Fix ora șapte pe pod. Roșcovanul fix în ochii mei. Cu bliț, cu euforie cu tot. Întorc privirea spre dreapta, brusc mă încrunt în timp ce-mi face cu ochiul printre copaci. Îmi pun o mână cozoroc, dar până când?! Dacă s-ar putea conduce numai cu picioarele! Sau cu gândul... Ar fi cam riscant.
Stă în fața mea să-l iau pe botul mașinii. Mă înroșesc de atâta insistență. La radio încă se discută roșia montană. Virez și intru în tunelul castanilor năpârliți. Câteva tufe de ceață se scutură când dau buzna în ele. Marea face curățenie pe țărm. Un simplu refresh. Un țiuit încremenește în aer. Nu, nu este ambulanța, un pescăruș face vocalize îndrumat de o baghetă de vânt. Un altul, ațintit asupra unui pește, face sport extrem. Pe ponton, înspăimântată, liniștea se lasă pe ape ca o pată de petrol. Doi tineri se iau de tâmple, se pierd unul în celălalt, se strâng cum ai strânge recolta. Starea aceasta devine albastră. Parcă în gât mi se oprește un țipăt mai rău ca al lui Munch! Și în loc de capul meu ar fi pământul. Cu oamenii, cu păcatele, cu tulburările lor. Iar țipătul, fără să mă elibereze, dă ocol până într-un protest.
Morocănoșii vâslesc iute spre alte lacuri celeste. Sub gene, cerul se taie maioneză și alunecă pe luciu ca un vapor abia deslușit care înghite lumina searbădă a farului cât un plop trăsnit de secure, navigând în lung. Accelerez și neliniștea se apropie și ea cu viteză. Pe vremea asta, anul trecut, chiar aici fusese găsit un corp delicat plutind cu ursulețul prins de un deget. Din țărm a mai rămas o jumătate de durere. Pe cealaltă a înghițit-o marea.
E toamnă și frunzele se lasă călcate în picioare. Trecătorii știu, oare, că le vor fi acoperământ, cândva?! Iar țipătul acesta îngrășat peste măsură nu iese din mine. Încep să mă deformez, smulg retrovizoarea, scot mâna prin geam, rup oglinda stângă, trag pe dreapta, în derivă...
Sunt singură și din bord încă mai strigă roșia montană.

(23 sept. 2013)