Claudiu mi-a dat de înțeles că terminase povestea. Arăta obosit, de parcă o trăise. Într-un anume fel, chiar așa era. Cât despre mine... O mie de gânduri îmi străpungeau rațiunea, fără să pot pune ordine în ele. Dacă ar fi fost numai gândurile! Mai erau și simțămintele, acelea care nu ascultau de nicio rațiune. Credeam că auzind povestea lui David, că aflând ce s-a petrecut cu el, că palpând această realitate a existenței sale care îmi fusese până atunci străină, voi reuși să mă dezleg de el. N-a fost să fie. Acum alt soi de incertitudini, de întrebări la întrebări îmi tulburau sufletul.
- Și totuși, m-ai lăsat fără final. Nu mi-ai spus unde a plecat.
- Nici eu nu știu mai mult. A insistat să nu cunosc nici măcar eu acest amănunt. Nu știu de ce. Mi-a spus atât: „La o Mănăstire”. Nici măcar nu știu dacă e una din țară sau din afara ei. L-am rugat să lase, totuși, o adresă, un reper, cu promisiunea că nu-l voi deranja, că nu voi spune nimănui. Dar n-a vrut. Mi-a și explicat oarecum. Mi-a spus că simțea că nu s-ar fi putut rupe de tot de lume, câtă vreme ar fi știut cineva adresa lui. Chiar dacă nimeni nu l-ar fi vizitat, el ar fi fost într-o așteptare. S-ar fi gândit că cineva, într-o seară cu miros de tei, ar fi putut apărea pe alee. Cred că se gândea la tine, deși nu s-a exprimat astfel. De fapt, sunt sigur că la tine se gândea. N-a vrut să-și păstreze nici măcar cea mai mică iluzie. Oricum, n-ar fi avut ce face cu ea. David s-a comportat ca un chirurg de suflete, care operează pe el însuși. Așa mi-a lăsat impresia. A luat bisturiul, l-a înfipt în el, a tăiat, a curățat, a eliminat tot ce-i era de prisos. Îți trebuie mult curaj ca să operezi pe tine. Fără niciun fel de anestezie...
- Ce te-a pus să faci cu banii?
- Am donat niște sume pe la școli, biserici, aziluri, orfelinate. Și am înființat... o școală de balet. „Vera Zorina”. Am instituit și o bursă care va fi oferită anual celei mai bune balerine din școală.
Tot plânsul pe care-l ținusem în mine s-a revărsat șuvoi la auzul acestei vești pe care Claudiu mi-o dăduse firesc, de parcă ar fi zis; „Afară s-a înserat”. Am ieșit în grădină și i-am făcut semn lui Claudiu să nu mă însoțească. Am plâns rezemată de trunchiul unui stejar, până când am dat afară din mine tot amarul care-mi îneca sufletul. Așadar, David m-a iubit?
- David m-a iubit?, l-am întrebat după ce am revenit.
- Ai vreo îndoială?
- Păi...
- Te știam inteligentă. Ce n-ai înțeles?
- Nimic! N-am înțeles nimic!, i-am spus revoltată. Fuga asta a lui, ce a vrut să însemne? A plecat, a revenit, iar a plecat, m-a întâlnit întâmplător de vreo două ori. De fiecare dată a fugit de mine. Tu ce înțelegi din asta?
- Zorina, a fost un contratimp. Acum ești tulburată, dar dacă vei lua faptele cronologic și le vei studia cu atenție, ca un avocat ce ești, vei vedea că David te-a iubit mult, dar l-a învins contratimpul. Tu i-ai apărut în momente ale existenței lui în care – într-un fel sau altul – îi erai interzisă.
- Ascultă, Claudiu, la ce folosește la doi oameni – bărbat și femeie - iubirea dintre ei, dacă ea nu poate fi împlinită?
- Și crezi că împlinirea ei, ți-ar fi ajutat la ceva?
