Atât de mult o iubesc! Este dragostea mea. Îmi dăruiește viața sa. Pe mine mă cheamă RaUl. RaUl Donțea. Așa îmi fac eu semnătura, cu U majusculă la mijlocul prenumelui, de parcă aș huidui. Să știți, necunoscuților mei, că pe ea o cheamă TuEa. Atât ar fi suficient, nec plus ultra. V-am spus cum o cheamă pentru mine, mai mult nu. Ia mai slăbiți-mă cu indiscreția! Cititorii mei n-au voie să devină paparazzi. Niciunul măcar. Sunt unii din ăștia, care pe urmă te sâcâie..., de nu mai poți să respiri. Emisiuni cu paparazzi, ca pe Canal D, Acasă, Antena 1, Pro TV nu mai găsiți în nicio altă țară. Le pretinde, le comandă peste capul CNA-ului, capul doldora de telenovele, țața precupeața din stradă sau din piață. Cine n-o fi auzit de Ghionoaia și Scorpia, alias Cristina Cioran și Paula Chirilă, cele două paparazzi cu emisiunile „Pericol de explozie”, apoi „Draga mea prietenă”. Numai „prietenă” cu Paula să nu fii niciodată, iubita mea TuEa! Cristina Cioran, și ea o pacatoasă-capatoasă..., doar a fost un an întreg colegă cu Capatos la o emisiune de dimineață. Bârfitoare-falsă ursitoare pentru VIP-uri, ce-i drept puțin mai diplomată decât Paula Chirilă. N-aș vrea să-ți declin ție identitatea, TuEa, pentru că, în fond, tot niște străini rămân toți cititorii pentru mine. Și orice străin poate să ne facă rău. Nu mie, celui care scriu, nici ție, celei căreia îi scriu, ci familiei mele actuale și viitoare, de-abia înjghebată. Acest nume, ori supranume, TuEa vine de la o concepție străveche: oglindirea soțului în sufletul soției. Una este ea, singura, de pe vremea lui Moctezuma al II-lea, marele Tlatoani al Mexicului și apoi a lui Don Quijote de la Mancha, alias Miguel de Cervantes, pe care-l consider un adevărat revoluționar al epocii sale. Parcă s-ar fi născut în Mexic, idealistul sadea, primul idealist al lumii moderne, pentru că idealiștii anticilor și ai feudalilor rămân Platon, Sfântul Augustin, Francisc de Assisi și Thomas Morus. Eu consider religia creștină o simplă filosofie. Mai importantă este, după mine, religia vechilor mexicani. Aceasta este o religie curată a iubirii. Și a sacrificiului în numele iubirii.
TuEa ești și ea. Tu ești zeița mea. TuEa, tu ești ultima apariție pe lume a lui Malinche-Malintzin. Rețeta fericirii este identificarea 2=1. Reducerea luminoasă a compexității timpului și întregii vieți. Contopirea. Scurt pe doi. Iubești, te iubește. Necondiționat, firesc. Concomitent iubim. Mie îmi place să vorbesc foarte, foarte concret, dar și foarte, foarte alegoric, depinde de împrejurări și de starea sufletească a semenilor, pe care-i presupun alături, ascultându-mă deja: ca Miguel de Cervantes, Tudor Mușatescu, Carlos Fuentes, Federico del Sagrado Corazón de Jesús García Lorca și Ion Băieșu.
