Ne-am despărțit atunci, demult, pe când oamenii erau încă înalți și buni, pe când răsăritul se zgâria numai cu cretă colorată, iar noaptea se păta numai cu fulgi dinspre lună, numai cu panglicile ei de scorțișoară, da, așa era, îți mai aduci aminte? A trecut atât de mult timp de atunci, draga mea… Fiecare a luat un alt tren, al tău era luminat cu lampioane oranj furate din stele, al meu, dimpotrivă, era mult prea gârbovit, de mult bătrân, greoi și palid. Eh, cum a trecut timpul, dragă Maja! Iar eu mă întreb acum, sincer cum sunt, eliberat de timpul acela înalt ca si oamenii lui, oare ce mai faci tu acum, dupa atât de mult timp de atunci, dragă Maja? Iți mai imaginezi cum arăt cu adevărat eu, ca atunci, când nu ne întâlniserăm încă, așadar ca atunci, dinaintea întâlnirii, când, inexplicabil pentru mine, deja mă visai, deși nu mă văzuseși decât într-o amărâtă poză alb-negru? Știi, de la prima și singura noastră întâlnire, aceea, de la malul mării, nu am mai văzut cerul așa. Pe atunci, în timpul întâlnirii noastre, oamenii erau încă înalți și buni, iar răsăritul se zgâria numai cu cretă colorată. Nu, lasă-mă să îți repet. Simt nevoia asta acută acum de a sublinia încă o dată esențele unicei noastre întâlniri. De pildă, nu îmi pot explica în niciun chip cum, dumnezeule, a apărut în nisipul acela, jur, de aur, cum s-au gândit ei să așeze banca aceea greoaie, tocmai acolo, în nisip, tocmai atunci, în timpul întâlnirii noastre, mă întreb și acum, cum, dumnezeule, să aduci o bancă în mijlocul plajei, de ce… Am mai auzit, să fi adus cocotieri, maimuțe ori lampioane, dar o bancă greoaie, cu tot scheletul ei de fier forjat, tocmai în mijlocul nisipului, de aur de altfel, jur că era de aur. Oricum, banca aceea mă obsedează destul de mult de atunci, nu pot uita, la fel cum nu îmi pot șterge chipul domniei tale din minte, dragă Maja. O știi prea bine, dar lasă-mă să ți-o mai spun încă o dată, ești frumoasă! Dar ca atunci, când valurile se spărgeau de aurul plajei, când răsăritul se colora din cretă roșie, verde și albastră (noroc cu gălbenușul soarelui care mai dinamiza atmosfera), atunci când plaja era ostentativ de grea de podoaba ei de aur, când castelele erau toate săvârșite, cu turnulețele de rigoare tronând peste grădinile de alge, atunci când banca era la locul ei, așteptând… să ne întâlnim noi, Maja…, în sfârșit, frumoasă ca atunci nu ai fost și nu vei fi niciodată. Tu însăți te-ai întrecut pe tine în acele momente goale de orice putință a cuvântului de a le exprima, cât de cât, fidel. O să te țin minte cum alergai pe plaja aceea, o să te țin minte toată viața așa, despletită, cu gleznele pierdute în aurul plajei, cu picioarele jucându-se în apa sărată care ți le ascundea ca voalul de Persia, ah, până aproape de genunchi. Maja, să știi că nu am mai văzut marea de atunci. Și trebuie să îți mărturisesc că îmi e frică, o frică foarte concretă, palpabilă, o teamă imensă că marea nu îmi va mai transmite niciodată nimic. Că de-acum îmi va părea la fel de străina ca o rudă colaterală cu care nu aș fi niciodată în relații foarte cordiale. Și totuși, să știi, Maja, că îmi e dor, dor de tine, dor de mare, dor de rugina soarelui împrăștiată în desene de cretă, dor de valul de lapte sărat care îți scălda piciorul, și de umărul, ah, dor de umărul tău micuț, Maja. Să nu mă uiți, să încerci să mă păstrezi acolo unde ții și ziua aceea, exact în acel colț sufletesc. Mi-e dor, Maja. Doar atât mai pot să îți spun. Restul cuvintelor mi le-au înghițit pescărușii.