Știu că e greu de crezut ca un cotoi cu blana neagră ca tăciunele să poată să vă vorbească despre lucruri atât de înalte, în care până și filosofii se încurcă, dar lucruri importante pentru soborul mâțelor din cetate sunt pe cale să se întâmple, astfel încât un lucru trebuie lămurit pentru folosul generațiilor următoare: care sunt mai buni, creștinii sau sarazinii?

Mă simt îndreptățit să vorbesc despre această încurcată afacere pe cât pot să spun că încă din fragedă pruncie am cunoscut atât răutățile, cât și binefacerile creștinilor. Am deschis ochii chiar aici între zidurile cetății Otranto printre dărâmăturile unei case vechi , unde, în înțelepciunea ei, mumă-mea a știut să mă ascundă, împreună cu frații mei. Înțeleaptă ființă, căci în scurtă vreme prevederea sa își dovedi roadele. Biata pisică, cu o blană la fel de smolită ca și cea pe care o port, trebuia să aibă grija a șase guri flămânde, așa că se avânta deseori să vâneze chiar și ziua în amiaza mare. Asta până într-o zi în care a dat peste o ceată de zurbagii ce se învârteau printre ruine. Și cum pisica neagră e lucrul diavolului, nu poate fi vreo distracție mai mare pentru un băietan decât să spânzure de-o cracă mâțele (cu atât mai bine dacă sunt negre) și să le bată cu pietre până își dau sufletul. Desigur lucrurile acestea le-am aflat mai târziu, însă nu pot uita miorlăiturile jalnice ale mâței pe care o știam de mumă, urletele sfidătoare ale băietanilor, și cumplita jale și frică ce ne cuprinsese pe mine și pe frații mei. Totuși, frica a fost mai puternica decât jalea și niciunul din frați nu a avut curajul să iasă din ascunzătoare și nici măcar să zică miau așa că zurbagii ocupați în cruda lor îndeletnicire nu au dat și peste noi. Că altfel atât ar fi fost.

După frică, a venit foamea, iar ghiontul din stomac ne-au făcut să ieșim în ziua următoare din adăpost cu plânsete jalnice după muma dusă cât și a sorților năprasnici.
Dar am fost izbăvit. O femeie, de care o să vă povestesc mai multe pe dată, care trecea pe lângă ruine a auzit glasurile noastre subțiri și s-a îndreptat spre noi. Și deodată m-am simțit luat pe sus, încât mi-am zis că e gata cu mine, dar nu a fost așa, căci femeia m-a luat în palmă, m-a dezmierdat și apoi m-a pus într-o pungă ce o ținea la brâu, unde mirosea bine a busuioc și a lapte, și era cald. Atât că am adormit pe dată.
Cât despre frații mei, nu i-am mai zărit de atunci.

Acum e vremea să povestesc despre această femeie, căci dacă până la acea vreme aflasem despre oameni ca despre bestii cu două picioare, dușmani ai neamului pisicesc, iată că acum am aflat de binefacerile ce pot veni de la oameni.
Biata femeie era văduvă și-și ținea viața crescând niște văcuțe pe lângă o căsuță sub zidurile cetății. Cum bine vă dați seama într-o casă unde nu lipsea laptele era raiului pentru un motan, și nu am nici un motiv a mă plânge că nu ar fi fost întocmai așa și pentru mine.
Așa cum aveam să aflu din poveștile ce le spunea cu vecinele (cât le mai melița gura când eu aș fi vrut să dorm!) biata femeie rămăsese văduvă după un bărbat ce se angaja să lupte pe bani în războaie, ocupație mult mai înlesnită decât să trudești toată ziua pământul. Așa ajunsese să cumpere ceva pământ, ceva vite, și mai ieșiseră din sărăcia ce se vedea mai prin toate casele dimprejur. Din încropeala aceea nu mai rămăsese mare lucru, căci pentru zestrea fetelor ce trebuiseră măritate se cheltuise mai tot.
Și într-un sfârșit se dusese și norocul bărbatului care își lăsase oscioarele undeva pe un câmp de luptă dincolo de mare în războaiele cu sarazinii.

