poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1257 .



Nișă Aurită
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ation ]

2012-11-30  |     | 




Adrian Țion


Nișă Aurită

Aminitrile se așezau pe îngusta fâșie a prezentului ca o ninsoare măruntă. O pustietate vătuită, de peisaj hibernal bogat în zăpezi și griuri cețoase. Zăpada din fața casei, zărită mai înainte de pe fereastră, îi ataca simțurile. Din toate părțile, nori pufoși îi împresurau auzul, tâmplele. Zăpadă și nori în balans insinuant. Perna care-i înfunda urechea dreaptă era un asemenea nor sintetic, moale, alb, de formă dreptunghiulară, prăvălit din înalturi în patul ei anume să-i absoarbă gândurile. Degeaba. Somnul nu venea. Își aminti că nici când era mică nu putea să doarmă de amiază. Viclean, tatăl ei o păcălea să pună capul pe pernă lângă el ca să asculte la cățelul pământului și până la urmă, cum-necum, adormea. În urmă cu șase luni fâșia asta subțiată drastic a prezentului era asaltată de cohorte de obiecte zburătoare care umpleau distanța dintre cer și cățelul pământului adâncit în hăuri, apăsându-i creierii. Tone de amintiri se cerneau din norii pufoși strecurându-se în camere, în mobilier, în spațiul tixit cu lucruri inutile. Tot din copilărie datau primele nevroze. Uneori, seara, părinții vorbeau despre hoți care intă în casele oamenilor și după ce se stingea lumina, neputând adormi, i se părea că un hoț s-a strecurat chiar sub patul ei și-l auzea răsuflând. Tortură a simțurilor. Îl auzea limpede. Mobilierul vechi, masiv, dacă pocnea insignifiant era clar că hoțul e acolo și va ieși de sub pat să pună mâna pe ceva, apoi să dispară. Cum de nimeni din casă nu-și dădea seama că hoțul era chiar sub patul ei? Sta încremenită, cu ochii deschiși în întunericul dens și-l vedea mișcându-se prin cameră. Îi venea să țipe, dar se abținea adâncindu-și unchiile în carnea pulpelor subțiri. Aștepta ca hoțul să pună mâna pe ea. Atunci ar fi țipat. Tensiunea ajungea la paroxism și pielea pulpelor la sânge. Dimineața, cu ochii somnoroși, controla dacă toate lucrurile erau la locul lor.
Mereu cohorta asta de obiecte, de amintiri pe capul ei. Prea multe. S-a obișnuit de o viață întregă să adune, să colecționeze, să păstreze, să nu arunce nimic. Niciun ambalaj, niciun borcan, nicio chitanță. Cărți, tablouri, bibelouri. Toate astea erau timp concentrat în haine purtate, în ziare vechi, în pantofi scâlciați, în caietele de școală primară ale fetelor căsătorite la mari distanțe, în salteaua pe jumătate stricată (dacă vin niște rude din altă localitate și n-au unde dormi?), în mașina de cusut Singer nefolosită de decenii, în frigiderul acoperit cu suveniruri-magnet, în servicii întregi de pahare nefolosite vreodată, dar aranjate cu grijă în vitrina dulapului. Timp oprit în materialitatea unor obiecte ca în „Marile speranțe” cu masa păstartă intactă peste treizeci de ani, aranjată pentru nunta care n-a mai avut loc, invadată de păianjeni, acoperită de un strat gros de praf și vizitată de șoareci. O imagine dezolantă ofereau și amintirile ei înghesuite până nu demult între pereții apartamentului de două camere. Înainte de a se produce schimbarea începea să conștientizeze că se sufocă. Nu mai avea loc pentru prezentul ei din cauza trecutului împovărător, mare și greu ca un munte.
