Toiya Mononoke când a ajuns cu Letiția în Valea Dragonului, la un izvor zis al Minunilor, care provine dintr-o fântână veche de vreo 2000 de ani, a întrebat oarecum surpinzător:
- Este adevărat că prin aceste locuri au existat „preoți” farisei care speriau, mințeau lumea cu vrăjitoriile lor de escroci?
- Sincer vorbind, nu prea cunosc, i-a răspuns Letiția. Dar, cică, cu mulți ani în urmă, au fost aici niște călugări și niște preoți certați cu legea și cu bunul simț care practicau niște lucruri urâte. Dar eu nu știu nimic. Mai bine ar fi să-i întrebăm pe cei din partea locului.
În discuția lor a intervenit un ghid local, care le-a invitat să admire Porțile vrăjitorilor geto-daci de asupra cărora nu se adună norii de ploaie și nici de zăpadă. Ghidul, a negat existența unor escroci la Mănăstirea de la Saharna, remarcând doar că, probabil, cu ani în urmă, ar fi fost niște abateri de la normal. Le-a povestit ceva despre Cascada Morții și peste câteva minute au avut ocazia să admire o adevărată cascadă cu un debit sporit de apă, grație unei construcții inginerești menite să redea în anumite perioade ale zilii, mai bine zis spre chindii, o imagine a unei cascade de proporții pentru a impresiona vizitatorii.
Asemenea cascadă cu vreo treizeci de ani în urmă nu era , dar arhitecții noștri împreună cu inginerii au creat-o în mod artificial, ca pe o frumoasă poveste care nu-i fascina odinioară pe vizitatorii Mănăstirii rupestre „Buna Vestire”.
După ce au admirat versantul stâng al Canionului au ajuns să asculte și simfonia altor cascade mai mici. După cascada Voinicului, când peste stânca Grimidon și fluviul Nistru s-a lăsat noaptea, vizitatoarele, că erau doar măicuțele de la mănăstirile din țară, au admirat câteva diorame care redau scene din viața geto-dacilor.
Dioramele erau deschise vederii numai pe timp frumos de noapte, fiind iluminate cu niște proiectoare care scoteau în evidență principalele obiective și figuri. Dioramele, dacă li se poate spune astfel, erau executate în planuri multidimensionale, doar unele fiind în plan tridimensional și vizitatoarele de la un moment au început să se simtă în centrul scenelor, alături de geto-dacii care au locuit cu multe mii de ani în urmă pe aceste meleaguri. Cu vreo sută de metri mai departe începea altă dioramă în planuri multidimensionale, care îi introducea pe vizitatori într-o scenă de luptă purtată de Ștefan cel Mare la hotarul satelor Poiana Nistrului și Vadul Rașcov, după care strălucitul voievod s-a odihnit, după cum spun legendele, la umbra unui stejar multisecular viguros.

Arborele stă și acum cu demnitate și privește cu blândețe, ca un bătrân înțelept trecut de 800 de ani. Stejarul se află la Cobâlea, însă la Saharna poate fi văzut doar noaptea pe dioramele multidimensionale, care îl redă virtual vizitatorilor Mănăstirii. Dar, spre deosebire de arborele adevărat, cel, virtualul, nu poate fi cuprins de către șapte persoane. Cine dorește să-i netezească cu palma scoarța groasă a tulpinei cu un diametru impunător trebuie ca în zori de zi să plece la Cobâlea cu un aparat de zbor, care seamănă cu o farfurie zburătoare. E vehicolul cel mai preferat de către turiști. Este scump. Dar plăcerea costă!

Letiția, care discuta aprins cu noua ei prietenă din Japonia, i-a propus insularei să zboare cu ea până la Cobâlea, pentru ca să vadă stejarul. Japoneza n-a ezitat să facă doar o remarcă: „dacă pentru noi cea mai bună afacere pentru diversificarea stilului de viață este să vizităm insulele mărginașe, la care puteam ajunge în trecut doar cu feribotul sau cu avionul, din Naha, apoi voi zburați cu propulsorul unei farfurii zburătoare de pe malul Nistrului până la un stejar secular sau până pe malul opus, care nu prea este accesibil pentru alte mijloace de transport.”
Letiția a rugat-o pe japoneză să-i povestească mai multe despre țara din care ea a sosit. Și Toiya i-a vorbit până noaptea târziu despre grupul de insule Miyako.

