Tagadam, tagadam, tagadam... Nu se aude decât darabana bătută cu degetele, furios, pe blatul mesei.

- "Fraiero", îmi șuieră un gând în urechea dreaptă. Rapid îmi înțeapă creierul și iese ca un glonte prin urechea stângă.

-Mai aștept, îmi spun în timp ce degetele fac tagadam, tagadam, taga...

-Ce aștepți, soro? Alt gând... Astăzi sunt șugubețe al naibii. Îi fac și ăstuia vânt, de iese, de data asta șuierând, pe ambele urechi. Urletele lor se pierd sub copitele călărețului Apocalipsei. Unul din cei patru, pentru că nu contează care e și nici dacă este chiar un Apocaliptic sau însuși Gingis – Han. Aceeași sălbăticie încălțată uneori cu ciorapi de mătase. Tagadam, tagadam... buricele degetelor se înroșesc și parcă mă dor unghiile ( așa se zice, știu și eu de altfel că unghiile nu dor... e ca expresia aia, mă doare inima, aiurea... ).

Termitele prizoniere în tăblia mesei mă privesc cu duioșie când lemnul începe să se fisureze de atâta tagadam. Degetele se întorc spre mine ca la circari și parcă mă întreabă:

- Ce faci, fatooooo? Vrei să ne crapi și pe noi?

- Păi pentru ce sunteți voi bune dacă nu pentru darabane? Aștept... Tagadam, tagadam... Sub masa picioarele încep o sârbă, tot în ton de tagadam moldovenesc, de ard podeaua.

Încă aștept... "Sa fiu a naibii daca mă las!" Și gândurile o iau razna ca aburii din oala cu presiune, iar hăul neliniștii mă cuprinde mai negru ca smoala nopții în care își fac dracii de cap, învartindu-se și chiuind pe lângă picioarele mele, sub masa deja crăpată. Îmi propusesem să developez imaginea degetelor cu crăpături adânci și așchii de amintire înfipte în ele, direct pe zidul estic al Alcatrazului. Cine s-ar fi uitat la el ar fi știut că sunt ziduri groase de după care Ciocciolina și-ar fi strâns virginitatea în pumni, ca pe o nucă, pregătită pentru un ritual de întoarcere în paradisul embrionar.

- Spune tu fato dacă solzii ăștia de lumină aduc speranța. Și mâinile coborâră serpentinele cerului surd la așteptările noastre iar intre picioarele mesei începură primele acorduri ale Simfoniei a 9-a. Surd, complet surd într-o sălbatică moarte, drapată pe zidurile imense din fața Iadului.

Taga... Încă aștept... decorul s-a schimbat. Agoniile nefericiților îngeri din fața candelelor zac pe covorul negru. Pe geam curge ca de la robinet o ploaie nesătulă de umed. De data asta fruntea lipită de sticla rece e în tranzitie spre starea lichidă, inexpresivă.

Undeva, altcineva, bate darabana, luptând cu niște gânduri pe care dacă le-ar asculta, ar evita să rupă masa și să cheltuiasca o sumă prea mare de bani, pe jocul de-a așteptarea. Și tăcerea își face reședința în așteptarea de pe masa peste care degetele pipăie febril cavouri ascunse viclean printre straturi de lavandă.