Gramofonul de la rever

-prozoesem-

Îmi fac intrarea în arealul cartierului familiar, unde e platoul hogeagului meu, în noapte, cu un buchet de trandafiri. Vecinii, încă afară pe bancă, cred că sunt doldora de fericire, că sunt norocoasă dacă m-am întors de la o întâlnire garnisită romantic cu așa trandafiri, și că mâine e o nouă zi, cu drum deschis spre altă întâlnire. Îi las să creadă toate astea, pentru că zău îmi place subînțelesul din ocheadele lor de cazino. Și pentru că poate deveni chiar adevărat gândul, dacă ei cred și mie îmi place să-l creadă. În realitate, numai eu știu de unde-s trandafirii (dar din dar se face rai!) și că mâine nu are cum să fie o nouă filă, ci aceeași zi înțelenită, fără drumuri, dar bineînțeles că tac, complice la gândurile lor. De ce aș declama altceva în gura mare, când trebuie să mă supun majorității?!
Îmi place orașul noaptea, când rămân în hoinăreală în trupul său, de cum se-ngână spre noapte seara cu franjuri de ziuă, să-i tatuez pielea cu pașii mei mărunți. E noapte, orice bar de doi bani arab, turcesc, chinezesc ori balcanic pare romantic, nu se văd reclame de macdonald’s, ori KFC, doar lampadarele într-un ciorchine de strugure pârguit.
Și dacă tot am început farsa asta, că totul e posibil cum vreau eu și mă plimb de fapt în Fairyland, atunci, vilele aristocrate, cu monogramele de pe porțile din fier forjat, trebuie să fie aceleeași de altădată. Sunt acum tăcute și oblonite, pentru că stăpânii sunt în Anglia ori Franța, în sejururi voluptoase, nu pentru că de fapt sunt jăpcuite de țigani, campați acum în Italia sau Spania la cerșit, pentru că stăpânii scăpătați și-au vândut drepturile pe nimic, neputincioși la bătrânețe, striviți de justiția zilei handicapată și coruptă de drogul banului.
Am și fundal muzical, stăpânii aristocrați au dat în surdină muzica din saloane, să audă cum cântă greierii sonata lunii.
Trebuie să ajung în studio, de la ora 12 noaptea am emisiune în direct cu ascultătorii, „De la gramofon la Mp3”, nu știu ce mă vor întreba, nu știu ce le voi spune. Că am acasă o grămadă de discuri de vinilin, pe când îmi dădeam toți banii ca studentă pe cărți de P. Ricoeur, E. Cioran, G. Bachelard și pe discuri cu Maria Tănase, Tudor Gheorghe și Nate King Kole, ori Ceaikovski, Vivaldi și Mozart, discuri pe care acum nu le mai pot asculta ?! Pickup-ul, cu acul frânt se tace într-o firidă.
Gramofon n-am avut nicicând, se pare că doar bunicii și străbunicii i-au știut deliciile. O privesc pe maică-mea ca pe o vedetă de Hollywood, când îmi spune că pe vremea ei asculta muzică la gramofon, înainte să fi apărut difuzoarele.
Caut în debarale, în pivnițe, în poduri, dar nu găsesc niciun gramofon... Îmi încordez urechile, poate îl aud pe Edison (cu un bec în frunte - ca lămpașul minerilor), recitând „Mary had a little lamb”, înregistrarea care l-ar da de gol, descoperindu-mi gramofonul (ascuns acolo de bunica, așa cum ne ascundea cadourile surpriză). M-am supărat pe bunici, că nu mi-au lăsat și mie ca alții copiilor, ori nepoților lor, ia, un gramofon acolo! Să-l ating cu vârful degetelor și să-i ascult muzica din Fairyland. Am doar un poster cu cățelul Nipper, mascota, pândind parcă la gura pâlniei, ascultător, să iasă cohortele de sunete și el să le latre, pe marșul lui, spre ieșirea din cadru. Atrasă ca de licuricii unei peșteri, m-aș aluneca pe toboganul ei, să ajung în timpul bunicii, în locul unde e ascunsă orchestra, în marsupiul scenei, să-mi fie cald și bine. Să mângâi pâlnia gramofonului, ca o mașină a timpului, performantă, trecută prin programul de tunning, la butoniera zilei de azi.

