nu vor crede că este El și vor fi în stare să strige că este Satana cel ce simulează venirea Mântuitorului. Crede-mă că teologul acela german - și știi la cine mă refer - ceea ce a dat cu o mână a luat cu două... Până la el nu era așa. În aparițiile din Damasc, Isus a declarat de câteva ori că este foarte supărat pe cei ce nu-I cinstesc Mama. Din momentul în care unul din cei mai mari îngeri, arhanghelul Gabriel, este trimis de Dumnezeu să-i spună Sfintei Fecioare: "Plecăciune, ție, care ți s-a făcut mare har. Domnul este cu tine, binecuvântată ești tu între femei!" - din moment ce un arhanghel de lângă tronul lui Dumnezeu i se pleacă, atunci cum să nu fac eu un om păcătos același gest? Dacă mă plec, nu înseamnă că mă rog la ea, nu înseamnă că o fac Dumnezeu, dar o pot ruga să se roage pentru mine, pentru noi toți. Este adevărat, ai dreptate, numai Isus poate fi intermediar între om și Tatăl Ceresc, dar la fel de adevărat este că Sfânta Fecioară poate intermedia între noi și Fiul ei. Ca mamă, are acest drept, nu? Și când o mamă insistă cu lacrimi în ochi pentru cineva în fața fiului ei, orice fiu o ascultă... Nu uita, frate, că Mântuitorul i-a spus lui Ioan când era răstignit pe cruce: "Iată mama ta! De fapt, este o recomandare adresată nu numai apostolului Ioan, ci nouă tuturor, căci mama lui Ioan este și mama noastră.
– Și totuși... cu asta n-ai spus nimic. Întrebările nu dispar, insistă pastorul Crișan. Dacă cumva acolo, la Medjugorje, nu Maria a apărut acelor copii, ci Satana însuși a interpretat acest rol, ca să-i deruteze pe oameni cu semne mincinoase? Căci știi că Satana este atât de obraznic și ticălos, încât poate juca diferite roluri, inclusiv acela de înger de lumină și de Hristoși falși. Biblia scrie clar despre lucrul acesta. Bună oară ia să căutăm acum în Noul Testament, la... Marcu, 13:21-22. Iată, am și găsit. Auziți: "Dacă vă va zice cineva atunci: "Iată, Hristosul este aici" sau: "Iată-L, acolo", să nu-l credeți. Căci se vor scula Hristoși mincinoși și prooroci mincinoși. Ei vor face semne și minuni, ca să înșele, dacă ar fi cu putință, și pe cei aleși." E cuvântul lui Dumnezeu, și este foarte clar, părinte!
– Cum o să apară Satana, frate, sub forma Fecioarei Maria și a lui Isus? Dumnezeu nu ar îngădui o asemenea profanare! Pasajul lui Marcu se referă nu la Diavol, ci la oameni, căci într-adevăr au existat și chiar mai există oameni care se pretind reîncarnarea contemporană a lui Isus Hristos. Se cunosc destule cazuri! Ei, aceștia sunt Hristoșii falși! Ia să deschidem acum Biblia, tot la Noul Testament, la Epistola întâi a Sfântului Ioan, la capitolul 4 cu 1. Uite ce scrie: "În aceasta să cunoașteți Duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturisește pe Iisus Hristos, venit în trup, este de la Dumnezeu. Și orice duh care nu mărturisește pe Iisus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care ați auzit că vine, și acum este chiar în lume." Ori la Medjugorje Fecioara Maria nu numai că L-a mărturisit pe Fiul ei venit în trup, jertfindu-se pentru păcatele noastre, ci a cerut să ne jertfim și noi pentru El, să-I dedicăm toată viața, să ne rugăm zilnic lui Dumnezeu, să ne iubim unii pe alții, să postim, să ne iertăm - ori Satana nu ne îndeamnă niciodată la iubirea de Dumnezeu și de oameni, la jertfa pentru Isus... La Medjugorje mulți atei au devenit credincioși, acolo mulți oameni s-au pocăit; acolo Satana a fost alungat din unii îndrăciți. Tot Isus spune, în Matei 12:25-26: "Orice împărăție care se dezbină în sine se pustiește..." Hai mai bine să citesc chiar din Biblia dumitale, unde Cornilescu a tradus așa: "Orice împărăție dezbinată împotriva ei însăși, este pustiită; și orice cetate sau casă, dezbinată împotriva ei însăși, nu poate dăinui. Dacă Satana scoate afară pe Satana, este dezbinat; deci, cum poate dăinui împărăția lui?"
– Dragii mei, iertați-mă că intervin în disputa dintre voi, se amestecă și inginerul Parianu. Problema aceasta este veche de peste trei secole. N-au rezolvat-o ei mii de teologi dinaintea voastră, și n-o s-o rezolvați voi chiar acuma! Ne adunăm aici nu ca să polemizăm cu discuții de felul acesta, care or fi ele interesante, senzaționale, dar cu toate astea mie nu-mi plac. Eu le socotesc cu totul inutile, căci duhovnicește nu ne clădesc. Că unii se închină și că alții nu, că unii poartă cruciuliță la gât și alții nu - astea sunt amănunte ce-ar trebuie lăsate la o parte. Ele nu-s atât de importante pentru ceea ce urmărim noi de fapt. Apostolul Pavel ne sfătuiește foarte clar în scrisoarea sa către Tit, în 3 cu 9: "...de certuri și de ciorovăielile pentru lege - ferește-te, căci sunt nefolositoare și zadarnice." Nu are rost, dragii mei, să polemizăm și să-l invităm pe Diavol să ne dezbine! Elementele care ne unesc sunt mult mai numeroase și mai importante decât cele care ne despart, iar lui Dumnezeu îi place o singură biserică unită în Hristos, căci Dumnezeu este Același pentru toți. De fapt, acesta este și scopul de bază al cercului și al rugăciunilor noastre ecumenice de aici: o biserică unită în Hristos! Ce minunată și ce măreață va fi o asemenea biserică! Și cât de mult o dorește Dumnezeu, și cât de mult o va iubi El și o va binecuvânta! O biserică a jertfei și acceptării totale a lui Isus ca Domn și Mântuitor al întregii omeniri, un Mântuitor personal, al fiecăruia din noi! Aceasta este foarte important și aceasta este foarte posibil, indiferent de denominație, iar noi avem obligația să o facem!

Mihai, care nu a vrut să le întrerupă discuțiile prin prezența sa, în clipa aceea s-a ridicat mult mai odihnit de pe scări și ciocăni ușor la ușă. Se auzi yala țăcănind și în prag apăru figura de apostol a părintelui Ilarion care, văzându-l pe Mihai slab, nebărbierit, tras la față și cam rupt, cu privirile stinse, făcu ochii mari și duse ambele mâini la gură.
– Mărie, dă fuga încoace! o strigă el pe preoteasă. Mărie, ni s-a întors băiatul!
Părintele își prinse băiatul de gât și-l sărută cu duioșie în pragul ușii, stând cu el mult așa.
– Băiatul tatei, drag și neascultător... Rugăciunile mele și-ale maică-tii ni te-au adus înapoi. Haide, intră în casă, Mihăiță. Vai, ce-ai mai slăbit, măi copile!
– Mihăiță! strigă și preoteasa plângând de bucurie, care de asemenea îl sufocă cu îmbrățișări și sărutări. Mihăiță mamă, chiar acum vreo opt-nouă zile te-am visat iarăși, că ieșeai dintr-o groapă. Și tocmai le povestisem visul oaspeților noștri dragi cu care facem săptămânal rugăciunile ecumenice, și le-am spus: să știi că ne vine băiatul acasă, fraților, că l-am visat! Poftim, întreabă-i, că nu-i nici o oră de când le-am spus!
– Bine-ai venit, Mihai, spuse și pastorul Crișan îmbrățișându-l cu dragoste. Te-am purtat tot timpul în rugăciunile mele și-ale bisericii, ca să te apere Dumnezeu de orice rău.
– Dar ce crezi, frate, zise și preotul Pius-Vrancea făcând același gest, că noi nu ne-am rugat pentru el? Domnul să-ți binecuvinteze reîntoarcerea și să te apropie de căile Lui, dragă Mihai. Despre dispariția ta în primele zile s-a scris chiar și într-un ziar local.
– Ho-hoo! Bun întâlnișul și bine-ai revenit, fiule rătăcitor - zise și inginerul Parianu din scaunul lui cu rotile. Dar ce bronzat ești, măi! Pe semne ai stat numai la soare! Parc-ai mai fi slăbit o țâră, nu-i așa? Părinte, trimite toate slugile să aducă haina cea mai bună și îmbrăcați-l cu ea... Puneți-i inelul cel mai scump în deget și încălțăminte nouă în picioare. Aduceți vițelul cel îngrășat și tăieți-l să-l mâncăm și să ne înveselim, căci acest fiu era mort și a înviat, era pierdut și a fost găsit! Hai, vino-ncoa la nen-tu Sandu să te pupe, că îți duceam și eu grija, temându-mă să nu te mânce lupii prin pădurile acelea "ecuatoriale".
– Lasă-l, Sandule, că știe el mai bine de ce s-a retras de lume, îl apără Mioara. Asta nu-i lume să trăiești în ea. Vino, Mihăiță, și la mine să te felicit de a fi experimentat o atât de lungă izolare de societate. Dar ce-i cu câinele acela mare și jigărit de la ușă? Ai venit tu cu el?
– Da. Ãsta-i Mugurel, tovarășul meu de sihăstrie, și-i un câine foarte devotat și inteligent, pe care mi l-a dat fosta mea gazdă. Ne-nțelegem perfect, numai că el nu poate vorbi prea bine românește... Mugurel, culcă-te jos pe ștergătoare! Jos, așa! Ați văzut cum înțelege? Dar mai întâi să vă mulțumesc tuturor pentru primire. Bine v-am găsit și Domnul să vă binecuvânteze și să vă îndrume spre lumină, pe calea ce-ați pornit!
– Măi, dar tu parcă erai ateu, și mă uimești cum vorbești acuma! se miră Sandu.
– Panta rhei! - nene Sandule. "Totul curge!" - a zis filosoful grec Heraclit. Și nu te poți scălda în același râu de două ori, fiindcă totdeauna apele sunt altele. Nu știți că nu-i nimic neschimbător? Nici eu nu am rămas imuabil. Și nici Mugurel, care în urmă cu o săptămână arăta mai bine.
– Se vede c-ați dus-o prost amândoi, că tare jigăriți mai sunteți, mamă, și tu și el! Știu că vă este foame, dar, uite, nici nu prea văd acum ce să vă dau, căci am avut niște clătite cu dulceață și le-am servit adineauri pe toate aici. Parcă mai avem, pare-mi-se, câțiva cartofi și vreo trei ouă în frigider, părinte, nu?... Văd eu ce-oi face. Până una-alta, du-te la baie, mamă, de te spală și te bărbierește. Ai haine de schimb în șifonierul din camera ta.
– Lasă, Mariano, că dau eu o fugă cu Trabantul până acasă, să-ți aduc niște șuncă afumată.
– În sacoșa mea, zise pastorul Crișan, uitați, am aici două bucăți de brânză proaspătă, cumpărată în piață de la sibieni, când veneam spre voi. O facem pe din două...
– Iar eu am două franzele, zise preotul Pius-Vrancea. Una-i pentru Mihai și cățelul lui.
– O, lăsați, lăsați și nu vă deranjați. Nu este cazul. Vă mulțumim și nu vă împuținați rezervele împărțindu-le cu noi, făcu preoteasa. Încropesc eu ceva din ce-oi mai găsi pe-aici.
Totuși, în cele din urmă, mama lui Mihai acceptă darurile.
– Cât despre vițelul cel mai gras, de care vorbește Sandu, adăugă părintele Ilarion, îl găsești numai în Biblie, că noi n-am mai văzut carne de trei ani, iar de vițel să tot fie vreo paișpe-cinșpe ani... Am ajuns ca vai de noi! Din țara cea mai bogată din Europa, din cauza comunismului...
– Șșșt! Mai încet, părinte, mai încet, că prea strigi tare, zise preoteasa cu teamă. Știi că-s blocurile aproape, iar la parter stă turnătorul ălă de-i spune pe toți la securitate...
– Da, din cauza comunismului, reluă preotul fraza cu vocea mai redusă, iacătă-ne c-am ajuns să murim de foame. Aia e, bre! Nici pește congelat nu mai găsim. Abia luna trecută s-au dat la Halele centrale din oraș niște tacâmuri de pui și era omor. "Du-te, popo, de postește" - strigau niște țigani cu ochii holbați la mine, și nu ne mânca nouă carnea, că azi e vineri!" Uite-așa am ajuns, taică, de ne batjocorim și ne mâncăm unii pe alții. De-aia ne-a pedepsit Dumnezeu așa rău. Dar poate că, pe undeva, merităm! Și când s-au pus ghearele de pui de vânzare, ce crezi? Au tăbărît țiganii toți de la coadă, i-au îmbrâncit pe bieții români la o parte, lovindu-i, înjurându-i și amenințându-i cu cuțitele. Ce mai! Au luat ei aproape tot, unii nici n-au mai plătit, căci erau vreo treizeci de țigani, și foarte uniți între ei, nu ca noi. Eu, îți dai seama, n-am apucat nimica-nimicuța - și stătusem poate vreo trei ore bune acolo. Iar când au venit milițienii - prinde orbul, scoate-i ochii... Acuma nu zic: sunt și țiganii ăștia oameni lăsați de Dumnezeu, cu gurile și burțile flămânde, pe care ar trebui să-i iubim, și cred că ei n-au nici o vină, că pe când era mâncare nu făceau așa și se împăcau bine cu românii. Dar ce vorbesc eu de țigani... Chiar și-ai noștri fac la fel. Deunăzi, alaltăieri, am primit niște liste de protest întocmite de comitetele de bloc și semnate de toți locatarii blocurilor vecine, prin care aceștia cereau ca să nu li se mai distribuie pâinea țăranilor, care cumpără și câte două-trei pâini, probabil pentru păsările și animalele lor de acasă. În capul listei era textul care cerea să nu li se mai vândă nici o pâine, deoarece țăranii, vezi Doamne, ne-ar mânca nouă orășenilor pita! Eu n-am vrut s-o semnez și le-am spus-o franc în față să nu se mai exporte totul, că țara noastră a produs grâu mai mult ca oricând în istoria ei. Și ce-s țăranii de vină dacă le-au luat comuniștii pământul? Dar vorba aceea: dezbină-i și stăpânește-i! Că-s proști! Dar, în sfârșit, omul nu trăiește numai cu pâine, ci și cu Cuvântul lui Dumnezeu, pe care mulți l-au uitat. De-aceea o să fie și mai rău, taică, fiindcă se apropie sfârșitul lumii acesteia.
– Frate Ilarioane, zise pastorul Crișan, dacă tot poporul nostru s-ar întoarce în număr mai mare la Dumnezeu, într-o clipă El ne-ar mântui și ne-ar schimba viața în România unde toate ar înflori cum nici n-au fost. Nu crezi că regimul comunist și tensiunile astea create de el sunt niște foarte meritate pedepse de la Dumnezeu? Pentru că cei mai mulți nu cred în El!
– Ba bine că nu! Sigur că sunt pedepse divine, frate Crișane! Dar nu-i suficient să înțelegem numai vreo doi-trei adevărul acesta...
– Tocmai de aceea rolul bisericilor este să atragă poporul la credință, pe cât mai mulți.
– Știu, și din păcate, biserica ortodoxă română, începând de la conducere până la numeroșii ei slujitori, nu prea o face cu zelul care ar trebui. Oastea Domnului care începuse acest proces de reviriment ortodox a fost cu cruzime interzisă. Pe de altă parte, nici nu ni se permite să-l facem noi în locul ei, și uite-așa, totul se învârtește într-un cerc vicios... Iar eu știu cine-i de vină, afirmă cu amărăciune părintele gazdă, căci mai numeroase sunt telegramele de felicitare trimise dictatorului decât predicile înflăcărate și școlile duminicale. E firesc ca Dumnezeu să fie supărat pe noi.