Am mult sânge mexican în mine. Maică-mea este mexicancă, mai exact amerindiană. A furat-o un matelot, care a dus-o apoi în România. Eu m-am născut în Dobrogea. Îmi place mult literatura și muzica, dansul mexicane. Nu-mi place mămăliga românească. Prefer porumbul prăjit, fiert, copt, în prefiertele amestecuri mexicane. Să nu-l văd făcut făină de porumb. Mălai, cum se spune pe la noi. Pe iubita mea TuEa am ales-o pentru că-i exact precum o mexicancă, la trup, la înfățișare. Comportamentul, tot de mexicancă. Eu n-am furat-o, ca taică-miu, pe cea care mi-a devenit soție. Însă TuEa a devenit, fiindcă mă iubește, o amerindiană autentică. Nici nu ne considerăm români. Mâine vom pleca în altă țară. Nu neapărat mai avansată. Împreună suntem făcuți să ne transformăm în ceea ce trebuie să fim. Zeul nostru suprem Quetzalcoatl ne veghează în permanență, peren. Ceva asemănător cu atoateveghetorul Zalmoxe. Ce sentiment sublim! A fi acum și în perspectivă sub liniștitoarea protecție a Zeului Lumii, a Șarpelui cu Pene. TuEa, un capăt de eternitate, dar și prezentul, cântecul și dansul coborâte pe pământ, o întrupare a slujirii cerului, apelor, vegetației. Acorduri la liră, chiote, trompete, chitare... Ascultați și voi Mariachi Los Camperos, ca să vă convingeți ce înseamnă sufletul mexican! Soli Deo Gloria! Johann Sebastian Bach obișnuia să spună că muzica nu trebuie să aibă alt scop decât slăvirea lui Dumnezeu și desfătarea sufletului omului. Am citat din amintire. Din toate muzicile populare și tradiționalele dansuri de pe Glob, doar cele în spaniolă, mai puțin în portugheză, s-au impus atât de mult încât astăzi putem vorbi despre o mare cultură sau muzică neolatină, impropriu spus latino, care sună și peiorativ.
Am întâlnit într-un autobuz un om care a predat în București filosofia până la optzeci de ani, adică până în vara trecută. Are acum 81 de ani. A făcut Filosofia și Istoria. Două facultăți. A predat de prin anii 1954-1955. Cred că are cea mai mare vechime în învățământ. A avut. Că din septembrie anul trecut nimeni nu-l mai angajează. Și ce dacă a ajuns octagenar nea Rareș? După mine, dacă tot a predat atât de mult și după pensionare, și după alt stagiu, de senectute, al punerii la curent după 1990 cu noutățile ținând de filosofie, economie, logică, psihologie, chiar dacă până în 1989 o fi predat și socialism științific, ar fi meritat să fie menținut în învățământ: să arătăm că nu ne-au murit înțelepții, inițiații. Se bucură de un trup frumos, este înalt de 1.85, n-are burtă, nici ochelari. M-am întrebat dacă ar fi fost din America Centrală sau din America de Sud, cu părul său alb în cea mai mare parte păstrat, fără chelie, ar fi condus ca Simon Bolivar revoluții sau ar fi avut o plantație de papaya, mango, cafea și s-ar fi făcut un mare pictor, fiind înconjurat de-o familie numeroasă.
Bunicul meu Miguel Gonzales, s-a considerat întotdeauna un înfocat adept, un militant al lui Fidel Castro Ruz în Mexic. Îmi apare în fața ochilor, de-o statură mijlocie, cu o față destul de lătăreață, fălci impozante, gură senzuală, nestrâmbă ca a lui taică-miu, românul căruia n-o să-i dau numele aici, oricât ați insista. O cicatrice groaznică îi brăzdează pieptul, de la umărul drept până sub inimă. Lucra tot ca marinar, mai precis într-un echipaj dintr-un port astăzi cam periculos, Ciudat Juárez. De altfel, bunicul meu Miguel încă mai trăiește în acest port terifiant. Pe an mor vreo 2500 de oameni în acest oraș. Motivul? Crima. Organizată sau nu. Mă mândresc cu ascendența mea pe linie paternă: bunicul a fost și dealer, hai să scriem mai pe românește, dilăr, vreo trei decenii. Cartelurile de droguri cele mai puternice din America Centrală se găsesc în Ciudat Juárez; iar dacă ai trăi și tu aici, cum nu te îndemn, TuEa, atunci să te ții! Se nasc într-un singur cuplu inseparabil și paisprezece-cinsprezece copii. Asta în majoritatea familiilor din Ciudat Juárez, cum au făcut și bunicii mei, Miguel și Esmeralda; dar pe 15 august, anul trecut, au avut loc 14 asasinate într-o singură zi. E cel mai mare oraș din statul mexican Chihuahua, însă, deși are un milion și jumătate de locuitori, ți-ar fi teamă să ieși pe stradă. Aproape 500 de femei au fost violate, ori măcar agresate sexual prin ganguri, în piețe, în fața catedralei sau a bisericilor catolice. Altele, răpite, deoarece mexicanilor le convine furatul celor care le vor deveni neveste. Nimeni nu mai știe post factum dacă răpirea era stabilită de comun acord, între victimă și răpitor. Cum a fost și în cazul fericit al bunicilor mei. México ar fi trebuit să devină o federație puternică, pentru că aici natalitatea și frumusețea ținuturilor sunt daruri ale zeilor azteci, mayași. Păcat că México – cum sună adevăratul său nume – este săpat și se va prăbuși din cauza mafiei mexicane, una dintre cele mai redutabile. ¡Viva México!
