poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2143 .



Concediu la munte - VII
proză [ ]
Galbena
Colecţia: texte umoristice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [pieijdi ]

2013-04-19  |     | 



"Să lăsăm prostiile. Mâine facem...Galbena."
Așa ne-a urat Csongor aseară la despărțire, în loc de "noapte bună", și când a pronunțat "Galbena", am detectat o ridicare a tonului cu aproape doi decibeli. Asta ne-a impresionat mai mult decât orice descriere. Cuvântul, venit după o pauză de efect, era sufocat de subînțelesuri.
- E mult de mers?
- Destul. Trebuie să pornim cel târziu la ora 9.
În goana ei perpetuă după informații, Pușa nu s-a dat bătută.
- Și crezi sincer că eu pot să fac traseul ăsta?
- Sigur că poți.
Nici la cununie nu cred că i-a reușit atâta încredere, speranță și seninătate în priviri. Pușa a dormit împăcată toată noaptea. Eu, cunoscându-mi mai bine prietenul, m-am foit ore-n șir ca un ventilator defect, între datorie și dorință, cu îngerașul pe un umăr "Spune-i, nu o supune la așa ceva, e soția ta!" și cu o armată de drăcușori pe restul corpului "Lasă-o să vină, nu-i va strica mișcarea, și-n plus, așa ai și tu ocazia să vezi Galbena, altfel ciu-ciu!". Până la urmă îngerașul a scuipat scârbit într-o parte, a dat o vodkă dublă pe gât și chiar înainte să adorm, l-am surprins cum învârtea o drăcușoară pe un ceardaș viguros în uralele celorlalți.
Dimineața ne trezim la 8, ne echipăm conștiincios și pornim la drum. Pușa poartă un tricou special, cumpărat de la "Cornelius Mol", o gheretă foarte vestită în Glăvoi pentru că aprovizionează regiunea cu bere. Tricoul, de un verde întunecat, are gravată zicala "Tragi în Padiș o plimbare, Nu-ți mai trebe nici o mare!" și în combinație cu șepcuța, îi dă soției mele un aer modern, autentic și plin de energie. Îi mai lipsește sticla cu chimicale în mână ca să fie perfectă pentru o reclamă. Plini de entuziasm îi căutăm pe cei doi, înțeleptul Csongor și răul necesar Mitruț. Nu-i găsim prea curând, sunt la cabanele lui Vasile în tratative cu alt grup venit recent în Padiș, cunoștințe dragi de-a lui Mitruț și cunoștințe de-a lui Csongor. Pupături zgomotoase urmate de o țuică matinală pentru încălzirea organismului și a spiritului ardelean. Fiecare se interesează febril de activitatea celuilalt, nu de alta, dar imediat plecăm pe traseu și cum aerul de munte îmbie grozav la bârfă, lipsa unui subiect interesant înseamnă o zi scursă de pomană.
Lângă grup stau și ne privesc ca pe vestitorii apocalipsei, doi copii, de 8 și 10 ani. Sunt frați, aparțin de familia nou venită și deoarece s-au trezit ultimii, încearcă să recupereze timpul pierdut printr-o luptă continuă de hărțuire a rudelor mai vârstnice. Vă puteți imagina două veverițe agitându-se într-o cameră cu broaște țestoase. Mama lor ne asigură că singurele minute de liniște în ultimii zece ani sunt când îi culcă sau când îi hrănește, timp de care nimeni nu se poate bucura, pentru că toți din casă adorm la unison în clipa în care încetează strigătele ascuțite. Familia ne propune să-i luăm cu noi pe Galbena, au mai fost pe munte și le-ar prinde bine. Eu le atrag atenția că e mult de mers și s-ar putea să obosească rău. Pe tată îl apucă un râs isteric. În realitate nu sunt eu așa de sensibil la durerea altora, mai ales când abia i-am cunoscut, dar Dragoș, băiatul mai mare, mă țintește de două minute cu o săgeată de dartz și nu-mi surâde ideea de a mă transforma în țintă ambulantă pentru tot restul zilei. Pușa are și ea o tentativă. Făcând apel la instinctele materne, o întreabă pe responsabila celor două veverițe, cum de are curaj să-și lase așa, copiii, pe mâna noastră, știind că numai acum trei zile ne-am rătăcit prin munți. Femeia nu se dă bătută, ci ripostează cu niște aiureli de principii nobile referitoare la încrederea în copii, în destin și în inteligența noastră. Pe final a început să se bâlbâie, cum e și firesc când depășești măsura. Mai mult impresionați de cearcănele ei și de mâinile împreunate ale bunicii, consimțim să luăm sălbăticiunile cu noi și la 9.30 fix, pornim la drum. Spre cortul lui Mitruț ca să-și ia și el bagajul.