– Eu n-am avut nicicum asemenea probleme, îl întrerupse Mihai. Viețuitoarele din pădurea mea sunt civilizate și se conduc după niște reguli precise. Eu n-am văzut animale și păsări să stea la coadă ori să se bată între ele pe mâncare. Și am fi de plâns dacă poporul nostru a ajuns să se comporte sub nivelul regnului animal.
– Numai credința și unitatea bisericilor ne va mai putea îndrepta și salva, altă cale nu există, se pronunță și părintele Pius-Vrancea. Conducătorii unei țări, fie ei spirituali ori politici, sunt trecători, sunt vremelnici. Doar credința neamului nostru este aceea care ar trebui să rămână.
– Vremelnici sau nu, fiecare popor își merită conducătorii. Dumnezeu va da fiecăruia după cum va cere, și El știe să dea la timpul potrivit dacă și tu știi să ceri, conchise Sandu. Nu-I ceri în genunchi? Nu-ți dă! - și bine face. Este normal să nu ne dea, nu? Eu, fraților, rămân totuși ceva mai optimist decât părintele Ilarion. Va veni el și timpul nostru înfloritor, fără doar și poate. Vă asigur, căci nu-i departe ziua când vom scăpa de dictatură. Dar asta nu va fi suficient, deoarece fericirea neamului acesta depinde foarte mult și de felul cum voi, preoții și pastorii, propăvăduiți în deplină unitate și armonie Cuvântul lui Dumnezeu, punându-l ca scop prioritar și lăsând la o parte polemicile, elementele de disensiune doctrinală care pot zdrobi această unitate care nici măcar fragilă nu putem să spunem că este.

*
* *

Mihai într-adevăr se întremă și își reveni repede acasă, mai ales după ce a fost văzut și de un doctor care l-a tratat de gastro-enterită cronică-acută cu furazolidon. Mugurel, de asemenea, a putut mânca mai omenește, doar că a trebuit legat și transferat cu domiciliu forțat într-un coteț vechi unde cu ani în urmă stătuse alt câine.
– Tăticule, se adresă Mihai părintelui său. Știi că în liceu aveam un coleg, Dan. Era printre cei mai buni din clasă. Mai veneam cu el câteodată și pe-aici, pe la noi, căci eram prieteni. Eu am sosit alaltăieri, nu? Azi dimineață m-am întâlnit cu Doru pe stradă.
– Da, parcă mi-l amintesc. Ce-i cu el?
– Băiatul ăsta a dat de vreo trei ori examen de admitere la medicină și, cu toate că a avut întotdeauna medii peste 8,50, nu a intrat niciodată. Atunci s-a făcut șofer pe un camion TIR care transportă carne în Italia, Austria și uneori la ruși. Spunea că se exportă carne masiv, încolonându-se și el în șiruri de zeci de camioane. Deși la ieșirea din depozitul frigorific al abatorului este controlat la sânge, a aranjat el cu milițienii și portarii cu care fac surplusul de carne pe din două, și la fiecare transport are partea sa. El zice că este ca și legală, plătită din munca lui, deci nefurată. Diseară vezi că ne aduce zece kilograme de carne de vită din cea destinată exportului, dar cu 80 de lei kilogramul, nu cu 32 cum este în comerț.
– Dacă este furată, n-o primesc! Nici nu stăm de vorbă!
– N-auzi că nu-i furată? O să ne-aducă și de vițel. Și așa spuneai că n-ai mai văzut carne de vițel de secole. Peste trei zile însă eu am să plec iar. Nu definitiv, ci pentru o lună-două...
– Unde să pleci? Ți-ai găsit vreun post mai pe-aproape?
– Nu. Mă-ntorc la pădurea mea. Nu mă mai pot adapta societății acesteia.
– Ce?! Cum poți să spui asta? Tu ai înnebunit? Dacă te-aude maică-ta, moare! Mario, vino-ncoace repede! Mihăiță cică pleacă iar...
– Aoleu, mamă! Să nu faci una ca asta, măicuță! Rămâi, băiețașul mamei, căci avem multe să rezolvăm. O știi pe fata aceea înaltă, frumoasă, din Scăieni? Dana Matei... Mereu dă telefoane și întreabă de tine. Nu i-am spus niciodată ce-ai făcut și pe unde ești. Este o fată cu stare, mamă, și e tare drăguță. Ai face o partidă bună cu ea. La Boldești-Scăieni sunt două licee și acolo se eliberează două posturi de profesori de naturale. Tu ai putea lua unul, căci ai absolvit facultatea cu nota maximă.
– Mamă, nu mă grăbi să mă-nsor, că n-o să ai succes. Abia peste doi ani mă voi gândi serios la însurătoare. Dac-o să am timp... Deocamdată în pădurea aceea am făcut niște descoperiri colosale, care mi-au schimbat radical concepțiile și felul meu anterior de viață... Tăticule, matale ești preot, nu? Și matale, mămico, de când te știu, am văzut că numai în rugăciuni stai, pe la icoane. Eu eram aproape ateu, însă mi s-a întâmplat acolo ceva care va fi foarte greu să credeți dacă v-aș povesti. Dar mai întâi aș vrea să fiți siguri că vă voi spune doar adevărul și numai adevărul. Cu o condiție însă: secretul meu vă rog să nu mi-l divulgați absolut nimănui. Vă rog din suflet!
– Te pomenești c-ai găsit vreo comoară! exclamă părintele Ilarion.
– Hm! Cam așa ceva, dar mult mai mult...
– Aoleu! Înseamnă că vom fi și noi odată mai pe picioarele noastre, mamă. Vreun tezaur de aur? se bucura maica preoteasă. Nu-i așa?
– Într-un fel, da. Deja am devenit foarte bogat. Ascultați...
Și Mihai se apucă să le povestească cu lux de amănunte toată întâmplarea cu minunea din peșteră, descriind pădurea, peștera necunoscută (nu a pomenit nimic de minereurile de aur), căderea în crevasă, apariția îngerilor, a lui Isus și, ca o consecință finală - convertirea totală...
– Nu se poate, nu cred! exclamă părintele. Imposibil! Mă bucur enorm că te-ai întors la Dumnezeu, nici nu știi cât mă bucur, dar... ca să-ți apară ție Isus, îngeri, și să te salveze dintr-o groapă adâncă, cu apă, din fundul unei peșteri, nu știu de ce, Dumnezeu să mă ierte, dar nu pot să cred... Încă de când erai mic, tu aveai o fantezie bogată.
– Crede-l, Ilarioane, crede-l - sări maica preoteasă - că ți-am spus despre visul cu Mihai întâmplat chiar în ziua despre care vorbește el. Îți amintești când îți povesteam visul și când plângeam speriată?
– De amintit îmi amintesc eu. Dar povestea lui prea e deochiată și să nu fie numai așa... ca să-l lăsăm să plece iară. Și ți-a spus ție Mântuitorul nostru să te-ntorci iar acolo?
– Nu, asta nu mi-a spus-o. Însă mă simțeam enorm de fericit în mijlocul naturii și aș fi vrut să iau cu mine Biblia și să o studiez acolo, în desăvârșită liniște...
Mihai căzu deodată în genunchi în fața părinților săi și îi rugă aproape printre lacrimi:
– Tată și mamă, vă rog să nu mă credeți un mincinos ori un nebun! Vă voi fi mințit eu când eram mic, dar ce v-am spus acum este adevărul sfânt. Vă jur cu mâna pe inimă că am fost salvat numai printr-un miracol divin, după care mi-a vorbit Isus în persoană. Nu v-aș putea minți, fiindcă acesta nu-i un lucru cu care să faci glume proaste. Doar mă știți că mă îndoiam de orice divinitate. Acum cred în Dumnezeu mai mult decât voi, mai mult chiar și decât tine, tată!
– Măi, tu spui niște cuvinte atât de frumoase, Mihăiță, că parcă ai fi altul. Cum poți să spui că ești mai credincios decât mine? Eu am crezut tot timpul în Dumnezeu, dar pe tine nu te mai recunosc! Aud ce-mi spui și parcă nici nu-mi mai vine să cred că ești tu...
– Ar trebui să fii convins că, într-adevăr, eu am devenit altul! De ce mă crezi atât de mincinos? Vrei să mă jur pe Biblie?
– Ba uite că m-ai convins și nu mai e nevoie să te juri pe nimic. La mine da e da și nu e nu! Te cred, băiatul tatei. Te cred și iartă-mă că te-am iscodit! Mai ales că niciodată nu te-am văzut pledând cu atâta înflăcărare pentru o idee pe care înainte o negai cu înverșunare, iar acesta este criteriul cel mai convingător pentru mine. Dar cum Îi era vocea lui Isus? Cum Îi erau fața, mâinile? Semăna cu icoanele?
– O, tată. Era cea mai blândă și mai frumoasă voce pe care am auzit-o vreodată, și într-o limbă română desăvârșită... Fața, ca și restul trupului, Îi străluceau mai puternic decât soarele, și cu toate acestea puteai, cu un anumit efort, să o privești. Uite, și acuma mi se face pielea de găină pe mine, când vorbesc... Avea coroana strălucitoare de spini. Mâinile nu-mi mai amintesc precis cum erau și dacă aveau ori nu urmele cuielor... Oricum, nici o icoană din lume și nici un actor ce-I interpretează rolul nu-I pot reda câtuși de puțin frumusețea supranaturală. Era într-o măreție de nedescris - îndumnezeită!
Fața părintelui Ilarion se schimba de la o clipă la alta, iar el clipind des din ochi se lăsă încet în genunchi lângă fiul său, se îndreptă cu fața spre răsărit unde avea un perete plin cu icoane, și începu să se închine cu gesturi mari, pioase, făcând șapte mătănii călugărești, la rând. Maica preoteasă îngenunche și dânsa sfioasă în spatele lor, închinându-se și proșternându-se cu aceeași pioșenie.
– Cu harul și cu îndurările, și cu iubirea de oameni a Unuia-Născut Fiului Tău, cu care ești binecuvântat, împreună cu Preasfântul și Bunul și de viață făcătorul Tău Duh, cu Maica Preacurată și Binecuvântată de Dumnezeu, pururea Fecioara Maria, la Tine cădem și ne închinăm, Preabunule, eu, nevrednicul Tău slujitor Ilarion, împreună cu casa mea, - acum și pururea și în vecii vecilor, amin! - începu părintele. Aliluia! Aliluia! Aliluia! Doamne miluiește!
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Carele din sfânt lăcașul Tău și de pe scaunul slavei Împărăției Tale cerești ai venit ca să-l ridici din întuneric pe Mihai, auzindu-i chemarea de moarte, Însuți Stăpâne caută din cer spre cei ce acum și-au plecat Ție capetele lor; că nu le-au plecat trupului și sângelui, ci Ție, Înfricoșătorule Dumnezeu! Ție, Stăpâne, Iubitorule de oameni, Îți încredințăm toată viața noastră, Îți mulțumim adânc pentru marea mila Ta, pentru viața salvată a fiului nostru, și cerem și ne rugăm, și cu umilință, Doamne, cădem înaintea Ta. Venim a ne închina și pe Tine a Te lăuda, Ție a-Ți mulțumi, Ție a ne închina, Bunule, în tot locul stăpânirii Tale; căci Tu ești Dumnezeu negrăit și necuprins cu gândul. Pentru toate acestea, mulțumim Ție și Unuia Născut Fiului Tău și Duhului Tău celui Sfânt, pentru toate pe care le știm și pe care nu le știm; pentru binefacerile Tale cele arătate și cele nearătate, care nouă ni s-au făcut atunci când Ți le-am cerut și când nu Ți le-am cerut...
Mărire Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Binecuvântat să fii de Domnul, fiul meu, căci ai primit mila Lui, și dacă este de la Dumnezeu să te retragi pentru citirea Bibliei și iluminarea sufletului tău, du-te acolo unde îți este chemarea, având binecuvântarea noastră părintească. Cum Dumnezeu te-a avut în pază până acum, te va avea și de aici încolo. Te las în grija Lui, iar când te-a lumina El, după aceea te rog să vii acasă, dragul nostru...
Părintele Ilarion îi făcu lui Mihai semnul crucii peste creștet, îl îmbrățișă și-l sărută pe frunte.

CAPITOLUL XIII

Sala clubului uzinei era arhiplină cu salariații întreprinderii "Abatajul Roșu" care, în preajma pauzei de masă, au fost aduși mai mult cu sila să asiste la condamnarea directorului în public, pentru abaterile de la normele etice și ideologice fixate printr-un anumit decret.
Bățău, Ionescu și Traian Cojocaru scoseseră numeroși muncitori și muncitoare din producție, precum și pe toți lucrătorii TESA, adică pe cei din serviciul tehnico-administrativ.
Pe scenă era o masă lungă, roșie, cu microfon, la care erau înșirați: Grigore Porcescu, delegatul comitetului județean de partid, directorul Florian Vernescu, chemat de urgență din concediu, Traian Cojocaru, directorul comercial, Ion Turbatu, repus în funcția de secretar UTC pe fabrică, și Marin Mardare președintele sindicatului, iar ceva mai spre capătul din dreapta mesei, cum privești din sală scena, se așezaseră, izolați de grupul celorlalți, Ion Bățău, secretarul O.B. al fabricii, alături de George Ionescu, revenit de la Tulcea pe postul de adjunct al lui Vernescu. Amândoi erau bandajați la cap în urma accidentului din care au avut totuși norocul să supraviețuiască. Lângă masa prezidiului, în colțul scenei, aproape de rampă, se afla o măsuță mai mică pe care stătea un televizor color cu ecranul îndreptat spre public. Aparatul era conectat la un videocasetofon.
– Tovarăși, începu delegatul de la județ cu o voce enervant de graseiată. Date fiind sesizărili oamenilor muncii dă la interprinderea în care lucrați voi aici, sesizări care vorbește ele înșiși foarte clar dăspre lipsurili și abaterili grave ale conducerii, dă care se face direct responsabil directoru interprinderii, am fost delegat de partid să analizăm și să criticăm la fața locului, măi tovarăși, adică acilea, și să demascăm cu asprime și cu responsabilitate revoluționară pe aceia cari, datorită șchimbării bruște de altitudine proletară și a diviării dă la crezul partidului nostru care stă în fruntea clasei muncitoare în frunte cu tovarășul secretar general, tovarășul Nicolae Ceaușescu, cel mai iubit fiu al poporului român (făcu o pauză ca lumea să-i aplaude numele, dar numai câțiva aplaudară), și să-i înlăturăm pe cei ce se face grav vinovați de toate aceste lipsuri personale care lipsuri a adus represcursiuni și asupra producției din această mare interprindere națională. Este vorba, tovarăși, despre inginerul Florian Vernescu care, după cum vedeți, l-am adus aici pentru a fi tras de răspundere de mine și de voi toți (râsete în sală). Domnul inginer, - fiincă că nu pot să-i mai zic că mai e tovarăș - pentru a-și atinge niște scopuri dupioase pe care le cam știm noi care este, s-a prefăcut mai întâi că luptă împotriva sectanților, ca mai apoi să adere după aceea el înșiși la un cult religios interzis, după toate informațiili fiind vorba de secta "Oastea Domnului", foarte periculoasă și ilegală în Republica Socialistă România unde ezistă toate condițiili și libertățili necesare. În fruntea acestui cult, susnumitul acuzat...
– Nu este acuzat de nimeni, că doar dumneata nu ești judecător să-l acuzi! strigă cu putere și indignare vocea unui muncitor din sală. Și vorbește-ne mai clar românește, omule, că nu înțelegem nimic din ce tot bolboroșești acolo. (Aplauze în sală și voci: Bravo, bine i-ai zis!)
– Liniște, băi tovarăși! strigă delegatul bătând în microfon. Ce naiba! Păi așa nu ne-nțelegem! Cu tovarășul care m-a-ntrerupt, o să stau eu de vorbă în patru ochi. Discuțiili la urmă.