Pe strada Eurostampa, când să dea-n bulevardul Cetății, se arcuia pe colț vitrina unei clădiri cu lacăte și grilaje. Sus mai pendula o așchie de fostă firmă „...cariat”, deasupra unui interior parcă dintr-o debara scăpătată, ca un colțar vechi scos la mezat, cu scaune rupte, fără tapițerie, parcă o țeastă goală pe un oval de pălărie fără boruri, cu un telefon vechi, interbelic, din filmele lui Sergiu Nicolaescu cu căpitanul Moldovan, și în fundal, pe un piedestal sculptat, trona ca turbanul unei gheișe gramofonul ...
Am sărutat-o împăciuitor pe bunica, în gând. Uite că mi-a lăsat totuși un gramofon... De aceea pesemne ieșea la plimbare seară de seară, la brațul bunicului și se plimbau prin oraș până-n noapte, pe toate străzile lăturalnice (de la ei poate am moștenit voluptatea peripatetismului meu), să găsească locul destinat unde să-mi lase gramofonul. Pe masa maronie, într-o ramă de antichități era un număr de telefon, de celular, la fel de prăfuit. Mi-a iritat pleoapele praful numai după ce am tot sunat în van, primind un răspuns imperturbabil, ”număr nealocat”.
Am dat ocolul iar și iar, amușinând ca un câine de vânătoare vreo intrare posibilă ori vreo spărtură, bună de mărit într-o spargere discretă. Nu știu de ce-mi făceam probleme că s-ar fi auzit orice violare de intimitate, cum vitrina dădea chiar la bulevard, doar se jefuiesc la drumul mare, case de schimb valutar ziua-n amiaza și mai mare, chiar cu un pistol jucărie, unul cu apă ori unul de ciocolată. Omul speriat e atunci mai irațional și mai blocat chiar decât un creier de broască-yală de la intrare. Sfârâiam ca uleiul încins, frustrată în drepturile mele, cu impresia că eram îndrituită să-mi iau gramofonul, nu era drept să fie sechestrat, ca al nimănui, după un geam de anticariat, prăfuit și indiferent, un obiect- talisman pe care eu, Măria Mea mi-l doream cu atâta trepădare ca de armăsar buiac.
Nu mă înduram să plec, să-l las acolo, cu teama că a doua zi nu-l voi mai găsi. Pe de o parte, putea să mai rămână la locul lui, bine mersi, săptămâni întregi de împrăfuire. Dar la fel de bine se putea întâmpla să-i fi venit timpul scadent, și peste noapte, un urmaș proprietar să vrea să limpezească acel spațiu, disponibilizat pentru cine știe ce afacere cu hot dogs ori gogoși Fițoșica.
Credeam că voi găsi dezlegarea în emisiune, spunând în direct că vreau gramofonul de acolo, să apară proprietarul ori cel care ar fi trebuit să răspundă la telefonul acela prăfuit. Dar în ultimul moment m-am oprit, mi-a fost teamă să-mi divulg dorințele, să nu se repeadă cineva ca uliul și să-mi fure trofeul de la reverul fracului. Se făcuse două noaptea când m-am reîntors. Am rămas în continuare în fața lui, străjerind ca o patrulă de la ambasada Chinei, așezându-mă când pe bordură, când pe o bancă din față, în mutări de dezmorțire. Defilase și ultimul trecător întârziat și m-a furnicat un pic de frică, de ce să nu recunosc, atunci când a trecut un grup de cheflii și a revenit același, instigator, pesemne să se agațe de prezența mea tot acolo, ca de o sârmă ghimpată care le stă în cale, gândeam eu. De fapt se-ntorseseră la alt birt, nu aveau nimic cu mine, chiar uitaseră că mă mai interpelaseră odată: ”Ce faci, porumbițo? Ne dai o bere? Hai că-ți dăm noi un țap!”
Zile la rândul am ocolit spre studio pe acea stradelă, luându-mi mereu timp în avans, să mai zăbovesc, mângâind tandru imaginea din vitrină. Nu știu de unde așteptam să-mi pice soluția, pară mălăiață în gura lui nătăfleață.

După o săptămână, am revenit volens-nolens la drumul meu obișnuit.
Nu fusese nevoie să dau eu spargerea. Într-o seară, când se sprelingea ziua spre noapte, am găsit geamurile sparte, scaunul răsturnat, telefonul și rama cu numărul de telefon pe mutra ei lipsă... N-am înțeles în primul moment de ce gramofonul meu - e drept, cam într-o rână - era acolo, neterciuit, ci eroic, pe poziție, de parcă de acolo, din pâlnia lui ar fi curs comenzile pentru vandalizare, ca ale unui comandament de legionari.
Intru printre cioburile vitrinei, într-o parte, cu grijă, să nu mă strieze așchiile de sticlă. Fără teama ori sfiala vreunei intruse, au contraire, furioasă ca o proprietăreasă că mi-au violat domiciliul. Când mi se înmoaie furia neputincioasă, rămân debusolată, naufragiată printre vreascuri de corabie. Întind mâna ușor spre pâlnia gramofonului, să-i mângâi trompa lui Eustachio, precum coama unui leu. Cu sfială mai întâi, cu nedumerire apoi, cu intrigare în final: vârfurile degetelor nu simt textură solidă, metalică, ci una moale, ca de mucava. Era un simplu decor de butaforie. Strâng degetele crispat și gramofonul se mototolește ca un carton colorat de calitate ieftină.
Ar trebui să jubilez că nu mi l-au făcut cocoloașe chefliii nocturngii, să-și șteargă pantofii de praful zburătăcit în aer. Poate gândul meu, rămas acolo, ca o aură violacee de scut - lumina unui lampadar numit dorință, l-a apărat, oprind catapultele la semafor.
Asta s-ar fi întâmplat în Fairyland. De fapt, mi-l păstraseră intact de după mirajul vitrinei, din preaplinul unui hohot de cinism. Era acolo precum chipul unei mumii dintr-un sarcofag de faraon. Sadici, își imaginaseră filmul intrării mele printre așchiile de sticlă: eu voi fi cea care voi deschide sarcofagul, să intre prima pală de aer fatală. Și-mi voi vedea propria vandalizare, cum a mea avea să fie prima atingere care spulberă chipul mumiei în praf și pulbere, o scriere-n vânt, pe praf și pulbere, descânt...
Țâșnesc la aer, ca peștele înapoi în apă, printre aceleași așchii de sticlă, care se agață cu ghearele de mine.