Miyako-jima și-a câtigat locul în manualele școlare japoneze, deoarece cinci pescari locali au observat flota țaristă ce se îndrepta spre Japonia în timpul Războiului Ruso-Japonez (1904-1905). Prevenirea făcută la timp, i-a permis Marinei Imperiale sub conducerea amiralului Togo Shigenori să surprindă și să anihileze rușii în bătălia din strâmtoarea Tsushima. În apropiere de Irabu, o insulă la care se poate ajunge tot cu un asemenea mijloc de transport, este un loc bun pentru scufundări marine. Grupul insular Yaeyama-shoto, la care se poate ajunge cel mai bine cu avionul sau cu farfuria zburătoare atrage pe cei interesați de folclor și de traiul în aer liber. Insula principală Ishigaki-jima a fost, mulți ani, înconjurată de o controversă în jurul oportunității construcției unui aeroport în apropiere de Shiraho, unul dintre cele mai mari și mai unice recife de corali din această parte a Pacificului. O excursie scurtă cu vehicolul cu perne de aer, sau cu aripi, cum zici tu Letiția, îi ducea pe călători la Taketomi, o insulă plată renumită în întreaga țară pentru nisipul în formă de stea de la Kondoi. Insula este frumoasă și liniștită.

În timp ce japoneza povestea, Letiția asculta și își imagina ce frumusețe a ratat ea. „Dar, lasă că recuperez eu ceea ce am pierdut! Am ratat aterizarea pe planeta Marte, când am avut unica șansă, însă acum nu voi rata clipa ca să văd și eu aceste insule. Parcă însuși Dumnezeu mi-a scos-o în cale pe această japoneză. Binecuvânează-mă Doamne!”
- Ce vorbești surioară?
- Am spus și eu în glas o rugăciune. Am zis Dumnezeu să ne binecuvânteze! Că doar suntem niște ființe care credem...
- Ai perfectă dreptate Letiția. Acum să spun și eu, cum se zice la voi - noapte bună!
- Da, noapte bună! Dorm și florile în grădină, noapte bună, pentru că în zori...
În zori Letiția și Toiya au urcat în farfuria zburătoare pentru două persoane închiriată de la o persoană care le oferea turiștilor și alte mijloace de transport a la RentCar. Manevrarea era foarte simplă. Urcau în ea, închideau ermetic intrarea și se instalau bine în cele două fotolii din fața unor ferestre rotunde. Aveau la îndemână un mic pupitru asemănător cu tastatura unui computer la care se adăugau două dispozitive prin care declanșau ridicarea în aer și aterizarea. În ferastra unui mic fișier au scris cu litere latine destinația: stejarul de la Cobâlea, 55 - tur-retur. Și cât au clipit din ochi s-au pomenit la Cobâlea, pe un gazon verde-verde din apropierea arborelui multisecular. În câteva clipe au mai aterizat câteva farfurii zburătoare similare din care au mai ieșit două perechi, un tânăr și o tânără de culoare și un mire și o mireasă, fiindcă femiea tânără era îmbrăcată într-o rochie albă ca la nuntă. Însă erau fără alai, adică fără vornicel sau drujcă și alte persoane care nu s-ar fi încadrat bine în peisaj. Letiția a filamt arborele cu ajutorul camerei video de la telefonul mobil. La fel procedau și ceilați vizitatori care au convenit ca în final să cuprindă tulpina cu brațele lor. Ar fi jucat și o horă în jurul lui, dacă erau mai mulți la număr. Biserica din imediata apropiere le-a trezit cuiriozitate însă nu și muzeul din incinta fostei școli medii de odinioară. Mai degrabă unii ar fi preferat să privească printr-un telescop instalat la etajul de sus al muzeului, însă cerul era acoperit de niște nori grei, care păreau a fi de ploaie.
După ce s-a consumat momentul zborului cu farfuria zburătoare până la Cobâlea, pentru a vedea cu ochii proprii stejarul multisecular, tinerele sau întors rapid pe calea aerului la Saharna, pentru a urca în după amiaza zilei în rachetele fluviale cu perne de aer. Aveau să navigheze în sus pe râu, până la Soroca și mai departe. În continuare, pentru a se amuza, Letiția și Toiya s-au întrecut în a povesti visele lor.
Toiya i-a povestit cum s-a transformat într-un ienibahar.
- Da ce mai este și acesta?
- E un fruct mic. Îți imaginezi. Sunt un ienibahar. Am niște fructe mici, rotunde, de culoare neagră care nu sunt altceva decât niște pomușoare ale unei plante exotice, folosite drept condiment.
Ha-ha-ha! Da de ce nu-ți imaginezi că ești un cireș de-al vostru care a înflorit?
- Pentru că abia aștept să ascult visul tău de astă noapte, că te zvârcoleai în pat.
