Mai e puțin și, curând, se vor împlini șase luni de când cenușa Împăratului, împreună cu urna funerară, închise într-o lădiță din aur masiv, adevărată operă de artă lucrată de cel mai celebru bijutier al vremii, a fost depusă în Forum, în locul special amenajat de la baza Columnei. În cochetul său palat, aflat nu departe de strada principală, Crito, medical personal al lui Traian, împreună cu bunul său amic, arhitectul Apolodor, discută aprins despre subiectul zilei în mai toate cercurile aristocratice și intelectuale – dispariția jurnalului personal al celui care se autointitulase Maximus Dacicus.
- Împăratul a dus o viață austeră, cumpătată ținându-se departe de scandalurile și de bârfa înaltei societăți. Nu văd ce ar fi putut avea compromițător… Ce putea să conțină și pe cine să fi deranjat, totuși, conținutul unui simplu caiet de însemnări, încât să fie interest în ascunderea ori distrugerea lui? Nu reușesc să-mi imaginez că, făcându-l cunoscut, ar fi fost desconspirate, cine știe ce, mari secrete de stat.
- Din câte mi-am putut da seama, în jurnal, erau consemnate păreri și reflecții personale asupra vieții politice interne, evenimentelor și acțiunilor sale dar, în cea mai mare parte, cuprindea observații și notițele de campanie din vremea războaielor cu dacii.
- Până la urmă era vorba, deci, de niște memorii...
- N-am idée pe cine ar fi putut deranja informațiile de acolo și ce, anume, se dorește a fi protejat. Ce știu, e că l-a avut lângă el, îl ținea chiar sub pernă, pe drumul de întoarcere la Roma până în ultima zi a vieții; ca și cum ne-ar fi rămas dator, mai tot timpul, nota câte ceva în el. Nu a mai apucat, poate, să-l predea soției sale, Pompeia Plotina, în care avea cea mai mare încredere. Ce s-a întâmplat acolo la Selinius, în provincia Cylicia din Asia Mică, pot să descriu, cu amănunte, pentru că am fost de față. Era tare mândru că prin ultimele victorii se înnobilase și cu titlul de Parthicus!
Parcă avea o premoniție că ceva o să se întâmple cu jurnalul, simțea nevoia să transmită cât mai multe informații din el; la fiecare consultație, îl vedeam că are dureri, dar îmi prelungeam șederea pentru că trebuia să ascult ce îmi povestea. Regreta faptul că, luat cu treburile Imperiului ori că lipsindu-i talentul lui Caesar într-ale scrisului, nu și-a mai făcut timp să-l structureze, sub forma unei lucrări, pe care ar fi dorit s-o numească “De bello dacico”.
- Da… confruntarea cu dacii, rămâne măreața faptă care i-a marcat destinul și toată viața! Dar, de ce-o fi fost, el, așa de pornit împotriva lor?
- Oricine ar spune că, probabil, din considerente politico – strategice. Era fascinat de Alexandru Macedon și cred că și-a dorit să-l imite ori chiar să-l depășască! Atât de misterioasa, Dacie, era percepută, într-atât de puternică și influentă, încât i-ar fi putut încurca planurile și face concurență. Să nu uităm că marea stăpânire a lui Burebista continua să facă o puternică impresie și, chiar, să mai dea frisoane!
Îmi amintesc glumițele alea prin care, rafinatele noastre spirite aristocratice și nu numai, la fiecare întâlnire, își adresau ironic și amical acel: “hei ce mai știți despre daci, când vin, când ne ocupă?”; spuneau cam totul despre starea, neliniștile și așteptările noastre. Geții se simțeau oarecum părtași la istoria Romei; un fel de rudă mai vârstnică și mai înțeleaptă. Se amestecaseră mult prea des în bătăliile interne ale Imperiului, sprijinind, chiar militar, ba pe Pompei împotriva lui Cesar, ba pe Antoniu împotriva lui Octavianus ca să nu fie luați în seamă.
Să ne reamintim că, după Actium, s-a declanșat o puternică opoziție față de decizia lui Octavian de a-i trimite pe dacii căzuți prizonieri, să lupte în arene, ca gladiatori. Deși trecuse atâta vreme, spaima de celălalt trac, atât de celebru, Spartacus, un sclav care ne-a distrus o grămadă de legiuni, l-a învins pe Publius Varinus și cine știe ce ne-ar mai fi făcut dacă reușa să ajungă în Sicilia, rămânea încă atât de vie. Acel “Feriți-vă de greci! “, fusese înlocuit cu “Temeți-vă de daci! “ Spaima emana, mai ales, din aceea că nu se știa mai nimic despre ei.