Cu certitudine străbunicul meu este sfântul sau eroul național al Mexicului modern, Pancho Villa. Pe numele său, Doroteo Arango Arámbula. Era poreclit, mult mai simplu, „Pancho”. Născut în San Juan del Río din Durango, la 5 iunie 1878, în Gemeni. A intrat în eternitate chiar în Parral, Chihuahua, anno Domini 1923. Dacă ar fi știut ce-o să devină orașul Ciudat Juárez, o peșteră a tâlharilor, ucigașilor și traficanților de droguri, l-ar fi ras de pe fața pământului. Străbunicul meu a demascat mișeliile săvârșite de către dictatorul Diaz.
Acest stat din Europa, în care trăiesc, alături de TuEa și de cine va mai da bunul și răul la un loc, Quetzalcoatl să vine între noi, familia noastră viitoare, se numește de un veac și jumătate de mare singurătate ori însingurare pentru locuitorii săi,... România. Îmi displace mult triumfalismul, trufia de care dau dovadă românii, crezându-se urmași direcți ai hispanicului Traian, de parcă toți soldații din legiunile romane n-ar fi avut altă treabă decât să uite de tinerele, iubitele, soțiile din țara lor de baștină și să se stabilească după domiciliul femeilor dace, de parcă le-ar fi făcut acestea farmece. Să zicem că erau zece, o sută, o mie, zece mii de Circe în Dacia Felix. Dar mai multe nu! România este cea mai îndepărtată fostă colonie a Imperiului roman și s-a romanizat cel mai târziu. Spania, Italia, Franța, Portugalia, implicit coloniile din America Centrală și de Sud au cu adevărat sânge imperial, occidental, până și-n ape sau în văzduh. România, se vede treaba de la o poștă, după comportamentul acestor mici romani, nu prea posedă. Nu-i de sânge ales. Mai mult mitocănesc – o amestecătură, o corcire de neamuri, pe un fond tracic și daco-getic destul de consistent. Nu limba contează. Ci sângele, ascendența. Or mai fi având și ei ceva dintr-un vechi popor care a dat regi de care i-a fost frică și Romei. Să nu uităm însă că acest șir de regi a fost îngenuncheat. Mai simplu: decapitat. Șirul decapitat, șarpele-lup decapitat. A rămas coada, sau pielea regală după o năpârlire nedureroasă. Coada Europei, cam asta sunt românii. Cel puțin așa-i consideră Occidentul. Occidentul este Europa Imperială de astăzi, un etalon al vieții moderne. Orice am face, nu se poate schimba acest dat. Dar tu, TuEa, te-ai ridicat la un alt nivel: ești pentru mine o andină, o sudamericancă, o mexicancă sadea! Mă iubești orbește. Mă dorești în orice minut, te rogi pentru mine, cu glas creștinesc, deși știi bine că eu consider creștinismul o superstiție cu viață scurtă. Eu unul cred în geniile acestei lumi și în forța tutelară a lui Quetzalcoatl. Îl simt acționând prin noi, prin cei sinceri, onești și energici. Dreptatea în lume, fraternizarea oamenilor este întrucâtva vestită, va veni cu siguranță. Un proces dificil, însă cu certitudine apropiat.
Voi n-ați întâlnit niciodată oameni misterioși? Aflați că eu, RaUl Donțea, am întâlnit. Cândva am văzut un om invizibil. Nu un spirit sau o fantomă. Ci o femeie, pentru că mirosea a parfum franțuzesc, doar conturul o trăda în noapte. Avea un soi de invizibilitate accentuată. Poate că suferea de-o boală și avea darul de-a se dematerializa, apoi de a reveni printr-o tehnică specială, nu formulă magică, la starea de vizibilitate.