Dragoș a înhățat un rucsac burdușit cu conserve pe care i-l aruncă lui Bogdan, care protestează vehement și de aici se naște un conflict teribil pe care numai Mitruț reușește să-l aplaneze, șantajându-i fără rușine cu lăsatul la vatră dacă nu se astâmpără, plusând apoi cu două nuiele de căciulă, peste fund. Experiența de părinte își spune cuvântul și Dragoș consimte să care rucsacul vreme de cinci minute, apoi i-l va da lui Bogdan și în continuare vor face cu schimbul. Din nefericire niciunul nu are ceas, așadar eu devin arbitrul oficial, răspunzător cu ora locală din zece în zece pași. După jumătate de oră simt cum îmi pierd mințile și îi pun lui Dragoș ceasul pe mână cu rugămintea insistentă (și speranța deșartă) de a-l primi înapoi la finalul expediției.
Între timp Mitruț deschide drum printr-o zonă virgină, unde știe el o scurtătură plină de tufe de zmeură, din păcate culese, și de urzici, din păcate lăsate acolo. Csongor îl urmează imediat, fericit că a scăpat de spectrul apăsător al potecii bătute și al marcajului. După lupte grele ajungem, plini de beșici pe picioare, într-o pădure de fag, frumoasă și presărată artistic ici și colo cu ciuperci otrăvitoare. Aici Mitruț își pierde termosul, un cadou de la un prieten vechi, chestie care-l irită suficient cât să nu-l mai intereseze pe unde merge. Noi nu băgăm de seamă această problemă decât la ieșirea din pădure unde dăm peste...pensiunea noastră plus dl. Iancu care tocmai își făcea de lucru cu niște resturi plastice, afumând corturile din vecinătate în lipsa aparținătorilor, și care tare s-a bucurat la vederea noastră. Noi mai puțin. Mai ales copiii sunt revoltați.
- Dar nenea, puteam să stăm la cabană și ne făceați semn să venim aici, de ce am ocolit o oră tot dealul și ne-am urzicat?
Mă unge la inimă să aud întrebările ce mă macină personal, strigate din rărunchi la o frecvență de peste 1000 Hz. Csongor îmi șoptește discret:
- Am mai spus eu că pe Mitruț îl trage stângul într-o parte. M-am prins de mult că mergem aiurea, dar dacă nu ascultă...
Pușa își privește dezolată zgârieturile.
- N-ai putea Csongor să o iei tu înainte?
- Acum nu mai are rost, o ținem pe lângă drum.
Mitruț e deja la 300 de metri înainte, hăituit de cei doi frați. Mă bucur și mai mult să văd cum Dragoș îl țintește cu săgeata de dartz, le arăt și lor fenomenul, așadar ne considerăm pe deplin satisfăcuți și ne reluăm cu inima ușoară călătoria spre vestita Galbenă. Þinta noastră este de fapt locul de unde izvorăște apa cu același nume, loc marcat de niște chei spectaculoase prin care vom trece. Până acolo însă trebuie să traversăm poiana Bălileasa, o regiune frumoasă unde ciobanii gospodari au ridicat stâne și au crescut câini ca să-i apere de...noi, bănuiesc, după cum reacționează. Avându-l însă alături pe Csongor, nu ne mai lăsăm impresionați de incursiunile lor exasperate, pur și simplu ne vedem de mers, evităm contactul vizual și invariabil, după puțină vreme, vedem potăile cu limbile scoase cum adulmecă fascinate mirosul fin al tutunului maghiar, ascultând câteva vorbe înțelepte "Ce-i mă prostule? Þi-i foame?!", ca mai apoi să se întoarcă fericite la colibele lor, ca babele după un spectacol folcloric.
Din poiană ne repezim pe un urcuș dur, care ne lasă fără cuvinte în fața naturii maiestuoase și mai avea puțin până ne lăsa și fără aer. Tot ce spun acum se referă la adulți, Bogdan și Dragoș au făcut de două ori urcușul pentru că se plictiseau singuri în vârf.