Dacă își ridica puțin capul de pe pernă, auzea numaidecât vocea cavernoasă a doamnei Laura-Maria Trofan cu care s-a trezit dintr-o dată în casă. Îi dibuia în întuneric fața alungită cu pielea albicioasă, în mijlocul căreia sticleau doi ochi negri, fixați în gheața neclintirii, în ciuda faptului că se străduia să pară drăguță și caldă. De când a pășit pentru prima dată pragul apartamentului, viața ei s-a schimbat.
„- Sunt medic psihoterapeut – s-a recomandat ea sec – și m-a trimis fiica dumneavoastră, Simona, să vedem de ce aveți nevoie.”
„- N-am nevoie de nimic”, s-a apărat instinctiv, arțăgoasă.
Femeia cu alură de inchizitor s-a plimbat cu pas egal prin camere, și-a băgat nasul peste tot, în dulapurile tixite de haine, în sertarele arhipline, în cămara umplută cu borcane goale, în cele două logii doldora de pachete, apoi a pus plat diagnosticul:
„- Sunteți colecționară de stresuri psihice.”
A ripostat dur, atancându-și fiica. Simona să-și vadă de ale ei că n-a mai vizitat-o de cinci ani. De ce-i trimite străini pe cap? Are ea destule. S-o lase în pace. I-a arătat, furioasă, ușa.
„- Nu e grav”, a încercat specialista s-o dreagă vorbind pe un ton ceva mai potolit, prefăcându-se a evalua obiectiv situația. „Sindromul de care suferiți e într-o fază incipientă. Eu pot să vă ajut să treceți peste asta.” Strategie, desigur, ca să înghită gălușca.
„- Ce sindrom?! Ce suferință!?” s-a repezit femeia la intrusă.
„- Suferiți de sindromul colecționării compulsive de obiecte.”
„- Vezi-ți de treabă, cucoană. N-am nimic.”
Așa a încept totul și un timp nici nu știa dacă a făcut bine deschizându-i ușa. Pe moment, s-a simțit anesteziată. A băgat de seamă că e împresurată de tone de amintiri, dar nu-i era prea clar ce se petrece cu ea. Într-o viață de om se strâng atâtea pe lângă tine. Laura-Maria Trofan a pus direct degetul pe rană. I-a fost frică de marea confruntare cu sine, dar se pare că aceasta a venit pe neașteptate și a acceptat-o ca pe o necesitate obiectivă, venită din afara ei. Până la întâlnirea cu exigența terapeutei parcă nici nu mai exista în afara unor automatisme împovărătoare. Habar nu avea că suferă de o tulburare obsesiv compulsivă. Dacă i-ar fi spus cineva că-i nebună, i-ar fi trântit cu ceva în cap. Cu Laura a fost altfel. Era cu mult mai tânără și foarte instruită. În ciuda înfățișării rigide, intrusa purta un nume cu rezonanțe sensibile în sufletul ei. Era numele celei de a doua născute. Când i-a spus că așa o cheamă pe a doua ei fiică, terapeuta a atacat-o direct, fără reținere.
„- Ai o singură fiică, pe Simona. Laura a murit demult.”
„- Cum poți să spui așa ceva!?” a sărit la ea în culmea indignării. „Laura mea e în Germania. E căsătorită și are un copil.”
Psihoterapeuta a săgetat-o cu o privire sticloasă, oftând din greu. Îndârjirea ripostei o avertiza că tratamentul va fi anevoios. Dar hotărârea de pe chipul ei voluntar lăsa să se întrevadă victoria, chiar dacă va trebui să schimbe de mai multe ori strategiile. I-a repetat pe un ton stăpânit, sacadat „Laura a murit”, ceea ce a scos-o pur și simplu din sărite. A țâșnit din fotoliu și a început să umble ca o dezmetică prin cameră atingându-și cu palmele părul de un galben pai, auriu, răvășit. S-a învârtit de câteva ori prin spațiul strâmt rămas liber al camerei până ce s-a aplecat sub dormeză scoțând fel de fel de pachete și bulendre, unele mai pline de praf ca altele. Când a ajuns la cutia de carton legată cu o sfoară a răsuflat ușurată. S-a așezat în genunchi lângă ea, ca în fața unei icoane și a desfăcut-o cu mișcări precipitate:
„- Uite aici! Fotografii cu Laura, vederi din Germania, vederi de când coresponda cu Rolf, cu Rolf Wiese, uite ce bărbat frumos!”