- Ascultă, i-a zis Letiția și a început a povesti. Eu cred că am avut aseară un vis ciudat. Poate unul nu prea obișnuit. Se făcea că eu mă transformasem în iederă.
- În ce?
- Iederă!
- Da ce fel de plantă sau animal este iedera?
- Ea este un arbust agățător. Are frunze persistente verzi, strălucitoare. Spre deosebire de vița de vie este cultivat ca plantă decorativă. Așa că, ascultă. La început mă cățăram pe stejarul secular de la Cobâlea. Vroiam să-i adaog în frunziș, să-l fac să fie mai verde, dar el mi-a șoptit: nu-ți fă de cap ca un copil din Copilița-Vâlcea! L-am ascultat și l-am lăsat în voie să mă privească blajin de sus în jos. Mă simțeam nu prea bine. Apoi eu înflorisem ca un pom de sakura și mă înălțam încet spre stele. Credeam că pot împodobi o casă, o grădină...
- Asta deja e mai interesant!
- Da! Și aveam ochii înfloriți, iar picioarele bine înfipte în pământ. Împodobisem chiar și o casă a unui poet și crezusem că sînt fericită, când am ajuns la fereastra...
- Ai văzut ceva anume prin ea?
- Nu, pentru că fereastra era deschisă spre cer. Când brațele mele au alunecat, eu mi-am lipit obrazul de sticla umedă și rece, dar mai mult n-am putut urca. Am privit cu ochi de floare înăuntru și mi se părea că văd tot, că descifrez întunericul, că înțeleg ce-i dincolo de planata Marte, de stele, dar alte brațe treceau pe lângă mine oprindu-mi drumul spre alte stele. Simțeam răcoarea și atracția universală a corpurilor cerești, a câmpurilor torsionale astrale și m-am speriat. Mă speria înălțimea, dar și bezna, întrebarea pe care mi-o puneam și nu găseam răspuns. Mă dureau toate frunzele, rămurelele de iederă. Am alunecat și am simțit că în mine s-a făcut întuneric. Doar stelele mai clipoceau... Ele erau goale! Reci și strălucitoare, adică superbe în goliciunea lor! Iar eu eram între cer și pământ ca o coardă întinsă, care nu este bătută de vânt. Am tresărit...
- Am observat și eu, pentru că eram lângă tine.
- Dar stii, o mână mi-a retezat visul chiar de la rădăcină. Am simțit că pot să cad într-o grămadă de vrejuri uscate. Priveam de acolo, de la fereastră, la propria-mi tulpină și nu-mi puteam imagina căderea în infernul vrejurilor.
Eu, iederă, voi mai înflori vreodată?/ Eu, stea, oare cât voi mai străluci?/ Și oare, eu, pământ, câte flori voi hrăni...
- Frumos vis!
- Stai nu mă întrerupe, fiindcă în cele din urmă mi-am zis: Eu. Om sînt, nu sunt o ederă!
- Ești ca un fel de Nara!
- Da ce este aceasta?
- Nara, a fost capitala Japoniei în sec. VIII, Nara a fost ocolită de războaiele civile care au zguduit țara. Ea este un muzeu al unor comori antice, ce întruchipează stilurile chinezesc, coreian și central asiatic. Eu zic să te ocolească și pe tine primejdiile, pentru că îmi place cum ești tu. Parcă ai fi un Guguță mare în rochie și fără...
- Fără ce?
- Fără cum i se spune?
- Cușma lui Guguță!
- Da, cușma. În copilărie am citit și eu în Japonia despre peripețiile unui băiat cu numele Guguță. Și iată acum, am ajuns în țara lui, unde te-am cunoscut pe tine Letiția. Dar tu ai citit poveștile lui Guguță?
- Vorbă să fie! Le cunoaște fiecare copil. Ca să nu zic și fiecare adult, cult...

Crâmpeie din jurnalul Letiției

Orașul Soarelui-Răsare pe mal din partea de nord al fluviului noaptea este ca un furnicar de oameni. Și ca niște mici cascade de lumini. E abia ora zece. Ba nu. Deja e zece și un sfert sau vreo nouă minute. Fac un pas nechibzuit. Fără să anunț șefa grupului de pelerine mă furișez printre mulțimea veselă pe malul Nistrului.La cetate e o noapte a muzeelor. Pretutindeni întâlnim tineri și tinere costumați în haine de epocă. Aveam impresia că ne întâlneam cu niște personaje din vremea lui Duca Vodă sau Lăpușneanu. Această noapte e fascinantă. Nu știu dacă ea era la fel și pentru Toiya, care a ținut să se îmbrace așa, cum se poartă lumea în această noapte în Japonia. Căci, a zis ea și în țara ei se desfășoară niște reprezentații teatralizate în stilul și tradiția teatrului japonez.

