Deși indiciile îi persistau prea bine în minte, recunoscu destul de greu casa. Dacă nu ar fi promis că va veni negreșit, ar fi făcut cale întoarsă fără să forțeze poarta. Ar fi strigat de câteva ori, ca pentru sine, și ar fi coborât dealul cu inima ușoară. Zdrobi sub tălpile pantofilor fructele ca niște bobe de granat; cădeau dintr-un cireș prea înalt pentru a încerca cineva să i le culeagă. Crengile grele odihneau prietenește pe șindrila acoperită de mușchi. Pe alocuri, vălătucii lipsiți de protecția spoielii de sineală lăsau vederii lutarul mâncat de cari sau modelul nuielelor de alun. Prispele purtau urmele părăsirii: pietrele nu mai respectau rânduiala mâinii meșterului, umplutura era spălată de ploi, iar stâlpii cerdacului atârnau putrezi, lipsiți de sprijin. În rest, locuința păstra echilibrul dat de secolele ce rafinaseră modelul.
Îi păru ciudat să strige, știindu-se așteptat și ajungând la ora potrivită. Senzația de părăsire nu-i putea lipsi nici în interior. Ușa lăsată săpase o urmă circulară în nisipeala fețuită de mâini mici de femeie. Putea număra amprentele unor degete ce nu mai existau. Își închipui o femeie cu basma, în genunchi, chinuindu-se să întindă uniform lutul amestecat cu balegă de cal. Din prag avea de ales: să meargă spre camera de locuit, dispusă totdeauna la stânga, sau să intre în odaia unde erau înghesuite lăzile cu zestre, valurile de țoale țesute în iernile lungi și pernele umplute cu puf de gâscă. Auzi o voce cunoscută care-i îndrumă pașii :
- Tu ești? Te așteptam. Pune haina în cuier și ocupă locul acela! Acolo e lumina cea mai bună din casa asta bătrânească!
Din câte vedea, șevaletul era pregătit. Câteva tablouri înrămate erau acoperite neglijent cu o pânză stropită de vopsea. Pereții încăperii păstrau covoarele de lână și cusăturile pe etamină. Din iatac, se auzea o tuse înăbușită și un ceainic. O văzu dincolo de pragul fără ușă; deretica în chilia bătrânului; îi șoptea ceva scurt și răstit. Zgomotul ceainicului era tot mai slab. Urmă susurul apei turnate în cești și alte șoapte. De pe băncuța lui incomodă, de priveghi, acoperită cu un țol de cordele, studie arabescul coșcovelor pe soba de perete. Desluși scene ireale, umflate de timp; întrerupeau dungile arcuite, trasate cu pensula. Găsi chipul unui creator invidios pe un boț de lut, venere fără sâni, conturul unor animale fantastice și medianele unui univers adânc. O pojghiță de var se desprindea de lut asemenea coajei de pe un ou fiert. Și-ar fi odihnit fruntea pe truda timpului din perete, s-ar fi vrut rupt de metamorfoza nesfârșită a materiei și s-ar fi ridicat.
Așteptarea se prelungea. Tavanul avea scândurile lămbuite cu măiestrie. La grinzile crăpate și încovoiate, zăceau acte îngălbenite. Pe furiș, ea se înființase în fața șevaletului; avea culorile pregătite și începu lucrul. Nu-i dădea indicații cum să stea așezat, nu se plângea de lumina proastă și nu lua în seamă apariția bătrânului în scaunul cu rotile, urmărindu-i pe amândoi din prag. Rarele momente în care îi fixa chipul îi păreau tensionate. Număra clipele în care ochii ei, de o culoare nedefinită, îi răscoleau străfundurile. Apoi, încordarea se descătușa în amestecul nuanțelor cu un penel limbă de pisică și câteva tușe răzlețe, întrerupte de o visare cu ochii deschiși. Începea să se teamă că ziua îi va fi compromisă. Spera la o înnorare subită sau un eveniment nefast care să-i întrerupă. Ea se îndârjea să picteze. Zgomotul penelului era aspru; întindea culoarea și umplea asperitățile pânzei. Câteodată, întârzâia în detalii mărunte, mângâind trăsături mai fine. Pe neașteptate, frenezia tușelor largi se redeștepta. Acea mână, aproape bărbătească, strângea chinuit lemnul murdar și rămânea suspendată la fiecare acces de tuse din iatac. Stând cu spatele la bătrân, îi ghicea privirea geloasă; neputința picioarelor îi sporea ura. Poate făcea parte și el din tablou. Nu putea ghici dacă ochii ei, având culoarea nedeslușită, îl fixau pe el sau pe bătrân. Uită de plictiseală și încercă să surprindă acea căutătură furișă ocolindu-l.
