(fragment)

capitolul 1.

( prima zi. între frică, nebunie, ură și moarte)

Deși iarnă, era o zi frumoasă cu iz de melancolie. Razele soarelui se arcuiau peste chipurile răzlețe de pe Corso, și toate astea sub privirile-mi mângâietoare care îmi alungau plictiseala cuibărită în orele amiezii.
În acea zi aveam planificat banchetul de absolvire a cursului de ospătar-barman organizat de instituția pe care o conduceam în calitate de director. Banchetul urma a avea loc în stațiunea Băile Felix. În decalajul acela de câteva ore dintre examen și banchet îmi omoram timpul cu mici și plictisitoare plimbări oscilatoare între birou și stradă. Funcționam într-o clădire veche ce aparținuse Episcopiei și mai apoi Unității doi și un sfert, pe care o foloseau drept cantină pentru cadre. Înstituția era așezată pe o stradă cu sens unic în apropierea malului drept al Crișului Repede din Oradea, doar la câțiva metri de Casa de modă Venus și podul din centru.
În așteptarea cursanților frământarea, plictiseala cât și nerăbdarea își puneau amprenta peste mine și peste toate lucrurile care păreau într-o mare dezordine.
Din difuzorul răgușit al radioului răzbea prin anticamera din fața biroului vocea gâtuită a lui Mircea Dinescu: „Dictatorul a fugit!”. Trezit ca dintr-un coșmar m-am holbat la ceas. Era în jurul orei douăsprezece. Din instinct mi-am întors capul înspre portretul „tovarășului” ce trona pe peretele din stânga biroului. În acel timp un fior interior îmi răscolea întreaga ființă. Nedumerirea, sau poate frica, mi-au accelerat sângele. Am ieși în stradă. Privirea aruncată peste podul din centru n-a sesizat nimic ieșit din comun. Câțiva trecători grăbiți își îndreptau pașii înspre locurile de muncă. Nedumerirea mă înfășura într-o identitate pierdută. Mă aflam în impas. Încercam din răsputeri ca să-mi revin. Primele reflecții au fost dificile. M-am reîntors în birou. Aceeași voce pițigăiată a lui Dinescu răzbea din spatele difuzoarelor. Mi-am adunat gândurile și în calmul spiritului abia restabilit mi-am zis: „Poate o fi o scenă difuzată de postul de radio Europa liberă...”, post interzis pe atunci. Teama îmi inunda trupul de parcă cineva m-ar fi urmărit din umbră. Îmi era frică. Era un fel de frică, de stare care mă ducea într-o altă realitate. M-am apropiat de aparatul de radio și am verificat postul pentru a mă convinge că nu-i o aiureală sau un coșmar ieșit în plină zi. Totul îmi părea firesc. Cu ultimele puteri smulse din brațul fricii m-am repezit în stradă. M-am pironit în fața clădirii și-am așteptat. Un minunt mai târziu am zărit o femeie alergând în urma unui milițian care trecea podul înspre primărie. Fără nicio ezitare femeia și-a luat geanta de pe umăr și a început să-i „maseze” capul. Milițianul surprins de cele întîmplate s-a aplecat să-și ridice cascheta rătăcită printre picioarele celorlalți trecători. Am înmărmurit. În situația mea se afla și ajutorul meu, ajuns lângă mine de câteva secunde. Dincolo Crișul, pe malul stâng al primăriei, în parcare, pe capota unei Dacii 1100, urcase un bărbat și striga cu disperare: „Jos Ceaușescu!” Era un moment de frică și nebunie. Oamenii îl ocoleau ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Mi-am luat inima în dinți și, însoțit de adjunctul meu, am pornit înspre primărie. În câteva minute parcarea din față s-a umplut de oameni. Era un fel de bucurie sălbatică amestecată cu furie, ură și frică. Zidurile primăriei deveniseră pereți de antrenament pentru hoți. Au fost sparte geamurile și ușile de acces în clădire. Era un du-te-vino ca într-o piață de vechituri. Unii „mai cu sânge în vene” cărau covoare persane și televizoare color. În câteva minute birourile Comitetului municipal de partid erau golite de tot.
Românul își pierduse identitatea. Hățișurile „democrației prost înțelese”, favorizau dezmățurile, hoțiile, și toate astea declanșau ura pentru prietenul și apropiatul său.
Ca din umbră, la balconul primăriei apăruseră „deschizătorii de libertate”: Lungu, generalul de armată , Mircea Bradu, directorul Teatrului de Stat Oradea și mulți alții, așa-ziși revoluționari, care sufocau cu țipetele lor bezmetice microfoanele montate ad-hoc.