Am ridicat din umeri. Nu știu. Dar măcar aș fi aflat. Așa, am trăit o viață cu întrebarea aceasta: cum e să ai norocul să întâlnești omul pe care-l simți pentru tine și să fii toată viața cu el. N-am mai zis nimic. Simțeam că pe Claudiu îl solicitase oricum prea mult discuția. Pe mine, nu mai vorbesc! Dar măcar, eu eram în cauză. Am lăsat să schimbe el subiectul. A vrut să știe despre revoluție, sau ce-o fi fost, în acel decembrie 22, să afle cum am trăit eu evenimentul. El era deja fugit în Franța, cu Păpușică cu tot; David fugise și ăsta la Mănăstire. Eu nu-l cunoscusem pe Relu. Eram încă studentă, nu-mi mai găseam rostul prin București, frumusețea anilor mei împreună cu ei – se dusese. I-am povestit.

Când mă gândesc la perioada aceea o văd ca pe o gaură neagră a existenței mele. Îmi era indiferent ce se întâmplă, dacă trăiesc sau nu. Așa că Revoluția m-a găsit și pe mine în stradă. Chiar dacă nu de la început. În anul acela, ne-au dat vacanță câteva zile mai devreme. În ultima zi de cursuri, Narcisa, o colegă bucureșteancă al cărei tată era redactor la „Scânteia”, ne spusese cu un firesc neobișnuit pentru acele vremuri: „Ați auzit ce se întâmplă în țară? La Timișoara e revoluție.” Auzisem ceva la „Europa Liberă”, dar mi se păruse o poveste de „Noapte bună, copii”. După un moment de tăcere, Narcisa a adăugat: „Și noi ce facem? Stăm și ne îngrășăm?” Toată ziua vorbele ei mi-au răsunat în urechi. Și în zilele următoare când mă întorsesem acasă, în provincie. Astfel că, în momentul când au sunat goarna la TV să vină studenții, să apere țara, m-am urcat în primul tren, în ciuda protestelor alor mei, și dusă am fost. Am plecat de la masa de Crăciun, când n-am putut înghiți nimic, cu vorbele Narcisei răsunându-mi în urechi: „Noi ce facem? Stăm și ne îngrășăm?” Am spus: „Plec. Pregătește-mi ceva să iau la mine!” La protestele mamei, i-am dat de ales între două variante: să mă știe plecată cu mâncare după mine, sau să mă știe plecată cu foamea-n traistă. În gară, eram singurul călător. Trenul abia se zărea, când a apărut din ceață. Parcă nimerisem într-un roman de Kafka. Totul părea ireal, de-a-ndoaselea, degeaba. Când controlorul m-a întrebat unde merg, i-am spus „la Revoluție”. M-a privit de parcă aș fi zis „la bal mascat”. Într-un fel, așa a fost. Niciodată n-am să uit haosul acelor zile. Dar nici haosul care se năștea în mine la gândul că poate el, David, va fi auzit și el de pe acolo de pe unde-o fi și sigur va veni la București, în Piață, sau la Facultate. Mă cunoștea atât cât să știe că nu eram genul care să stea după ferestre în astfel de momente. Iluzii! Toată viața am trăit din iluzii. Măcar de m-aș fi vindecat. O iluzie a fost și credința mea că țara are nevoie de mine. Nici în steag n-o durea pe țară de mine!