– Și ce vrei să-mi faci - să-mi iei boii de la bicicletă? continuă vocea răzvrătitului. (Râsete.)
– Liniște! ceru și Bățău. Continuați, tovarășe...
– ...Susnumitul director Vernescu a devenit predicator zelos și acuma face propagandă cu asemenea susperstiții mistico-religioase, după cum dovedește mărturisirili tovarășilor care l-a susprins într-o biserică unde a fost filmat, înregistrat și fotografiat în fraglant delect! O să vă arătăm imediat docomentul înregistrat, tovarăși. Că-l avem. Dar mai întâi o să-l întreb pe tovarășul Bățău, secretarul o-be, care-i situația domnului Vernescu? Mai îl țineți în partid?
– Nu! În ceea ce ne privește pe noi, am votat în unanimitate pentru excluderea sa definitivă din partid, pentru că a trădat interesele partidului. Procesul verbal în original a fost înaintat la dumneavoastră, la județ, iar tovarășul prim-secretar mi-a spus la telefon că nu o poate aproba fără a se consulta cu Comitetul Central, fiind un caz special. Dar azi am primit un telefon că și CC-ul crede că va fi de acord, așa că treaba este ca și aranjată. De altfel, fostul tovarăș, domnul Vernescu, ne-a și predat carnetul roșu de partid. Uitați-l! și-l arătă în sală unde câțiva aplaudară.
– Bun, mulțumesc, tovarășe Bățău. Și ca să nu mai pierdem timpul, măi tovarășilor dragi, vă rugăm să vedem și să ascultați voi înșiși, pentru început, înregistrărili, pentru a vă convinge și voi personal despre abaterili despre care este vorba...
Același tânăr slăbănog care făcuse toate înregistrările video la Râu de Mori urcă pe scenă cu ajutorul unei cârje. Avea piciorul drept în ghips și urcă cu greu ținându-și piciorul îndoit de la genunchi. De asemenea avea un plasture mare pe frunte. Cotonogitul porni videocasetofonul cu aparatul TV, sărind scenele cu Traian Dorz și cu predica. Deodată pe micul ecran apăru Florin Vernescu, foarte telegenic, cântând un imn religios. Televizorul amplifica foarte bine sunetul, iar vocea directorului, acompaniat de Veronica la orgă, lăsa impresia generală a unui mare cântăreț profesionist.
– Bravooo! Biis! strigară mai multe voci din sală. Toți aplaudară. Foarte frumos! Ne place, mai puneți-l odată!
– N-am știut că tovarășul director are o voce atât de minunată! strigă o muncitoare mai în vârstă din sală.
Vernescu stătea cu brațele încrucișate privind nepăsător câteva puncte de lângă cușca sufleurului.
– Vă rog, liniște! Să vedeți ce urmează acuma, zise delegatul râzând și punându-și în evidență niște dinți cabalini, galbeni de nicotină.
Florin apăru în prim-plan făcându-și mărturisirea: "...Cu câteva luni în urmă, nici în ruptul capului nu mi-aș fi putut imagina că voi ajunge vreodată să vorbesc în vara aceasta undeva într-o biserică creștină, lăudând pe Dumnezeu și simțindu-i pe cei din jur ca niște frați ai mei pe care am impresia că-i cunosc dintodeauna. Mă numesc Florian Vernescu...ș.a.m.d."
A fost pusă aproape toată banda.
– Îl auziți, tovarăși? Ați auzit cine vă conduce interprinderea voastră? întreba delegatul. N-o să vă punem toată caseta...
– Nu ne interesează concepțiile dânsului religioase, strigă o nouă voce din sală. Uzina noastră sub conducerea dumnealui a ajuns fruntașă pe ramură în toată țara. Și ni s-au dat niște preme frumoase la fiecare. Asta-i important!
– Șșt, gura! Am aici lângă mine oameni care ar fi putut face din interprinderea voastră una și mai fruntașă - și-i arătă cu mâna pe Ionescu și Cojocaru. Și sînt sigur că ei așa o vor face foarte curând în viitor. Dar mai bine să-i dăm cuvântul inginerului Florian Vernescu ca să-și recunoască el personal toate greșelili în fața voastră, a poporului muncitor și să-și facă autocritica. Ai cuvântul tovarășe director...
Florin era îmbrăcat cu cel mai frumos costum: cel bleumarin cu nasturi aurii - primit cadou de la tatăl Zoicăi, nu demult, când a fost în America. El se ridică în picioare cu o calmitate plină de stoicism, zâmbind indiferent spre masa prezidiului și plin de afecțiune spre cei din sală care-l priveau cu toată atenția și curiozitatea. Își aduse microfonul aproape și începu cu o voce sonoră, calmă, fluentă:
– Mai întâi de toate, vă rog să-mi permiteți, dragi colegi și colege din uzină, să încep prin ceea ce s-a uitat să vi se spună de la bun început... Frumosul și românescul nostru "bună ziua" ori "bine ați venit" la această originală dezbatere, care sper că o să fie educativă pentru fiecare și o să vă placă... Este de la sine înțeles că ea a fost dictată din afară, nicidecum convocată la cererea dumneavoastră cum ați fost mințiți, și anume o adunare făcută cu scopul precis de a mă destitui și înlocui din funcția actuală de director, pentru motivele arătate pe banda făcută de agenții securității.
– Intră la chestiune, tov director, și nu te mai abate de la autocritică! strigă delegatul.
– Motivele, desigur, le recunosc...
– Ați auzit? Le recunoaște! râse delegatul.
– Tovarășe Porcescu, mi-ai dat cuvântul, și acum te rog să nu mă mai întrerupi, zise Vernescu către delegat cu iritare. Sigur că le recunosc - și deoarece Dumnezeu mi-a dat o oarecare înțelepciune, în baza ei am prevăzut cu exactitate absolut tot ceea ce se va întâmpla astăzi și am luat o binevenită măsură preventivă. Precauția totdeauna m-a caracterizat, căci altfel nu aș fi putut face ca întreprinderea aceasta să fie prima din țară! (Aplauze în sală.) Iar măsura pe care am luat-o, o am aici la mine în buzunar - chiar aceasta este - și ea se numește cerere de demisie, adresată ministerului nostru de resort cu peste o lună în urmă. Nimeni nu m-a silit să o fac. Și n-am scris numai una, ci două cereri. Din fericire, zilele trecute, am primit și răspunsul la ambele, pe care am să vi-l citesc pe loc. Ascultați... "La cele două solicitări insistente de demisie, adresate conducerii Ministerului nostru, vă anunțăm că, în conformitate cu regulamentul intern al ministerului, vi se aprobă demisia cerută, urmând ca funcția să o transferați persoanei care vă va înlocui. Vă rugăm ca pe toată perioada transferului să aveți grijă ca procesul de producție să se desfășoare normal." Semnează ministrul minelor, Ion Lăzărescu.
– Nu se poate, tovarășe director! Nu suntem de acord! strigară mai multe voci de muncitori din sală. Alții fluierară. V-au obligat! V-au silit! Nu suntem de-acord!
– Liniște! strigă Bățău.
– Vă dau cuvântul meu că nu m-a obligat nimeni! preciză Vernescu. Este dorința mea expresă ca să plec și v-aș ruga să mă înțelegeți. Pe dumneavoastră am să vă iubesc totdeauna și nu din cauza salariaților mei vreau să plec. Am motivele mele personale, inclusiv schimbarea domiciliului. Poftiți, tovarășe secretar Bățău, vă ofer dumneavoastră aprobarea demisiei. Probabil că tovarășul Ionescu sau Cojocaru mă vor înlocui - nu știu precis care din ei - iar eu le urez succes!
– Dar cum rămâne cu autocritica, tovarășu sau... domnu Vernescu? întrebă delegatul. Autocritica contează! Ai trecut prea repede peste ea...
– Vreți amănunte?
– Da. Vreau!
– Bine, atunci ascultați... (Mulți din sală își făceau mâinile pâlnie la urechi, deși difuzoarele amplificau destul de bine.) Dragii mei colegi, ați auzit aici multe lucruri prejudiciabile despre subsemnatul, dar nu suficiente. Eu am fost cu mult mai păcătos decât v-ați putea închipui... (Cei din prezidiu, de lângă el, cu figuri ironice, zâmbeau victorioși și își frecau mâinile de bucurie auzindu-l pe director cum își recunoaște vinovățiile.) N-ați știut cât de rău am fost, cât de răzbunător. N-ați știut nici că pe cetățenii care nu gândeau exact ca mine îi persecutam, îi concediam și chiar îi loveam. Îmi plăceau oamenii petrecăreți, femeile ușuratece, îmi plăcea uneori să beau și să fumez. Îmi plăcea să-i domin pe cei din jur, cum le place și altora să facă în momentul de față. Totuși, nu cred că m-a văzut cineva în stare de ebrietate la serviciu, pentru că n-am fost niciodată un alcoolic, dar presupun că m-ați văzut persecutând pe mulți dintre dumneavoastră, chiar dacă mă arătam în general conștiincios.
Observați însă că vorbesc despre toate acestea la timpul trecut, nicidecum la prezent. Fiindcă acestea au fost cândva odată; ele nu mai sunt - și au murit pentru totdeauna din clipa în care am aflat o altă cale a vieții mele, un alt rost al existenței umane, acceptând cu toată convingerea că acesta este minunatul și unicul drum pe care trebuie să meargă de-acum fiecare ființă omenească și că orice altă cale ar fi greșită... Poate nu m-aș fi încadrat să mă direcționez niciodată pe noua mea traiectorie dacă nu aș fi avut norocul să descopăr, chiar aici în uzina noastră, o ființă deosebită din toate punctele de vedere, și ea mi-a dezvăluit un adevăr imens - existența de netăgăduit a lui Dumnezeu și a schimbărilor radicale pe care El le poate produce în sufletul oricăruia din noi. Vorbesc despre Veronica Marcu, în curând viitoarea mea soție.
– De ajuns cu propaganda de felul ăsta și nu ne interesează amănuntele familiare. Dacă ți-ai luat o soție pocăită, să-ți fie de bine! Trebuia s-o convingi dumneata să se despocăiască, nu ea să te pocăiască pe dumneata! (Râsete în sală.) Gata, ai epuizat timpul autocriticii, specifică delegatul.
– Tovarășul... sau domnul Vernescu, a încercat să convertească la credință și pe un ofițer care era cu noi, interveni și fostul director Ionescu. Recunoașteți aceasta public?
– Tovarășe... sau domnule Ionescu, îi răspunse Vernescu, cu un ton zeflemist. Eu să fiu ca dumneata aș tăcea din gură. Mă silești să fac aici niște dezvăluiri neplăcute. Mai bine ar fi să mulțumești lui Dumnezeu că ai scăpat cu viață... Colegii noștri din sală nu știu de ce dumneata și încă doi de aici de pe scenă sunteți răniți și bandajați în halul ăsta... Cred doar că a fost un simplu accident, dar vor afla acuma ce și de ce s-a întâmplat... Pentru că ați venit hoțește după mine ca să mă compromiteți făcând filmul video ce l-ați prezentat aici! Și cu v-ați ales? Da, recunosc că i-am spus colonelului de securitate Scripcaru să mă imite pe mine, nu pe căpitanul Sterescu care amenința pe un bătrân cu pistolul în mână în biserică strigând că nu există Dumnezeu, că de-ar exista, Creatorul l-ar trăzni într-o clipă. Și l-a trăznit câteva ore mai târziu când mașina cu el și cu voi ăștia trei cu bandaje de pe scenă ați ajuns sub roțile unui camion TIR. Colonelul Scripcaru a rămas paralizat pe viață, pe Sterescu l-au înmormântat alaltăieri, iar voi ați face bine să tăceți din gură și să mulțumiți lui Dumnezeu că ați scăpat numai cu atât! Și văd că tot nu v-ați învățat minte! strigă Vernescu enervat.
– Bravo! Bine le-a făcut! se auziră voci din sală.
– Liniște! strigă delegatul.
– Ce-am avut de spus, am spus, spuse Vernescu. Restul ați auzit la televizor, că nu mi-e frică să-L laud pe Dumnezeu în gura mare. Acesta mi-s eu acum și-s mândru de calea ce-am ales. (Aplauze în sală.) Cum v-am spus și la început, adunarea aceasta aș vrea să fie educativă pentru fiecare și sper deja că este. Dar mai cu seamă să nu uitați că exemplul meu poate fi urmat de oricine dintre noi, inclusiv de prietenii aceștia de lângă mine de la masa prezidiului. Odată îmi vor da și dânșii dreptate. Trei deja îmi dau, deși nu au curajul să recunoască deschis. Gândiți-vă profund la felul cum arătau ei până să mă urmărească și la felul cum arată ei acuma pedepsiți de Dumnezeu după ce m-au urmărit (râsete și aplauze în sală) și... ce să vă mai spun? Vă mulțumesc pentru interesul și simpatia cu care m-ați ascultat!
Toți din sală aplaudară puternic.
– Șșt! făcu delegatul. Nu se aplaudă. Vinovăția e clară; și-a recunoscut-o singur în fața voastră. Asta este important și se trece în procesul verbal. Restul propagandei religioase nu mă interesează, dar o s-o consemnăm că s-a făcut ilegal chiar și în ședința cu colectivul oamenilor muncii. Alt act mai bun de acuzare nici nu ne trebuie. Acum vă rugăm să luați și voi cuvântul din sală, ca să criticați misticismili auzite.
– "Voi" și "voastră" să-i zici lui măta și lui tactu - strigă o altă voce anonimă și veselă din sală. Râsete, aplauze, vorbărie, gălăgie, atmosferă de bâlci și de bășcălie. Delegatul se face că nu aude.
Bățău bătu cu o scrumieră în masă și interveni:
– Liniște, măi tovarăși! Ce naiba... E un tovarăș de la partid aici, nu oricine!
Voci din sală: "Și ce dacă!" "Hai mai repede, măi nea Bățăule, că ne trece pauza de masă și ne e foame..."
Bățău lovea în continuare cu scrumiera în masă vărsând tot scrumul cu mucuri de țigări cu tot, apoi lovi cu ea în microfon. Amplificarea loviturilor a reușit într-adevăr să reducă pentru câteva momente gălăgia din sala de ședințe.
– Tovarăși, liniște! Că vrem să lăsăm o impresie civilizată! Vă rugăm să faceți liniște! Văd acolo o mână ridicată în sală. Poftim, tovarășe Emil Pop. Dumneata ai fost și bătut de director și trimis de el la închisoare fără nici o vină. Poftim aici sus, la microfon de vorbește.
Uriașul Emil baci urcă mustăcind pe scenă și luă microfonul în mână de pe suport. Se face liniște totală.
– D-apăi ziua bună la tăți, drag aughitoriu. No, am venit să-mi dau cu presupusu și să vă spui c-o fost faină cântaria! Și-o să vă-ntreb, domnule director, să mă învățați și pe mine cumu-i slovele celea frumose și melodia rugăciunii că tare mi-or mărs la inemă și m-or gâghilat la rânză... D-apăi asta-i tăt!
– Spune-le cum te-a bătut directorul, insistă Bățău.
– No, ce să vă spui, că atunce am fos bat turtă, șî io m-am fos răpăzit la directorul ghe-am dat ca bolândul cu cuțâtul. No, ș-apăi ghe unghe era să știu io că dânsu o fost campion la lupte. Că m-o trăznit ghe mi-o sunat apa-n cap și m-o dășteptat, fiincă io fui cel ocarnic și cu pricina, și nu dumnialui... Încolo ce să vă mai spui? Îi un gione tare fain, care mie unu îmi place! Iar așa director bun nici c-om mai avea noi vrodată. Dânsul o fost și la minie la închisore și-o aranjat cu giudicătorii ghe mi-or dat drumu. Ș-acum, iaca noi sîntem cei mai buni pretini, ș-am venit să-i mulțămesc și să-l țuc pe obraji, c-așa om ghe trabă ca dânsu mai va, și n-om mai pomeni noi pe-aice. Țină-l Domnul c-o să-l regrătăm cu tății! Secretara m-o fost sconfundat la început cu un pocăit, dar acum vă promit în fața tuturor că-i musai să nu rămână numa așa, o confuziune, ci să fiu pocăit de-adevăratelea! Sînteți un om ghe mare curagiu, domnule Vernescu, un adevărat suflet ghe român. V-am cerut ertare pentru ce făcui atunci, și vă mai cer ș-acuma, fiincă am descopărit că nu vă port pică și că vă iubesc! No, v-o spui aici cu totă sinceritatea, iacă în gura mare... Brava, dom director! D-apăi cam asta-i tăt ce voiam să vă zic, fârtații mei!