Turuiala nu mai contenea în timp ce împrăștia pe parchet vederile primite de la Rolf Wiese din Berlin, din Magdeburg, din Nürnberg.
„- În Nürnberg s-au stabilit. În Nürnberg e Laura mea! Acolo, da! E cosmeticiană acolo și Rolf e inginer de drumuri”, țipa tot mai tare ca să nu poată fi contrazisă, aducând noi argumente întru susținerea adevărului ei.
Specialista s-a uitat cu un oarecare interes la pretinsele dovezi, care nu erau decât niște ilustrate neutre, reci, apoi a țintit-o cu o altă privire pătrunzătoare:
„- Unde sunt fotografiile de la nuntă?”
„- Aici trebuie să fie, aici sau în altă parte. Le caut acum. Ai răbdare” a înșirat repezit, tulburată, speriată de evidența ce urma să fie constatată peste puțin timp. „Să vedem... Să mai caut...”
Zadarnic. N-a mai găsit nimic în legătură cu Laura ei. Atunci slăbănoaga a prins-o brusc de mână cu o forță de care n-o credea în stare, obligând-o să privească adevărul drept în față:
„- Laura nu s-a căsătorit niciodată cu Rolf. Cunosc totul, doamna mea. Simona mi-a povestit cu lux de amănunte. Laura a fost fata ta cea mai dragă. Pe Simona ai iubit-o mai puțin și asta a lăsat răni adânci în sufletul ei. De aceea nu te vizitează. Degeaba te amăgești că Laura ta trăiește și vrei să mă faci și pe mine să cred fantasmele tale. Laura a murit înainte de a se căsători cu Rolf sau cu altcineva.”
„- Nuuuuuuu!” a răcnit sfâșiată de durere biata femeie, îngenuncheată lângă ilustratele și fotografiile care se dovedeau a fi total neputincioase pentru a-i susține marea iluzie. „Nu-mi luat asta! Nu-mi lua asta!” repeta epuizată cu privirea pierdută.
A urmat o criză profundă, potolită cu sedative. Când și-a revenit, spre seară, a văzut în persoana apărută alături pe însăși salvatoarea vieții ei marginale. S-a agățat de ea cu disperare ca și cum și-ar fi regăsit fiica pierdută. La scurt timp au devenit prietene și a început să selecteze ziarele, hainele vechi pe care să le arunce, după îndemnul terapeutei. A scos salteaua jerpelită, pătată, sprijinită de perete, de ani de zile n-o vizita nicio rudă din altă localitate care să fi înnoptat la ea și anunță la mica publicitate că vinde o mașină de cusut Singer. Laura-Maria Trofan se mira cât de cooperantă devenise pacienta sa. Ședințele de psihoterapie se transformaseră treptat în înregistrări ale pulsului lumii. Întindeau pelteaua bârfei cu o plăcere debordantă. Se lansau în comentarii, analize și prețiozități despre orice, mai grozav decât analiștii politici despre înzăpeziri. După un timp, în ciuda diferenței de vârstă, a insistat să-i spună simplu „Pia”. Așa i se spunea în copilărie. Își redobândise numele de alint, nepronunțat de nimeni în ultima vreme și se simțea înviorată. Fața noii sale prietene nu i se mai părea rigidă și severă, ci străbătută de un fel de distincție pe care încerca s-o copieze. Îi vorbea pe un ton atât de doctoral și cu atât fast despre afecțiunea ei încât i se părea că „sindromul colecționării” nu este altceva decât un mare cadou primit de la viață, o legitimație de intrare într-un club select. I s-a spus că o să facă și terapie de grup unde va cunoaște pe alții mai grav afectați de această obsesie compulsivă. Vrând să-i dovedească un adevăr ignorat, Laura-Maria dezvoltă ideea că, într-o măsură mai mare sau mai mică, toată lumea e afectată de „sindromul colecționării” fără să conștientizeze pericolul. Total relaxată, desfășurându-și eșarfa portocalie de mătase din jurul gâtului, adăugă:
„- Adunatul începe la 11 – 12 ani și tinde să se agraveze cu vârsta...”