Așa am aflat eu de sarazini, din poveștile despre răposatul și faptele lui de arme.
Aceștia erau descriși ca cel mai mare rău al omenirii, bestii care se hrănesc cu sânge de creștin, și care, nenorocire, erau acum tocmai peste apă la nici o zi de vâslit cu galera, ceea ce nu era deloc liniștitor pentru locuitorii din Otranto. Pe vremuri, pe când bărbatul ei era tânăr, și lupta în războaie, mai erau prinți creștini dincolo de apă care luptau cu sarazinii, unul Skanderbeg era în mare prieteșug cu regele Ferdinando, și soldați ai regelui,printre care și răposatul soț, mergeau să-l ajute pe acest viteaz. Însă sarazinii au acum un stăpân, ce poartă numele acelui idolatru la care se închină sarazinii, Mahomed, (fie numele blestemat pe vecie, își făceau cruci femeile), unul care se spune că este diavolul în persoană (ptiu, scuipau femeile, și o făceau întotdeauna spre mine când mă aflam în preajmă), care cu dibăcia sa distrugătoare a cucerit cetatea vestită a Constantinopolului și s-a jurat să ajungă să ia și Roma, or bine știe toată lumea că drumul spre Roma trece pe la Otranto, și atunci toți înghețau de spaimă la gândul acesta.
Dar apoi, stăpână mea, râdea și făcea la femei descântece și legături de dragoste, care altfel erau mult prețuite, deși cu oarecare teamă, de toți din vecini, și pot să spun că la toate descântecele stăteam și eu, și oamenii parcă aveau mai multă încredere când mă aflam eu acolo, deși apoi spuneau că trebuie să fie vreun lucru al diavolului în toate astea de stăpâna ține o mâță neagră în casă. Dar stăpânei puțin îi păsa, ei îi plăcea să îmi scarmene blana, iar mie îmi plăcea să beau lapte și să prind șoarecii din hambar, mai ales că primeam laude pentru asta. Iar de sarazini stăpânei nu îi era frică, că tot oameni erau și ăștia, și dacă zici pe limba lor că Allah e un Dumnezeu și Mahomed e profetul său, te lasă în pace. Doar de văcuțe îi era teamă, că orice oaste e o oaste, și ghiolbanii ăștia din oști, creștini sau sarazini sunt tot una, au mereu stomacurile nesătule și sunt gata să prăpădească tot ce e potrivit să umple burdihanul.

Și uite așa am trăit eu fără griji cât s-au cules viile de două ori. Dar toate binefacerile vieții au și un sfârșit. Într-o bună zi se porni un zvon precum că sarazinii ar fi debarcat nu departe de cetate. Stăpâna mă puse ca de obicei în pungă la brâu și se duse în cetate, în piața din fața bisericii celei mari, să asculte. Căpitanii cetății vorbiră oamenilor pe șleau și le-au spus că au puțini oameni și că nu e vreo speranță să atace pe sarazini pe țărm, ci că au să se închidă în cetate așteptând să se strângă oști mai multe de către rege. Așa că sfătuiră pe toți ce nu au casă în cetate, chiar și pe cetățenii ce nu pot să lupte sau să contribuie altfel la apărarea orașului, să meargă în pribegie spre cetăți mai din interior spre a se pune la adăpost. Oamenii cam suduiau că regele știe să tragă biruri dar să plătească ostași cât trebuie nu prea se interesează, dar neavând ce face se împrăștiară să ducă la împlinire sfatul cuminte al căpitanilor.
Iar eu, în loc să-mi urmez stăpâna, binecuvântate să-i fie zilele, și nădăjduiesc că mai are destule, m-a apucat dorul de vitejie, căci, iată, creștinii se pregătesc de război și fapte mărețe din cele din care auzeam în povești, și acum e ocazia să le văd aievea. Pe de altă parte, tot auzind că sarazinii sunt oamenii diavolului, și cum vecinii stăpânei mele când dădeau de ochii mei verzi ziceau „Parcă-i drac”, mă gândeam că acești sarazini trebuie să fie o rasă de oameni care are mare asemănare cu mâțele, ceea ce trebuia să văd neapărat. Așa că am zbughit-o de la brâul stăpânei, și deși biata femeie mă strigă de câteva ori, ba chiar trebuiră ca vecinele să o tragă din piață amintindu-i că trebuie să poarte grija văcuțelor, eu m-am avântat pe dughenele de lângă biserică, și dus am fost.
Cum a fost asediul nu știu prea bine. Pentru mine a fost frumos. Cetatea era plină de pisici nurlii abandonate de stăpânii lor, care umblau creanga pe străduțe, astfel că strigătele războinicilor se auzeau cu greu printre vaietele amoroase ale regnului felin (Nu vă mirați de acest limbaj, câteva zile am zăcut într-o sacristie și s-a prins de mine și ceva latină).
Din această perioadă fericită a vieții am fost trezit de iureșul sarazinilor peste ziduri. Primul sarazin pe care l-am văzut avea niște mustăți mari ca o pisică și învârtea fioros un ditai iataganul. Mi-am zis ca s-a sfârșit cu mine, și m-am ghemuit într-un colț așteptând să mă trezesc în raiul pisicesc. Însă bașbuzucul mă ridică de ceafă de pe jos, chiui cu putere și mă puse deasupra turbanului său, și alergă pe străduță să găsească o casă mai arătoasă să prindă ceva de jefuit. Se îndreptă spre o casă, dar eu, nevoind să-mi forțez norocul, am cugetat că e mai cuminte să îmi iau având și să sar de pe turban pe acoperiș. Bașbuzucul râse, mă amenință în glumă cu iataganul și își văzu de ale sale.