Toiya Mononoke atrăgea atenția tururor și aduna în jurul ei admiratori de tot felul, pot spune chiar că avea admiratori cu nemiluita. Acest fapt mă îngrijora. Eu mă simțeam lângă dânsa ca un personaj secundar, căruia numeni nu-i acorda atenție. În schimb ea...
Dar Toiya îi trata pe toți cu un fel de răceală abia sesizabilă. Vedeam totuși ceva deosebit în asta. Tandrețea tăcerii ei era ca o poezie scurtă, care prin mesaj și formă frapa și sucea mințile
Am intrat prin porțile cetății pentru a ne afla acolo o vreme pe timp de noapte. Cât n-ar fi de straniu dar ele erau larg deschise la acea oră, iar în interiorul cetății, ca într-un muzeu se aflau o mulțime de oameni. Unii costumați cu haine de epocă, alții îmbrăcați foarte simplu, ca vara. Am asistat la un spectatcol oferit de actorii unor teatre locale, dar și de la instituția de învățământ cu profil artistic. Scenele reprezentau niște momente de glorie din vremurile de demult. Pe la miez de noapte ne-am întors la culcare.
Am verificat încuietoarele și am închis bine ferestrele camerei de hotel de pe malul fluviului. Aveam motivele noastre, pentru că până la intrare am fost urmărite de niște ochi, care nu ne-au slăbit din vedere tot drumul. Am observat că ne aflăm în vizorul lor, dar n-am întreprins nimic ca să scăpăm de ei. Am intrat în hotel, fiind puțin alertate și îngrijorate. După aceea eu am stat în fața computerului, în fața unui laptop portabil pe care îl avea Toiya. Mă mâncau palmele, pe care le țineam pe lâmgă corp, atunci când mă gândeam. Îmi spuneam că ar fi cazul să mă duc la culcare. Dar mai zăboveam. Pentru puțin. Doar cât să verific câteva e-mailuri. Ce poate fi rău în aceasta?
În ultima clipă, descopăr un mesaj cu multe linkuri de la ASN din România. Am zis în sinea mea: „Îl voi citi altădată, poate chiar mâine dimineața. Acum închid computerul.”
Gândurile mele au laut din nou calea spre
evadarea mea de acasă de odinioară. Ele zburau la mama care dormea liniștită la acea oră. Aș vrea să înțeleg. Să pricep cum stau unele lucruri, odată făcute, care nu mai pot fi luate înapoi, dar nici nu pot fi uitate. Oare, ce m-a făcut atunci, la 27 august, 2003 ca să mă neliniștesc într-atât, încât să mă aventurez și să caut pe bolta cerească unde se află Marte. Apoi să văd numai eu, cu ochii mei, acea ploaie de stele și să-mi vină în minte ideea...
- Cum am reușit atât de misterios să plec din timpul în care m-am născut? Și acum, la vârsta mea nealterată, ce caut eu? Ce caută japoneza de vreo 20-23 de ani prin aceste părți ale lumii? De ce ni s-a alăturat nouă, unor "oițe rătăcite", că îmi vine și astefel să zic, despre noi, un grup pe călugărițe relativ tinere de prin părțile câmpiei Sorocii, a podișurilor centrale ale Moldovei și văile din preajma râurilor și râulețelor? Și apoi Toiya nu este unica japoneză. Mai sunt încă două: pe una o cheamă Mara, pare-se, iar pe alta, am uitat cum. Ele sunt mereu împreună. Numai Toiya e cu mine. Ce a găsit ea interesant în persoana mea, dar eu, ce am, de m-a atras ca maghetul pe-un capăt de ac? Copleșită de aceste gânduri, am ieșit pentru câteva clipe la recepție pentru ca să întreb dacă n-am fost căutată de către cineva în ultimile ore, în timpul scurt, cât am lipsit din hotel.