Și Emil baci îl sărută pe Florin pe ambii obraji, în timp ce toată lumea se ridică în picioare și aplaudă scena deschis. Profitând de vuietul sălii, Vernescu se ridică și el cu rapiditate, duse mâna la inimă în semn de mulțumire și tot cu mâna le făcu semn de despărțire. Fără să mai ceară voie prezidiului, plecă grăbit spre mașina lui, prin ușa din spate a scenei.
Prezidiul se simțea în mare dificultate și declară închisă adunarea publică a oamenilor muncii, care s-a dovedit pentru organizatori un fiasco total. Exact peste trei zile, când Bățău îl felicita ba pe Ionescu, ba pe Cojocaru pentru că va primi funcția de director plin al marii uzine, numai ce se trezesc că vine acolo de la București, ca director, Ion Lăzărescu, fostul ministru al minelor. "Principiul rotației" cadrelor, care funcționa după niște legi haotice ce ieșeau dintr-o mână nepricepută ce apăsa pe toate butoanele la întâmplare, funcționase și de data aceasta, când nimeni nu se aștepta la o așa surpriză.

*
* *

Pe sub ușa bisericii din Râu de Mori, păstorită de Leon Iubaș, cineva strecurase un plic alb închis. Ca destinatar era trecut ing. Florian Vernescu, fostul director al întreprinderii "Abatajul Roșu". El locuia acum acasă la Veronica. Pe plic nu scria numele nici unui expeditor, încât prima impresie a fost că scrisoarea trebuie să fie cumva anonimă.
Nimeni nu a văzut cine, cum și când a pus scrisoarea. În prima duminică păstorul bisericii i-a înmânat plicul lui Florin. Când destinatarul îl desfăcu, găsi înăuntru două pagini bătute la mașină, fără specificarea datei și a locului de unde a fost expediată:

Mult stimate domnule inginer Vernescu,
Presupun că primirea acestei scrisori, trimisă printr-o persoană de încredere, va fi una dintre cele mai mari surprize din viața dumneavoastră. Cel care vă face această surpriză (și care, de data aceasta, sper să fie o surpriză foarte plăcută), este una și aceeași persoană care v-a făcut, nu prea demult o altă surpriză - cumplit de neplăcută.
Da, acum cred că v-ați edificat asupra persoanei care v-o expediază. Eu vă scriu, stimate domnule Vernescu, colonelul Ștefan Scripcaru. Noi doi am avut o discuție contradictorie în biserică și în holul bisericii, atunci când am fost însoțit de răposatul căpitan Gheorghe Sterescu și de ceilalți trei. Nu încape discuție că Sterescu, în baza autorității și poziției speciale pe care o avea, a comis atunci o mare greșeală, mai bine zis o crimă îngrozitoare și o blasfemie capitală. El a îndrăznit cu mojicie să-i înfrunte și să-i jignească pe toți: pe domnul Iubaș, pe soția dv., pe poetul Traian Dorz, pe credincioșii din biserică și - ceea ce i-a fost fatal - pe Însuși Dumnezeu, în care nici el, nici eu nu credeam.
Din păcate, eu nu am fost departe de atitudinea lui criminală și chiar dacă l-am temperat puțin, rămân tot atât de vinovat ca și el, cu atât mai mult cu cât îi eram superior în grad și l-aș fi putut opri din capul locului să persevereze în amenințări, dar n-am făcut-o. Încă de atunci am apreciat curajul Dv. excepțional, inclusiv acela de a renunța la cele mai mari funcții pământești, care sunt pieritoare, pentru a câștiga pe cele cerești, veșnice.
Cred că acum deja știți toate amănuntele despre tragedia care ne-a încercat în noaptea aceea de pomină. Nu vi le mai descriu amănunțit, căci nici nu mi-ar face plăcerea să mi le mai amintesc. Doar atâta vă spun: a fost ceva îngrozitor! Într-o clipă, Dumnezeu n-a trăznit numai pe unul, cum ceruse Sterescu, ci pe noi toți, deopotrivă de vinovați. Fiecare dintre supraviețuitori, ne-am gândit că aceea nu putuse fi altceva decât o pedeapsă divină. De la biserică, am mers la un bufet unde Sterescu se amețise bine. De fapt, ne amețiserăm cu toții și până am plecat, nu am făcut altceva decât să râdem de fiecare de la amvon, să vă imităm pe dumneavoastră, pe domnul Iubaș, pe doamna Vernescu. Cel mai mult râdea Sterescu. Râdea de se prăpădea și mai ales râdea atunci când le povesteam că dumneavoastră ați încercat să mă convertiți sau când ați spus că cine scoate sabia de sabie va pieri... De unde să știe nenorocitul că acela îi va fi ultimul lui râs dezmățat?
Ceea ce îmi voi aminti toată viața a fost avertismentul dumneavoastră extrem de clar privitor la atitudinea noastră de sfidare față de Dumnezeu. Am refuzat să-l înțeleg deși ar fi trebuit să-l înțeleg. Nu credeam că Dumnezeu mă va lămuri atât de repede. Abia atunci, după accident, am ajuns la convingerea că trebuia să vă ascult. Acum este prea târziu. La spital mi s-a spus că voi rămâne paralizat toată viața de la brâu în jos și că nu se mai poate face nimic. Dar prin acest accident L-am descoperit pe Dumnezeu (dv. ați avut un rol hotărâtor în această descoperire) - și trebuie să-I mulțumesc că El m-a căutat până m-a găsit. A fost nevoie de o tragedie până să mă găsească, dar se vede treaba că altă soluție cu mine nu era.
Vă mulțumesc din inimă pentru bunele îndrumări date și vă cer iertare din toată inima pentru nebunia serii de atunci. Spuneți-le și celor din biserică acest lucru și îi rog pe toți, în frunte cu păstorul, să mă ierte. Rugați-vă pentru mine, pentru sănătatea mea și pentru familia mea.
Cum mă voi face mai bine, am să o rog pe fiica mea, căreia îi dictez această scrisoare, să mă aducă odată cu mașina la Râu de Mori să le cer personal iertare credincioșilor de acolo și după aceea să mă considere un frate de-al lor care L-a găsit în sfârșit pe Dumnezeu. Soția mea vrea de asemenea să mă însoțească.
În Numele lui Isus, vă îmbrățișează cu dragoste un om care se pocăiește și așteaptă cu nerăbdare o a doua întrevedere cu dumneavoastră,
Ștefan Scripcaru,
Colonel de securitate în rezervă

CAPITOLUL XIV

Într-o dimineață, în timp ce Mihai, tolănit pe un prosop la umbră în fața peșterii, studia Biblia și își făcea adnotări, numai ce aude că cineva fluieră lung cu un fluier de arbitru și strigă ceva prin pădure. La început se auzea în depărtare, cu ecouri, fără să distingă exact ce striga. Mugurel începu să latre tare. Peste câteva minute, strigătul se auzi mai clar:
– Mihaaaai!... Mi-haaai!...
Era o voce bărbătească.
– Aa-iici! răspunse Mihai. Cine-i?!
– Ține-ți câinele să nu mă muște și-ai să vezi! Om bun! răspunse individul care se vedea urcând o pantă ușoară spre locul peșterii.
Mugurel continua să latre, dar Mihai îl apucă cu brațul după gât și-i strânse botul cu cealaltă mână, cum proceda de obicei când voia să-l potolească. Persoana cu pricina venise la câțiva pași în fața lor. Era un bărbat înalt, necunoscut, plăcut la înfățișare, cu o voce puțin cam voalată. În spinare avea un rucsac plin.
– Bună ziua, Mihai! S-ar putea să mă cunoști din auzite: sunt scriitorul Codrin Elizeanu și vin cu o scrisoare din partea părinților dumitale...
– A, domnul Elizeanu! Îmi pare bine. Mihai Doran. Sigur că vă știu, și încă demult aș fi vrut să vă cunosc. Citisem două din cărțile scrise de dumneavoastră și mi-am delectat copilăria cu ele. Aveți o bună reputație ca scriitor.
– "Ich bin besser als mein Ruf!"
– Ce-ați spus?
– Nu știi nemțește?
– Nu, că prin școli am învățat alte limbi...
– Dumneata m-ai lăudat că aș avea o reputație bună, iar eu ți-am răspuns cu un citat din piesa "Maria Stuart" a lui Schiller, unde Maria Stuart, regina Scoției, îi răspunde exact cu aceste cuvinte reginei Elisabeth a Angliei care o luase prizonieră: "Ich bin besser als mein Ruf!" - ceea ce pe românește înseamnă: "Eu sunt mai bun decât reputația mea!"
– Îmi plac foarte mult oamenii culți și buni. Dar spuneți-mi: cum oare ați putut da de mine aici? Căci până azi n-am mai văzut față de pământean pe-aceste tărâmuri izolate...
– O să-ți spun imediat, dar mai întâi te rog ține-ți câinele ăla bine, să nu-l atragă cumva turul pantalonilor mei, căci știi au un fel de magnet pentru dinții câinilor nervoși.
– Îl cheamă Mugurel și execută tot ce-i spun eu. Mugurel, culcat! Vorbiți-i frumos și încercați să-l mângâiați, că eu îl țin de bot.
Elizeanu începu să-l mângâie, dar Mugurel se smucea și mârâia înfundat scoțând niște sunete de nemulțumire care semănau cu o furtună ce se îndepărtează.
– Stai că am eu o metodă mai bună să te îmblânzesc. Am să-ți ofer ceva care sper să-ți placă... Scoase din rucsac un salam de vară și-un briceag, și tăie din el câteva felii. Prima felie i-o plimbă ușor pe la bot să o miroase, dar nu i-o dădu imediat. La a doua apropiere, Mugurel i-o smulse cu repeziciune din mână gata să i-o apuce cu degete cu tot, și o înghiți nemestecată. Acum ciuli urechile, salivă lingându-se pe bot ("reflexul condiționat al lui Pavlov", gândi Mihai) și începu să dea plin de speranțe din coadă. Mai departe a fost simplu. Mugurel sări cu picioarele pe Codrin și-l privea țintă în ochi mișcând coada repede de parcă ar fi fost conectată la un motoraș electric băgat în priză. După așa insistențe, mai căpătă o felie, două.
– O, știu... Știu, ți-ar conveni matale să-l mănânci singur! Dar vezi? Vremuri grele, Mugurele, vremuri grele! Iar salam d-ăsta, fără să aibă 75 la sută soia și făină de oase ori de pește sau din Dumnezeu știe din ce-l mai fac ei - crede-mă, greu să găsești prin pădurile astea "amazonice"! Ei, ai văzut, bărbate, că ne-am împrietenit? Cu salam bun se îmblânzesc câinii răi! Este o veche zicătoare românească de câteva sute de ani, pe care am inventat-o eu chiar în clipa asta... Toată treaba e să ai pile la nenea Doru, ăl de știe să-l subtilizeze din mașinile care-l aruncă peste hotare în timp ce românul mănâncă coajă uscată de copaci! Că și coaja are vitamina C, de la comunism...
– De-acuma n-aveți de ce să vă mai temeți de el.
– Te cred și eu. Cu-așa salam... Mie nu mi-e frică de câinii răi, ci de oamenii răi. Câinii răi sunt sinceri și ți se arată de la început că sunt răi. Ba unii au chiar și firmă cinstită la poartă: Câine rău! Cu oamenii e ceva mai complicat, căci adeseori se afișează a fi buni, și când colo... Îi știm noi, dar ce să le faci? Ãștia sunt! Bine însă că te-am găsit... Mai întâi am fost la gazda ta de la Valea Dulce, care mi-a explicat amănunțit cum să ajung în zona asta. Uite, am la mine și-o hartă forestieră, am mai întrebat și pe niște pădurari, apoi pe niște ciobani, pe drum, și după o zi de mers - iată-mă-s! Cam greu, dar nu imposibil! Uite, aici este scrisoarea de la părintele Ilarion. Mi-a spus Sandu Parianu că te-ai întors. Când te-am căutat, plecaseși deja cu o zi înainte.
– Da, a trebuit să definitivez niște treburi pe-aici...
– Mai întâi citește-ți răvașul de-acasă și pe urmă om mai discuta noi, îl îndemnă Elizeanu.
Mihai parcurse scrisoarea adusă în care părinții, printre altele, îi spuneau că îi trimit 4 kg de salam, procurat prin riscurile lui Doru și încă un borcan cu friptură conservată în untură.
Elizeanu își descărcă rucsacul pe un jurnal întins peste șervet și-l invită pe Mihai la masa improvizată pe iarba verde. Mugurel, care-i privea fix și cu limba scoasă când pe unul când pe altul, își frământa picioarele și mai trăgea câte un lătrat intermitent care tradus ar însemna: "Dar mai dați-mi și mie, nu fiți zgârciți! Ce tot mâncați fără mine!?" I s-a dat, dar nu cine știe ce. Codrin și Mihai mâncară cu multă poftă o parte din ce a fost adus: ouă fierte, brânză telemea, ceapă, roșii, castraveți, friptură, salam, pâine. Codrin îi întinse lui Mihai un pahar de plastic, oprindu-și și el unul și voi să-i toarne dintr-o sticlă puțin vin. Mihai refuză categoric să se atingă de el.
– Este vin din via mea de la Scăieni, spuse Elizeanu. E vin curat, de ce nu bei? Primum bibere, deinde philosophari! - Mai întâi să bem și după aceea să filosofăm! cum ziceau strămoșii noștri latini. Ei, dar dacă nu bei, nu bei... Nu-i nimic, atunci nici eu nu beau! O, câte avem de discutat, Mihăiță! O droaie de probleme... În primul rând te admir pentru decizia fantastică de a te fi dedicat în întregime meditației în sânul naturii. Poate zice oricine ce-o zice, dar a te izola astăzi în acest turn de fildeș de o lume atât de rea și controversată, mi se pare nu numai un act de bravură, ci chiar de adâncă înțelepciune și de protest împotriva unei vieți sociale intrată în descompunere.
– Așa am zis și eu când m-am decis să iau calea haiduciei spirituale. Am recurs la ea in extremis, dar nu pentru a trăi dolce far niente. Inițial, am pornit cu alte gânduri. Acum însă nu mai gândesc chiar așa. E drept, aici este nespus de frumos - explică Mihai făcând un gest larg cu mâinile. Avem aer proaspăt, apă bună, hrană naturală, peisaj de vis, pădurea părând pentru mine și Mugurel ca un mic colț de rai într-o lume de infern... Totuși menirea omului, domnule Elizeanu, este să trăiască în societate, nu să rătăcească prin peșteri și păduri. El trebuie să înfrunte vicisitudinile orânduirii în care trăiește, să se ia cu viața de piept, oricât de dură ar fi ea. Ori măcar să-i ajute pe cei din jur să transforme infernul societății acesteia într-o ordine etică majoră, ceea ce se poate obține numai printr-o intensă devoțiune spirituală - în speță, prin religie! Dumnezeu să știți că ne cere să-L căutăm printre oameni și să-I răspândim acolo Cuvântul, nicidecum prin coclauri, printre stânci și văgăune sterpe... De data asta am revenit aici numai temporar, doar spre a studia Biblia în liniște și spre a face niște adnotări. Curând după aceea mă voi reîntoarce în lume spre a răspândi pe cât voi putea de mult credința în Isus Hristos, Căruia eu deja Îi zic Împăratul Cel Veșnic al României și-al tuturor românilor!
