Americanii, cei mai dezinhibați, se zice, fără obscurantisme ancestrale, ei cu cele 13 stele pe steag, ei și noua civilizație intergalactică, nu au numerotat la lift etajul 13 - dintr-un moft de superstiție.
Noi, cei mai de dincoace de Ocean, suntem doldora de treisprezecisme, cu toată cohorta lor de prescripții nostradamice.
E vineri, e 13 august, e 1993, e tramvaiul galben fără cai și pisica 13.
„ 13 e Quattrofolium, ziua mea de trifoi cu patru foi”, gândi ea.
E drept că în ultimul timp n-a prea mai căutat quattrofoliumul cu pricina.
Din motive obiective. Tramvaiul 13, printre haturile de bitum brăzdate, nu are inclus în traseul lui niciun parc (singurul anticariat pentru un petec de verdeață), și oricum, tramvaiul galben fără cai nu poate fi lăsat în boii lui, s-o ia razna pe câmp (după cum ai vrea tu), trebuie să urmeze indicațiile trasate de partid, liniile de pe harta primăriei, șinele de tramvai, să nu se plimbe decât pe alei asfaltate...
De altfel, chiar dacă ai fi făcut pe disidenta, să cobori și să pornești la pas, ai fi găsit pe orice traseu pancarta „Nu călcați spațiul verde!”(parașutată pesemne acolo dintr-un zeppelin, dacă interdicția ar fi să fie absolută!), să nu strivești ”corola de minuni a lumii”...

Cândva, în ”vremurile mai bune”, locuise la munte, unde-și dădea bună dimineața pe piscuri și poiene, sprijinind fruntea pe o margine de trifoi-cvartet în colțuri de stea, ori întinzând mâna, cu ochii închiși, chiar printre scaieți, spre papionul trifoiului cu pricina. Era convinsă naiv că și acum, dacă ar nimeri într-o poiană, ar găsi repede trifoiul răsărit firesc pentru ea (când, de fapt, la primul pas te împiedici în garduri de sârmă ghimpată: „Acces interzis, proprietate privată!”).
În acel timp copilăros și școlăresc, strânsese multe foițe de trifoi cu patru foi, presate pios și timid, căci noroacele se păstrează cu sfiiciune, cum la fel puful de păpădie se prinde din zbor și se ascunde pudic în sân. Dintre paginile de jurnal ( început de prin clasa a cincea), recitea mai întâi pe cele însemnate în patru colțuri de stea de astfel de trifoi-cvartete. În alt caiet cu coperte albastre, de mai târziu, e drept, trecuse la floarea-de-colț, alt însemn de Edelweiss pe unele pagini de letopiseț sentimental al acelei vârste cu puf pe obraji.

Unele astfel de sigilii de norocel ajunseseră impecabil presate, ca foița de pergament, de pe când trebuise să pregătească peste noapte un ierbar pentru ora de botanică (avea o profesoară, Cireșica – îi era o enigmă de ce o chema așa, care te speria cu glasul ascuțit ca un firez și unghii foarte lungi - lăcuite în albastru cu picățele galbene, pe care, la furie, ți le înfigea în creștet, de-ți ieșea foc pe nări).
Nu reușise o vară-ntreagă să preseze conștiincios, științific și artistic vreo plantă, fiecare încercare se soldase cu mătrășirea sărmanelor flori, în chipuri de babe scofâlcite, cu zbârcituri și palori cadaverice neverosimile pentru vârsta lor.
Astfel că, înainte de ghilotina ceasului al treisprezecelea, seara, adunase la repezeală și la grămadă, tot ce se ițise mai acătării printre ierburile din poiana de pe deal. Apoi își pusese în practică experiența corvoadei de la călcatul rufelor, cu sârg și disperare, încât aerul din casă se îmbâcsise de un miros pătimaș de iarbă desecată de sevă cu fierul de călcat, ceva destul de excentric printre mirosurile proprii, discrete și inocente de până atunci, de pe la subsuorile mobilelor din camere, ori din trupul covoarelor.

Mai păstrase câtva timp până mai ieri, un astfel de quattrofolium, bookmark al vremurilor in-folio trecute, dar îl pusese într-o felicitare de ziua lui Fl., când încă mai credea că merită să pui ceva drag cuiva drag și că se vor lega noroacele, dacă-i trimiți norocul tău. ” De fapt, l-am vândut, comerț pe bază de troc, la schimb pe-un politicos telefon de mulțumire”, se persiflă ea.
Nu mai contează. Relevanța s-a prelins din carburator ca o dâră de salivă. Pe țeava de eșapament pufnește sictireală. Ea se află acum în pirloaga de timp când nu mai întinde, cu parfumate prebovarisme adolescentine, funii și odgoane spre trecut. E acolo un bagaj prea vâscos, ca o caracatiță cu tentacule amușinând prea multe gâturi de sugrumat.