Nu mă căutase nimeni, de parcă nici nu eram acolo. Și apoi, cine să mă caute? Doar eram în alt timp. Eu nu mă aflam la locul meu, în timpul meu. M-am întors în cameră și ca să alung singurătatea am accesat internetul. Căci, am uitat să vă spun că aveam un computator și în cameră. Am dat căutare la întâmplare, scriind cuvântul „Vecinul”. Și mi s-a deschis un fișier cu o mulțime de linkuri, cu informații. Am dat preferința unui roman cu acest titlu și mi s-a deschis un fișier cu varianata scrisă și varianta sonoră. Pentru că singurătatea îmi țiuia în urechi, am preferat varianta sonoră a cărții traduse în română la începutul mileniului trei. Varianta sonoră era de prin anul 2031 sau 2023. Nu prea am luat în seamă bine anul. Și m-am cufundat într-o istorie, care m-a captivat prin mesajele ei. Pentru ca să nu stau în fața calculatorului am luat căștile, le-am conectat și m-am întins în pat cu ele peste ambele urechi. Era o metodă nouă pentru mine de a face lectură. Adică nu-mi oboseam ochii, ci ascultam textul citit de o voce plăcută. Probabil, al unui actor și actrițe, fiindcă erau două voci, una bărbătească iar alta, era probabil a unei actrițe.
Ascultând textul captivant, n-am observat cum au trecut orele de noapte. Cu cât ascultam mai mult, cu atât eram tot mai captivată de cele auzite și doream să ascult ce va fi mai departe, până unde se va ajunge. Am trecut de miezul nopții, apoi de ora două, trei ore după miezul nopții. Curios lucru, somnul nu mă fura. Am uitat de japoneza care lipsea la acea oră târzie. Am micșorat doar intensitatea luminii veiozei de lângă pat. Altceva n-am făcut nimic până aproape de orele patru sau, poate, cinci spre dimineață
Totodată țin să spun că am rămas impresionată de modul de ascultare al unui roman. Varianta lui sonoră nu semăna cu un „teatru la microfon” din anii mei de adolescență, ci pur și simplu reda conținutul textual. În timpul ascultării era posibilitatea de a trece la dorință peste unele pagini și chiar capitole, sau de a întoarce subiectul înnapoi cu ajutorul manevratorului de viteză. Romanul era despre „timpul” meu, însă acțiunea se desfășura în South Boston, SUA. Personajul principal feminin, o tinerică profesoară blondă și drăguță a dispărut din casa ei, lăsînd în urmă un singur martor – fiica de patru ani. Însă pînă la dispariția ei ea a mai „dispărut odată”. Atunci a evadat sau a fugit de tatăl ei, care i-a omorît-o sadic pe mamă-sa. Am aflat conținutul unei cărți, care mi-a produs fiori. O realizare de geniu, un roman complex și plin de suspans al Lisei Gardner.
Nu sunt sigură că-l citeam vreo dată, dacă rămîneam acasă, în satul Burduha, în care pe prim-plan erau alte valori, dar nu cărțile, fiindcă și biblioteca din sat de vreo trei ani se afla în reparație, fiind închisă, iar pragul ei îl trecusem ultima oară când eram în clasa a cincea sau a șasea.
În liniștea și singurătatea în care mă pomenisem în acea noapte, meditam asupra celor aflate și găseam că am niște tangențe cu Sandra sau Sandy. Într-un fel am trecut și eu prin situații similare.
Mama Sandrei n-a fost, într-adevăr, nici pe departe o mamă perfectă. Ea bea. Ea o bătea pe Sandy în fiecare zi, iar tatăl ei n-a făcut nimic pentru a-i alina chinurile, ci viceversa. Dacă stau și mă gândesc, apoi și mama mea bea. Uneori. Pe la nunți, cumătrii și cu alte ocazii. Ambii părinți credeau că bătaia e ruptă din rai. Deși nu e așa! Dacă judec la rece, mama mea într-adevăr, avea o slăbiciune pentru vin. De vreo două ori pe săptămînă exagera cu băutura... Dar nu devenea violentă la beție. Ca tata! Ea, dacă depășea numărul de pahare, se ducea la culcare. Ca în seara în care am plecat cu Victor în spațiul cosmic. Apoi am revenit pe Terra în acest timp, la o mănăstire. Dar iată tata era o altă poamă. Atunci cînd se îmbăta, devenea un monstru și nu semăna de loc cu un biet profesor de istorie, ci cu un om primitiv. Bine, totuși, că a plecat la Moscova să lucreze, că altfel îmi făcea zile fripte și nopți de groază. De câte ori am fugit de acasă la bunica cînd el se îmbăta! Ultima oară a vrut să mă violeze. Mama deja dormea. Ea era ca o stană de piatră rece, iar lui i se trezise pofta...
Eu spuneam „nu, nu, nu”, în timp ce el căuta pe trupul meu niște locuri care să mă facă să schimb negarea în „da.” El bolmojea așa „Nu-i vina mea că ai deja sâni perfecți. Ai mătii devin tot mai mici și mai supți. Dacă mai bea așa și fumează degrabă în loc de țîțe va avea două mere mălăiețe, da tu fata tati...”
