Te privesc de minute bune și încă nu pot defini prea bine senzația aceasta ce mă încearcă atât de acut încă de când ai început să vorbești despre tine, acel om din timpul concret pe care eu nu am cum să îl dezgheț acum de semnificații, cel puțin nu atât de lesne pe cât mi-aș dori. Nici nu aș avea cum, din punctul ăsta de vedere tu deții controlul absolut atât cu privire la ceea ce alegi să îmi spui, dar și cu privire la ceea ce alegi să lași sub tăcere. Din acest punct de vedere, poți să te consideri un păpușar cu diplomă. Pariez că ții în buzunare acum două zaruri pe care le-ai putea, de altfel, așeza așa cum vrei tu, și aș crede că scenariile tale nu ar putea ieși prost în nici măcar o singură, amărâtă secvență. Alcoolul văd că nu mai are niciun efect prea serios asupra ta, spre deosebire de mine, căreia îmi vine tot mai greu să îți urmăresc tiradele verbale care se confundă cu mirosul de cafea, cu fumul dens de țigară care a pătruns până aici, până în salonul de nefumători. „Hai să mergem dincolo.”, îmi spui tu, „Am chef acum să îmi aprind o țigară.” Aprob pentru moment această deplasare a jocului spre o altă arenă, nu am niciun chef să intru aici în vreun conflict cât de mic cu tine, deși știu că îmi va fi greu să rezist tentației acute de a îmi aprinde la rândul meu țigara, știu, ar fi păcat, mai ales că am împlinit de curând 3 săptămâni de când am reușit să las la o parte acest obicei păgubos, nu fără un efort cu adevărat prometeic. Așadar am schimbat deja masa, în salonul tip vagon dotat cu mese mici, joase, rotunde, fabricate din sticlă mată, fiecare nu cu mai mult de trei scaune cu spătar argintiu, de metal, cu arcuiri tendențioase, de ai fi spus că ar fi fost corpuri arcuite, curburi voluptoase ale unui trup definit aproape de perfecțiune. Tu ți-ai aprins țigara, în timp ce eu îți priveam încă degetele lungi și osoase, ca de chirurg, încercând astfel să fug de concretețea parfumului de tutun fin. Clipele treceau una după alta, în timp ce tu, ocupat cu cana ta cu expresso și cu țigara ta din foi, cu aromă de cireșe, ți-ai mai domolit sprintul verbal, spre ușurarea mea. Mai ales atunci aveam nevoie de liniște, încercând cumva să așez mental, în vreun sertar al memoriei, tot ceea ce îmi spuseseși tu, pentru ca, mai apoi, dacă aș fi simțit nevoia să o fac, să le analizez pe toate așa cum fac eu de obicei, până în pânzele albe, până în cele mai aparent nesemnificative inflexiuni, și să le atribui sensul corect, cel adevărat, acela de dincolo de ceea ce tu m-ai lăsat să înțeleg, atât de antrenat și antrenant. Dintotdeauna mi-a fost greu să îmi fabric orice tip de mască, și chiar nu aș face-o vreodată, deși sunt conștientă de beneficiile, cel puțin imediate, ale unei astfel de abordări, beneficii care ar contribui, sunt conștientă, foarte mult la salvarea unei situații anume, mă refer aici la o situație clar definită, punctuală, și nu una care ar presupune existența continuității de altfel impetuos necesare pentru ca interlocutorul să o poată descompune ca pe o problemă de matematică, de a o putea demonta ca pe un roboțel din lego. Simțeam nevoia cumva să mă distanțez. De aceea mi-am lăsat privirea să colinde împrejur, până ar fi întâlnit altceva, un loc de odihnă. Am zărit în sfârșit un mic tablou de perete cu o floare de câmp încadrată nepotrivit într-un decor cubic din alb, negru și griuri, dar totuși, era vorba de o floare de câmp… Rămăsesem cu privirea destul de pironită în imaginea ei, nu te mai auzeam deja, nu mai înțelegeam ce îmi spui, mă translatasem deja pe o pajiște îndepărtată, unde florile miroseau a pribegie, și totuși, pătraticele rame ce o încadrau atât de nepotrivit! Ei, da. Floarea de câmp. Și dintr-o dată am început să mă întreb ce caut eu de fapt aici lângă tine, ce aș mai putea să aștept eu din partea ta acum, ce adevăr de-al tău aș mai aștepta să îmi șoptească insinuant că sunt o femeie frumoasă, dorită, și nu una folosită întocmai ca una din păpușile de porțelan din mintea ta. Ai ghicit bine, mi-ai ghicit bine chipul care nu și-ar putea așeza niciodată vreo mască, nu te mai vreau în viața mea. Pentru mine ești acum doar un păpușar, unul care își așează mască după mască, adevăruri după adevăruri, care de altfel se susțin foarte bine până și în mintea ta, pentru ca ele să se poată numi adevăruri. Te apreciez, îți stimez inteligența, dar nu te mai iubesc. Nici nu îmi explic cum am putut vreodată să simt ceva pentru tine, poate nu dețineam încă destule chei pentru a descuia adevărurile tale, pentru a le demonta ca pe o construcție de lego. Ar fi inutil să mă supăr acum, nici nu aș putea să o fac de altfel, pentru că nu cred că efortul își merită osteneala. Relația noastră s-a topit undeva pe drum, tu ai fost de vină, ești conștient de asta, sau măcar ar trebui să fii. Acum nu mai contează asta prea mult, rămâne în urmă doar gustul amar și parfumul tău fin, demoniac.

(…)

Mă cufund cu tot trupul în cadă, sunt una cu universul acesta lichid și dulce, cu parfum de conuri de brad, vaporii se despart leneș de pânza de apă, o spirală de parfum îmi mângâie acum corpul stors de vlagă în apa prea fierbinte. Pe sub apa din care ies aburi, caut cu mâinile poienile scăpate ca niște opale printre ochiuri de pădure, ascult vâltorile și găsesc florile câmpurilor. Acum mi-este bine, de fapt mult mai bine, mi-am găsit poiana. Acum miroase a sălbăticie, a copite neîmblânzite și a frăguțe. Corpurile arcuite ca niște lebede negre sunt foarte departe acum, dincolo de spătarele ca niște trupuri goale de femeie, și se întrepătrund dinspre fumul de țigară din cafeneaua aceea micuță unde am privit în ochi ultima dată un om pe care nu aveam să îl mai întâlnesc niciodată. Acum e bine, mi-am găsit poiana, m-am găsit pe mine însămi, o simplă floare de câmp, cu rădăcinile-n pământul reavăn, de acasă. Și totuși, cu gândul la tabloul cu miros prea concret de oase de iarbă, în cafeneaua care ne-ar fi putut ține într-însa ca pe niște lujeri ai vieții, pentru toate întrebările mele inutil arcuite, pentru mirarea adâncă ce mă încearcă în piept chiar și acum, te-aș întreba, dragă Rareș, cum de ce nu ai simțit, câtuși de puțin, respirația florilor de câmp, ori mireasma poienii neatinse?