Dar eu plecasem cu simțul datoriei în toate buzunarele. Când am coborât în Gara de Nord, o clipă m-am întrebat încotro mă voi îndrepta. Era o liniște ciudată, contrastantă chiar cu ceea ce vedeam, de acasă, la televizor. Am hotărât să merg la cămin. Acolo, și mai liniște. M-am întâlnit cu un coleg arab care mi-a povestit cum mâncase bătaie. Studenților străini li se interzisese să iasă din cămine. Ãla, tembel, ieșise să-și cumpere pâine. Confundat cu un terorist (era isteria teroriștilor pe care, până la urmă, nimeni nu i-a văzut), după ce l-au bătut măr, s-au lămurit ce-i cu el și l-au lăsat să se întoarcă în cămin. „Tu ce cauți, acum? O cauți cu luminarea, cum ziceți voi. Dacă vrei bataie, îți dau eu. Boate dau mai cu milă.” „Vezi, boate strig „teroristul!”, s-o mai încasezi o dată!”, i-am zis. Am râs amândoi, i-am dat ceva de mâncare din geantă și ne-am despărțit. Am căutat-o pe „tovarășa” administrator de cămin. S-a uitat la mine ca la o nălucă și mi-a zis că n-are ce face cu mine. Am hotărât să mă prezint la Statul Major de care aparțineam. Făcusem armata, îmi luasem și gradul, în urma examenelor din vara care trecuse. Acolo, mai erau câțiva amețiți, majoritatea băieți. Îl căutam pe David. Idioată! În timp ce eu căram umbra lui după mine, el măcar căuta să-și croiască un drum. Un drum al lui. Șeful de Stat Major o tulise, nu era de găsit. Sau poate era în misiune. În lipsa lui, un „tablagiu” împărțea puști, de parcă ar fi împărțit colaci. Fără să-mi dau seama ce se petrece, m-am trezit și eu cu un AKM în brațe. De fapt, cred că era un model vechi, AK-47, nu mai știu. Le cunoșteam bine din orele de tragere, aveam groază de faptul că erau greu de armat (cel puțin pentru mine) și aveau un recul de-ți mutau umărul din loc. Dar cel mai înfiorător mi se păruse zgomotul pe care-l făceau în poligon, atunci când am tras cu muniție de război, nu cu cea de manevră pe care o foloseam de obicei. Înțelesesem atunci, în poligon, când aproape făcusem un șoc din pricina zgomotului infernal, că războiul nu-i pentru mine. Nici eu pentru el. Când mă prezentasem la Statul Major, nici prin cap nu-mi trecuse că voi fi trecută „în linia întâi”. Carne de tun. Ce să faci cu un AKM în fața tancurilor blindate? Credeam că mă pot face și eu utilă cumva, pe undeva. Kalașnikov-ul îmi tremura în mâini, ca o piftie. Am întrebat într-o doară: „Ce să fac cu el?” „Să apărați patria! Nu de aia ați venit?” Mi s-a repartizat și obiectivul: împreună cu doi studenți la Politehnică, aveam de apărat clădirea Rectoratului. Vai de apărarea noastră! Numai Dumnezeu ne-a păzit. De pe clădirile din Regie se tot trăgea. Dar nimeni nu știa nici cine, nici în cine trage. Îmi amintesc noaptea aia neagră și infernal de geroasă, care părea că nu se mai sfârșește. Mi-am dat seama curând că totul era o înscenare sinistră din care scapă cine poate. Așteptam cu înfrigurare să se facă dimineață. Îmi spuneam că, dacă apuc dimineața, totul va fi bine. Grija mea supremă a fost să păzesc pistolul-mitralieră, să nu cumva să-i scape vreun glonț pe țeavă. Nici colegii mei nu s-au dat zmei cu puștile. Ulterior, în discuții, n-a spus niciunul dintre cei care „apăraseră patria cu pușca-n mână” că ar fi tras. Și totuși, se trăgea. Spre dimineață, de undeva de pe clădirea Energeticii, o rafală puternică de foc automat ciuruise o mașină cu ajutoare, având pe ea însemnele Crucii Roșii. Muriseră oameni. Unul fluturase o batistă albă. Viața lui se oprise, dar batista încă mai flutura, ca un atât de inutil semn al păcii. Poate erau tineri, ca și noi. Atunci am înțeles o dată pentru totdeauna că războiul meu era în altă parte. Că revoluția mea nu se făcea cu arma-n mână. Și am ținut minte bine lucrul acesta, nemaiparticipând la niciunul dintre evenimentele tulburi care au urmat: Piața Universității, mineriadele, marșurile către ambasade, etc. Mi-am luat lecția și am înțeles că, la momentul acela, eu pot fi de folos patriei într-un singur mod: învățând; aceasta era misiunea mea. Iar mai târziu: muncind. Altă cretinărie! Aveam să aflu curând că patria n-are nevoie nici de învățătura, nici de munca mea. Și totuși, eu, tot restul facultății, m-am încăpățânat să merg la cursuri, la seminarii, trecând printre minerii aliniați, cu lămpașul pe cască și bâta în mână, să învăț pentru examene, în timp ce unii dintre colegii mei strigau extaziați prin piețe: „jos!” sau „sus!”, „vrem!” sau „nu vrem!”. Am înțeles că ceea ce vrem noi, cu contează. Că tot ce-am obținut în urma acelei „revoluții” a fost tot o iluzie: iluzia de a crede că poți schimba lumea. Sau că mersul lumii depinde și de tine, o furnică. De o singură iluzie nu m-am vindecat...