Eu n-am stat să-l ascult, ori să-i permit ca el să-mi atingă sânii, să-și lipească pieptul păros de mine. Cu o mișcare de leoaică l-am dat jos de pe pat. S-a rostogolit cu răsuflarea tăiată, iar eu am sărit ca o felină în altă parte și am ieșit iute din casă. Ca un fulger. Am izbit ușa că poate, a auzi zgomotul ei mama adormită și desculță mi-am pierdut pașii în bezna nopții. Bine că după tentativa aceea nereușită i-a venit ideea să plece la Moscova. Măcar pentru asta am să-i fiu recunoscătoare acestei capitale. Cum dânsul a plecat, mama a încetat să bea. Pauza a durat vreo lună, două, apoi iar a început. De cînd s-a împrietenit cu văduva lui Ion Ciufulici o ducea dintr-o beție în alta. Am părăsit-o tot cînd ea era beată. Milă îmi era de ea, dar... Îmi imaginez ce derutată era adăuzi. Fiica nu-i, soțul la fel, nu este acasă, ci undeva la Moscova sau, poate, în vreo pădure rusească...

- Buna dimineața! Ce faci frumoasă Letiție? Întrebarea veni ca din senin din gura Toiyei Mononoke, care și-a făcut apariția în cameră ca o pisică japoneză sau ca una siameză.
- Păi, meditez și eu despre trecutul meu și al părinților mei.
- Da eu credeam că meditezi asupra celor spuse ieri de către conducătorul nostru de grup, care are reguli stricte privind limbajul utilizat de maicile de la mănăstiri. Bărbații sau frații noștri nu au pulă, sulă, sculă, ci penisuri.
- Nu la asta mă gândeam, te asigur, ci la mama mea, pe care eu am lăsat-o beată criță în casă, atunci când...
- Când, dragă Letiția?
- La 27 sau 31 august, anul 2003.
- Ce-ai spus?
- Anul în care am plecat de acasă.
- Cum, să înțeleg? adică cu patruzeci și cinci de ani în urmă?..
- Da.
- Fantastic! Însă ai rămas așa de fragedă de parcă n-a trecut nici un an de atunci.
- Există o explicație.
- Care explicație? Despre ce vorbești astăzi de dimineață?
- Despre o întâmplare foarte ciudată din noaptea aia. Dar, lasă-mă, deocamdată, în pace. Eu doar nu te întreb unde ai fost toată noaptea!
- Am fost la o vânătoare. La o vânătoare de traficanți de droguri, de traficanți de ființe umane, pentru că eu am fost infiltrată în acest grup... Să nu crezi că din întâmplare sunt acum cu tine. Află că am niște surprize și vești nu prea bune.
- Nu vă înțeleg...
- Nici eu nu prea înțelegeam la început de ce tu nu ai o identitate clară. Acum pot să te anunț că ești suspectată că ți-ai creat o identitate falsă, pentru că nici într-o bază de date arhivate despre Letiția Leu nu este nimic despre trecutul tău.
- Am fugit de acasă în toiul nopții. Și atunci era anul 2003.
- Cum să nu. Însă acum este anul 2048 și ar fi normal ca să ai vreo șase zeci de ani, dacă nu mai mult. Iar tu... Tu ești ca de 16-17-18 ani. Pe cine încerci să minți?
- V-am spus adevărul, dacă nu mă credeți...
- Ce dovezi ai pentru a mă determina să te cred.
- Țin bine minte ziua și anul meu de naștere. Dacă tehnologiile informaționale sunt suficent de dezvoltate puteți să căutați în arhivele electronice o fată dată dispărută în anul 2003 din satul Burduha.
- Am făcut deja toate căutările, investigațiile necesare, dar nicăieri nu figurează o fată cu numele Letiția Leu. Poate acest nume este vreun pseudonim de-al tău, sau e o identitate falsă?
- Dacă te așezi am să-ți povestesc foarte amănunțit despre toate, a spus Letiția și i-a înșirat povestea ei cu halucinații, i-a vorbit despre dorința de a pleca de acasă, apoi de a vedea planeta Marte. Un vis copilăresc, care, printr-o minune i s-a împlinit și apoi a nimerit la mănăstirea din valea fluviului. "N-am venit singură, ci cu un tânăr, care a plecat, lăsându-mă pe mine în grija maicilor de la mănăstire. Am poposit în toiul nopții, unde am rămas, după ce am aflat în ce timp ne aflăm". Plus la toate am vorbit cu o călugăriță aflată la o vârstă înaintată care afirma, că este de prin părțile locului. Adică din satul Burduha unde eu m-am născut, am copilărit și am ajuns să fug nopțile din casă din cauza tatălui agresiv, care a vrut de nenumărate ori să mă agreseze sexual, dar eu m-am opus cu îndârjire.