Pia sări ca deșteptată dintr-un vis:
„- Știi ce m-a determinat să te iau în serios, să scot lucruri din casă și să accept terapia pe care mi-ai propus-o? O imagine din copilărie...”
„- Nu puterea mea de convingere?”
„- Nu, din păcate. Locuia la noi în curte, la etaj, o bătrânică alcoolică de care se fereau toți vecinii ca de ciumă. Puțea îngrozitor. Umbla jegos îmbrăcată și pișată. Locuia într-o singură cameră cu vreo douăzeci de pisici. Odată m-a trimis mama să-i duc ceva de mâncare că murea biata de foame, dar cumpăra salam pentru mâțe. Când am deschis ușa, m-a lovit un damf de era să leșin. Ce-am văzut era și mai și: pisici peste tot, pe masa plină de farfurii cu lapte, pe pat, pe dulap. Lighioanele spurcate mieunau și săreau în jurul bătrânei sau de pe un obiect pe altul de parcă împreună formau un balaur hidos cu mai multe capete, cu gâturi lungi în legănare letargică. Am scăpat din mână pachetul pregătit de mama și am fugit cât colo. Din cauza acelei imagini nu pot să sufăr pisicile. Mi-e scârbă de ele.”
Laura-Maria o privi cu un aer condescendent.
„- Unele persoane colecționează animale, ți-am mai spus”, adăugă specialista pe un ton neutru, privind în gol. ”Bine că n-ai ajuns să colecționezi gunoi. Sunt atâtea cazuri.”
Tocmai atunci sună telefonul și Pia se ridică din fotoliu să răspundă. Telefonul era în hol, la doi pași. Oricât s-ar fi străduit ea să îngăimeze ceva monosilabic pentru ca Laura-Maria să nu priceapă cu cine vorbește și care ar fi miza discuției, aceasta înțelese că Pia încerca să mascheze un refuz. Când reveni în cameră, reluă cu dezinvoltură discuția de unde rămăsese, răbufnind totuși explicativ:
„- N-am colectat gunoi, cum spuneai că fac alții, dar era să mă pricopsesc cu un gunoi de om. Bine că am oprit lucrurile la timp. Adică nu tocmai la timp, pentru că am trăit cu el ceva vreme. Când am aflat că e însurat, mi-am dat seama că nu vreau să-l împart cu alta pentru tot restul vieții. I-am dat termen să divorțeze. N-a divorțat și nici nu are de gând. Atunci i-am spus verde în față că nu vreau să fiu pentru el o femeie de nișă, o haltă facultativă unde trenul nu stă mai mult de un minut. Adică el să treacă pe aici când are chef, în drum spre casa lui, eu să-l aștept iar eu să nu-l pot nici suna. N-am acceptat.”
„- Dar observ că el insistă”, accentuă insinuant Laura-Maria surâzând vag.
„- Da, insistă cu toate că-l reped de fiecare dată. Știi cum îmi zice de atunci? Nișă Aurită”, dezvălui femeia zâmbind nehotărâtă, schimbându-și brusc vocea și ochii-i negri scânteiară de emoție.