– Minunată pledoarie! Dar spune-mi, dragă Mihai: cum ai ajuns dumneata la concluzia existenței lui Dumnezeu, fiindcă mie, să-ți spun drept, mi-a trebuit o experiență negativă, aproape stupidă și ridicolă, pentru a mă direcționa puternic spre acceptarea divinității.
– Stați așa. Cum vine asta: experiență stupidă pentru acceptarea divinității?!... Mă puneți în mare dificultate, căci la fel ca expresia germană anterioară, nu înțeleg ce vrea să însemne...
– A, este o poveste cam lungă, dragul meu. O istorie ciudată, care mi s-a întâmplat cu câțiva ani în urmă. Până la un punct, evenimentul are elemente de proză științifico-fantastică, întrucâtva tragi-comice, pe care m-aș teme să o povestesc oricui, spre a nu-i lăsa cumva impresia că aș fi nebun. Dar dacă nu aparții acestei categorii de sceptici, dacă poți să admiți că în viață se pot ivi la un moment dat și asemenea lucruri extraordinare, atunci eu bucuros aș îndrăzni să ți-o relatez pe larg.
– Nu vă faceți probleme. Vă spun de la bun început că sunt dispus să admit totul fără nici o rezervă, căci am solide motive să nu mă mai mir de nimic. De aceea spuneți-mi povestea dumneavoastră fără nici o restricție, fiindcă deja m-ați făcut curios.
– Bine. Dacă-i așa, atunci ascultă...
Și îi depănă cu lux de amănunte toată întâmplarea cu piticii "extratereștri" de la Scăieni, luați inițial, drept reprezentanții unei civilizații liliputane foarte avansate, ajunsă pe Terra cu ajutorul OZN-urilor, ca în cele din urmă să se dovedească a fi draci goi.
– Cu alte cuvinte - conchise Mihai - legendele populare românești, ca și restul superstițiilor și poveștilor europene cu piticii care păzesc comori blestemate, acei gnomi răutăcioși - iată, n-ar fi apărut chiar așa, din senin. Totuși, totuși... Printre altele, eu am avut bănuiala că așa numitele farfurii zburătoare sunt conduse de îngerii cei buni, că sunt vehicole trimise de Dumnezeu. Cel puțin o parte din ele. Văd însă că nu a fost chiar așa și că are și înțelepciunea asta populară un anumit substrat real. Sunt observații de secole ale moșilor și strămoșilor noștri pe care n-ar trebui să le ignorăm cu una cu două.
– Fără doar și poate; nu iese fum fără foc. Dar nu mi-aș fi închipuit ca să existe demoni! În naivitatea mea precedentă eu admiteam numai un Dumnezeu inconsistent, chiar mai abstract decât și-L concep unii - deci Îl admiteam, cu anumite dubii - și nici nu m-aș fi gândit să-l mai admit și pe oponentul Său împielițat. În același timp, am descoperit și impenetrabilul secret al OZN-urilor. Cred că am fost primul care le-am dat secretul în vileag... Căci după mine, același lucru văd că îl susțin în ultima vreme și marii cercetători americani, cum ar fi Barry Dowing, în articolul "Teoria demonică a OZN-urilor", existent chiar în "Encyclopedia of UFOs" apărută în America; de asemenea articolul americanului John White publicat în numărul 286 din "Mufon UFO Journal", cea mai importantă revistă din USA specializată în probleme de OZN, și în multe altele. Se observă că recent tot mai mulți ozenologi s-au deșteptat și au putut apuca mai lucizi capătul ascuns al ghemului negru pe care acum în sfârșit au început să-l deșire în public... Nu mai vorbesc de marile organizații religioase din lumea întreagă. În special aceste organizații au ajuns la concluzia la care eu deja ajunsesem încă mai demult: OZN-urile există, dar sunt creații demonice! Și atunci, dacă știm exact cine le materializează, trebuie să ne punem și întrebarea: cu ce scop fac ei acest lucru? la ce le folosește?
– Nu e greu de ghicit, răspunse Mihai. Satana ține cu orice preț să-i convingă pe oameni că civilizația terestră și ființele umane, și nu numai ființele umane, ci viața în genere de pe Terra, nu sunt elemente create de o forță divină, ci aduse de undeva din spațiile siderale, unde viața, ca și materia ar fi existat dintotdeauna, diseminându-se apoi lent în tot universul... Este o cosmogonie primitivă, diabolică și stupidă. Și, în mare parte, Diavolul a reușit să convingă pe cât mai mulți cu inconsistența acestui sofism.
– Ce este mai trist, această teorie am îmbrățișat-o și eu la început, chiar cu un anumit entuziasm, recunoscu Elizeanu. Mai rău: am răspândind-o prin diferite articole publicate de mine de-a lungul multor ani. Astăzi însă o combat din răsputeri, chiar dacă unii mă acuză că mă contrazic cu prea mare ușurință ori că am devenit un mistic. Dar mistici și profani sunt ei, căci puțini în lumea asta au studiat ca mine fenomenul OZN în toată complexitatea lui!
– Apropo de OZN-uri, reveni Mihai. Într-o noapte a aterizat unul aproape de mine, chiar în poiana vecină. Martor mi-e domnul Mugurel... Lumina ca soarele și a aprins o rază... curbă! - dacă ați mai auzit.
– Cum să nu. Asemenea cazuri au fost văzute în Brazilia și-n Argentina și le-am descris amănunțit într-o carte de-a mea.
– Carte pe care acum îmi amintesc că eu v-am citit-o, continuă Mihai. Căci nu-mi mai aminteam exact unde am mai întâlnit descrierea fenomenului... Când a aterizat, obiectul s-a dematerializat treptat-treptat și iarba pe care stătuse a fost arsă sub formă de cerc.
– Întocmai ca la pădurea Baciu din Cluj și-n multe alte locuri. Numai că acum eu numesc trebușoara asta o invenție tipic drăcească - opera demonilor și nu a extratereștrilor. Astfel ei au înșelat mii de oameni, de-a lungul timpului, dar cu mine iată că li s-a-nfundat! Eu i-am dat de gol - ticăloșii. Vezi? Poporul nostru, din instinct, spusese că asemenea ciudățenii sunt minuni diavolești. Iar eu ajunsesem până într-acolo încât să admit doar existența lui Dumnezeu, nu și a diavolului, deși logica elementară cerea limpede că lângă bine trebuie să existe și cealaltă dualitate - răul!.
– Eu nu admiteam nici măcar atât, mărturisi Mihai. Făcând anumite concesii, afirmam că ar fi într-un fel posibil ca universul acesta, luat în totalitatea lui, să constituie o forță vitală imensă, un fel de ființă vie infinită, extrem de... uriașă, dacă pot spune așa... Sistemele solare, galaxiile și metagalaxiile mi le închipuiam ca pe niște macroatomi gigantici care, la un loc, formau un fel de celule monstruos de mari aparținând acestui trup imens care este Dumnezeu, noi fiind incluși în corpul Lui ca un fel de subdiviziuni infra-atomice, ca particolele elementare alfa, beta, gama, protonii, electronii, neutronii, fotoni, ori ca mezonii miuoni, pioni, kaoni, leptoni, barioni, quarcii și ce-or mai fi dacă o mai fi ceva după ipoteticii quarci imaginați de fizicianul M. Gell-Mann... Ciudată și trăznită concepție, nu? Acestei ființe întinse pe miliarde și miliarde de "parseci nelimitați" eu îi ziceam când și când... Dumnezeu! El însă, după închipuirile mele de atunci, nu se putea amesteca nicicum în legile lumii pe care mai mult o supraveghea într-un fel neutru decât o guverna; era un Dumnezeu eterogen, dacă nu chiar imanent. Admiteam, cu alte cuvinte, un deism destul de vag conturat. Toate bâjbâielile mele de atunci urmau o sinusoidală foarte labilă. De fapt este și foarte greu, domnule Elizeanu, să ni-L imaginăm pe Dumnezeu, iar soluția cu trupul infinit, întins în tot universul, mi-am fabricat-o așa, pentru uzul meu personal, pe când eram elev la liceu, considerând că metoda cu reprezentarea Lui în icoane este un paleativ încă și mai naiv. De aceea mi-a venit apoi mult mai ușor să-L neg în totalitate.
– Cred - sublinie Elizeanu - că amândoi eram victimele unei influențe de gândire inspirată tot de forțele răului, fiindcă Lucifer-Satan sau Satana, cum vrei să-i zici, este extrem de inteligent și insidios, inspirând oamenilor fel de fel de gânduri și opinii sofisticate, convingându-i că ar fi reale, primordiale și chiar folositoare. Vorba ceea: drumul spre iad totdeauna pare pavat cu intenții bune... Diavolul, nu mă îndoiesc că deja știi, a fost creat de Dumnezeu la început ca o ființă sfântă, ca un înger bun, pare-se cel mai mare și mai înțelept dintre toți îngerii, un heruvim foarte important din preajma tronului lui Dumnezeu, căruia Creatorul se pare că i-ar fi dat în subordonare pe un termen limitat o zonă din univers în care este inclus și sistemul nostru solar. În curând termenul de custodie va expira, iar lui nu-i convine deloc acest lucru, mai ales că Dumnezeu nu i-a anulat nici gradul înalt de heruvim. El a rămas în continuare un heruvim puternic, însă, datorită mândriei și ambiției lui de a fi socotit egal cu Dumnezeu și chiar superior Lui, Creatorul l-a eliminat din cele nouă cete ale heruvimilor și l-a doborât împreună cu cohortele de îngeri trădători aliați cu el, transformându-i în diavoli. Dar Satana, nume care în ebraică înseamnă adversar, continuă să fie foarte inteligent.
– Nu-i neg puterea și inteligența supraomenească, domnule Elizeanu, însă ea este valabilă numai în ceea ce privește declanșarea evenimentelor rele, nicidecum a faptelor bune. În lucrările cu caracter pozitiv Diavolul este o nulitate, totalmente neputincios; aș putea zice chiar că-i de-a dreptul naiv și prost, deoarece i s-a ridicat harul de a intui și aplica binele.
– Exact acest lucru l-am observat și eu. Iar dacă Dumnezeu nu l-a distrus până acum nici pe Diavol, nici pe slujitorii lui - mă refer la îngerii căzuți - se datorează, cred, iconomiei divine, prin iconomie înțelegându-se planul, probabil secret, al lui Dumnezeu care îi folosește pe demoni pentru a pune la încercare devoțiunea omului față de divinitate și poate și a altor îngeri rămași fideli Creatorului. Asta nu-i o certitudine, ci o supoziție a mea.
– Mie mi se pare plauzibilă, îl susținu Mihai.
– Dar, oricum, în final, Satana și îngerii lui vor fi totalmente anihilați de Isus, conchise Codrin. Desigur, alții pot face fel de fel de alte supoziții, însă afirmația mea se bazează pe Biblie și de aceea mi se pare și mie de necontestat.
– Vă apropiați foarte mult de concluziile mele, remarcă Mihai.
– Ceea ce confirmă justețea lor! Dar ia spune-mi, Mihai, fiindcă nu sunt deloc edificat: cum ai ajuns dumneata de la materialism sau, ca să fiu mai inteligibil, de la idealismul acela naiv-panteist, la esențele credinței creștine? Căci, trebuie să recunoaștem, nu-i prea ușor pentru un profesor de științele naturii, de fizică, de chimie, matematică, științe sociale, pe lângă atâția alții, educați cu toții pe băncile școlilor comuniste, nu-i deloc simplu, zic, să vă rupeți de concepțiile ateiste care au o armătură foarte bine pusă la punct...
– Nu-i chiar așa. Doar la prima vedere pare o armătură bine pusă la punct. Căci cine insistă și cercetează mai mult, descoperă că acest blindaj aparent este o tablă subțire vopsită în culorile oțelului durabil, de rezistența căreia ne speriem de geaba. Oricum, vă garantez că este un artifact întru totul vulnerabil, iar eu am insistat până am demontat în întregime acest așa-zis blindaj.
– Și alții au făcut același lucru, dar tot a mai rămas în ei o urmă de scepticism. Pe mine m-a ajutat mult experiența stranie de care ți-am pomenit adineauri.
– O, atunci trebuie să vă mărturisesc că și eu am trăit aici o experiență ciudată, total deosebită de a dumneavoastră, însă fundamentală pentru restul existenței mele. Ea începuse urât și era gata-gata să se sfârșească cu o tragedie, dar s-a terminat totuși cu un happy-end binecuvântat...
– De vreme ce ți-am dezvăluit istorioara mea cu piticii, pot spera - nu? să-mi expui și mie experiența dumitale pe care o numești fundamentală. Poate o să-nvăț și eu ceva din ea.
– O, desigur, desigur. Oricine ar putea învăța foarte mult dintr-un asemenea eveniment. Aș zice că ar învăța totul! Însă eu hotărâsem să nu-l divulg nimănui, decât poate numai persoanelor care nu s-ar îndoi o clipă că le dezvălui un măreț adevăr, pentru că întâmplarea mea poate părea unui ateu sau unui sceptic chiar mai incredibilă decât a dumneavoastră. Părinților mei le-am spus-o. Iar tata, care-i preot, de-abia m-a crezut... Sper ca la dumneavoastră să am ceva mai multă credibilitate și receptivitate decât am avut la mine acasă... Domnule Elizeanu - în singurătatea de aici, mie mi-a apărut și mi-a vorbit Însuși Isus Hristos!
– Isus Hristos? strigă scriitorul cutremurat, țâșnind în picioare ca ars, aproape speriat, și făcându-și o cruce mare.
– Da, Mântuitorul nostru în Persoană! Chiar și acum mi se furnică pielea pe mine când mă gândesc la această apariție maiestuoasă... De emoție, în săptămâna aceea am căzut bolnav. Atunci, cu ultimele puteri, am dat o fugă până acasă unde m-am întremat puțin.
– Te-ai speriat cumva atât de rău?
– O, nu... Nicidecum. Sentimentul trăit în clipele acelea a fost ceva de nedescris. Sunteți dumneavoastră scriitor consacrat, și folosiți un stil foarte elegant, presărat cu epitete, comparații, metafore, hiperbole, metonimii măestre, un stil bogat ce place tuturor, dar nu cred că ați fi putut găsi vreodată, în vreo limbă omenească cuvintele adecvate prin care să redați măcar o zecime din senzațiile fizice și psihice ce m-au învăluit atunci! Erau simțăminte inefabile, indescriptibile, divine! Simțeam o înălțare totală, o bucurie amețitoare, paradisiacă, domnule Elizeanu. Mântuitorul mi-a apărut într-o măreție și splendoare de nedescris acolo în peșteră. Iar în peștera aceea aș putea zice că eu m-am născut din nou... Probabil că vreun doctor în psihologie sau în psihiatrie, auzindu-mă ce vă povestesc, s-ar grăbi să tragă imediat concluzia că totul n-ar fi fost altceva decât o consecință explicabilă a îndelungii mele izolări de lume în singurătatea absolută din peșteră, ceea ce ar declanșa stări halucinatorii; dar aflați că nu este deloc așa! Aveam și am niște probe materiale incontestabile cu care pot dovedi oricui că posed un psihic extrem de echilibrat și puternic. N-a fost vorba deci de o halucinație, nici de o intoxicație cu ciuperci, ci de o apariție absolut reală. Ascultați cum s-au petrecut lucrurile...
Și Mihai i-a povestit pe larg antecedentele, de la momentul admirării curcubeului de pe cer, cum a muncit zile întregi că să spargă zidul spre galeria nouă, cum a înaintat cu o lanternă aprinsă printre stalactite și stalagmite, alegând calea cea largă cu sunete amăgitoare, și cum a alunecat într-o crevasă adâncă la fundul căreia era un puț cu apă ori un lac glacial de unde n-ar fi avut nimeni cum să scape. Atunci, în ghearele morții, L-a strigat cu cea mai mare disperare pe Isus. De acolo l-au ridicat îngerii cerului, cu o forță invizibilă, care l-au scos imediat și l-au dus până aproape de ieșire. Și lângă ieșirea aceea i-a apărut Mântuitorul învăluit într-o lumină orbitoare. I-a repetat cuvintele Lui...