Nu se putea concentra decât la chipul ei. Renunță la ochii jucăuși în lumina schimbătoare. Trasă conturul imperfect al nasului ei, arcuirea mirată a genelor, fruntea brăzdată de note muzicale și bărbia voluntară. Când îl fixa, îi descoperea atributele feminității și fertilității. Avea ceva cunoscut în fiecare ipostază a măștii de pe suflet. Privind-o din profil, când atenția îi era atrasă de tusea bătrânului, îi descoperea ura, incontrolabila pornire de a lovi, de a vedea durere și de a câștiga.
Toate ședințele au continuat în aceeași atmosferă.
Când pleca, își lua rămas bun, mai întâi de la bătrânul din prag, apoi de la pictoriță. Își dezmorțea picioarele după orele petrecute pe băncuța incomodă și trecea pe lângă odaia cu ușa încuiată pe dinafară. În drum, speria stolurile de grauri din cireș. De fiecare dată, pictorița i se părea mai frumoasă; evita să-i privească mâinile de bărbat și profilul dezgustător. Când îl fixa, nu avea mina preocupată din prima zi și, pe chip, îi înflorea urma unui zâmbet. Devenise mai comunicativă, însă bătrânul gelos refuza să-l mai salute. La fiecare plecare, își făcea de lucru: punea de ceai în mod ostentativ. Coșcovele sobei de perete evoluau în subiecte tot mai elaborate. Se întrebă, cu-n fior de teamă, dacă adevăratul portret îi va rămâne săpat doar în varul ca o coajă de ou. Când pictorița îi anunță ultima ședință, fără să realizeze de ce, el se grăbi să-i vorbească de odaie. Îi enumeră toate bogățiile zestrei unei fete de măritat; își aminti, cu glas tare, de un jilț negru, sculptat cu măiestrie, pe care mirii erau ridicați de nuntași. Pe neașteptate, mirele era înțepat de o femeie bătrână, iar mireasa era purtată în curte pentru aruncatul bucăților de cozonac spre mulțime. Pe un asemenea jilț ar fi pozat el, dacă i s-ar fi permis asta. O văzu râzând fără reținere, privindu-și satisfăcută opera și răzuind paleta cu-n cuțit. Dori să-și vadă portretul, dar ea îl refuză tăios:
- Asta nu! Mai întâi, trebuie să se usuce!
Era un motiv copilăresc, dar el turuia deja despre prima noapte din odaia tinerilor însurăței. O văzu roșind și se opri. Realiză cât de dorită era plecarea lui: ea își făcea de lucru, inutil, în spatele șevaletului, iar bătrânul tușea nervos și nevăzut. Inventă o formulă de salut inedită, dar nu i se răspunse. Parcă ar fi plecat doar pentru câteva minute. La ușă se răzgândi și se întoarse. Ea părăsise șevaletul; discuta aprins în iatac. Profită de ocazie și se furișă în fața picturii. Abandonă pânza albă pe podea.Toată scena imaginată de el era reinterpretată fantastic. Pragul pe care trona bătrânul ocupa pozița centrală. Locul destinat portretului său era lăsat gol. Pentru a evita o situație penibilă, se strecură afară. În hol, văzu ușa de la odaie deschisă. Dori să vadă dacă tot ceea ce-și imaginase există și în realitate. Ar fi dat orice pentru a proba jilțul negru. Cum glasurile din iatac păreau preocupate și depărtate, intră.

Spiritele se potoliseră. Sorbeau ceaiul fierbinte și evitau chiar și să se privească. Nu era prima scenă suportată de ea, dar se obișnuise. Ce s-ar fi făcut fără el? Prin geamul deschis se auzea larma graurilor din cireș. Bucurându-se de fierbințeala ceștii cu amândouă mâinile, păși pragul spre tablou. Pânza folosită pentru ascunderea șevaletului zăcea jos. Locul lăsat dinadins gol era ocupat tânărul așezat pe un jilț negru, parcă forțat să fie mire și să sufere înțepăturile unei bătrâne. Sorbind cu satisfacție auzi:
- A apărut?