Dar ca să vă convingeți, ca să nu vă considerați trași teribilist-acrobatic-artistic pe sfoară ori cu ochii holbați la vreo sârmă și nu la centura de siguranță, aflați că pe ea o chema, o mai cheamă V, de la viperă. Această doamnă V, simplu V, nicio literă în plus, ajunge-atât, duce o viață cât se poate de trepidantă într-un oraș din România. Nu spun județul, ci regiunea europeană: Sud-Est. Militează pentru drepturile translucizilor. Societatea Translucizilor de Noapte (STN) a luat ființă de aproape un sfert de secol, dar nu în România, ci în Guatemala și Haiti, apoi în Mexic, de unde a venit și în Spania, în alte state europene. Înainte s-o cunosc pe TuEa, experiența decisivă a vieții mi-a fost prilejuită chiar de V. Iată ce discuție și ce momente palpitante au putut să apară când am întâlnit-o!
- Simt că ești o ființă, îi spun eu lui V ezitând, atunci când s-a clintit și scrumiera de pe masa unui bar, unde mă crezusem singur, netulburat de nimeni.
- Și dacă n-aș fi, ce-ai face? Ce-ai zice, domnule, dacă n-aș fi o ființă, ci o enigmă, cea mai mare enigmă din viața dumneavoastră?

Asta-i bună! Mă ia tare, de la început. Avantajul e de partea nehrănitei, translucidei. Dar game-ul nu-i al ei.
- Miroși, așadar emani ceva dintr-un corp. Și în plus nu poți fi cadavru. Ești pentru mine foarte vie, să știi! i-am răspuns fără să ezit, bând dintr-o Staropramen originală, nu produsă ca acum în România.
- Poți să-mi ghicești, domnule, vârsta?
- Miroși ca o femeie de treizeci și ceva de ani.
- Cred că te-ai luat după glas, apoi și după faptul că fumez extrem, nu mă-ncurc. Ei, află că n-am încă patruzeci, dar poți să crezi că n-am împlinit nici treizeci.
- Ce paradox! mă cutremur eu. Înseamnă că nu doar corporalitatea, ci și vârsta oscilează... Spuneți-mi, domnișoară sau doamnă, noaptea vă simțiți mai tânără și ziua mai vârstnică, sau cum?
- N-ai nimerit-o! Mă cam jignești. Faptul că am venit la masa ta și ai reușit să intuiești că nu ești singur nu trebuie să te facă să simți superior... Află că mă pot dematerializa cu tot cu hainele de pe mine, că mânuiesc un procedeu de a volatiliza materia pentru un timp, însă nu vreau să orbesc pe nimeni. Dacă eu nu te orbesc, mințind sfruntat, atunci nu mă minți și nu mă orbi nici tu pe mine!
- Scuze, doamnă!
- Îți dau un detaliu. Invisible woman. „At the height of his career, Charles Dickens meets a younger woman who becomes his secret lover until his death.”
- Asta s-ar traduce: La apogeul carierei sale, Charles Dickens întâlnește o femeie mai tânără, care devine iubita lui secretă până la moartea sa. Cu certitudine vrei să mă momești acum. Este o pistă falsă, nu? Și tutuiți-mă, vă rog, ca să vă tutuiesc și eu. Așa-i normal. Altfel ar fi tare, mult prea ridicol. Dacă alții cred că eu halucinez, măcar să nu mă consider un zevzec.
- Da. Te-ai prins. Ori nu te-ai prins în plasă. Depinde din ce perspectivă te situezi. Nu pot ajunge, pătrunde pe sub tegumentele tale, până la raționamentele cele mai secrete. Te-ai prins, nu te-ai prins; te-ai prins, nu te-ai prins, te-ai...
- Ce faci acum, jumulești trandafirul barului? Vezi că dacă ajungi la stamine o să-mi intre la nota de plată.
- Te fac eu nevăzut pentru câteva zeci de secunde, ca s-o ștergi studențește! Mă ispitește ea. Bea câte beri vrei și trăiește-ți boema!
- Mulțumesc pentru profețit. Dar nu cu tine. N-am nevoie. N-aș dori să ajung un încornorat.
- Adevărat, nu cu mine. Eu fac parte dintre cei care nu au parte de...
- Dar de ce te-ai întrerupt acum, continuă ceea ce ai vrut să-mi zici!...