După Bălileasa intrăm pe o potecă de pădure, sălbatică și captivantă cum scrie la carte. Pădurea este acum de conifere, trebuie să șerpuim printre molizi și bolovani înlănțuiți de rădăcini. Asta presupune o vaț-ascunselea continuă cu cei din jur și mai ales cu Pușa, care crede că o lăsăm singură dinadins. În teorie ar trebui să urmăm marcajul cerc-galben care este desenat pe copacii scăpați de drujba băștinașilor, dar în practică treaba nu este tocmai simplă pentru niște asfaltofagi irecuperabili ca noi. Noroc cu Csongor care, mereu atent, nu se îndepărtează decât atât cât să ne trezească entuziasmul, dar de câte ori ne convingem că am rătăcit definitiv poteca, coama de cal neagră sub șapca albă apare din tufe, pentru noi doi singurul marcaj de nădejde din tot Padișul.
Ajungem la Groapa de la Barsa, o peșteră adâncă pe care Csongor vrea neapărat să o exploreze. Facem popas și priponim copiii de copaci cu niște sfoară adusă de Mitruț, om care se gândește la toate, deoarece vroiau neapărat să-l urmeze pe Csongor în văgăuna aia abruptă. Eu m-am apropiat de buza gropii, precaut, și m-am întors repede din două motive: unul că n-am văzut decât o frontală zbătându-se pe un perete de noroi și gheață, iar al doilea pentru că ungurul a strigat la mine să nu-i mai arunc pietricele în cap. După 15 minute, a revenit la lumină foarte schimbat. La început nu ne-am dat seama, dar când s-a întors cu spatele la noi, ne-am cutremurat. Acest om care de 30 de ani colindă Padișul și ajunge acasă cu hainele și bocancii mai curați decât la plecarea în vacanță, era plin de la cingătoare până-n șosete de noroi.
- Am vrut să vă aduc o bucată din ghețarul de pe fundul peșterii. Acolo nu e noroi, e gheață curată. Mi-am scos briceagul și am cioplit o bucată frumoasă. A fost însă cam greu să escaladez peretele la întoarcere, numai cu o mână. Am alunecat vreo 10 metri. De-aș fi avut niște bocanci cu crampoane...
Ar mai fi continuat, dar este oprit scurt de Mitruț care-i arată ceasul. După promptitudinea cu care se reia plimbarea, îmi dau seama că suntem mult ieșiți din grafic. Csongor promite să se întoarcă în altă zi pentru bucata de gheață scăpată în peșteră, și ne continuăm în mers alert urcușul. Dăm acum de mai multe grupuri de turiști deoarece ne aflăm în apropierea peșterii Focul Viu. Copiii țipă din toate puterile că trebuie să vedem peștera, pentru acolo e un foc care mai este și viu, dar Mitruț presează înainte promițându-le cu nerușinare că o vom vizita la întoarcere. Până și eu mă prind de minciună, având în vedere traseul de înapoiere care, cel puțin pe hartă, trece la vreo cinci kilometri distanță de peșteră. Nu-mi pare rău, am văzut peștera anul trecut și m-a cam dezamăgit. Pe vremuri trebuie că era foarte frumoasă, având în dotare un ghețar străvechi, rătăcit pe aici de pe vremea ultimei ere glaciare, și la o anumită oră (că depinde de sezon), soarele pătrundea printr-o spărtură din tavan și îl făcea să scapere ca artificiile de brad. Turiștii veneau atunci din toate părțile țării, coborau pe o pantă noroioasă, se urcau apoi pe ghețar și se schimonoseau la aparatele foto. În consecință ghețarul e acum plin de noroi, focul e mort și îngropat, iar niște salvamontiști cu conștiința încărcată au blocat intrarea cu butuci. O decizie de bun simț, dar cam tardivă. Se pot însă face poze frumoase din gura peșterii cu ce a mai scăpat de năvala hliziților din albumul cu amintiri pe care fiecare musafir trebuie să-l admire după o cină copioasă înainte de a fi repus în libertate.
Urcăm până ne sar toate capacele și îmi vine să-l iau în brațe pe Mitruț când ne anunță emfatic, ca un maestru vienez de ceremonii "Doamnă, domnilor, dragi copii, ați intrat în Poiana Florilor!".