- Așa e! Acțiunile dacilor arată că, la fel ca și noi romanii, se simțeau răspunzători de tot ceeace se întâmpla în spațiul tracic! De aceea au tot intervenit, organizând diferite alianțe și coaliții, au sprijinit revolte și au întreprins atâtea raiduri împotriva noastră în Panonia, dar mai ales la sud de fluviu în Moesia, Tracia până în Macedonia și Grecia. Să nu uităm, de câte ori am fost nevoiți să ne călcăm pe inimă și să încheiem tratate, unele chiar foarte dezavantajoase pentru noi, acceptându-le pretenții pe care, de regulă, le au învingătorii.
- Și mai era ceva… Macedonul se oprise la Istru; oricât de temerar a fost el nu s-a hazardat să pătrundă în munții și pădurile întunecate ale fascinantei și atât de tainicei Dacii. Includerea ei în Imperiu i-ar fi adus satisfacția că și-a depășit, pe undeva, înaintașul! De fapt, să recunoaștem, a și realizat cea mai întinsă stăpânire teritorială cunoscută, până acum, de către Imperiu și mi-e greu să cred că altcineva îi va depăși această performanță.
- Și mai era și chestia că, în sfârșit, își găsise în Diurpaneus un adversar pe măsură, care să-i ofere ocazia să poată impresiona senatul. Dacul era renumit, fiind foarte priceput într-ale războiului și iscusit în luptă; știa să aleagă, ca nimeni altul, prilejul potrivit pentru a își ataca dușmanul și momentul când să se retragă. Cei care îl priveau din afară îi spuneau Decebal, probabil, urmașul lui Baal sau, mai corect spus, al Zecilea Soare. Refăcuse în mare parte Geția lui Burebista, ne învinsese în câteva bătălii importante și căpătase atâta prestigiu încât mai toți inamicii noștri se uitau la el, poate, ca la o ultimă speranță!
- Da, însoțindu-l în ambele războaie și fiind, mai mereu, alături de el, i-am putut urmări Împăratului, îndeaproape, trăirile și reacțiile… Cred că a fost vorba și de mândrie personală, dorind să le arate contemporanilor, și mai ales vârfurilor aristocratice care îl priveau ca pe unul venit din afară, cine e adevăratul stăpân al Romei și al Lumii.
- Să-ți spun ceva. Prin firea lui era o persoană dinamică, de acțiune, cu calități de organizator și mult simț practic, dar m-a uimit cât de mult citea; și, poate, nu o să-ți vină a crede, aproape totul numai și numai despre geți și daci! Parcă își formase o idée fixă față de ei!
- Aaa, păi ce crezi că m-a pus să fac într-o zi? Imaginează-ți: să-i spun jurământul lui Hipocrate! Și cum, luat prin surprindere, mă cam bâlbâiam m-a oprit și a început să-mi povestească, el, ceva cu Socrate și cu niște medici geți. Ideea era că jurământul pe care îl depunem noi astăzi, geții îl depuneau cu vreo mie de ani înaintea noastră și avea, în esența sa, cam același conținut.
- Da… și pe mine mă provoca, uneori, la discuții despre Socrate, pe care îl numea trac; i se lumina fața când povestea, și chiar argumenta, că Pitagora și Platon s-au format la școala zamolxiană.
- Nici nu știu ce să mai zic! Nu poți să-ți dai seama dacă se temea de ei, îi ura ori, mai degrabă, îi admira! Mă bântuie gândul că, atunci când mi-a cerut să desăvârșesc construcția Forului, cel mai mare și poate ultimul spun eu cu modestie, având în centru Basilica Ulpia și în curtea deschisă statuia lui Traian, dar, mai ales, să realizezez Columna, nu era atât de preocupat să-și nemurească triumful personal, cât să nu-i umilească; ori chiar să le aducă un omagiu învinșilor. De aia a și ieșit sub actuala înfățișare; personal a intervenit de foarte multe ori, insistând ca, în scenele prezentate, să nu fie disprețuiți, să nu-i consider prizonieri.
Eu, intenționam să expun, de jur împrejur, niște statui impozante de generali romani; dar nu, mi-a cerut, aproape imperativ, să fac numai statui de daci. Și, mai ales, să le sculptez în profir, piatră roșie prețioasă considerată imperială, deoarece este folosită numai pentru cezari. A insistat ca, unele dintre statui, să fie chiar mai mari decât a sa, care a fost sculptată în marmură. Cum să spun, am rămas cu sentimentul că voia să-i glorifice!
Și nu a fost cazul amestecului său numai aici! Nu vezi ciudățenie, poate încă nu ai observant, dar, în toată Roma, nu există o singură statuie în care vreun dac să aibă mâinile legate ori capul plecat, ca în cazul celorlalți celebrii învinși. Toți au mâinile încrucișate și par niște înțelepți meditativi, cu ochi enigmatici ce, parcă, ascund un mister, au o ținută sobră dar demnă; privindu-i par odihnitori, emană o pace interioară. Sunt impresionanți, plini de forță și parcă au viață!
- Ce chestie… Astăzi, în Forum, marele Traian, singur – singurel, printre atâția daci! Și nu e deloc impunător, cu acea ținută imperială, dominator, ci un fel de egal printre ei; ca și cum ar fi fost unul de-al lor!