- Pe o oarecare mamă, care și-a pierdut fiica și soțul am depistat-o în bazele de date, însă tu, deocamdată, încă ești o enigmă bună de descifrat, a concluzionat Toiya cu o voce mult mai binevoitoare. Și într-un fel și-a cerut scuze. Sunt doar un agent de urmărire internațională. Cu prea multe persoane stranii și cazuri ieșite din comun noi ne confruntăm de la o vreme. Așa ne este meseria. Tu însă, nu te întrista. Te vom ajuta să ieși la un mal, fiindcă acum ești încă învăluită în mistere și mai avem mult de navigat. Dar, vestea proastă este că, aici s-a terminat pelerinajul tău. Te vei întoarce la mănăstire, unde te așteaptă alți funcționari de la poliția internă. Ca infractor cu unele conotații sau implicații mondiale sau măcar regionale tu nu mai figurezi. Te-am scos eu, Toiya, auzi!
- Da. Nu-mi vine să cred, a murmurat încet Letiția. Cred că, de data aceasta, nu am halucinații, deși tot ce am aflat, este greu de imaginat pentru mine. Însă, dacă așa zice sora mea mai mare, Toiya, înseamnă că este adevărat.
- Așa-i că pe mama ta o chema Eleonora? O ispiti Toiya fără să-i dea un răgaz pentru a mai inventa cine știe ce.
- Eleonora? Da. Eleonora Leu, iar tatăl meu a fost Ilarion Leu. Dar de că ne exprimăm noi la timpul trecut?
- Pentru că ambii sunt considerați morți. Numai tu ești vie și tânără ca și atunci, când aveai vise frumoase și care, cât n-ar fi de ciudat, s-au împlinit. Poliția internă te v-a întreba multe despre tine, dar tu să nu trișezi sau să minți. De la ea, probabil vei afla câte ceva și despre părinții tăi. Numai că nu te mai întorci acolo, unde ne-am cunoscut, ci la o mănăstire modestă de prin părțile codrilor. Nu-ți pot spune cu exactitate în care, anume, ești repartizată, dar, ajungând la destinație, vei afla. Îmi pare rău să mă despart de tine, însă n-am de ales, așa n-ii soarta noastră. Tu rămâi în țara ta, eu plec mai departe, unde sunt așteptată să mă implic în alte istorii, ca să dezleg alte enigme sau să scot la lumină persoane, care au făcut și mai continuă să facă infracțiuni, iar poliția locală nu le poate dovedi vina lor. Dacă totul va fi bine, poate la anul am să te invit să vezi și tu Þara Soarelui Răsare. Dar până atunci vom avea multe de făcut. Și tu și eu!

Am fost în primele clipe foarte stresată, apoi încetul cu încetul am început să ies din starea de stres și să intru în altă stare. Părcă mă deșteptam încetișor. Vedeam proporțiile prăpastiei care mă despărțea de trecut, de multe evenimente la care n-am avut ocazia să asist, pentru că eu am fost absentă. Am ieșit din timp. Dar nu m-am schimbat aproape de loc. Ba nu, m-am schimbat, am devenit parcă altă persoană, care a început să cunoască lucruri noi, care se descurca de minune în tehnica cea mai nouă, în informatică, și multe altele. Oare toate aceste cunoștințe le-am acumulat în timpul scurt în care m-am aflat departe de casă, departe și de Terra pe care m-am întors, însă nițel în alt timp, între alți oameni, și cu totul în altă lume, care urma să fie abia când eu ajungeam la o vârstă onorabilă. Ce fericire pentru mine, dar și ce problemă? Să mă descurc singură peste vreo patruzeci și cinci de ani...
Mi-am zis în cele din urmă, că nu este cel mai rău caz sau variantă. Voi trăi și voi vedea. Voi vedea poate, ceea ce în condiții normale nu aș fi văzut niciodată. Că așa le este dat unora. Doar unora, dintr-o... Da poate, dintr-un milion, un miliard! Ce noroc a dat peste mine!

Vestea despre preconizatul pelerinaj, după cum vă imaginați și dumneavoastră, a bulversat comunitatea monahală cu viteza fulgerului. În această acțiune aveau să se implice aproape toate persoanele de la la Mănăstire, dar să participe la pelerinaj aveau șanse doar învingătorii unui concurs de inteligență și de cunoaștere a celor sfinte.