- De sex, de tot tacâmul dragostei pe pământ. Sunt un fel de zburătoare, de noapte. O ciudățenie ziua, un mamifer ordinar. Dar noaptea, noaptea!... Toate căile mi-s deschise, orice poartă ferecată se clatină în miez de noapte în fața mea, doar când se învăluie în parfumul meu. Nu glumesc, eu aș putea să te fac să ajungi și șeful unei națiuni, și mare magnat, și mare artist, actor, inventator, orici. Fără să furi, fără impostură. Ci prin aflarea unor secrete de care să se folosească masele. Nicio manipulare! Transparență. Iar a face pe oameni din nou sinceri ți-ar reveni chiar ție, Raul!
- De unde ai aflat cum mă cheamă? A, mi-ai subtilizat când beam cartea de identitate, din portmoneu. Dă-mi-l înapoi!
- Poftim. Scuze. Am vrut să văd cum reacționezi.
- Nici nu știi cum se pronunță corect acest nume, că sunt pe jumătate mexican.
- Ca orice român: corcitură.
- Vezi, vezi, nu mă supăra! Nu îmi jignești doar nația adoptivă, ci chiar pe aceea pe care o cred cu adevărat de origine.
- Aici te rog să mă ierți, am greșit lamentabil! Mexicanii sunt adevărați indieni. Ai mult sânge indian în tine, Raul, și asta este ceva, pentru că stirpea ta nobilă șterge automat jumătatea de sânge neaoș românesc, sau amestecul ăsta etnic de hematii și leucocite clocite pe-aici.
- În țara tatălui nu mă simt chiar ca un exilat. Mi-a fost bine până acum. Nu mă pot plânge că n-am primit o educație corespunzătoare. Sunt un cosmopolit, dar înclin spre stirpea din partea mamei. Mexicul este inima Americilor, un fel de pod întins între două mari maluri: Nord și Sud. Un Nord care, după cum se vede din dispunerea țărilor pe mapamond, a încălecat în ultimul secol Sudul. În loc să se întâmple invers.
- Cum invers?
- Prin acțiunea gândită în Cuba, Congo, Bolivia, în America Latină și toată Africa de către Ernesto Che Guevara.
- Bravos, știi că-mi placi? râse translucida neîncrezătoare.
- Dar pe tine cum te cheamă?
- V. De la Vera Cruz.
- V este semnul victoriei revoluționarilor.
- În acest semn vei învinge, că să-l citez pe primul om translucid, care a scris asta pe cer, făcându-l mare și idealist pe unul care altminteri ar fi rămas un nimeni, Constantin.
- Ca s-o bucure pe maică-sa, Elena, am contrazis-o eu. Ea n-a crezut în translucida, ci în reala cruce.
- Până una alta, dintre cele trei îngropate în Golgota, cea sfântă ar fi rămas inobservabilă, fiind acoperită de un văl pentru oamenii necredincioși, păgâni ca și tine, Raul.
- Oi fi eu păgân, dar am un crez serios pe pământ. Orice ai spune, împărăteasa mamă Elena a crezut și ea în realitatea, nu în evaporarea, putrezirea crucii. Deși fi-su o văzuse pe cer, plutind, cu ceva timp înainte.
- Ce ți-e și cu femeile astea! N-aș vrea niciodată să mă număr printre ele. Categoria femeilor care intuiesc genial și cele mai mici detalii ale chestiilor materiale, care descoperă infinitul mic, îmi repugnă, mie îmi plac femeile superioare, distrate, artiste. Nu cratița, nu spălatul tuturor rufelor și a vaselor, nu îndobitocirea zilnică. Nu, nu, nu, de trei ori nu!