Codrin Elizeanu asculta cu mâna la inimă, transpirat, cu ochii umezi de emoție și cu respirația întretăiată.
– Extraordinar, Mihai! Extraordinar! exclamă el. Ești un om binecuvântat, ești sfințit! și-l atinse ușor cu mâna pe piept.
– Vai, să nu spuneți asta! contestă Mihai ferindu-se puțin. E păcat s-o spuneți, căci și eu sunt un păcătos ca toți păcătoșii. Mântuitorul ne răspunde tuturor dacă-L chemăm din toată inima, sunt convins! Iar eu L-am chemat cu disperare de moarte... În Ioan, 14 cu 21, am găsit cuvintele lui Isus care proclama cam așa - uitați, am pus semn și le-am și subliniat în Biblie: "cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de către Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu, și Mă voi arăta lui." Să fiți sigur că Isus ne iubește pe toți, buni și răi, așa cum soarele îi încălzește deopotrivă pe toți. Rămâne ca și noi să-L iubim la fel. Domnule Elizeanu, suntem 23 de milioane de români în țara asta, plus încă vreo opt milioane în afara ei... Din toate milioanele acestea, dacă sunt șapte-opt sute de mii care sunt cu adevărat credincioși, dintre care doar vreo șase sute de mii au citit cel puțin o dată în viața lor Biblia, unii nici măcar toată. Restul, de circa douăzeci și două de milioane, fie că-ți răspund cu candoare că sunt buni creștini, fiindcă așa s-au născut, deși nu știu să-ți dea nici măcar un citat din cuvintele Mântuitorului, având în capul lor un talmeș-balmeș de creștinism, fie că-ți râd în nas când le vorbești de religie, privindu-te cu milă și dispreț, ca pe un troglodit ieșit dintr-o cavernă unde de-abia ai terminat de devorat un ciolan crud de mamut... Exact un păgân de genul ăsta am fost eu, în urmă cu o lună-două. Mă credeți?
– Cum să nu? Nu-i nimic de mirare dacă ținem cont în ce societate ateistă trăim. Îți dau perfectă dreptate, cu atât mai mult cu cât eu însumi făceam parte din categoria aceasta.
– Da, și atunci, vedeți? Nu trebuie să ne mai mirăm nici de ce lucrurile merg atât de prost în țara noastră. Iată de ce! și iată explicația! Nu-i nici un secret.
– Ce ciudat, Mihai, că fiecare din noi ne-am întâlnit cu extremele forțelor spirituale din univers. Ce ciudat! Tu cu Mântuitorul Însuși, eu cu forțele satanice. Tare ciudat!
– Dacă spuneți că OZN-urile sunt creații ale lor, înseamnă că eu am văzut și forțele binelui, și forțele răului - ambele! OZN-urile au apărut peste tot, ieșind de sub pământ, de sub ape; dar cele mai multe au fost reperate în văzduh. Iar dacă citim în Efeseni 2 cu 2 și 6 cu 12, observăm că se spune clar că diavolul este domnul puterii văzduhului, duhul răutății, care există și în locurile cerești, iar dumneavoastră afirmați că el are în custodie chiar și o zonă întreagă a universului. În acest caz, tot Biblia ne spune că în vremurile din urmă vor fi multe semne pe cer. Cred că OZN-urile fac parte din aceste profeții.
– Categoric că fac. Pe de altă parte, aș putea să afirm că și eu am tras o învățătură pozitivă dintr-un fapt negativ, sublinie scriitorul, numai că, în fața oamenilor care n-au înțeles - și, la drept, vorbind, cum ar putea ei înțelege așa ceva? - eu am apărut ca un extravagant sau, în cel mai bun caz, ca un om neserios...
– Credeți cumva că despre mine oamenii au acum o impresie mai bună? întrebă Mihai. Vă garantez că tot un sonat și un ins ciudat m-au considerat și pe mine. Cine caută adevărul trebuie să-l plătească într-un fel, nu?
– Știi ce, Mihăiță? Te rog arată-mi și mie peștera cu pricina... Tare aș vrea să văd locul acela!
Mihai s-a sculat și l-a dus imediat în "Grota de aur", și de acolo l-a trecut prin spărtură în peștera mare. Amândoi aveau lanterne noi.
Mugurel nu a vrut nici de data aceasta să intre în peștera cea mare. Pare-se că animalele înțeleg că anumite locuri sunt tabu pentru ele. Cel puțin impresia aceasta o lăsa Mugurel.
– Uitați, chiar în locul acesta mi-a apărut... Exact aici, la piatra asta mare pe care-am pus-o ca semn!
– Aici? întrebă Elizeanu. O, Doamne Isuse, iartă-mă! Și căzu imediat în genunchi, apoi închinându-se sărută locul acela și rămase așa mult timp, cu fruntea la pământ. Mihai îngenunche lângă el și, pentru câteva secunde, o adiere caldă și parfumată trecu peste ei. Nu vorbea niciunul nimic. Se rugau în gând amândoi și tot amândoi se ridicară deodată, încărcați de aceeași puternică emoție. Scriitorul se agăță de brațul lui Mihai care îl conduse până la cele două despărțituri. Se auzea clinchetul unei ape venind cu ecouri dinspre intrarea cea largă din stânga.
– Uitați, pe-aici am intrat eu curios să văd ce-i cu sunetele astea cu ecouri ce se-aud ca niște note muzicale, probabil picături de apă cu ecouri pe mai multe tonuri, și cam de la punctul acela am alunecat pe pâlnia de gheață în crevasa care-i ca un puț de circa 15-20 m adâncime. Priviți în zona unde luminez eu acum cu lanterna, un pic mai jos, că se vede puțin și din locul acesta... Acolo mi-a căzut prima lanternă și-un toiag cioplit de mine. Dacă s-ar coborî cineva cu o frânghie lungă până jos la apă, un alpinist-speolog, de pildă, le-ar găsi plutind. Oricum, eu mai departe nu merg, că m-am învățat minte, și propun să ne întoarcem.
– Nici eu nu-s curios să văd ce-i acolo. Haidem înapoi. Și ieșiră.
După ce au trecut înapoi prin tunelul săpat de Mihai în "Grota de aur", îl aflară pe Mugurel foarte agitat, lătrând cu disperare și făcând o larmă nebună. Ce se întâmplase? La gura peșterii, același Martinel de rândul trecut încerca să violeze iarăși domiciliul rupestru.
– Aa, te-am prins! Tot matale erai? Păi nu ți-am spus eu, domnule, să nu mai treci pe-aici? îl întrebă Mihai. Poate la toamnă... Până atunci stai puțin... Și luă o cutie de plastic în care mai avea puțină miere cu furnici înecate în ea. I-o așeză până la vreo trei-patru pași de urs. Acesta o înșfăcă repede, fără pic de teamă și se duse. Mihai, între timp, îl ținea zdravăn pe Mugurel să nu se repeadă după musafirul nepoftit. Când ursanul dispăru după tufișuri, câinele fu liberat, dar se potoli cu greu din criza de lătrat.
Mihai și oaspetele lui ieșiră afară din "Grota de aur" și se așezară din nou pe iarbă, la umbră, în fața ei. Mugurel puse capul pe genunchii lui Elizeanu care-l mângâia ca pe un copil, în timp ce câinele se lăsa alintat ținând ochii închiși.
– Nu ți-a fost frică de urs? întrebă Codrin.
– Aș, cunoștință veche! Deși cam prost crescut...
– Acum îmi dau seama că nu-i chiar atât de simplu și de romantic, pe cât credeam, să trăiești solo în pădure. Se pot ivi primejdii serioase de unde nu te-aștepți. Nu mă refer numai la ce-ai pățit dumneata în peșteră, dar însăși procurarea hranei devine o problemă serioasă aici.
– Desigur, răspunse Mihai, dar de când mă știu sub pavăza Domnului, nu mai îmi este frică de absolut nimic. Și, după cum vedeți, n-am murit nici de foame.
– Asta așa este, Mihai. Va trebui însă ca să facem ceva mai mulți pași spre Dumnezeu, nu numai să ne mulțumim să vină El spre noi. Va trebui să întreprindem ceva concret, nu? Căci atunci și protecția Lui va fi mai mare.
– Dumnezeu ne va arăta la timpul potrivit cum și ce să facem fiecare, numai să-i mărturisim deschis doleanțele noastre prin rugăciune. Acum, pentru mine, rugăciunea îmi este mai necesară decât hrana, este cordonul meu ombilical între sufletul ce stă ascuns în interiorul meu și cer, fără de care n-aș putea trăi. Vi se pare ciudat că mă exprim astfel?
– Nu, nicidecum, răspunse Elizeanu zâmbind. Mă gândesc însă cum puteam eu trăi înainte fără rugăciune. Venea seara, și mă trânteam ca o vită în pat și dormeam. Venea dimineața și, fără să mă rog, mă spălam și mâncam tot ca o vită, fără să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru bucatele ce mi le dăruia. Acum, dacă nu m-aș ruga înainte de fiecare masă, cred că mâncarea n-ar avea nici un gust și mi s-ar părea furată ori cerșită.
– Oricât de muncită ar fi de noi, ori adusă de altul, orice hrană este în primul rând tot un dar de la Dumnezeu. Ca și viața, de altfel. De aceea, trebuie să-I mulțumim Domnului și pentru simplul fapt că ne-a dat acest privilegiu unic - viața; și pentru simplul fapt că trăim! Pentru fiecare clipă a existenței noastre terestre ar trebui să-I cădem Tatălui Ceresc în genunchi. De ce nu o facem?
– Din neștiință, din mândrie, din lene, din prostie... Și tocmai din pricina acestei tăceri lipsite de recunoștință și lipsită de conștiință, datoria noastră este să fim noi înșine un asemenea model încât să-i impresionăm pe alții, să le oferim un exemplu viu, învățându-i și invitându-i să fie ca noi. Nu știu de ce, dar aș fi fericit să-mi pot îndeplini cândva o asemenea doleanță cu caracter aproape misionar.
– Nimic nu ne mai împiedică să fim astfel, îl completă Mihai. În fond, de ce n-am da odată startul? Fiindcă una din ideile de bază ale Noului Testament se revelează zi de zi tot mai pregnant: venirea Domnului! Ea este mai aproape ca oricând. S-ar putea ca noi înșine să fim martorii ei într-o fericită zi!
– O, ce mult m-aș bucura să-L văd și eu pe Isus! se entuziasmă Elizeanu. Dar în același timp, ce mult m-aș teme, fiindcă n-am făcut nimic deosebit să-I pregătesc calea, nici altora, și nici mie... Dacă m-ar întreba Isus ce-am făcut pentru El, ce I-aș putea răspunde?
– Iată un moment jenant care ar fi într-adevăr penibil! Căci, într-adevăr, ce I-am putea răspunde? Mai nimic! Cel mult am ridica din umeri vinovați, surprinși și nedumeriți. Fiindcă observația este la fel de valabilă și pentru mine, îl încredință Mihai. Aș fi nedrept să nu recunosc.
O tăcere lungă se lăsă între ei, încât se puteau auzi toate păsările pădurii dialogând în locul lor. Cineva spunea că păsările și animalele Îl pot vedea pe Dumnezeu și că toate cântecele micuțelor înaripate n-ar fi altceva decât numai imnuri de slavă aduse Lui.

*
* *

Codrin Elizeanu rămase trei zile împreună cu Mihai, dormind în aceeași "Grotă de aur", antrenându-se în discuții peripatetice în timp ce se plimbau prin pădure, prin poiană, ori în timp ce mergeau amândoi la pescuit. Totuși, la baltă, mai mult de doi peștișori insignifianți - câte unul de fiecare - ei n-au prins. Nu se știe de ce în ziua aceea peștii nu mușcau, așa că cei doi pui de pești au fost expediați la loc în apă să mai prindă ceva mușchi pe ei.
Scriitorul hotărî să-și mai prelungească șederea cu încă o zi. În dimineața următoare porniră din nou împreună spre baltă, în nădejdea că poate, poate de data aceasta vor fi ceva mai norocoși. Dar ți-ai găsit! La toți trei le era foame și nu știau pe cine să dea vina. Poate luna era de vină, căci pescuitul, se știe, depinde adeseori de fazele lunii. Două ore și mai bine stătură acolo, însă Dumnezeu a vrut ca nici de data aceasta să nu prindă absolut nici un pește, de parcă peștii se vorbiseră între ei să declare greva foamei. Ce era de făcut? Căci rezervele aduse de Codrin se epuizaseră cu o zi mai înainte. În schimb o mare prietenie se stabilise între cei doi, datorită multor puncte de vedere comune, încât Elizeanu, deși era cu cincisprezece ani mai în vârstă decât Mihai, obținuse cu greu încuviințarea acestuia să-l tutuie.
– Nu știu de ce - începu Mihai - după ce vorbești cu cineva la plural mult timp, îți vine pe urmă foarte greu să-i vorbești la singular, chiar dacă persoana aceea te-ar obliga. E drept că unii te pluralizează intenționat, ca nu cumva să începi tu să le vorbești la singular, ca să te țină, cum s-ar spune, cât mai la distanță...
– Procedeu folosit îndeosebi de oamenii foarte mândri. Aceștia se simt, de obicei, șocați dacă le vorbești la singular, mai ales dacă se știu că dispun de superioritatea vârstei, a unor titluri ori merite mai mult sau mai puțin reale. Însă mândria este socotită de Biblie cel mai mare păcat, căci din sămânța ei se nasc toate celelalte rele, răspunse Elizeanu.
– Nene Codrine...
– Nu "nene Codrine", ci simplu - Codrine...
– Bine... Codrine, nu era oare mai bine dacă aveam și noi un plural englezesc? Englezii și americanii, cu pronumele you spun totul: și tu, și dumneavoastră, și dumneata... Și astfel ei au rezolvat dintr-o dată problema reverenței.
– Păi, de fapt, îl cam avem. Dialectal însă. Țăranii moldoveni nu zic nici tu, nici dumneavoastră, ci mata ori matale. Iar când ți-a zis un moldovean neaoș mata, apoi să știi că te-a dumnevostrit - și te-a și tutuit în același timp.
– Chiar acum mi-a zbârnâit prin cap o idee, schimbă Mihai brusc subiectul. Haidem să pescuim la Râul Blajei, cam o jumătate de oră de-aici... Se află la marginea pădurii, spre răsărit. Lângă râu este un drumeag forestier pe care mai trece când și când câte o căruță, căci am văzut urme. Niciodată nu m-am întors de-acolo fără pește mare.
– De-acord. Atunci hai să mergem. Dar mă tem c-o să plouă, fiindcă mă înjunghie puțin oasele mele barometrice și văd niște nori spre nord. Norii de la nord cam aduc ploaie.
– Nu-i bai, răspunse Mihai. În luna asta ploile sunt scurte - ploi de vară. Numai în săptămânile trecute ele au făcut o excepție, c-au ținut câteva zile în șir de-am crezut că înnebunesc. Uneori când mă prindea ploaia pe lac, știi ce făceam? Mă dezbrăcam de tot în pielea goală și intram în apă pân la gât. Totdeauna apa din lac părea cu mult mai caldă decât apa de ploaie, încât nu-mi mai venea să mai ies afară. Vorba românului: cine a căzut în baltă nu se mai teme că-l udă ploaia! Mergem la râu?
– Haidem!