Altă viață. Poiana asta nu se compară cu alte poieni din mai multe motive, dintre care cel mai important este că ne lasă să o coborâm ușor, ușurel, fără zdruncinăturile lipsite de tact cu care ne-a inoportunat poteca până acum. Sigur că pe lângă asta se mai adaugă câteva zeci de specii de flori care parfumează aerul din primăvară până-n toamnă și dintre care vreo două nu se mai găsesc decât hăt în Asia, unde cine are timp să meargă? Mai puneți și iarba înaltă, moale, care ne mângâie picioarele ostenite, cântecul greierilor și priveliștea amețitoare, și veți înțelege de ce m-am trântit pe spate și pe rucsac (dar ce mai contează?), cu mâinile întinse în lateral, și am îmbrățișat într-o clipă tot albastrul cerului.
- Vezi că-ți intră semințe pe după guler.
Atâta poezie zace în Csongor ăsta, bun băiat, nu zic, dar tare insensibil. Mă ridic și reiau coborâșul puțin dezamăgit în timp de Pușa încearcă să-mi scuture semințele lipite de ceafă. Simt doar acum niște înțepături în glezne și când trag de șosetă văd că jumătate din fânul necosit al moților s-a furișat la mine în șosete și mă înțeapă cât poate mai bine. Ale noastre călăuze n-au probleme, și-au legat de la plecare niște jambiere speciale pe bocanci care-i apără de toate relele. Copiii sunt plini de fân în papuci, dar cum mai au din ăsta și prin alte zone, nu pare să-i deranjeze deloc.
Coborâm tot mai abrupt până dăm de o tarabă din lemn lângă un drum forestier unde se vând plăcinte calde. Imediat se decide un popas, cumpărăm fiecare o plăcintă și la copii câte două ca să tacă. Este și un izvor în apropiere așa că ne descălțăm și ne introducem labele greu încercate în apa rece ca gheața, lângă niște beri puse bine de proprietarul tarabei. Tălpile se contractă puternic la contactul cu răceala, ceea ce ne readuce sângele la creier și începem să povestim. Nu ceva interesant, batem câmpii despre frumusețea zonei, așa de mândri de parcă am fi contribuit și noi la ea. Între timp Mitruț și Csongor își comandă două beri cu lămâie, foarte reci. Mă îmbie și pe mine explicându-mi că partea mai grea a trecut, dar eu, om pățit, refuz vehement, păstrându-mă ca o virgină în așteptarea unor dovezi incontestabile. Imediat regret gestul la vederea pupilelor dilatate de plăcere cu care mă privesc, zâmbind, cei doi cunoscători. Este însă prea târziu, au venit alți turiști și au săltat ultima ladă de bere, așa că nu-mi rămâne decât să stau cu picioarele-n baltă și să-mi culeg meticulos fânul din bocanci.
Parcă pentru a-mi face în ciudă, Csongor se tot fâțâie prin fața mea cu berea în mână și cu pantalonii plini la spate de noroi uscat. Mă enervez și-i atrag atenția lui Mitruț.
- Îl vezi pe distinsul coleg cum umblă?
I-am ridicat-o bine la fileu. Mitruț strigă cât îl ține gura:
- Păi da, îl lasă nevastă-sa să vină așa la munte, cu căcatul de anul trecut.
Bineînțeles cu mare accent pe cuvântul cheie. Csongor nu mai zâmbește și se concentrează la o replică. Cum nu i-a venit niciuna, cred că și azi se mai concentrează.
Era între orele două și trei când ne-am hotărât să pornim la drum, de fapt copiii s-au hotărât, așadar ne-am încălțat frumos, am zis un "Doamne ajută" și am intrat în Cheile Galbenei.