- Elena a văzut cu ochii minții și calea ușoară, și calea anevoioasă, pe care orice femeie, bărbat, dar și copiii o pot alege. De-a stânga o cruce falsă, un drum al rătăcirii prin îndobitocire, când faci bine, rabzi, râvnești, urăști, deși ai putea să rupi cătușele exploatării. Asta-i stânga democratică, centrul-stânga, centrul politicii. De-a dreapta, tot felul de exagerări, trufie, nepăsare, originalități cu efecte nedorite pentru națiune. Asta-i politica de dreapta, care domină Europa și lumea întreagă, mai ales după 1990, chiar de dinaintea acestui an. Se ține dreaptă, dar cine știe cu câți fanatici s-a culcat și se va mai culca! Elena a distrus mitul grecesc, homeric, dar foarte adevărat al preafrumoasei Elena, mărul discordiei dintre greci și troieni. Ea a intuit că lumea are nevoie urgentă de materia scumpă, chiar palpabilă a crucii. A făcut exact precum Cortés, păcălind Lumea Veche, adevărata lume a vechilor mexicani, pentru a impune respectarea Lumii Noi, în bună parte a creștinismului și culturii de tip european. A distrus un văl, punând în schimb altul mai gros. Așa trebuia să fie. Noi acum trebuie să facem drumul invers. Înapoi spre un Centru-Centru al vieții! Crucea este un semn important. Nu trebuie să ne temem de nevăzut, de o dematerializare, de zei. Acceptând ce vor ei, ne acceptăm pe noi înșine. Doar cu o condiție: Seremos como „Che”! În septembrie 1967 Guevara s-a autocaracterizat zicând că este ca un Don Quijote care „se reîntorcea pe drum cu lancea sub braț... Mulți mă vor numi un aventurier, și așa și sunt, dar de un fel diferit, unul dintre aceia care își riscă pielea pentru a-și demonstra propriile-i adevăruri.”
- M-ai convins. Îți vei întâlni în curând aleasa. Îți va fi o veritabilă jumătate. TuEa o vei chema. Altfel să nu-mi spui mie pe nume. Pentru că nici nu ți l-am dezvăluit. Decât parțial. Eu sunt adevărata Cruce. V. Vera Cruz. Știi că omul este construit ca o cruce. O axă verticală perpendiculară pe una orizontală, în dreptul pieptului său. Centrul este inima. La fel, crucea venerată în creștinătate poate să ia și forma unui om. Eu sunt crucea, semnul meu revoluționează pentru a nu știu câta oară lumea. Însă revoluția ce se va declanșa, în numele unui „Che”, nu va mai fi doar progresistă. Este vorba de căutarea justei căi și pe plan social, economic, politic. Aleșii împărăției, celeilalte lumi trebuie să-și înceapă guvernarea încă de pe acest pământ bătrân, înglodat ca o vită, ca un bou de povară în cele mai proaste drumuri de țară, nedesfundate după ploile primăverii.
- Noi, mexicanii, avem o vorbă: nu ne-am corcit cândva degeaba. Adică păstrăm sângele indian. Dar suntem recunoscători spaniolilor de felul lui Cortés, care a fost plătit de către un latifundiar din Antile să adune impozite, însă a cucerit un imperiu cu o mână de soldățoi. Bănuiesc însă că șubrezirea puterii lui Moctezuma al II-lea, naivitatea deschiderii drumului cuceririi a avut două cauze principale. Prima cauză: îngăduința zeilor ca México să fie creștinat, un fel de retragere fără torțe ca în timpurile înnoirii, ale lui Emiliano Zapata, salvatorul revoluției mexicane de la un fiasco total. Mexicanul de astăzi este un țăran mai înțelept, chit că din tată în fiu s-a mai... intelectualizat. A doua cauză: a fost vorba atunci, acum jumătate de mileniu și de o revoluție populară împotriva cruzimii lui Moctezuma al II-lea, vărsător de sânge nevinovat, oligarh și reprezentant al zeului suprem pe pământ. O revoluție plebee camuflată în no combat față de aventurierii lui Hernán Cortés. O revoluție condusă de către femeia sau zeița revoluționară, mama întregului México, Malinche-Malintzin. Teoria „foco” a lui Che va fi adaptată: nu Vietnamuri concomitente, pentru înfrângerea puterii imperiale a Statelor Unite ale Americii, ale globalizării opulenței și sărăciei extreme, ci rug aprins după rug aprins, dezvăluire după dezvăluire, din țară în țară până la capătul universului, adică până în lăuntrul fiecărui cetățean de pe Glob. Nu merită lumea să intre sub altă zodie, să se transforme, dacă nu găsesc o cheie a guvernării înțelepte. Dezideratul gânditorilor Contrareformei, dobândirea arguției de către orice individ, va însemna eliberare personală și colectivă: socialism à la Che Guevara, dar cu față spirituală. Că-i tibetan, șintoist, budist, hindus, aborigen, african, zoroastrian, osirian, druid, amerindian, șamanic din Siberia, mozaic, islamic, vechi germanic sau wiking nici nu mai contează. Peste tot dreptatea și spiritul înnoirii finale va domni.