Își luară amândoi undițele (a lui Elizeanu era improvizată dintr-o nuia de alun) și porniră. După nici o jumătate de oră ajunseră pe malul Blajei, lângă o salcie bătrână, pletoasă, aplecată cu crengile până la apă. Mugurel - după ei. Fiecare se ascunse după câte un boschet de pe mal, plasate aproape sub salcie și pescuiră în tihnă mai mult de un ceas. Codrin, deși nu avea mulinetă (o refuzase pe cea a lui Mihai), prinse totuși trei crăpșori frumoși și cinci plătici destul de mari, iar Mihai numai patru crapi. Când se apropiară de malul apei, până să se așeze să pescuiască, văzură că, peste râu, pe drumeagul de pădure, tocmai atunci se termina trecerea unei mari turme de oi, cu trei ciobănei, ca în "Miorița", cu vreo cinci câini ciobănești și doi măgăruși încărcați cu samare. Toată grija lui Mihai a fost să-l oprească pe Mugurel să latre. Nu de altceva, dar nu voiau să atragă nimănui atenția despre prezența lor pe malul celălalt. De abia după ce turma se îndepărtă bine își reluară fiecare locurile după boschetele de sub salcie și pescuiră fără să schimbe prea multe cuvinte. Mugurel stătea culcat mai mult pe lângă Mihai așteptând cu limba scoasă peștele destinat lui. Și i s-a dat, dar mai voia și alții.
– Eu zic că ne ajung ăștia, zise Codrin. Cred că ar fi cazul să ne cărăbănim, că uite ce ploaie mare vine... de la Cluj...
– Stai să-mi descurc undița asta care s-a agățat într-o răgălie și plecăm imediat. Gata, am rezolvat problema.
Amândoi își strânseră sculele, luară peștii și cum încă mai stăteau ascunși după tufișuri, numai ce văd că apar ca din pământ trei autoturisme: unul negru, unul alb și altul albastru. Mugurel începu să latre.
– Culcat! îi porunci Mihai autoritar - și-l strânse iar de bot. Câinele se supuse ticăit.
– Ce-o fi cu Daciile astea? întrebă Codrin. Or fi vânători braconieri? Toate au numere de Hunedoara. Nu vin chiar de prea departe, îi șopti el lui Mihai. Din județul vecin, poate la vreo oră de mers de-aici. Ia să ne ascundem mai sigur după boschetul ăsta de sub tulpina sălciei și să vedem despre ce este vorba.
– Nu-s toate marca Dacia. Automobilul cel alb pare să fie o Toyota, îl corectă Mihai.
Toate trei mașinile se opriră cam în dreptul lor. Douăsprezece persoane apărură pe mal: șapte bărbați (unul dintre ei era un copil) și cinci de sexul opus, dintre care două fete zvelte, foarte frumoase, ce semănau mult între ele, fără nici o îndoială două surori. Cel mai înalt dintre bărbați și cea mai mică dintre cele două fete frumoase dispărură după tufișurile din partea cealaltă a râului și reveniră îmbrăcați în alb.
– A, este vorba despre un botez nou testamentar! Acuma-i clar! se lămuri Codrin vorbind încet. Am mai văzut așa ceva la o biserică din Ploiești, dar nu la râu, ci într-un baptisteriu. Să știi că e tare spectaculos...
– Eu de ce să mă laud, n-am mai văzut niciodată, dar am citit mult despre toate cultele și teoretic știu cum s-a ajuns la botezul la vârsta maturității, explicându-se că pruncii nu sunt conștienți când primesc botezul și că numai omul matur poate înțelege și trăi pe deplin importanța profundă a actului botezului. Îl fac la râu pentru că tot într-un râu S-a botezat și Isus, în apa Iordanului. Și S-a botezat la maturitate, nu în pruncie, iar ei cer ca oamenii să-L imite întru totul pe Hristos nu opțional, ci obligatoriu. De la ortodocși doar Oastea Domnului practică acest tip de botez și nici aceștia toți, ci numai o parte din ei. Dacă au venit cu grupul până aici, la râul din pădure, se pare că ar fi vorba de un cult ilegal care se teme să facă botezuri publice. Sunt foarte curios să știu cum se desfășoară ceremonia propriu-zisă. Privește, Codrine, ce frumoși sunt cei doi tineri care urmează să se boteze! Dacă aș avea un aparat, i-aș fotografia, șopti Mihai.
– Da, dar fără blitz, că ne-am da de gol. Lasă-te însă păgubaș că uite fotografiază doi de lângă ei. Nu vezi ce aparate moderne au? Se pare că ar fi Kodakuri sau Zeissuri, cumva... Ia să ascultăm, că se-aude bine ce vorbesc... Uite, cel mai bătrân, cel cu barbă, este preotul sau pastorul... Nu știu ce este, dar, privește, văd că acuma își pune un anteriu parcă de preot, la fel cu al lui tatăl tău...
Într-adevăr, noii veniți vorbeau tare, fără frică.
– Uitați, tot aici, exact la salcia asta mare, s-a botezat acum cinci ani și Veronica noastră, zise o femeie cu părul alb și cu un batic bleu pe cap. Atunci avea 18 ani. Ea ne-o rugat să-l botezăm aici pe Florin înainte de cununia cu el, în același timp cu Fidelia. Tot aici cred că s-o boteza și Mircea, și copiii copiilor lor, căci la toți ne place locul cesta.
– Dar e și tare frumos aici! aprecie bătrânul cu barbă care se pregătea să săvârșească actul botezului. Pare într-adevăr un loc binecuvântat de Dumnezeu. Benică l-a descoperit, de când era brigadier silvic.
– După botez, întindem masa la iarbă verde pe-aici pe undeva, unde vom mânca cu toții, zise unul din bărbați.
– Cred că o să mâncăm în mașini că o să plouă. Haide, grăbiți-vă, fraților, că începe ploaia, îi zori un alt bătrân, înalt și cu chelie.
– Lasă, frate Benică, că nu ne topește. Ploaie înseamnă noroc și belșug. Dumnezeu e cu noi!
Toți se adunară în jurul celor doi tineri care stăteau pe mal, unul lângă altul. Grupul formă un cor care începu să cânte armonios, pe mai multe voci, de răsuna toată valea:
Sfinte Duh, la mine vin
Și cu darul Tău divin,
Coborându-Te de sus,
Ne botează-ntru Isus.
Apoi bătrânul cu barbă albă se apropie de tinerii înveșmântați în alb și cu glas solemn le grăi lor și celor de față:
– Frații și surorile mele, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe Fiul Său cel Unul Născut, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.
După aceste cuvinte, intrară toți trei în apa limpede care le ajungea până la brâu. Pastorul acela sau preotul care îi botează își continuă binecuvântarea stând în apă:
– ...Actul sfânt al botezării unui creștin este pecetluirea nașterii sale din nou. Scufundarea sa în apă reprezintă moartea ființei celei vechi, încărcată de păcate, iar ridicarea sa afară este învierea la o viață nouă, neprihănită, închinată în întregime lui Dumnezeu. Tot mai mulți români, în clipele lor de durere Îl caută cu însetare pe Dumnezeu. Și aceste clipe persistă. Niciodată în România n-a fost un prilej de pocăință mai bun ca acuma, fiindcă Dumnezeu are un plan cu România noastră... "Ferice casa unde este Domnul,/ Prietenul cel mai binevenit,/ Acolo unde dintre toți ce-s oaspeți,/ Tu, Isuse, ești cel mai iubit", spune o cântare de-a noastră - și drept spune. Ferice și de voi cei care, acum, prin apa botezului, mergeți cu atâta încredere spre Isus! Aici, de față, în chip nevăzut, Se află și Mântuitorul nostru, Cel care, ca și voi, S-a botezat într-un râu, în apa Iordanului, și El Se bucură nespus de ceea ce vede și din slava cerului Își trimite chiar acum razele binecuvântării Sale ori de câte ori o ființă venită din lumea păcatelor vrea să se nască din nou. Robul Domnului, Iosua Navi, spunea: "Cât despre mine, eu și casa mea vom sluji Domnului, căci Sfânt este!" Și noi, cu toate familiile noastre, trebuie să-L urmăm și să-I slujim Lui cu nestinsă credință... Soră Fidelia, crezi tu că Isus este Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul tău personal?
– Da, răspunse frumoasa fată îmbrăcată toată în alb, zâmbind cu ochii sclipind în lacrimi. Din toată inima, cred!
– Pe baza credinței tale, a mărturiei tale personale și la poruncă măreață a lui Dumnezeu lăsată prin Cuvântul sfânt, eu te botez în Numele Tatălui, al Fiului și-al Sfântului Duh, amin!
Și cum stătea dânsa cu capul acoperit cu un batic alb, cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune, bătrânul slujitor o cuprinse de mijloc, o scufundă deodată în adâncul apei și o ridică repede, în timp ce corul de pe mal cânta cu voci splendide: Câți în Hristos v-ați botezat,/ Toți în Hristos v-ați și-mbrăcat!" Cei cu aparatele de fotografiat imortalizară momentul botezului.
Fidelia a fost apoi ajutată să iasă din apă de cei de pe mal, primi un prosop mare în mână și se duse să se schimbe în același loc unde se înveșmântase în alb.
Bătrânul păstor se apropie după aceea de tânărul cel înalt și arătos și îi grăi:
– Eroii neamului nostru românesc sunt și cei care-s adevărați eroi pentru Hristos, rupând cu o lume de păcate în care-au trăit, nu numai cei ce-au murit jertfindu-și viața și apărând plaiurile acestea minunate ale țării noastre pe care Dumnezeu, în marea Lui bunătate, ni le-a dăruit. Nu numai ei sunt eroi... A-L urma pe Domnul înseamnă să iei crucea și să calci fără teamă pe urmele Lui, indiferent ce vor zice acei din lumea pe care ai părăsit-o și-ai lăsat-o în urmă. Erou este și cel care, renunțând la funcții mari și la alte avantaje materiale, acceptă o slujire umilă, pentru Isus Hristos! ("Chiar așa este! - gândea și cel ce urma a fi botezat. Decât să fiu un președinte celebru și fără Dumnezeu, mai bine un servitor umil, dar iubit pe veci de Creatorul nostru și slujindu-I Lui cu devotament, căci răsplata Lui nu va dura numai patru ani cât domnește de obicei un președinte, ci va fi veșnică!") Frate Florine, continuă conducătorul spiritual, crezi tu că Isus este Fiul lui Dumnezeu și că este Mântuitorul tău personal?
– Da, răspunse tânărul cu emoție și convingere. Cred din toată inima!
– Pe baza mărturisirii tale și la porunca lui Dumnezeu, eu te botez în Numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, amin!
Și-l scufundă ca și pe fata dinaintea lui, ridicându-l într-un șuvoi de stropi de apă limpede în timp ce aparatele de fotografiat se declanșară de vreo două, trei ori asupra acestui moment și în timp ce corul cânta atât de armonios. Fața celui scos din apă era inundată de o lumină nouă, curată, veselă. Florin râdea fericit și părea atât de frumos atunci, mai frumos decât un rege la încoronare! Arăta cu totul înnoit, transfigurat. Când ieși din râu, imediat fata aceea înaltă și frumoasă, sora celei botezate, se repezi la el și, ud așa cum era, se lipi de Florin și-l îmbrățișă cu lacrimi în ochi sărutându-l cu drag de mai multe ori în văzul tuturor. Își lipi fericită și cu multă dragoste fața de a lui. Cel botezat râdea cu ochii plini de lacrimi, iar aceste lacrimi de fericire se amestecau cu lacrimile iubitei lui și cu apa botezului ce i se scurgea de pe față, de pe tâmple, de pe păr peste umeri, încât ai fi putut crede că era tot scăldat numai în lacrimi și că tot trupul îi plângea... În timp ce ei stăteau îndelung îmbrățișați, corul intonă și alte imnuri minunate. Cânta atât de frumos, cum rar s-ar fi putut auzi în pădurile acelea. Apoi păstorul îngenunche alături de toți ceilalți și făcu o rugăciune de mulțumire:
– Venim înaintea Ta, Cerescul nostru Tată, și-Ți mulțumim pentru lucrarea harului Tău în inimile oamenilor. Te binecuvântăm pentru sângele răscumpărător ce a curs la Golgota ca să ne spele nouă păcatele. Te binecuvântăm pentru dragostea ce ne-ai arătat-o în Domnul Isus Hristos și-Ți mulțumim că Duhul Tău cel Sfânt lucrează și astăzi în inimile oamenilor; și-Ți mulțumim pentru acești tineri care au mărturisit în apa botezului viața lor predată Ție, și Te rugăm, Bunule Părinte, să-i binecuvântezi. Îți mulțumim pentru ei și Te rugăm pe Tine, ca Dumnezeu Atotputernic Care cunoști dincolo de ceea ce vedem noi, să-i păstrezi în sfințenie până la capăt. Și Te mai rugăm, Părintele nostru scump și Sfânt, fă și mai mulți care să vină în apa care-i spală de păcatele lumii, mărește-Ți Tu recolta secerișului, după marea voie a Ta.
– Codrine, ai auzit ce-a spus? șopti Mihai. Ca Dumnezeu să-i înmulțească pe cei care vor să vină în apa aceasta a botezului... Ce părere ai? Spune, tu îți mai amintești cum și când ai fost botezat?
– De unde! Cum să-mi amintesc? Deși mi s-a spus că am fost botezat la o biserică ortodoxă din Sibiu. Totuși, cu mine este ceva confuz, fiindcă niște rude spuneau că nu era ortodoxă, ci catolică, iar o mătușă de-a mea mi-a spus că s-ar fi ivit o dispută între părinții mei care erau de confesiuni diferite - mama ortodoxă, tata greco-catolic - și din această cauză mătușa-mea m-a asigurat că, în cele din urmă, nu aș mai fi fost botezat deloc. Ți-am spus, e ceva neclar. Ce tu parcă-ți amintești ceva de botezul tău?
– Eram mic, cum să-mi amintesc? răspunse Mihai zâmbind. Dar știu că m-a botezat tata, fiindcă așa mi-a spus el. Și ce crezi, ar avea ceva dacă ne-am mai boteza o dată? Nu cred să fie nici un păcat, căci este mai bun un lucru făcut de două ori decât niciodată. În plus, ar fi un botez cerut de noi în persoană și nu de un naș sau de-o nașă care l-ar face ca să le dăm un plocon și să le fim recunoscători după aceea toată viața cu alte cadouri. Căci rostul nașilor este de fapt ca ei să fie martorii și îndrumătorii spirituali ai copilului care, fiind prunc, nu poate să înțeleagă semnificația botezului. Dar să fim serioși: câți dintre nași au făcut finului lor o educație religioasă până s-a maturizat, când ei înșiși sunt lipsiți de așa ceva? Nici unul la mie... Iată de ce eu consider că n-o să intrăm în iad dacă ne botezăm după modelul lui Hristos, cerând acest lucru acum la maturitate!
– Dar ce crezi, că dânșii or să ne-accepte cu una, cu două?
– Dacă nu ne-acceptă, am să le spun în față că sunt farisei, că sunt falși creștini! Fii atent, chiar acum o să-i supun pe toți la probă, fiindcă simt așa... de parcă Isus mi-ar da această idee chiar în momentul acesta.
– Tu vorbești serios? tresări Codrin. Chiar ai simțit acum așa ceva, în clipa aceasta? Căci dacă o faci tu, să știi că vreau să mă boteze și pe mine.
– Bună ziua, oameni buni! le strigă deodată Mihai, țâșnind în picioare după tufișul ce-l ascundea. Mugurel îi salută și el pe limba lui cu două lătrături. Atunci se ridică în picioare și Codrin.
– Domnul să vă binecuvânteze pe fiecare, mai cu seamă pe tinerii care s-au botezat! le ură și Codrin.
Toți tresăriră brusc, fiindcă nu știau că ceremonia botezului le-a fost urmărită din umbră. Faptul putea să-i deranjeze.
– Domnul să vă binecuvânteze și pe dumneavoastră! Dar cine sunteți? Mă rog, cu cine avem onoarea? întrebă bătrânul care oficiase botezul.
– Doi pescari amatori, le răspunse Mihai. Pescuiam aici și deodată ați apărut dumneavoastră. Vă rugăm să nu vă supărați sau să vă speriați, că nu avem nici o vină. Noi am stat cuminți și suntem oameni pașnici. Nu am fost trimiși să vă urmărim. Putem veni la dumneavoastră?
– Păi, dacă vreți - puteți, le răspunse bătrânul.