Până aici Pușa nu a dat semne evidente de nemulțumire, mai un "Mai este mult până-n vârf?", mai o "Mai este mult până-n vale?", "Copii, tacă-vă gura!" și din când în când "Iar ne-a rătăcit omul ăsta?", dar per total s-a comportat exemplar. Acum însă am asistat la primul blocaj complet. Impasul a apărut sub forma unei structuri de traversare extrem de provocatoare. Poteca s-a izbit de un perete de stâncă lăsându-ne să admirăm două cabluri aplicate pe suprafața lui netedă, deasupra unui râu nu foarte mare, dar semnificativ. Primul cablu e cam la un metru deasupra apei, celălalt mai sus cu vreun metru jumătate. Solide elemente nu zic, bine proiectate, dar cam instabile și nu foarte prietenoase pentru cei cu rău de înălțime. Iar dacă soția mea are ceva din belșug, atunci are două lucruri: toată susținerea mea morală și răul de înălțime. În Cluj nu putem trece nici un pod metalic fără palpitații și unghii înfipte în carne, de unde și fobia mea pentru toate saloanele de manichiură din lume. Iar Csongor știa foarte bine acest aspect, încă de anul trecut, din Peștera Rădesei unde pe o scară de fuștei a meditat Pușa un sfert de oră, blocând tot traficul spre Cheile Someșului Cald. Așa că m-am întors să-i spun vreo două impresii personale, dar ca de obicei, ia-l de unde nu-i. Pe când toți se încolonau să traverseze porțiunea pe cabluri, Csongor țopăia ca o gazelă de pe un bolovan pe altul în mijlocul râului. Copiii au luat-o înainte hăhăindu-se de zor, agățați ba cu o mână, ba cu cealaltă de cablu. Ei nici nu atingeau prea bine cablul de jos, dar la vârsta lor instinctele primitive sunt mult mai dezvoltate, așa că se balansau ca lemurienii spre groaza Pușei, nu de grija lor, ci de ideea că și ea va trebui să facă la fel. Încet-încet își face un gram de curaj și se lansează urmată de mine și de Mitruț care ține să o încurajeze:
- Hai că dacă treci îți dau o ciocolată în partea cealaltă.
- Vreau acasă...
- Hai că-i simplu, numai nu te uita în jos.
Când a spus asta, o adolescentă din fața noastră s-a uitat în jos. De ce nu a ascultat și s-a uitat în jos? Pentru că era adolescentă, și a înghețat pe cablu ca o barză electrocutată. Noi după ea, așișderea. Stăm ca rufele puse la uscat și ne holbăm unul la altul. Mitruț o încurajează și pe ea în stilul propriu.
- Hai fată că mi-alunecă palmele și pic cu curul în apă!
Fata parcă se dezmeticește, dar în loc să o ia înainte, o ia îndărăt și noi cu ea ca în filmele cu proști. După ce ne scoate de pe traseu, Mitruț preia conducerea și se avântă întărâtat de neprevăzuta întârziere. Pușa îmi aruncă o privire de adio și îl urmează. Eu încerc să-i distrag atenția de la pericol.
- Uită-te și la regiune ce spectaculoasă e! Ai mai văzut așa stâncăraie sălbatică și creste...
- Lasă-mă-n pace!!
Constat că n-am veleități de ghid, cel puțin nu în asemenea condiții. Trecem până la urmă de porțiunea periculoasă, doar pentru a da de una și mai grea, adică mai lungă și tot pe cabluri. Mâinile Pușei mai au puțin și lasă amprente permanente pe cablul de sus. Csongor sare pe un bolovan apropiat și îi ține o cuvântare foarte potrivită situației.
- Mersul pe cabluri e floare la ureche. Trebuie doar să pășești liniștită și să te ții bine. Unde sunt prea depărtate, te ții cu mâinile de cel de sus și apeși tălpile pe stâncă. Fundul cât mai depărtat de perete, așa, e foarte bine.
Pușa îl ascultă ca de obicei, trezindu-mi noi accese de disperare neputincioasă și încet-încet se apropie de liman. Aici însă pierde contactul cu cablul de jos, cu stânca și cu realitatea, și începe să dea din picioare în gol încercând să se redreseze. Mâinile i se lungesc tot mai mult, palmele încep să-i transpire și finalul dezastruos pare inevitabil. În câteva secunde va pica în apă care nu arată deloc atrăgător, pare destul de adâncă, e cu siguranță rece ca dracu și mai are și niște bolovani colțuroși din loc în loc. În aceste ultime clipe soția mea dă dovada unei inimi sincere și devotate. Părăsind orice speranță la Csongor care de la distanță dădea mai departe indicații prețioase, își întoarce privirea disperată spre mine.
- Þucu!
Gestul mă unge la inimă, în sfârșit s-a dovedit cine-i omul de nădejde, din păcate însă sunt total incapabil să o ajut, deoarece și eu sunt agățat de cablu ca un pește în undiță și nu văd cum aș putea-o redresa. Totuși mă zbat din răsputeri să ajung mai aproape, gândind să-i întind măcar un picior, poate-i mai atenuează căderea.
Pentru prima dată la Padiș, norocul i se arată și Pușei. Din senin apare un tânăr întreprinzător care foarte liniștit, fumând o țigară, se apropie pășind pe bolovanii de la baza stâncii, ajunge în dreptul ei, cu o mână își scoate țigara din gură, iar cu cealaltă o prinde pe soția mea de o...bucă și o împinge la loc pe ieșiturile de sprijin de unde alunecase. În mod normal i-aș fi spus vreo două individului, dar având în vedere împrejurările...nu pot decât să-i mulțumesc, și nu sunt singurul:
- Să-ți dea Dumnezeu sănătate! Să-ți dea Dumnezeu...
Săraca, de la așa panică a început să vorbească ca bunică-sa de la țară. Din doi pași ajungem pe teren solid, Pușa plângând ca la îngropăciune, eu încercând să o liniștesc, Mitruț îmbiind-o cu o bucată de ciocolată. Copiii stau smeriți mai la o parte nepricepând ce se întâmplă, de regulă când cineva plânge la ei în familie e din cauza lor, așa că-și așteaptă chelfăneala și sunt foarte surprinși să vadă că nimeni nu-i bagă în seamă. Ne continuăm drumul mai sus de apă, pe o potecă între copaci, mare lucru copacul, stau și mă minunez cum de n-am înțeles până acum adevărata lui semnificație. De aici admirăm minunile făcute de apă, săpături curioase în stâncă, ligheane naturale urmate de jgheaburi strâmte prin care gonesc valuri de spumă, nici la Versailles nu le-au dat prin cap asemenea năzdrăvănii. Uluiți de asemenea spectacol dăm fiecare cu țeasta de un ciot de stâncă, pesemne amplasat dinadins aici ca să ne trezească la realitate. Degeaba anunță fiecare că a dat de un loc bun de dat cu capul, apa vuiește prea tare și e prea frumoasă ca să mai conteze ceva din intențiile noastre pozitive. Până și Csongor s-a lovit, dar n-a recunoscut niciodată. Singura care a scăpat, trecând pe sub ciot, e Pușa care și-a reluat rolul de topograf profesionist și măsoară conștiincioasă poteca cu pasul, aplecată mult din genunchi și pășind în lateral.
Ajungem la punctul de maxim al drumeției și anume izbucul Galbenei. Aici Dragoș ne-a enervat la culme. Prin chei a întrebat de o sută de ori cu o naivitate de-a dreptul criminală "Dar ce apă e asta?". "E apa Galbenei, copile!" răspundeam noi cu intonația domnitorilor moldoveni. Acum când a dat de izbuc, a schimbat placa:
- Dar izbucul ăsta al cui e?
Am strigat toți la el.
- Al Galbenei, al Galbenei mă! Al Galbenei!
- Bine, dar mie mi-e foame.
Asta după ce a ras două plăcinte cu nici o oră înainte. Oricum, propunerea s-a aprobat după o scurtă ședință, așa că ne-am așezat lângă izbuc, eu am băut apă din el și Csongor iar mi-a atras atenția că apele din Padiș nu sunt cele mai recomandate, sunt bogate numai în calcar.
- Calcarul e foarte bun la dantură.
- Și la făcut pietre la rinichi.
Știe el ceva, îmi promit să țin cont de asta și să spăl rinichii cu câteva beri de cum ajung la cabană, tratament recomandat de medicul de familie și de toți ceilalți bețivi pe care-i cunosc. Scoatem mâncarea și ne înfruptăm. Copiii descoperă acum că pe lângă cele zece conserve cu pateu, carne de vită și pește, nu au în rucsac nici o firimitură de pâine. Facem imediat o chetă, punem fiecare o felie și ne reluăm prânzul. După câteva minute le mai dăm fiecare o felie iar după alte câteva minute le dăm toată pâinea și ne enervăm și pornim la drum.
Vorba lui Mitruț "Greul de-abia acum începe." iar greul în Padiș are un singur nume: Borțig. Voi cei care sunteți la baza Borțigului...ați sfeclit-o! Are movila asta o diferență de nivel pe cât de mare pe atât de nesărată. Mitruț o ia vitejește la picior, nu înainte de a ne face o scurtă prezentare a următorului episod:
- Nu avem ce face acum, trebuie să trudim o oră întreagă pe panta asta abruptă. Fir-ar să fie!
Cu mine și cu Pușa au fost două ore. Calvar? E un cuvânt penibil, mărunt. Golgotă? Parcă se apropie. Pe mine m-au apucat mațele și din sfert în sfert de oră mă retrăgeam pentru meditații profunde la adăpostul tufișurilor, întrerupte doar de strigătele de "șase" ale lui Csongor și apariția altor turiști foarte curioși să vadă ce animal se ascunde pe după copaci. De Pușa nu mai zic nimic. Mi-e greu mie acum să scriu ce a trăit ea atunci. Tot la zece pași se oprea și cerea o gură de apă cu acel entuziasm al condamnaților când fac cunoștință cu călăul. Și partea cea mai sinistră a fost eternul mesaj de pe tricou, prezentat cu generozitate tuturor turiștilor care coborau voioși panta Borțigului: "Tragi în Padiș o plimbare, Nu-ți mai trebe nici o mare!" Așadar numai observații vesele și istețe ne-au însoțit tot drumul. La toate acestea se adăugau primele semne ale asfințitului, privirile îngrijorate ale lui Csongor și cele nerăbdătoare și plictisite ale rozătoarelor noastre, precum și epuizarea rapidă a hârtiei igienice aflate în dotare. Din când în când pădurea părea că se mai rărește, fenomen care se întâmplă de regulă când ești aproape de vârf. Aș! Era doar o glumă sadică, eram într-adevăr aproape de creastă, dar poteca jucăușă o lua brusc la dreapta, acolo unde panta era la fel de abruptă. Pe la ora șapte am ajuns în sfârșit la avenul Borțig care e chiar în vârf. Au vrut ei să ne prostească să mergem până aproape de el și să-i facem poze, că vezi Doamne, e foarte spectaculoasă și adâncă prăpastia asta, și alte baliverne de felul acesta, dar noi nu am căzut în capcană, i-am așteptat cuminți pe o buturugă, am mai plâns puțin și ne-am liniștit. Pușa a băut o gură de apă.
Restul e poveste, am coborât pe la "Balcoane", adică am înconjurat Cetățile Ponorului pe o potecă de unde din loc în loc se vede foarte bine în prăpastie, iar omul de când se știe a fost fascinat de o groapă mare în pământ, cel puțin așa mi se părea mie la ora aceea. Poteca e celebră și pentru că bărbații au ocazia să zică bancuri de înalt rafinament, iar femeile să le spună că-s niște porci.
Am ajuns la Glăvoi unde Csongor ne aștepta (el mereu ne așteaptă) la o bere fără lămâie de data asta, cumpărată de la "Cornelius Mol" pe care o bea în compania lui Mitruț și a patronului Cornel, un tip foarte harnic și întreprinzător, judecând după numeroasele indicații urlate unui copil care servea la chioșc. Eu mă așez abătut lângă copiii "noștri" care savurau fascinați discuția dintre Cornel și Mitruț. Fiecare înjurătură subtil strecurată îi scufunda într-o mare de extaz. Rupt de oboseală, deshidratat și deprimat, mă trezesc și eu cu o întrebare:
- Bine Csongor, ce erai așa de îngrijorat pe traseu, uite ce bine am ajuns, nu e nici 8.
- Mă temeam să nu închidă aici, de unde mai luam eu bere?
Aha...
- Și acum?
- Urcăm șaua Glăvoi și într-un ceas suntem acasă.
M-am uitat la Pușa, m-am uitat la șa, m-am uitat la câtă hârtie mai aveam și imediat am luat o decizie. Rușinoasă pentru orice turist adevărat, dar...asta e situația. Am sunat la părinții copiilor și le-am turnat o minciună grosolană, cum că bietele lor odrasle sunt terminate fizic, au adormit în picioare și să facă bine să vină cu mașina după ei. Sigur că nimeni nu m-a crezut la telefon, dar ceva au simțit în tonul meu așa că s-au executat urgent, pesemne s-au temut să nu ajungă cu mine la tribunal. Ultimul schimb de cuvinte al acestei zile de tristă amintire, a fost între Pușa și Csongor:
- Csongor, de ce mi-ai spus azi dimineață că pot face traseul ăsta nenorocit?
- Cum de ce? Păi nu l-ai făcut?

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!