poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-07-24 | |
Strigătul, mirarea, contemplarea sau dialogul cu timpul și eternitatea, concretizate, revelate, întrupate între copertele timpului, ale zilei și ale nopții sunt într-o unitate distinctă. Trăirea umană nu se justifică fără conștiința ei ca trăire și ca respirație a cotidianului.
Dimineața ajunsesem la o intersecție din acelea încâlcite cu multe colțuri, îmi părea că mașinile dau peste mine din toate părțile. Urmăream cuminte semaforul așteptând culoarea verde, lângă mine o domnișoară cu un baston alb în mână, am înțeles era nevăzătoare. Doamne, mi-am spus, dacă mie îmi pare că toate mașinile vin peste mine, ce o fi simțind ea, care nu vede? Eram gata pregătit să o ajut, să îi ofer brațul când am văzut că se angajează hotărâtă în traversare atingând ușor drumul cu bastonul. M-am uitat la semafor, se făcuse verde, am traversat și eu mult mai puțin hotărât, dar mai ales nedumerit, de unde știa că semaforul trecuse de pe roșu pe verde. Curios, am mers pe urmele ei până la următoarea intersecție, am urmărit semaforul și am înțeles. Când își schimba culoarea, o instalație ascunsă acolo în stâlp trimitea niște sunete anunțând că era verde și că se putea traversa, special pentru nevăzători ca să nu aibă nevoie de ajutorul cuiva, ca să fie independenți, stăpâni pe ei. Traversând eu prin intersecție când instalația ascunsă în stâlpul semaforului mă anunța că roșul trecuse pe verde, mă gândeam. Nu mă gândeam la nevăzători, ei vor găsi întotdeauna un braț gata să îi ajute să traverseze, nu mă gândeam la pietonii văzătorii, aceștia pot traversa oricând, îndeobște pe roșu. Mă gândeam la câinii maidanezi, care așteaptă cuminți la intersecție și nu traversează decât o dată cu oamenii, crezând ca proștii că ei, oamenii, sunt mai deștepți. Dacă au norocul să nu fie striviți de mașini laolaltă cu oamenii, putem vedea în ochii lor nedumerirea cu care caută privirea potențialilor stăpâni bipezi. Pentru ei, câinii maidanezi, ce bine ar fi ca o instalație ascunsă acolo, în stâlpul semaforului, să îi anunțe prin sunete că roșul a trecut la verde, ca să nu se mai ia, ca proștii, după oamenii pe care îi cred mai deștepți. Și să nu traverseze pe roșu, scăpând de mașini, numai dacă au noroc. Pașii mă purtau mai departe prin furnicarul de lume, pe trotuarul prăfos, îmbătat de căldură, de aburi fierbinți. Oricât înaintam aveam de partea mea freamătul sufletului și tezaurul său; simțeam că mă sufoc în miezul risipirii razelor solare, că mă sufoc până în măduva timpului. Pentru o clipă mi-am adus aminte de buletinul informațional pe care îl prezintă Poliția în fiecare dimineață la radio: ,,Atenție la hoții de buzunare! Nu umblați cu bani, lucruri de valoare și acte la dumneavoastră, nu ieșiți singuri seara! Nu țineți poșeta neglijent! Mergeți cu pas hotărât, aveți grijă în locurile aglomerate, piață, metrou, magazine, atenție la hoții de buzunare! Păziți-vă portofelele!”. În sinea mea îmi spuneam: oare să fie chiar așa? După ce am trecut toate încercările fără nici un incident, am intrat în primul magazin mic, să-mi cumpăr de-ale gurii; mi-am agățat pe umăr sacoșa gen rucsac, mi-am pus ochelarii să mă uit la prețurile cele mai mici. Ieșind din magazin m-am îndreptat spre casă pe o stradă practic pustie și sub un soare nemilos, spunându-mi în sinea mea: de-aș ajunge odată! Când am pus mâna pe sacoșa de pe umăr am întâlnit o altă mână, de fapt în sacoșă; am dat-o afară, că doar … ce căuta ea acolo?! Curios, m-am întors să îi văd proprietarul și am găsit un om cu un aer nevinovat, dar nevinovat nu față de mine ci față de coechipierul său, care îl dojenea în timp ce se îndepărtau în pas de plimbăreți: ,, … prostule, prostule, e a nu știu câta oară când ratezi și ne dai de gol; De ce oare m-am încurcat cu tine?! Cât timp crezi că am să te mai suport? Cum de poți fi așa de prost?”