”Zât! mai bravează ea. Mai întind totuși, uneori, câte-un metru elastic spre anțărț, așa, pentru mișcare, cât să fac jogging printre amintiri, să nu mi se sclerozeze țurloaiele gleznelor, ca mintea lui taica Alzheimer! Am nevoie de încheieturi mobile, elastice, ca la teatrul de marionete!”
Vineri, 13 .
13 - număr fără soț, pentru singuratici.
Gândește că ar trebui să fie atentă până la sfârșitul zilei, când va fi să facă bilanțul, poate că trec pe lângă ea realități de carate, pe care riscă să nu le trăiască, prin atrofierea simțurilor, dintr-o ignorare și indolență crasă, prostită de o teamă aricită.

Își amintește note de cronică, după niște consemnări de lectură (parcă nu publicase acea cronică, ar trebui s-o caute și s-o resusciteze): „Vineri 13 iunie 1942 –timp al pisicilor și al șoarecilor de război, timp al terorii și al ghilotinei - în Olanda, la Amsterdam, o fetiță evreică, Anne Frank, împlinește 13 ani. Își începea un jurnal prietenei: „dragă Kitty”. Într-un alt timp, cu translare de 2 ani, în 13 februarie 1944, în Transilvania de Nord, la Oradea, o fetiță evreică, Eva Heyman, își începe jurnalul: „am împlinit 13 ani, m-am născut în 13, într-o zi de vineri!”.
Ambele și-au lăsat jurrnalul neterminat, cu ultime consemnări din 1944, când au fost deportate cu familia în lagăre. Paradisul lor iluzoriu era podul unei case unde se ascunseseră și unde consemnau în jurnalul drag.

Blocul locuit în anii ei de școală generală avea în dotare și un pod plin de pânze de păianjen, unde nu urca nimeni, avea și cochete ferestre de mansardă, acolo era aeronava ei spațială, acolo își ascundea jurnalul cu quattrofolium când pleca de acasă. Odată, după lunile de vacanță cât stătuse singur acolo, îl găsise ros de șoareci pe margini. Refăcuse cu greu dar și cu voluptate paginile înjumătățite.

Joacă alba –negra cu data de 13.
Când nu e vinere neagră, inscripția 13 e sclava zilei ce va să fie.
13 februarie, 1994 duminică.
De vineri după masa, până luni dimineața în spital, rămân doar pacienții - ei de ei, doctoriii sunt în weekend iar puținele asistente în camera lor de gardă, budoar intangibil, ” Don’t disturb!”
Chiar și pentru cei prea singuri pentru vreo vizită, dimineața a fost zi de quattrofolium, pentru toate firele de iarbă din poiana cu trifoi: în sala de mese, un preot, părintele Iulian din Oastea Domnului de la Biserica Ortodoxă ținuse slujba de duminică, acolo, pentru bolnavi. Era un preot tânăr, care părea să creadă sincer în rugăciunile lui, nu ajunsese să predice funcționărește. Citise din Evanghelie pilda cu mama care se ruga pentru fiica ei chinuită de demoni - Iisus la început a refuzat-o, că el ar fi venit pentru poporul lui Israel, dar credința ei a fost neclintită și prin stăruința în rugăciune, fata a fost vindecată. Apoi trimisul Domnului a propus o comentare a predicii, întru luminare, s-o adapteze didactic la loc și public, la situația de bolnavi a ascultătorilor: „E poate greu în mediul acesta de spital, poate străin și apăsător, să ascultați și să credeți predica. Dar, dragii mei frați, trebuie în primul rând să aveți încredere în dvs. înșivă și apoi în rugăciunile celor care vă vizitează - poate și ei suferinzi, și care vă așteaptă reîntoarcerea în mijlocul lor, căci nimic nu e mai cald ca sânul unei familii”.
(Iar s-a simțit fautată! Ca și Isus, preotul imberb îi scotea în afara legii pe cei singuri, fără familie..)
Acasă, refugiată la calculator, ar fi găsit tot felul de e-mail-uri cu rugăciuni și așa zise ”mantre” care trebuia trimise mai departe în timp record. Nu accepta să-i dicteze cineva ce să facă, să intre într-un lanț de obligații, așa că le ștergea iritată (mai ales după ce primise un e-mail sever de la o amică, vis-à-vis de bădărănia ei de a-i trimite astfel de mesaje, mai ales cu amendamente ultimatum de genul dacă nu trimite în termen de 24 de ore la minim 7 persoane, o să aibă pisica 13 în ogradă etc., și amica respectivă, furioasă, la rândul ei o amenințase cu decăderea din drepturile prietenești).
Nu trebuia scurtcircuitat ”lanțul” de ritual, când se strângeau toți în cerc, sau înaintau în spirală, ținându-se de mână și rugându-se în același gând, ca-ntr-un videoclip al lui Michael Jackson, ”Heal the world”. Fluxul energetic al rugăciunii era continuu spre cer, iradiind peste rana celui în suferință. Asta e! nici ea, nici cunoștința aceea furioasă pesemne nu înțeleseseră ce se voia, ori ce era de înțeles.