- Da, multe m-au intrigat pe timpul lucrului, cum spuneam, mai ales la Columnă, în comportamentul Împăratului. A vrut, neapărat, ca aceasta să fie amplasată între Biblioteca romană și Biblioteca greacă. Îți dai seama: o civilizație vizibilă de către oricine, de la distanță, tăcută și monumentalizată, între cele mai mari și ilustre civilizații vii ale contemporaneității!
Pur și simplu mă urmărea să afle, cu un pas mai devreme, ce vreau să fac; de multe ori își recitea însemnările de pe câmpul de luptă și îmi spunea să schimb ori îmi sugera soluții la care nu mă gândisem și pe care, firește, le puneam în aplicare. Aș spune că, dacă execuția îmi aparține în totalitate, când este vorba de concepție am fost doar coautor la ea; nu mi-e jenă să recunosc, m-am simțit, uneori, un fel de ucenic al lui.
- Te asigur era și ceva personal! Îmi amintesc că, pe tot timpul ultimei campanii, era frământat de ceva care nu venea din incertitudinea rezultatului, nu viza soarta bătăliilor; ai fi zis că purta un război cu sine, parcă ducea o luptă interioară și nu se hotăra de ce parte să fie. La sfârșitul expediției anterioare ținuse, neapărat, să-l întâlnească pe regale dac și, se pare, că s-a și întâmplat acest lucru. Unii sunt de părere că s-ar fi întreținut, ore bune, chiar și cu preoți zamolxieni într-unul din templele Sarmisegetusei! Numai el știe ce au discutat acolo, dar surprinzător e că i-a oferit Dacului o pace atât de generoasă că semăna mai mult cu o alianță; senatul, fiind chiar determinat să-l numească pe Decebal “prietenul nostru” și “aliat al poporului”.
- Auzi… știi ceva? Mie nici nu prea îmi vine a crede că acel cap, adus pe tavă, era al lui Decebal! Mai degrabă înclin că era al lui Diegis, fratele său, cu care semăna atât de bine încât și cei apropiați îi confundau și care, de obicei, se da drept el la întâlnirile oficiale.
- Nu mă pot pronunța, dar fii atent, ce formidabilă similitudine! Iisus a fost trădat de Iuda și țintuit, trupește, pe cruce, iar Decebal, trădat de Bicilius, e răstignit emblematic, metaforic, pe Columnă.
- Extraordinară observație! Dacă, mai înainte, doar aveam o presimțire, acum, chiar încep să cred că, totuși… parcă prea ușor i-am învins! În anul 101, Împăratul avea cu el treizeci de legiuni combatante, cea mai mare concentrare de forțe din istoria Imperiului iar dacii erau luați prin surprindere, și, totuși, nu obținem o victorie decisivă. În expediția din anul 106, în schimb, cu numai unsprezece legiuni și dacii avertizați asupra pericolului invaziei noastre, fiindcă chiar ei o provocaseră ca și cum și-o doreau, Traian obține o victorie capitală! E ceva neclar ori suspect aici…
- Foarte ciudat! De ce, oare, între anii 102 și 105, Decebal nu o fi stat cuminte să se bucure de nesperatele daruri ale păcii, aș zice, de privilegiul de aliat? Tot timpul ne-a provocat, parcă, încercând să-l determine pe Împăratul nostru, ezitant, nehotărât să facă ceeace ei se înțeleseseră, mai înainte.
- Dar, și mai surprinzător e ceeace s-a întâmplat după victorie. Mă rog, cărarăm la Roma aurul, grămadă de bogății, luarăm un imens număr de prizonieri și începurăm destrăbălarea aia de o sută și ceva de zile în întregul imperiu; asta spune mult despre semnificația și valoarea victoriei obținute. Și totuși… parcă ne-am purtat cu totul mai altfel decât cu ceilalți învinși!
- Te gândești la o înțelegere pe sub masă între Traian și Decebal? Nu trebuie să te rușinezi că ai putea fi suspectat de, hai să-i zicem, scenarită! Îți spun ceva, ce n-am mai povestit până acum. Pare de-a dreptul, nici nu știu cum să-i mai zic, hai să spunem incredibil. E vorba de o scăpare a unui consilier imperial cu care, vrând-nevrând, m-am aflat mai mereu împreună în preajma Cezarului!
La un păhărel acesta mi-a mărturisit tainic că, după una dintre bătăliile cu parții, în cortul său imperial, stai că încerc să reproduc cât mai exact, Împăratul i-ar fi spus: “ Să știi că pe mine mă cheamă Traian de la toponimul trahianus, “ din Trahia” și m-am născut în 801 de la facerea Romei, în 13 a lui octombrie, într-un sat care era locuit de tribul coloniștilor turdeni, vorbindu-se limba lor veche și o latină aproximativă așa cum de altminteri o vorbesc toți dacii.”
- Extraordinar! Se mai bârfea despre asta pe ici pe colea, dar atunci când el își spunea trac toți o puneam pe seama faptului că, prin aceasta, și-ar clama, în fapt, aureola sa de învingător al lor. Păi ar însemna ca și tatăl său fost senator roman, guvernator în Syria, proconsul al Asiei... Sau poate să fie ceva după mamă? Oricum, venind din Baetica Iberică e primul împărat din afara peninsulei italice. Ar fi culmea,noi învingătorii, să le datorăm, chiar și prin Împăratul nostru, toată puterea și mărirea de astăzi dacilor!
- Păi, poate chiar le-o datorăm! Fără aurul lor și fără bogățiile Daciei... Ce să mai zicem că bună parte din armata imperială e formată, acum, din ei. De fapt, pe toți prizonierii luați i-a transformat în coloniști și legionari; unul singur nu a ajuns sclav! Ia încearcă să-ți amintești câți daci, te rog reține, nu traci chiar de sunt același neam, erau, în ultima vreme, în garda imperială! Îți poți da seama de schimbare, că doar ai participat și tu acolo direct la ultimul război. Atunci toate legiunile combatante, erau formate numai din britani, asturi, lusitani, bosporeni, antiochieni, gali, reți, comageni, numizi, mauri și un număr foarte, foarte mic de traci veniți de pe nici nu se mai știe unde.
- E adevărat, dar nu prea înțeleg unde vrei să ajungi.
- Cred că marele secret din jurnal, pe care cei interesați nu vor să-l facă public, poate fi descifrat dacă cercetăm cu atenție Columna. Aici se ascunde marele mister!
- Te gândești la Columnă ca la axis mundi?
- Ehe... ehe... Cum ți se pare? Și poate mai merită să luăm în seamă și atitudinea lui față de creștini. Cei de dinaintea lui Traian i-au fugărit și vânat ca pe niște animale periculoase. De ce l-au omorât evreii pe Iisus? Pentru că nu era de-al lor; Pillat, avertizând, la momentul respectiv, că ar putea fi trac. De ce marii lui discipoli au abandonat Ierusalimul și și-au mutat baza, aici, la Roma?
- Te gândești că, în perspectivă, vor să facă din Cetatea Eternă capitală a lor? Foarte interesant! Adică, exact cum ne temeam noi; tracul Iisus, după moarte sau prin moartea sa, împărat al Romei! Ce să mai spun… ipoteza e cutremurătoare! Adică geții și-au schimbat strategia, nu mai sunt interesați să distrugă, pe cale militară, Roma, ci s-o ocupe spiritual. Ha, ha, ha… păi crezi că o să-i lase grecii care ne stăpânesc, déjà, cultural?
Măi, să fie! Încă nu am cuprinderea necesară, dar, parcă, încep să se cam lege lucrurile. Lumea începe să nu se mai închine la zeii tradiționali, ci la un dac ajuns sfânt prin nu știu ce împrejurări; armata imperială e căptușită cu daci… Urmează, un împărat sau poate niște împărați cu origini dacice și, nici nu băgăm de seamă că, Imperiul Roman a devenit Imperiul Dac!
- Să fi avut Traian o asemenea viziune?
- Ca oricărui mare creator de artă, e firesc să nu-ți lipsească imaginația! Prietenul ăla al meu, consilierul, grec probabil și el ca toți consilierii care se respectă, spunea că a citit ceva despre corespondența lui Traian cu Pliniu cel Tânăr, știi că erau prieteni, pe tema atitudinii față de creștini. Mai concret, îi povestea cum a procedat cu ei și îi cerea părerea Cezarului, să afle dacă formula aleasă ar fi calea corectă de urmat. Și surprinzătoare e nebănuita lui moderație, prin comparație cu împărații care l-au precedat! Să pară că le-a continuat linia, a menținut pedeapsa capitală, martirizându-i, astfel, pe Ignatie al Antiohiei și pe Simeon al Ierusalimului.
Când, însă, prietenul său îl înștiințează că acei creștini nu ar săvârși nimic rău, nu se împotrivesc legilor și trăiesc în afara desfrâului, nu ucid și nu fac nelegiuiri îi dictează o scrisoare de răspuns, reacția lui părând destul de moderată. În ea îi sugerează că, “dacă sunt denunțați și dovediți, atunci să fie pedepsiți, iar cei doar suspectați, dacă neagă apartenența la acea sectă să fie iertați”. Păi asta e o schimbare radicală de optică și atitudine! Pentru cei care îl vor urma drumul concesiilor față de creștini e deschis. Vom vedea ce-o mai urma!
- Aminteai ceva mai devreme de zamolxianism. Păi, dacă creștinismul e continuarea lui, atunci lucrurile par să se lumineze întrucâtva. Până la înfrângerea lui Decebal, Centrul Spiritual al zamolxismului se afla, de mii de ani, la Sarmisegetusa de unde radia, precum soarele, în toată lumea. Ca niște raze, preoții geți erau trimiși la neamuri să ducă legea zeului. Odată cu apariția lui Iisus nu e exclus ca însuși zamolxianismul, ca totalitate, să iasă din misterele sale sacre și să pornească printre oameni, poposind în diverse locuri unde întemeiază capitale spirituale temporare.
- Adică vrei să spui că, dintr-o doctrină, religie a misterelor și inițiaților, prin creștinism, zamolxianismul devine un bun de masă? Pe acea Axă a Lumii, aflată, de atâta vreme, în centrul Polului Getic, zeul își transmitea lumina și vrerea din Cer spre Pământ, adică comunica cu oamenii pe verticală. Geții erau, poate, singurul popor dezinteresat de aspectele materiale, pământene ale vieții!; pentru că se hrăneau cu zamolxianism, așteptând bucuroși momentul reîntoarcerii în Împărația Cerului de unde veneau. Acum, zamolxianismul, pornește să străbată lumea pe orizontală. Și, dacă mă gândesc bine, poate că tocmai asta ar putea semnala ori semnifica crucea! Aaa, păi cu cele aflate de la Împărat și după discuția asta… Chiar mă faci să mă gândesc serios să scriu o lucrare, căreia să-i zic, poate, Getica!
- Ar fi foarte interesant! Deci, există un Început când omul primordial coboară din cer în Hiperboreea – Getica. Aici el se înmulțește și începe să migreze, în funcție de condițiile prielnice, răspândindu-se pe întreaga planetă; întemeiază neamurile trecute și prezente adunate în regate și împărății temporare. La acest Început zeul se deplasa, spiritual, pe verticală, iar omul fizic pe orizontală. Prin murirea pământeană, dacă reușa să își păstreze lumina, el se reîntorcea în Cer. Acum creștinismul militează pentru întemeierea unei singure Împărății: a lui Dumnezeu, prin unirea Cerului cu Pământul. Când se va întâmpla asta, nu se știe, dar Cerul, prin apariția creștinismului, concură la realizarea ei. Cine putea să cunoască acest lucru? Păi, primii inițiați ai lumii – preoții zamolxieni din Dacia!
- Da, daa… Și cum, acea Împărăție, va fi una spirituală nu se va face cu arme și soldați, ci prin înălțare sufletească! Ca să se întâmple aceasta, zamolxianismul pornește să colinde Pământul, pregătind oamenii pentru această unificare în urma căreia toți vom deveni nemuritori. În acest caz, Sarmisegetusa nu-și mai găsea rostul! Distrugerea ei era semnul, semnalul că, poate prin creștinism, zamolxianismul pleacă să cuprindă, fără a le ocupa, cetățile, statele și întreaga lume spre unificare. Am putea spune că déjà primul popas îl face aici la Roma. Capitala Imperiului nostru devine Noua Sarmisegetusa!
- Să vedem, însă, ce ne mai spune Columna! În primul rând, că, ea, e metafora noului axis mundi deplasat, din Dacia, aici la Roma. Atunci, firesc, cine puteau fi reprezentați pe ea decât cele două mari popoare înrudite; care, însă, ar putea fi unu și același, judecând după amestecarea statuii Împăratului printre cele de daci!
- Au mai scris unii, dar, nu știu de ce, încep să am sentimental culpabilității și să cred, și eu, că distrugerea vechii Dacii a fost un fratricid. Dar, poate, nu asta e cel mai grav: Dacia, fără să știm, ne apăra împotriva invaziilor asiatice. În viitor vom cheltui enorm să le facem față și nici nu știm dacă vom reuși.
- De acord, dar dacă totul a fost din voință divină? Cele două popoare, acum unite, au misia de a deplasa acest axis mundi pe întreaga planetă, întemeind, probabil, mai multe rome, fiecare reprezentând un moment de înălțare spirituală a umanității. Deci, ne deplasăm pe orizontală, dar ne și înălțăm! Tocmai, ceeace ar putea semnifica acele minunate și, atât de misterioase, brățări dacice, aflate în tezaurul adus de Traian!
- Stai așa, că și comoara spune ceva! În fond ea e strălucirea Daciei, lumina zamolxiană care s-a mutat aici.
- Formidabil… hai că suntem grozavi! Și câte rome, crezi că, vor urma până la înfăptuirea Împărăției? Există, oare, vreo profeți care să spună ceva în acest sens?
-Ei na, halal întrebare! Asta numai Zamolxe, alias Iisus poate să o știe... Ba nu, stai așa! Păi există și această profeție. Ce ne spune numele regelui dac Diurpaneus, dar căruia lumea îi spune Decebaal?
- Adică, exact ceeace vorbeam mai devreme; al Zecilea Baal sau al Zecilea Soare! Nu e ea Roma, acum, cetatea luminii? Al Zecilea Soare ar însemna, dacă nu ne e frică să o spunem, a Zecea Romă!
- Uauuu! Și unde crezi că ar putea, ea, să fie? Păi, unde, altundeva, decât în țara lui Decebal! Adică în misterioasa Dacia Hiperboreea, care s-a autodezvăluit, umblând prin lume ca zamolxianism.
- Și se încheie, atfel, ciclul sub forma spiralei dacice, prin întemeierea Unicei Împărații, aflate undeva la înălțimea nemuririi omului, din nou divin, în spațiul primordial.
- Păi, nu cumva exact asta ne spune și Columna? La baza ei se află cenușa lui Traian, cel care a declanșat acest ciclu dramatic, iar în vârf, Decebal cel, am putea spune, jertfit pe altarul acestei profeții. Regele dac, o spun cu prietenie, ar putea fi un alt Iisus; de această dată răstignit, împreună cu tot neamul său, pe marea axă al viitorului și a speranței.
- Dacii ăștia chiar sunt nemuritori; de aceea au vocația sacrificiului, așa cum se spunea mai demult despre ei!
- Să-ți povestesc ceva foarte interesant! Cam la vreo lună, după ocupație, am întâlnit, pe o pantă muntoasă superbă, plină de verdeață, un cioban dac, care zicea, la fluier, un cântec tare trist. Am intrat în vorbă cu el și, mai greu la început, ne-am înțeles apoi, totuși, fără translator. Latina asta a noastră, cultă cum îi zicem, e o limbă confecționată pentru elite și aristocrație, menită să le distingă de vulgus, conferindu-le superioritate.
Limba lui era melodioasă, un alt fel de latină, dar străveche, arhaică. Spunea, baciul, că acel cântec era, de fapt, o baladă, pe care toți o știau drept “Miorița”! Adică, numele unei oi năzdrăvane, care își avertiza stăpânul că doi prieteni urmau să-l omoare, invidioși că el are “oi mai multe și mai cornuted”. Absolut surprinzător, ciobanul, în loc să încerce să se salveze, lasă lucrurile să se petreacă întocmai. Adică, exact ca în cazul lui Iisus, cel care i-a spus lui Iuda ceeace urma să se întâmple cu el!
- Formidabil! Cu asta chiar m-ai convins că Iisus nu putea fi decât unul dintre daci!
- Poate că, tocmai, în această atitudine constă esența spiritualității geto – zamolxiene! Aș spune, în opoziție totală cu cea elenică, pe care a inspirit-o, dar care și-a ales altă cale.
- Nu știu ce vrei să spui; poate încerci să fii mai explicit!
- Sugerez să încercăm să ne reamintim, împreună, mitul Labirintului. Minotaurul, o ființă înfricoșătoare, îi aștepta pe cei șapte băieți și șapte fete oferiți, drept jertfă, pentru liniștea cetății! Tezeu, unul dintre ei, beneficiind de grațiile Ariadnei, primește de la ea un ghem cu ață pentru ca, după ce va ucide dihania, să afle drumul spre ieșire din Labirint.
Să o scurtez: cunoști cum se întâmplă lucrurile!; importantă e, însă, maniera de abordare a problemei. Ieșirea din Labirint, și fireasca trecere în lumea de dincolo, se făcea prin centrul cercului, după ce parcurgeai întregul drum. Un dac, probabil, ar fi mers, chiar toată viața, încercând să ajungă acolo unde era convins că va ajunge. Dacă întâlnea, cumva, Minotaurul, sigur, și-ar fi acceptat destinul: pentru că avea deplină încredere că zeul său îi vrea numai binele. De altfel, aceasta era și singura soluție pentru ieșirea, cea mai rapidă, în lumea de dincolo!
Tezeu procedează, însă, total diferit! Alege să ucidă Minotaurul, dar nu își continuă drumul, ci se întoarce, urmând firul de ață către Ariadna și vechea sa viață pentru că era mult mai legat de Pământ decât de Cer.
Dacă ținem seama că Zeus s-a prefăcut în taur, ca s-o seducă pe frumoasa Europa, și Minotaurul putea fi zeul, care străjuia accesul la nemurire, lucrurile se complică și mai mult. Ne scoatem pălăria în fața culturii elene, dar cred, totuși, că asta spune cam totul despre nivelul, pe scara evoluției spirituale, la care se află cele două popoare. Tezeu, preocupat de propria strălucire (uciderea monstrului), se pierde în această strălucire și nu reușește, nici nu-și propune, să mai ajungă la lumină. Și, dacă privim atent, poate că la fel se cam întâmplă și cu civilizația elenă; preocupată de propria strălucire nu mai poate oferi lumină, apropiindu-se de capătul evoluției.
Zamolxianismul, în schimb, umblă prin Labirint și își caută drumul către casă (nemurirea) dezvăluindu-și misterele; și, pe acest drum, el îi luminează și pe ceilalți. De aceea geții nu au luat mai nimic de la eleni și ceilalți, pentru că sunt foarte bogați spiritual și doar asta contează pentru ei; în timp ce grecii au furat de la ei cam tot ce și cât au putut! Prin Tezeu, elenismul ne arată că și-a pierdut sensul existenței, trăind la marginea Labirintului într-o strălucire iluzorie, ca a aurului, și temporară. Deci, nu ne va mai putea oferi, pe viitor, prea mari proiecte reformatoare pentru că nu are dimensiune mesianică!
Prin zamolxianismul dacic, lumea va porni într-o căutare labirintică a redobândirii spiritualității primordiale, care va reprezenta cel de-al treilea ochi, acum atrofiat, – simțul eternității.
- Și cine crezi, tu, că ar putea fi aceia care se vor mai întoarce pentru a întemeia a zecea și ultimă Romă? Italici, latini, germanici, hispanici, perși, egipteni…
- Na, că acum mă făcuși și profet! Vor fi, poate, acei primi oameni divini de la Începuturi, care și-au pierdut, îndepărtându-se de Centrul Spiritual, lumina! Când se va închide ciclul, ei își vor recupera sacralitatea originară și nemurirea; și odată cu ei și noi ceilalți! Cred că asta înseamnă a face, cu adevărat, istorie!
- Deci, mai avem de așteptat... Acum cam la a câta romă ne-am afla, adică la al câtelea Imperiu?
- Cum a câta? Suntem la prima Romă, zamolxianismul, purtat de cei de pe Columnă, abia a pornit prin lume. Ca să-ți fac, totuși, pe plac îmi asum riscul să afirm că a doua romă, sigur, nu va fi la Ierusalim, unde abia am dărâmat Templul, ci, probabil, pe la Alexandria, dacă nu și-o fi ratat cumva destinul, ori poate totuși Atena. Nu pot să nu cred că grecii, fie și numai dacă luăm în seamă viclenia lor, mai au, totuși, potențial.
- Dacă tot te pricepi la profeții, nu ai o revelație să spui și numele acelei ultime rome?
- Cred că nu e prea greu, se va chema Pliroma la fel ca și Împărăția! Adică plenitudinea și deplinătatea împlinirii spirituale a pământenilor, ce au devenit una cu zeitatea.
- Gata, de acum, urmează să înceapă marea migrație a dacilor! Terra Sacra o să rămână aproape goală, norocul ei că am început noi să o colonizăm.
- Să înceapă? Ohoo… păi asta s-a întâmplat demult de tot! Doar va continua, și cei care vor pleca acum vor fi elitele, preoți, militari… Întreg Pământul și tot felul de inși vor beneficia de pe urma lor: fiind ființe, preponderant, spirituale, nu vor fi interesați de aspectul material și de glorie, acestea însușinduși-le alții. Cât despre abandonarea Daciei stai liniștit, le-am acaparat Centrul, dar noi nu stăpânim nici măcar un sfert din ea. Vom mai avea multe de tras din partea locuitorilor ei!
- Ce simplu pare totul… Și proiectul ăsta se va realize așa de la sine, nu va avea adversari, inamici?
- Ohoo… Pe vreo doi ți-i pot spune chiar și acum! Primii ar fi evreii, inamicii fățiși ai noștri, acum rătăciți prin lume din cauză că s-au lăsat stăpâniți de pofte prea pământene. Prin refuzul lui Iisus, închistarea în iluzia lor de popor ales și a modului arhaic de viață nu au, poate, nicio șansă de evoluție spirituală și se vor plasa, astfel, de cealaltă parte a baricadei. Ceilalți, sigur, vor fi grecii care vor încerca să și-l asume, asimilându-l și transformându-l după chipul și asemănarea lor spirituală pentru a putea, o vreme, să călărească pe el, mai departe, istoria. Dar ar mai putea să apară și alții...
- Și noi... noi romanii?
- Deocamdată noi suntem pe val și beneficiem din plin de această infuzie de bogăție, bun simț și moralitate aduse de mentalitatea dacică, primenindu-ne, oarecum, spiritual. După ce le vom devora, probabil, ne vom reîntoarce la circul nostru și vom recădea în mocirla zilnică a depravării care ne va fi fatală ca Imperiu. Și Cetatea Eternă va deveni o amintire, poate o poveste frumoasă.
-Deci zamolxianismul nu ne va fi colacul de salvare...
- O vreme da! Dar în perspectivă alții vor trece la timona corabiei noastre, întemeind celelalte rome. Probabil cam aceasta era și viziunea lui Traian, marele secret din jurnalul său. Îți dai seama că dacă s-ar afla, probabil, la încoronarea următorului Împărat nu s-ar mai rosti celebra frază: „Să fii mai fericit ca Octavian și mai bun ca Traian!”
- În concluzie, care este marele secret al lui Traian pe care, la indicațiile lui, fără să știi l-ai reprodus și l-ai ascuns în Columnă?
- Dacă ar fi să-i dăm crezare consilierului ăla, probabil, ca unul dintre traci, Împăratul avea presimțirea dimensiunii și misiunii mesianice a acestui popor primordial. Descinzând din Terra Sacra, ca ființe divine, ei întemeiază primul și cel mai mare Imperiu ce cuprindea, la Începuturi, întreaga planetă. Prin ei Lumea și Cerul erau împreună una singură. Treptat, în procesul de umanizare, omul se emancipează prin actele sale de creație. Acesta e un proces de îndepărtare de zeu, în cadrul căruia Imperiul Primordial se rupe, divizându-se în mai multe neamuri. Creația omului, care, prin umanizare, își tot pierde lumina divină, devine tot mai agresivă și imperfectă, făcându-l să se manifeste ca un distrugător.
Preocuparea sa nu mai e legătura cu divinitatea cu care forma una, ci competiția în expresia ei extremă războinică cu semenii pentru a-și impune stăpânirea și dominația asupra lor. Aceasta e istoria pământeană, omul comporându-se ca un zeu face lume, dar una la fel de imperfectă ca și el. Toate regatele și împărățiile pământene au fost imitații ale Împărăției Divine pe care omul a pierdut-o, prin decăderea spirituală, datorită îndepărtării de zeu. El poartă nostalgia acestei Împărății, dar se manifestă ca un demiurg, creația sa fiind distrugătoare, ca urmare a goanei după efemeritatea plăcerilor și bogățiilor pământene. Dacii rămân poporul originar, retras în misteriosul spațiu hiperboreean, care, prin inițiații săi, păstrează strânsă legătura cu Cerul. Scopul lor existențial nu e dominarea semenilor și stăpânirea planetei, ci recuperarea nemuririi prin reidentificarea cu zeul.
- Adică, singurii care reușesc să rămână în esența sa popor eminamente spiritual!
- Evident! Ei devin, astfel, mijlocitori ai zeului cu umanitatea, un soi de misionari prin care încearcă să recupereze turma pierdută. Material ei au pierdut imperiul lor primordial prin desprinderea unor teritorii din el, dar sunt păstrători ai fondului său originar spiritual de care se leagă prin axis mundi. Comoara lor nu e aurul și întinderea teritorială, ci zestrea spirituală. Inițiații le traduc misterele divine atât cât pot ei să le priceapă și, la rândul lor, le duc, sub forma zamolxianismului, în mijlocul neamurilor, germinând întreaga creație culturală a omenirii care e fabuloasă, dar imperfectă ca și creatorii ei.
- Și această creație pervertită începe să devină autodistrugătoare pentru om și planetă. Moment în care zeul decide să se implice radical. Și acest moment îl reprezintă întâlnirea dintre Traian, omul Pământului și Decebal, omul Cerului. Primul se comportă ca o ființă pământeană hrăpăreață preocupat să răpească teritorii, aurul și imensele bogății ale Daciei. Decebal se comportă ca ființă spirituală sacrificiul său, din voia zeului, însemnând recuperarea celei mai mari bogății, nemurirea.
Traian e singurul din afara lumii dacice care înțelege totuși, presimte că odată cu averile țării cotropite înghite și zamolxianismul cu consecințele de rigoare și acceptă acest lucru. Așa se explică frământările și ezitările lui. Prin fapta războinică a Împăratului, zamolxsianismul e adus la Roma în totalitatea sa, nu ca înainte sub forma unor radiații solare. E mutat de la Sarmisegetusa care, ca centru spiritual al lui, își încheia menirea; de aceea o și distruge și reconstruiește alta, în capitala imperială. Poate că tocmai acesta e destinul Forului! Dacilor nu le mai trebuie străvechiul lor Templu pentru că au adunat, prin pătimirea înfrângerii ca neam și stat, atâta spiritualitate încât au devenit ei, ca popor, templu. Numai Traian știe că se produce o mutație fundamentală; Imperiul va rămâne în esența sa latin încă o vreme, dar, treptat, zamolxianismul, poate sub forma creștină, va înlocui spiritual politeismul nostru de esență clasicist elenistică. Acesta e marele lui secret prin care taina din drapeul getic e mutată și păstrată, în continuare, în Columnă!
- În rest, vom trăi și vom vedea! Imperiul va continua să facă istorie pământeană, dacii, practic, ieșind din istorie, dar făcând la rându-le, prin zamolzianism, istorie spirituală.
- Total de acord! Momentan, material dacii își pierd țara și cam toate bogățiile pentru ca mai târziu, spiritual, fiindcă numai asta îi interesează, să recâștige totul! Redevenind eoni, ființe luminoase, ei vor readuce divinitatea pe pământ ori ne vor înălța pe noi către ea. Deocamdată măsura purității noastre e strălucirea aurului pe care, atâta vreme, au stat ei cocoțați și care, acum, ar putea să ne orbească într-atât încât să nu băgăm de seamă când se vor instala ei în locul nostru. Hai noroc și să ne vedem cu bine în Împărăția aia care... am uitat cum ziceai că se va chema! Aoleu, oi fi devenit deja creștin?