. Un domn care își plimba cățelul m-a ajuns din urmă spunându-mi: ,,Este grav ce se întâmplă în țara asta, e foarte grav, ei sunt cei care strică fața țării”. Toată pățania a lăsat în mine o adâncă amărăciune; însă printre certitudini și reguli de viață mai rămân fărâmele unui anume optimism. Ultimele adieri ale vântului susțineau aripile unui porumbel. Atunci, în mod miraculos și firesc, au rămas doar cerul și cuvintele mele nerostite și, peste toate, clipa grabei de a trăi, care se învecinează cu risipa de unde nimic nu se mai poate lua înapoi. Șifonat de zilele săptămânii, gândul meu se bucură că voi primi, în schimb, o Duminică. Așa, ca o evaziune salvatoare, o reverie captivantă trimisă cine știe unde într-o monadă sau pelerinaj ori pe o plajă sau într-un fotoliu cu un album de artă în mână studiind și răsfoind, simțindu-mă ca într-o vamă veghe citind și repetând un nume: AUGUSTE RODIN. RODIN cel care a preferat să mutileze pentru a apăra esența mișcării sau a sentimentului. Răsfoiam filele albumului pentru a revedea câteva statui care pentru mine au valoarea unor lecții de viață. Îmi place să revăd și să admir una din paginile albumului în care este prezentat ,,GÂNDITORUL”, una dintre cele mai faimoase creații ale părintelui artei moderne. Bărbatul cu bărbia sprijinită într-o mână și fruntea încrețită de frământarea interioară, fiecare mușchi al bărbatului gol, învăluit doar în gândurile sale, se află într-o stare de încordare trădând un intens travaliu cerebral și sufletesc. Este cred cea mai frumoasă reprezentare artistică a harului Dumnezeiesc de a gândi, prin care omul se desparte de animalitate și se apropie de cer. Pe o altă filă a albumului privesc, tot cu atenție, ,,Omul care merge”. Un om fără cap, fără mâini, fără sex, numai cu picioare musculoase, care pășește apăsat, el nu mai poate să gândească, nu mai poate să muncească, să scrie, să mângâie, să iubească, poate doar să meargă, să înainteze cu orice preț; trupul său este plin de răni și de zgârieturi, dar nu renunță să-și urmeze drumul în viață. Sculptura lui RODIN simbolizează parcă însăși omenirea care străbate istoria orbește, călăuzită de un Dumnezeu oscilând între milă și nepăsare. Vrea să simbolizeze parcă omul chinuit de libertatea de a se mișca fără să știe încotro să se ducă, cum să se ferească de primejdiile pe care le va întâlni. De câte ori răsfoiesc paginile albumului, ochiul se oprește să privească îndelung pagina ce reprezintă o mână puternică ieșită din pământ, care ocrotește cu grijă și tandrețe în podul palmei o pereche de îndrăgostiți înlănțuiți într-un sărut pasional. Dacă Dumnezeu ocrotește iubirea înseamnă că îndrăgostiții sunt iertați de păcate. Sunt convins că, dacă aș fi atins cu mâna aceste statui, aș fi simțit marmura fierbinte și mângâietoare. Nu poți să privești toate aceste sculpturi ale lui RODIN fără să nu înțelegi simplitatea și actualitatea mesajului lăsat posterității de marele artist al formelor care vorbesc. El a făcut statuile să meargă, să danseze, să gândească, să îmbrățișeze și să sărute, amintindu-mi cât de tulburătoare, cât de chinuitoare, de obositoare, cât de palpitantă, de emoționantă și cât de frumoasă este viața! Totul este dorință secretă de a pătrunde sensul vieții universale, înainte de a te lăsa în voia ei. Un farmec aerian, plin de melancolie plutește în jurul meu, nostalgia, senzualitatea, dăruirea visătoare, sparg limitele formei, transformând limba în muzică; gândul construiește o realitate deplină în care vremelnicul și eternul formează o unitate superioară, un mister natural în jurul unei neliniști umane, o clipă profundă oprită în cuvânt, o umbră arzătoare acumulând, peste secundele care trec, toate forțele spontane și secrete ale spiritului uman. Am luat un ziar oarecare citind un articol, la întâmplare ,,Dezordinea libertină nu impune respect ci doar frică, viața nu mai priește celor ce o au, nu mai este respectată în profunzime, este devorată de teama că ar trece neconsumată”. O pilulă amară, drept pentru care m-am lăsat păgubaș să mai citesc ziarul. Mă simt prea înțelegător cu ziua de mâine, viclean-lingușitoare, și cu cea de azi, în care aș vrea să nu îmi lipsească nimic. Cu dulce amărăciune revin însă la registrul monden, gândesc cum, pe stradă și în marile aglomerări, se amestecă și comis-voiajori și comercianți cu faguri de miere sintetică, cu traiul de vis izbitor de asemănător speranțelor, iar unora le vine să zâmbească la toată cazna lor pe acest pământ! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate