Vomat dintr-un pat al spitalului peste un fân de trestii,
orașul gri și ademenitor cu spatele rupt în noaptea fumegoasă și goală
te văzu pe tine copil ferit de semnificate și semnificanți
într-un iglu de plăpumi,
acea lume refugiu care cu lapte te nutri și victimă te crescu.
Astfel soarta luă formă ca perlă în cochilie,
în cuibul tău creșteai fără griji, recitând rugăciuni, jucându-te cu păpuși și mașinuțe,
trăgând pisicile de coadă.
Balta secunda fantezia ta de a naviga ca Sinbad
și acea zână mută dincolo de gard pentru capre o dimineață de mai.
Deja prezență anonimă printre cei care în jur împărțeau zilele tale
preziceai excluderea,
privirea pierdută din geamurile unei aule suspinând casă și firele de iarbă
ale unei grădini moi fragrante de mușețel.
Abia atunci Pandora deschise cutia ei și ochiră nenorocitul, hâdul, umărul ideal al fiecărui
umorist, tu printre alții dușman și diferit, supus și bănuitor,
trăsăturile slute ale primei transformări adolescentine,
simulai tăieri la vine și primele doliuri te afectau.
Pe un zid “Blocco Studentesco” și profilul lui Mercury, umbra ramurilor spinoase ale
păducelului..
Iubirea platonică, recompensă potrivită de o viziune dismorfofobică, îți dărui un Ghetsimani
născocit acolo unde o grădină îți strângea lacrimile singure în tenebrele
unei veri încă premature.
Cărei entități îi imputai utopia unei perfecțiuni transcendente care te detașa de orice realitate?
Trăiai ascuns,
tu ce căutai o răscumpărare de către un microfon inventat în fața unei mulțimi abstracte,
imateriale ca secunda vocea ta, identitate disociată, dar unica care percepea
uzura ta lăuntrică, acea boală vicleană și suferință care purta chiar și mâinile tale
să-ți fie inamice, ca și cum n-ar fi ale tale.
Îngropat de viu, a ruga pe un egumen cu trăsături de înger ca să sune atacul cu lovituri de toacă,
acum - lumea pe-afară
- condamnat la o singurătate pământească, în rezervația construită de tine însuți precum apărare împotriva umilirii,
autocondamnat la exil, dar în ce țară, te-ai hotărât în sfârșit?
Aia din primul sărut sau din prima oară?
Unii te observă cu expresia de analiză sau poate de perplexitate, compătimire..
cu ce te poate ajuta asta?
N-au importanță ochii iepurelui înfricoșat, îmbibați de sânge, învinețiți
din rumegare excesivă, pupilele dilatate din aburii promazinei, capul o mină gata
să explodeze,
în împrejurimi tot este un solitar, omul de pe stradă sau femeie de moravuri ușoare
dispuși să te asculte fiindcă peste linia de hotar nu întâlnești rude sau prieteni,
în pradă terorii doar atinse ale celui care susține pretenția unui zâmbet, cel pe care tu,
neputând, nu știi să-l dai.
Ochi de cameleon, chip asexuat, care sugi oxigenul unui ros ticălos uituc pe un
ram bătut de către o umoare morocănoasă și inconstantă,
inima ta, mintea, chiar dacă molipsite,
nu s-au schimbat în limbul unui Bărăgan-Rjazan' unde Nebunis îți pune la gât un khanjar.
Fascicule de energie nedistinsă, torente livide, nebuloasa evenimentelor, rute
sufocate de oidium, redshift și stele pitice, blazar și pulsari,
asta-i granița printre Yin și Yang?
Nu există nici o logică în tine, nu există un fir conducător, ești amețeala interzisă
și îți păzești spatele când umbli întrucât ești cel ciudat, cel negativ,
potențial criminal în serie în ochii unora, pentru tine ai multora normali
cu probleme și boli dovedite, dar nu ca a ta,
a ta nu-i recunoscută, se poate spune neîntemeiată,
parcă ești tu cauza bolii tale,
semn de fragilitate și inadecvare, copil care se supără pentru nimic,
nu salută și apoi își cere scuze, plânge și încearcă să remedieze.
Și aveai un cult pentru ea, invocai ascultarea ei ca să te dezbraci de hainele acelea pe care nu le iubeai,
costumul ăla șanjant și multiform,
țesut brut, de cârpe, care evocă un deranj demodat
dar un histrion are doar un costum de scenă și ajunge la fundul sticlei,
nu se privește dincolo de costumul ăla, de evitat ca și cum ar fi infectat
și astfel tu de asemenea eviți.
Nu se exceptează din mască; condamnat la erezie, umil străin,
potrivnic la masa care te înconjoară,
privirea ta sperie și afazia te face mut, incapabil să exprimi fiecare gând, idee, să simți,
să comunici,
astfel obiect de batjocură ești ceară pe care foc n-o modelează, puț pe care apă nu-l umple.
O mână te alină și în leșin două trupuri împletite ca coarde iederei,
părul ei proaspăt, fragrant de tussah, cum să-l meriți?
În cumpănă pe un tas al balanței cum să te însoțești cu un alt suflet și nu-l rănești?..
Inima ta este coadă scorpionului, viziune aiurea, ramă inedită contextului,
un pământ de mijloc plăsmuit de către un pudic vlăstar, soare în umbra limfei sale vitale..
Ambivalența nu-ți îngăduie să lămurești, să schimbi
nici nu-ți permite de a rupe lanțul, de a aduna plasele,
departe-s serile infantile ale iernii la lumina lumânărilor..
De-a lungul aleii duzilor ceasul, ecran rupt, fixează ora 16.15 și un copil mândru sare peste
o băltoacă;
adolescenta, machiaj negru decis îi destăinuie prietenei că vrea să se refacă,
a excedat cu rimel,
fratele celeilalte are douăzeci și opt de ani, dar în opinia ei pare chiar mai tânăr;
metroul aleargă, reptila tunelului,
o stație, universitara urcă și le zâmbește cu tandrețe
la două confidente,
poate păstrând amintirea unei faze deja încheiate ale tinereții.
Luna se sparge și a dimineții topește ultima briză;
Conciliazione, voluntari de Cruce Roșie, miniu, nu, sânge, materie cerebrală,
feciorul își întreabă mama ce-i ăla, un antebraț strivit smuls din umăr,
fragmente de viață, bătrâna se simte rău, sirene, difuzoare, funcționarul înjură,
va întârzia la birou
și în timp ce preotul recită solemn litania sfinților,
pe furiș printre rămășițele abia mascate ale tămâii,
tu ne saluți, fără resentimente.