Mihai și Codrin intrară îmbrăcați cu hainele lor subțiri de vară în apă și trecură râul pe malul celălalt. Mugurel nu a trecut apa, ci doar a lătrat iarăși de două ori căci a fost lăsat singur.
Între timp, Florin apăru uscat și îmbrăcat. Se apropie de cei doi. Mihai îi întinse mâna și-l felicită, apoi o felicită și pe Fidelia în fața căreia de-a dreptul se fâstâci. La fel procedă și Codrin.
– Pe dumneavoastră vă cunosc, spuse Florin. Sunteți scriitorul Codrin Elizeanu și vă urmăream săptămânal emisiunile științifice de la televiziune. V-am citit și o carte despre OZN-uri. Numele meu este Florin Vernescu.
– Bucuros de cunoștință! Într-adevăr, sunt scriitorul Elizeanu, iar dânsul este prietenul meu Mihai Doran, mare cercetător al florei și faunei locale și profesor de științele naturii fără catedră - șomer deci... Să știți că și noi stăm aici în pădure și de asemenea ne rugăm lui Dumnezeu. Amândoi suntem creștini, amândoi Îl iubim pe Dumnezeu.
– Exact de un naturalist ca domnul profesor Doran am eu nevoie la stațiunea mea de cercetare. Sunt Ieremia Dumbravă,
inginer silvic și cercetător principal la Rezervația Naturală Retezat și avem urgentă nevoie de un cercetător cu facultate, căci săptămâna trecută ne-a plecat un tânăr din București care și-a găsit acolo un serviciu lângă casă. Nu prea se înghesuie nimeni să-i ia locul trăind departe de civilizație. Ce zici? Ai vrea să vii cu noi, domnule Doran? Salariul e mai mare ca în învățământ. Dacă te decizi, iată cartea mea de vizită. Vei lucra cu Fidelia, căci și ea va fi tot la mine... Vii?
– Nu, nici nu mă gândesc!
– De ce refuzi un așa serviciu excelent? se miră cu tristețe inginerul silvic, un domn în vârstă, destul de prezentabil.
– Pentru că mai întâi aș vrea să fiu și eu botezat aici și acum, precum Florin și Fidelia, iar după aceea vin cu toată plăcerea să lucrez cu dumneavoastră!
– Of! Mi-ai dat emoții, surâse inginerul Dumbravă, bătându-l pe umăr. Ce să-ți spun? Mă bucur din toată inima că vrei să fii botezat, însă problema aceasta nu depinde de mine, ci de consiliul bisericesc. Ce zici, părinte Leon, ai auzit ce vrea băiatul?
– Am auzit, am auzit cu bucurie, dar ce să zic? Nu cred că se poate așa imediat.
– Bine, interveni Elizeanu, nu se poate fiindcă cere unul singur, dar dacă cer și eu botezul - suntem deja doi și când cer doi, din tot sufletul, rugămintea este de două ori mai mare. Ne primiți? Vă rugăm aceasta în Numele Domnului Nostru Isus Hristos!
– O, cum să nu? Cum să nu? răspunse bătrânul vădit aflat în mare încurcătură. Domnul să fie lăudat, fiindcă tocmai adineauri, la rugăciunea de mulțumire după botez, cerusem lui Dumnezeu să înmulțească numărul celor care să solicite botezul, iar Domnul ne-a dat răspunsul imediat. Lăudat să fie Numele Lui! Totuși, pentru aceasta, va trebui o perioadă de pregătire, de evanghelizare. Vedeți, așa se cere. Vă botezăm săptămâna viitoare, de ce nu?
– Noi insistăm acuma, părinte, sau frate păstorule - că nu știm exact ce cult creștin sunteți. Acuma, înțelegeți? insistă Mihai. Dar vedem că faceți botezul în Numele Sfintei Treimi și cred că sunteți din Oastea Domnului, mișcare interzisă în România.
– Să zicem că este așa, dar tot nu putem renunța la perioada de evanghelizare, răspunse preotul Leon Iubaș.
– Vă rugăm mult! insistă Mihai. De ce să amânăm pe săptămâna viitoare, când nici prietenul meu nu mai este pe-aici? Cine știe ce se mai întâmplă până atunci!
– Și ziceți că ați citit Biblia, îndeosebi Noul Testament? Cunoașteți confesiunea noastră de credință? - pe care uitați-o și luați-o! că o am la mine... Sunt numai câteva pagini.
– Biblia am citit-o amândoi, răspunse Codrin. Confesiunea de credință o citim și-acum.
– Păi, până o studiați și vedeți ce aliniate sunt formulate acolo, eu o să mă retrag cu frații diaconi și cu ceilalți, ca să discutăm dacă se poate ori nu o așa cerere urgentă.
Mihai și Codrin citiră de câte două ori fiecare foile dactilografiate și afirmară că sunt de acord cu cele scrise - preceptele fiind foarte creștine, aproape comune tuturor bisericilor de la noi -, apoi ei fură chemați de diaconi care le-au pus câteva întrebări din Biblie. La toate, amândoi au dovedit că posedă excelente cunoștințe din Vechiul și Noul Testament.
– Ei, ce facem, fraților? întrebă păstorul Iubaș. Ce zici, Benică? Ce zice fratele Ciorogaru? Cum hotărâm?
– Frate, eu zic să-i botezăm, de vreme ce cunosc atât de bine Biblia și acceptă Confesiunea noastră de credință insistând din inimă și rugându-ne în Numele Domnului nostru Isus Hristos! răspunse Ciorogaru.
– Și noi zicem la fel, răspunseră toți ceilalți.
– Dacă-i așa, se poate face și câte o excepție, când insistă cineva din toată convingerea, ca dumneavoastră, zise bătrânul Iubaș. Atunci să îngenunchem aici cu toții și să-I mulțumim Domnului pentru decizia impresionantă ce au luat-o frații noștri Codrin Elizeanu și Mihai Doran. Iar după botez vă invităm la masa noastră! De-acord?
– Vă mulțumim din inimă! răspunse Codrin.
Au îngenuncheat cu toții pe malul înflorit al râului cel blajin și s-au rugat. Apoi i-a mai întrebat o dată dacă mai vor să se boteze ori nu, și având o nouă confirmare la fel de fermă, le-au cerut să îmbrace aceleași veșminte albe folosite adineauri - Mihai pe-al Fideliei, Codrin pe-al lui Florin Vernescu. Erau ude, dar foarte albe.
S-a repetat tot ceremonialul botezului, întâi fiind botezat Codrin, apoi Mihai. Și lor li s-au făcut fotografii. Când Mihai a ieșit din apă după Codrin, începuse să picure. Un fulger și-un tunet cutremurară cerul de la un capăt la celălalt. Serviciul însă continuă nestingherit, în ciuda faptului că se porni o ploaie măruntă.
– Dumnezeule Atotputernice, Părinte Ceresc, se ruga bătrânul păstor. Plini de uimire cădem înaintea Ta (un trăsnet se produse atunci în apropiere, iar ploaia se porni mai tare, dar nimeni nu se clintea)... și-Ți mulțumim din suflet pentru minunea din dimineața aceasta când Tu, Doamne, ne-ai dat chiar mai mult decât am cerut la primul seceriș... Cu lacrimi curate de recunoștință, venim și Te proslăvim pentru imensa bucuria aceasta împătrită. (Din nou tunete puternice.) Doamne Dumnezeul nostru, Cel care ne-ai creat și-ai imprimat în noi asemănarea Ta, Cel care pe fiii oamenilor îi iubești și Ți-e dulce părtășia lor, Te binecuvântăm, Doamne! Te binecuvântăm că prin Hristos Domnul ai pregătit o mântuire atât de minunată, care a șters, a spălat și a înnoit pe cei ce au venit la Tine. Glorificăm Numele Tău Sfânt (două trăsnete aproape simultane zguduiră pământul în preajma lor impresionându-i pe toți, de parcă Dumnezeu dialoga cu ei prin vocea naturii)... și-Ți aducem osanalele ființelor noastre , pentru că în harul Tău bogat Evanghelia Ta a câștigat pentru Tine aceste patru suflete curățate. Îi aducem acum pe cei patru înaintea Ta - pe Fidelia, pe Florin, pe Codrin și pe Mihai - și Te rugăm, Cucernice Tată, Tu care ești Păstorul și Episcopul sufletelor noastre, ia-i pe brațele Tale, păzește-i de ispitele păcatului; poartă-le Tu toată trăirea lor pe pământ în carul Tău de biruință întru Hristos Mântuitorul! Primește-i, Doamne, și-i binecuvântează! Amin! (Un alt trăsnet puternic căzut pe lângă râu.)
Totuși ploaie dură foarte puțin. Un stol de rândunele și patru porumbei albi trecură pe deasupra râului și pe deasupra capetelor tuturor. Păstorul și diaconii puseră mâna pe creștetele celor patru suflete îngenuncheate în iarbă și le dădu fiecăruia în parte binecuvântarea, după botez.
Când preotul păstor ajunse la Mihai și la Codrin, le spuse:
– Tatăl nostru Carele ești în ceruri, Te rugăm pentru fratele Mihai, îl binecuvintează Tu în viața nouă a lui. L-ai căutat până l-ai găsit; l-ai trecut prin încercări, prin disperări, prin falimente, ca să-l câștigi la Tine... Și l-ai câștigat! Binecuvintează-l acum ca pe un bun credincios al Tău, să fie o mărturie vie care să cheme și pe alții la picioarele tronului Tău ceresc...
Te rugăm, Doamne, și pe fratele Codrin, ia-l pe brațele Tale! Tu îi cunoști trecutul lui, Tu l-ai căutat, Tu l-ai aflat aici într-un loc frumos, plin de adevărate minuni... Și binecuvintează-l, Doamne, pentru Tine, folosește-Te de el în lucrarea Ta cea sfântă și minunată! Și Te rugăm, Tată din cer, fă-l să fie o plantă roditoare în via Ta sacră, cu tot ce poate spiritul lui, cu toate talentele pe care Tu i le-ai dat și le-ai investit în ființa lui. Ajută-l pe el să le folosească pentru gloria Ta!... Și binecuvântează-ne și pe noi ca biserică a Ta și ajută-ne, Părinte Sfânt, să mai aducem și pe alții la Tine... Protejează această biserică românească urmărită, persecutată, lovită și interzisă de forțele demonice, și fă-i pe dușmanii ei să cedeze, astfel ca ostașii Tăi să fie din nou recunoscuți ca o biserică legală în lupta cu puterile celui rău pe teritoriul României. Și Slava Ta, Gloria Ta, iubirea Ta, revars-o din cer peste biserica Ta, peste poporul Tău răscumpărat! Te rugăm toate acestea în Numele și pentru meritele Domnului Isus Hristos, să ne asculți... Și harul Domnului nostru Isus Hristos, iubirea Tatălui din cer și împărtășirea Duhului Sfânt să fie și să rămână cu noi cu toți cei mântuiți ai Tăi în jertfa de la Golgota, și spălați aici în apa botezului - astăzi, și mâine și în veci de veci, în Numele Tatălui și-al Fiului și-al Sfântului Duh, amin!
Când se ridică în picioare, Mihai văzu soarele strălucind vesel peste întreaga natură înviorată de ploaie, peste pădurea lui dragă. Privi atent cerul și descoperi cu uimire că, deasupra râului, unind ca o punte curbă un mal cu celălalt, apăruse un curcubeu nespus de frumos, nespus de măreț și strălucitor. Cum îl văzu, un fior puternic îi străbătu tot corpul. Căzu pe dată în genunchi și începu să plângă în hohote. Cei din jurul lui nu s-au alarmat prea mult de această comportare, socotind-o o stare emoțională firească destul de frecventă în rândul celor care primesc botezul. Unii se descarcă emoțional înainte, alții după botez.
Codrin, care zărise și el curcubeul, era singurul care știa precis de ce plânge Mihai. Dumnezeu i-a salutat prin acest semn al Său care a fost trimis și după potop, precum stă scris în Biblie: "Curcubeul va fi în nor; și Eu Mă voi uita la el, ca să-Mi aduc aminte de legământul cel veșnic..." Și ei au făcut aici un legământ în fața Veșniciei, părăsind un mal și trecând pe celălalt - unde au devenit alți oameni.

Chiar atunci se decise și Mugurel să se arunce în apă și să înoate fără frică până ajunse pe mal, lângă ei, unde s-a scuturat de apă și se gudura vesel pe lângă toți, bucuros că mai vede și el oameni.
O mână blândă îl mângâie pe Mihai pe creștet, apoi îl apucă de braț și-l ridică în picioare fără să-i dea drumul imediat. Era Fidelia care îl privea și ea emoționată, cu ochii în lacrimi. Fata îl apucă iarăși cu delicatețe de braț și îi spuse:
– Domnul să te binecuvinteze, Mihai! Mă bucur mult că vom lucra amândoi acolo... Nu știu dacă ți-a făcut cineva toate prezentările până la capăt... Uite, aceasta este sora mea, Veronica, iar acesta este cumnatul meu Florin, care vor avea nunta peste o lună unde bineînțeles tu și domnul Elizeanu sunteți invitații noștri. Acesta este Mircea, frățiorul meu, iar dânșii sunt părinții mei... După cum vezi, toți sunt fericiți ca și mine. După ce te schimbi de halatul meu care văd că ți-a fost cam strâmt, te-aș ruga dacă vrei să mă ajuți ca noi doi să punem masa pe iarbă verde, chiar dacă iarba este acum puțin udă. Soarele este puternic și-o va usca repede.
– Bine, Fidelia, de-acum încolo voi fi tot timpul numai la dispoziția ta, răspunse cu emoție și căldură Mihai.
În timp ce Fidelia vorbea cu băiatul, pe care evident îl plăcea, Veronica și Florin veniră lângă ei. Îi îmbrățișară și îi sărutară atât pe Mihai cât și pe Codrin, după care făcură o poză cu dânșii. Careva a dat drumul casetofonului din automobilul alb tras în apropierea lor. Prin portierele larg deschise, din difuzoarele stereo, răsunară deodată acordurile mărețe ale oratoriului Messia, de Haendel, iar orchestra și corul care preamăreau pe Dumnezeu răsunau până departe peste pădure, de unde veneau armonioasele ecouri de preamărire: Aa-li-luia! Aliluia! Aliluia...
Veronica, Florin, Mihai, Fidelia și Codrin stăteau laolaltă ca și când ar mai fi așteptat o fotografie de grup, și s-au trezit toți cinci privind înfiorați spre acel minunat curcubeu care nu mai dispărea, intensificându-și culorile din ce în ce mai mult, pe un cer cu totul albastru! Fenomenul părea aproape inexplicabil. Luminile curcubeului parcă îi salutară și îi binecuvântară pe toți. Mihai însă privea DINCOLO DE CURCUBEU, deoarece lui i se părea - dar nu i se părea, ci vedea cu claritate - că în spatele arcului de lumini irizate zărește un punct mic, de asemenea luminos, un fel de norișor, care încet, încet își schimba forma devenind un fel de stea, de luceafăr. Privea spre acest Luceafăr fascinat fără să mai clipească din ochi. La un moment dat intensitatea luminii Lui depăși strălucirea soarelui și atunci închise puțin ochii după care i-l arătă Fideliei, apoi și lui Codrin. Și ei confirmară că văd un noruleț mic destul de strălucitor. Dar Mihai nu vedea acum doar un simplu noruleț ca la început, ci un Luceafăr orbitor. Și Îl privi așa mult timp, până ce Astrul acela măreț își slăbi și își crescu lumina de trei ori precum un proiector cu reostat. A treia oară se stinse deodată brusc, ca un far la sosirea zorilor. Dispariția Lui instantanee au remarcat-o toți, dar Mihai nu se mira deloc și nu se întreba ca restul celorlalți ce a putut să fie, ci mulțumea cu lacrimi în ochi lui Dumnezeu pentru onoarea prea mare ce i-o face.
Ori de câte ori își aduce aminte de acel Luceafăr orbitor, Mihai se înduioșează și se tulbură adânc, fiind convins că lumina Lui orbitoare nu a fost doar o simplă părere.

SFÂRȘIT