Învălmășeala de vorbe, fără nicio noimă, sporea teama și frica. Unii strigau „Jos Ceaușescu!", alții încercau o diversiune invocând un terorist pătruns în incinta uzinei de apă și care ar fi otrăvit apa. În acea tulburare de minți și caractere încercam să mă feresc chiar și de cei care până nu de mult îmi erau prieteni siguri. În situația arătată se găsea și adjunctul meu care, prin octombrie, m-a rugat să-i fiu naș fratelui său vitreg, ca mai apoi să mă implore să-i pun o vorbă bună primarului Gheorghe Groza, secretar al comitetului municipal de partid, pentru a fi primit în rândurile membrilor de partid într-o organizație de la Intreprinderea „Înfrățirea” Oradea, și care acum striga într-o limbă searbădă și stâlcită: „Jos comunismul!”, „Jos Ceaușescu!”, „Moarte comuniștilor!”...
Privirile bănuitoare ale adjunctului îmi sufocau chipul. Inspirația de moment m-a făcut să mă retrag înspre marginea mulțimii ajunsă lângă malul Crișului, blocând strada Tudor Vladimirescu.
Ca la o apăsare de buton, dinspre Intreprinderea „Înfrățirea” și-a făcut apariția un puhoi de oameni, îndreptându-se către primărie, purtând asupra lor placarde inscripționate: „Jos Ceaușescu!", „Jos tiranul!”, „Jos comuniștii!”, iar alții fluturau steagul republicii văduvit de stemă.
„Pe dracu, mi-am zis, așa arată o revoluție?” Cineva din zona inflamată cu ură și dezbinare, auzindu-mi gândul slobod, mi-a zâmbit ironic, apoi a silabisit printre dinți: „Eu, eu... nu sunt comunist. Nimeni din familia mea n-a purtat jugul ăsta greu și jigărit!”. A urmat o pauză de câteva secunde. M-a privit bănuitor, apoi a continuat: „Voi ăștea o să plătiți în fața poporului. Eu o să devin liber și stăpân pe ceea ce fac. O să fug din văgăuna asta de țară.”
Un murmur surd, venit parcă dintr-un plămân bolnav, l-a făcut să tresare. După o inspecție sumară asupra terenului, s-a holbat la mine apoi s-a refugiat în mulțime.
L-am privit cu teamă, dar și cu un fel de admirație. Ca dintr-o tresărire a conștiinței m-am reîntors sub balconul primăriei. La microfon vorbea Mircea Bradu, un om de cultură recunoscut ca unul dintre oamenii primi ai secretarului comitetului municipal de partid, iar acum un înfocat „revoluționar”. La insistențele celor aflați în balcon, autointitulați „Comitetul revoluționarilor”, a acceptat funcția de primul primar ales „democratic” al orașului Oradea. De fapt a deschis prima filă din cartea zilei de 22 decembrie 1989, numită simplu, dar nu și sugestiv, „revoluție”.
Strigătele și uralele mulțimii, îmbibate în aburii alcoolului, s-au surpat peste el, moment în care a căzut într-un leșin adânc. Statutul de primar i-a priit doar trei zile.
Un fior interior m-a încătușat. Nu am putut face altceva decât să-l privesc cu multă îngăduință, iar pe cei din jur ca pe niște posibili dușmani, ba chiar ca pe niște călăi, gata oricând să execute ordinele impulsului de moment.
Acea noapte de 22 înspre 23 decembrie 1989 m-a învelit cu frică și teamă. Cred că era prima dată când îmi era teamă de o „forță” venită de nicăieri și care se găsea printre noi. Ca un psiholog înrăit m-am privit pe dinăuntru, apoi mulțimea deja anesteziată cu vodca ascunsă în buzunarele gecilor care le mascau adevărata identitate.
Reporterii străini s-au năpădit asupra mea punându-mi tot felul de întrebări. Întrebări fără răspuns, desigur. O simplă mișcare a umerilor m-a catalogat ca fiind într-o altă realitate.
Focul aprins la margine de drum, înspre Criș, în jurul căruia oscilam de nervi și neputință, îmi încălzea privirea devenind din ce în ce mai lucid.
Era trecut cu mult de miezul nopții. Frigul s-a repezit peste noi ca o pasăre de pradă. Sentimentele de libertate încolțeau anemic. și asta pentru că limbajul în care ne exprimam bucuria era încorsetat de ignoranță, prostie și multă ură sau dispreț.
Motivația mea, ca martor ocular al zilei de 22 decembrie 1989, a fost jumătatea de existență scursă printre degetele de nisip ale conștiinței, sau poate, pur și simplu, o justificare a ființei.

(va urma)