Experta în citirea secretelor din sufletul oamenilor înțelese dintr-o privire că Pia încă ținea la el, în ciuda escamotărilor și începu o lungă tiradă de îndemnuri care vizau aceeași țintă: să dea curs insistențelor lui. Au întors problema pe toate fețele, dar Pia s-a ținut tare. Nu avea de gând să cedeze. Din când în când Laura-Maria se uita la ea și repeta admirativ sintagma „Nișă Aurită”. „Îmi sună bine Nișă Aurită. Mie mi-ar plăcea să-mi spună așa cineva. N-am auzit niciodată un alint mai original”. De fapt, afirmația ei era un șiretlic utilizat ca forță de persuasiune. Îi privea cu admirație sinceră părul miraculos întreținut ce-i încadra fața. Un păr cu adevărat auriu, de o lungime potrivită, cu reflexii mai deschise și cu vagi șuvițe sidefii și se gândea că trebuie să fie minunat să fii îndrăgostită la cei cincizeci de ani pe care-i avea Pia. „E grozav să fii îndrăgostită chiar de un gunoi de bărbat care trece din când în când să te vadă. Știi, toți sunt la fel. Ei au nevoie de sex, noi de iubire”, adăugă dintr-o dată clarvăzătoarea. Pia retractă sintagma „gunoi de bărbat” recunoscând că-i era încă drag. Cu vreo douăzeci de ani mai tânără decât pacienta sa, Laura-Maria analiza incredibil de obiectiv relația și altfel decât profesional, dovedind că în spatele măștii de fier se ascundea o femeie cu sensibilitate, poate la rândul ei cu sentimente rănite, în stare de empatie, mai încape vorbă, dar și de o înțelepciune pe care doar senectutea ți-o dă. I-a explicat în mod științific de ce bărbații vor doar sex iar femeile iubire curată. Din punct de vedere strict profesional tratamentul era o izbândă indiscutabilă. Nici nu se aștepta să meargă așa de bine. În câteva luni de zile Pia, femeia anxioasă și ursuză, lovită destul de grav de soartă și de sindromul colecționării compulsive de obiecte, era alta.

*
Toate astea le derulă în minte Pia cu o viteză uimitoare. Orice făcea sau gândea nu era chip să adoarmă. Laura-Maria se dovedise a fi mai mult decât o psihoterapeută în exercițiul funcțiunii. Nu era o simplă confidentă, ci o clarvăzătoare de care se obișnuise să asculte ca de un duhovnic. Rememoră toate întâlnirile cu ea și zâmbi îngăduitor. Se ridică din pat și se îndreptă din nou spre fereastră. Își simțea pupilele grele sub genele semicoborâte. Întunericul nopții era spulberat de lumina blândă a becurilor din iluminatul stradal. Fulguia liniștit. Timpul se scurgea încet. Privind zăpada așternută pe stradă avea senzația că sesizează vizual lentoarea timpului avansând greu prin nămeți. Strada era pustie. „Bărbații sunt niște gunoaie”, concluzionă rece, zâmbind evaziv. Cât a avut de tras cu alcoolicul ei până a reușit să se despartă de el și să împartă agoniseala! Cât s-a zbătut să nu-i revină lui mai mult... Ce folos? A rămas cu casa, cu mobila, dar n-o mai sună niciun bărbat. Pe cel care-i spune atât de drăgălaș „Nișă Aurită” nu voia să-l împartă cu nimeni. Chiar așa i-a ieșit. Poate că Laura-Maria avea dreptate. Nu trebuia să-l alunge. Ce păcat! Aprinse lumina în cameră și se privi în oglindă cu ciudă crescândă: „Ai rămas singură, Nișă Aurie.” Apoi stinse lumina rapid. Se întinse în pat și rămase așa minute în șir. Poate ore. La un moment dat țârâi telefonul din hol. Când ridică receptorul, auzi vocea lui aproape jovială:
- Ce faci, Nișă Aurită? Nu dormi? Ai măturat zăpada din fața porții să pot veni la tine? Mă știi doar: dacă tu ești o nișă, eu sunt un colț încăpățânat.



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!