Dumnezeu nu-i iubește pe cei singuri ca ea, de ce i-ar asculta rugăciunea?!... Exiști doar de la doi în sus, altfel nu poate porni lanțul, o mână singură nu se poate înlănțui dacă nu-i e întinsă altă mână. Și-a unit atunci mâinile într-o rugăciune imaginară cu Eve Heyman și Anne Frank (când citești o carte ești doar tu cu eroii tăi – pentru lumea voastră ceilalți sunt intruși, de pe alt tărâm, priviți circumspect!). Dacă le-ar spune și celorlalți, s-ar ruga pentru prietenele ei? Acum doar nu mai e singură! (Se simte vinovată că le folosește ca să se salveze ea!)
Grupul însoțitor psalmodiase și un cântec al Maicii Domnului – îl știa din tinerețe, de la cenaclul Flacăra, când o asculta pe Marcela Saftiuc: „Și nu lăsa măicuță să pierim pe cale / Noi ce suntem fii ai lacrimilor tale” .

După- masă, a avut totuși... și o vizită privată: Monica P.
N-o văzuse de mult. Voia să creadă (chiar dacă nu era așa) că firescul gestului avea în subtext o vibrație de prietenie, chiar dacă subconștientă. I-a adus cafea, compot, prăjitură cu mere făcută de maică-sa. O privește cu o amăruie iritare contra ei însăși: după driblările și cornerele din amor, Monica se repliază, își scoate o carte de proze scurte. Pe când ea nu publicase nimic și nici nu mai scrisese nimic, deși avea la veleități literare, o, ho-ho, doamne!, cât foamea din șapte burdihane! Irizarea luminoasă din ochii Monicăi o stimulează, îi încarcă bateriile Duracell.
Îi povestea despre călătoria ei din vară la Mănăstirea Văratic, experiențele mistice, când se arătase Maica Domnului într-o viziune maicii starețe și unui grup de călugărițe, când simțise și ea ceva în acea noapte în care nu dormise deloc. Îi mai povestea despre un călugăr care-i sugerase să nu mai meargă la ședințele de bioenergie, de care ea era foarte încântată, pentru că ar fi șarlatanie cu un fel de vampirism energetic, nimeni nu e atât de altruist să dea energia sa, ei doar iau energia din om, chiar dacă iau temporar și energie rea. Energia lor ei n-o primesc de la Hristos. Călugărul pleda pentru ortodoxism: „noi numai de la Hristos avem voie să primim energie, pentru că e energie adevărată, cristică, restul e sacrilegiu.”

De câte ori vine Monica o conectează la tot alte noi circuite... o trece prin paranormal, enigmatic, divin, kabbala, metempsihoză, tot alte luminișuri de inițiere, încât totul îi pare fals acum, sub spectrul noilor lecturi posibile.
”Plantele pot fi reîncarnări care trebuie mântuite de păcat, sunt mai sensibile, mai umane, cu seva lor, sângele alb al naturii !” Quattrofoliumul ei putea fi o reîncarnare care-i apăruse-n cale întru viețuire, iar ea îi secătuise seva, într-o rufă călcată pentru o sindrofie. Sindrofia cu un Mire negru?!

Acum sunt Rusaliile, fiicele-iele ale Ie-rusalimului, ca vâlve ale apelor, amazoane vindicative. Unde dansează ele rămâne iarba arsă și în sufletul ei e iarbă arsă, iar ea s-a cuibărit acolo speriată de ploile cu grindină, și se tot îmbolnăvește de cuvânt și necuvânt, de ploaie și neploaie, până o iau Rusaliile, că le-a pângărit locul.
Să ne biciuim cu tulpine de pelin, ”pelin beau pelin mănânc / seara pe pelin mă culc!” și cu ramuri de tei să ne biciuim, să alungăm pisica 13, iar teiul sfințit să-l punem apoi la icoană...
”Știi, Eminescule, teiul tău, streașină a sărutului e nuielușa fermecată, leac contra Rusaliilor. Iar zburătorul cu negre plete e printre cei 13 călușari care vin să mă joace, să mă calce cum m-ar călca ursul, și să-mi șoptească la ureche cuvintele tămăduitoare, trimise prin poștașul strămoșilor”.
Dar cum să se vindece de ea însăși, când își e dușman?! Și-a dat seama acum, sub talpa călușarului, că și-a lăsat Speranța culcușită în locul acela cu iarbă arsă.
Ar trebui să pornească iar în căutare, cu tramvaiul galben, fără cai, un tramvai numit dorință...
S-aștepte 13- zi de quattrofolium...