A doua zi, când, cu ajutorul lui Dumnezeu și al celor doi politehniști, am reușit să cobor de pe clădirea Rectoratului, întreagă, nevătămată și cu încărcătorul cu toate gloanțele în el, m-am dus – tot glonț – la Statul Major și am predat arma. Nimeni nu scrisese nicăieri ce arme și cui s-au dat, nu exista absolut nicio evidență. Dacă plecam cu ea acasă, nu m-ar fi întrebat nimeni. Câtă inconștiență! Să dai unora, aproape copii, arme și cartușe de rezervă... Am luat geanta cu mâncare – neatinsă – și m-am îndreptat spre metrou, cu direcția Gara de Nord. Suspiciunea era la cote maxime. Atunci nu mi-am dat seama, dar ulterior, am priceput că inducerea celei stări de alertă, de stres și neîncredere, făceau parte din plan. Eu fusesem unul dintre pionii idioți care se lăsaseră mutați pe tabla de șah. Și nu fusesem singura. Unii au plătit cu viața. Cei mai mulți am fi plătit cu viața, dacă cineva nu s-ar fi îndurat de noi, să ne trimită mai devreme în vacanță. Chiar dacă poate motivul trimiterii fusese altul. La metrou, am vrut să las mâncarea celor care asigurau paza, n-avea niciun rost să mă întorc iar cu ea pe tren. Am spus asta unui militar de acolo, care m-a privit suspicios. Voiam, va să zică, să-i otrăvesc. Mi-a cerut să mă prezint și să prezint actele. Adică eu vreau să vă fac un bine, și voi... Ca să-l învăț minte pe caporalul din fața mea, m-am prezentat ca la armată: „Sublocotenent Zorina Savin”. Instinctiv, la auzul gradului, caporalul a luat poziție regulamentară și a salutat. M-a umflat râsul. Dacă m-ai fi văzut aseară cum îmi tremura arma-n mână! I-am dat "pe loc repaus", adăugând: „Nu e nevoie să salutați. Sunt subofițer în rezervă. Pe noi, rezerviștii, ne cheamă patria doar atunci când n-are încotro”. Și totuși, i-am întors salutul, tot instinctiv, uitând că n-aveam chipiu. Revenindu-și, mai ales că eram în civil și caporalul n-avea nicio garanție că spun adevărul, m-a scotocit la acte, în geantă, mi-a pus o mie de întrebări, și tot n-a luat mâncarea. Mă așteptam să mă pună s-o mănânc pe toată în fața lui, să se convingă că nu-i otrăvită. Bine că nu i-a venit ideea! Sau poate livretul militar, pe care i-l arătasem între timp, m-a salvat. De altfel, s-a oferit să-mi dea un soldat să mă conducă până la gară. „Că e periculos a umbla o domnișoară singură pe astfel de vremuri tulburi, și neînarmată.” Lasă, că și înarmată...

Claudiu s-a amuzat dar s-a și cutremurat de poveștile mele. Eu doar am plâns la poveștile lui. Ne-a venit greu să ne despărțim, și totuși a venit și momentul acela. Ne-am îmbrățișat și ne-am promis că ne vom revedea la expoziția ce urma să fie vernisată în curând. Expoziția lui cu lucrări din vremea studenției noastre, pe care o intitulase, la sugestia mea „Înainte de magnolii”. Mai aveam de umblat printre umbre...