Am socotit că până se potolește dezmățul jafurilor e cuminte să mă adăpostesc într-un loc cât mai înalt unde oamenilor le-ar fi greu să ajungă la mine, așa că m-am dus pe acoperișul bisericii celei mari. Trebuie să spun că și acolo am fost deranjat, căci câțiva sarazini cu scări au urcat pe acoperiș, însă fără vreun gând rău către mine, ci doar să dea jos crucile. Locuitorii câți se mai găseau în cetate fură strânși în piață, și un sarazin , pe care toți îl blestemau că e un renegat, le dădu poruncă chiar în limba localnicilor să se facă credincioși ai lui Mahomed sau să moară. Mulți ziseră, așa cum îi învățase și stăpâna, că Mahomed e profetul lui Allah, ba chiar și scuipară demonstrativ pe crucile trântite pe jos din înaltul bisericii, că doar mai aproape le era grija de amărâtele lor vieți decât gândul la mântuirea cea veșnică. Și doar Dumnezeu e unul și iartă, chiar dacă îi zice „Allah” sau „Dio mio”.
Doar popii din biserici și câțiva mai apucați se ținură tare și ăștia au fost descăpățânați spre distracția trupei de sarazini.
Acum că se făcuse liniște în cetate am început să mă gândesc cum o să mă descurc în continuare, iar golul din stomac era mărturie că tare mă pripisem în momentul cînd am luat vitejeasca hotărâre de a –mi părăsi stăpâna pentru a fi părtaș la deliciile oferite de zeul Marte (În sacristie nu erau numai cărți bisericești, ci popa citea și povești păgâne cu zei și zeițe)

Dar din nou divinitatea fu milostivă cu mine. Un bărbat cu un anteriu lung, care pusese stăpânire pe biserică, pe care toți sarazinii îl priveau cu mult respect, și, aveam să aflu, mai târziu, că se numește imam, a ieșit cu bucăți de carne și castroane cu lapte și a început să strige făcând zgomote pe care le poți traduce din orice limbă că se referă la chematul pisicilor. Nu mi-a trebuit mai mult, și am dat iama în mâncărurile oferite, exemplu care a fost urmat și de voi, prietenii mei, ce mă ascultați acum.

De aici povestea o știți, am trăit ca în sânul lui Avraam, mâncare și băutură de la imam pe săturate. De unde înainte eram dați afară cu mătura, am intrat în biserica cea mare, căreia acum imamul îi zice moschee, și am pășit pe mozaicurile cu zodii, de pe jos, ba chiar am urinat pe imaginea viteazului Iskander fără ca imamul să se supere. Ce dulce sună povestea cu profetul Mahomed care respecta pisicile într-atât că, asezându-se o pisică peste anteriul său și adormind acolo, profetul, dorind să se ridice și să plece în treburile sale, ca să nu deranjeze pisica și-a tăiat anteriul.
Dar toate cele bune au și un sfârșit. Din lipsă de mâncare destulă de prădat, că venise iarna, mare parte din sarazini s-au retras în țara lor zicând că or să vină la anul cu putere și mai mare ca să ajungă la Roma. A venit anul, dar oastea mai mare de sarazini nu a venit. În schimb au venit creștinii cu putere mare sub zidurile cetății. Printre ei, vorbesc unii speriați pe la colțuri, se află și soldații regelui Mattia, de care nu știu decât că e undeva departe, dar de dânsul se tem tare, că le-a tras chelfăneli în trecut, și orice sarazin cumsecade ar zice că nu ar vrea să mai aibă a face cu oștenii acestui rigă.
Iar acum a venit veste că temutul Mahomed, cuceritorul Constatinopolului a murit și el, și că de asta nu mai e nicio speranță să mai vine vreo oaste mare sarazină la Otranto, adică într-un cuvânt, toți or să-și ia tălpășița spre țara lor, de peste mare, și vor lăsa cetatea înapoi creștinilor să o stăpânească.
Iar noi, pisicile, ce ne facem, e mai bine să rămânem cu creștinii sau să trăim cu sarazinii?

Răspunsul la această întrebare nu pot să vi-l mai povestesc! Un bașbuzuc mustăcios ca o pisică l-a înșfăcat pe motanul nostru de ceafă și l-a aruncat pe umărul său, așa cum alți bașbuzuci duceau pe umeri maimuțe și alte lighioane, și cu muzici și chiuituri se îndreptară toți spre corăbii. Știu, e grea viața unei pisici pe ape, dar nădăjduiesc că providența a avut grijă de acest motan norocos. Oricum, astăzi găsești pisici și în Italia și în Turcia.