A fost un adevărat concurs la care Letiția nu vroia să participe, dar pentru ca să fie în rând cu lumea, și-a dat și ea cu părerea despre una despre alta.
Astfel ea a ghicit că în imaginile video proiectate pe un ecran era Mănăstirea Sf. Mc. Gheorghe din Suruceni. Iar în alte secvențe a spus că e Mănăstirea Nașterii Maicii Domnului din Vărzărești.
Cum a găsit răspunsul fără ași încorda/forța memoria ea nu știa, dar asta nu mai conta. Apoi ea a impresionat cu o pildă frumoasă.
Letiția a povestit o întâmplare pe care ea și-a imaginat-o.

Odată, a început ea să istorisească, un copil mic a rămas orfan. Dumnezeu, însă a avut grijă de el și i-a trimis în cale un om bogat și îndestulat cu toate cele necesare, care l-a luat să-l crească.
Casa omului bogat era lângă o biserică. În ograda bisericii se afla o icoană mare a Maicii Domnului cu pruncul Iisus în brațe.

De multe ori copilul orfan se uita la micuțul Iisus și credea că pe icoană se află un copil viu. De aceea, când avea pâine, o rupea în două, se apropia de icoană, îi întindea și lui Iisus o bucățică și zicea:
- Na, mititelule! Mănâncă, cred că ești și Tu flămând.
Și ce minune! Pruncul Iisus întindea mâna și lua pâinea.
Dar într-o zi omul bogat și zgârcit din fire a văzut cele întâmplate, s-a supărat pe copilul pe care l-a luat să-l crească și din nerozia sa l-a alungat din casă zicându-i:
- Acum du-te și tu la mititelul acela ca să-ți dea și El de mâncare, pentru că eu nu-ți mai dau nimic și nu mai vreau să te țin în casa mea.
Orfanul a plecat din casa bogatului, s-a dus la biserică și s-a așezat lângă icoană. De la o vreme a început să plângă și a spus către Iisus:
- Pruncule mic, eu sunt tare întristat și flămând... Dacă poți dă-mi ceva să mănânc! Știi, că eu ți-am dat când am avut.
Și, deodată, Maica Domnului, fiindu-i milă de copil a coborât de pe icoană. Ea avea în mână o pâine mare, puhavă și caldă, de parcă numai ce a scos-o din cuptor.
Ea s-a apropiat de orfan și i-a zis:
- Ține copile! Cine dă lui își dă. Tu ai dat Fiului Meu Iisus. Acum Eu îți întorc darul, ca să ai ce mânca pentru multă vreme!

Povestea Letiției a trezit valuri de aplodismente și de încântare din partea măicuțelor, care au spus că demult n-au mai ascultat astfel de povestiri scurte și sugestive, ca pe cea, pe care a istorisit-o Letiția.
N-au pus întrebări, ci au optat pentru aceea ca Letiția să participe la pelerinaj.
Astfel vrând-nevrând ea s-a văzut inclusă în grupul învingătoarelor care urmau să plece spre Mănăstirile rupestre de pe malul Nistrului: Țipova, Saharna, Japca, iar de acolo să traverseze spațiul inter fluvial dintre Nistru și Prut ca să ajungă la Mănăstirile din apropierea orașului Suceava.
Mai era o variantă, conform căreia urmau să ajungă la Mănăstirile Rudi și Călărășeuca, iar de acolo să plece în Bucovina.
Pelerinajul a început într-o zi de miercuri. Iar pregătirile au început chiar din ziua aceea. Adică de la o luni. Mai rămâneau mai puțin de două zile...
Pelerinajul măicuțelor începu de pe un mal al Nistrului în amonte de Dubăsarii Noi. Sau mai bine zis de la Holercani, unde s-au întrunit grupurile de participante parvenite de la Mănăstirile Hâncu, Suruceni și una din localitatea Copilița-Vâlcea. O zi întreagă au avut-o pentru pregătiri teoretice, aprofundare în Credință și în Istoria Religiilor. Le-au fost prezentate și câteva tinere sosite din Þara seismelor și a valurilor care vin din largul Oceanului, adică de la Răsărit spre insulele care formează Arhipelagul Japonez. Ele trecuse-ră un curs intensiv de studiere a limbii române în țara lor și în zilele ce urmau aveau să-și verifice cunoștințele în dialoguri cu vorbitoarele limbii române care s-au retras de la civilizația activă în mănăstiri. Tinerele cu ochi înguști dar foarte jucăuși aveau o frumusețe deosebită și se exprimau destul de corect în limba română. Dacă nu le-ar fi trădat trăsăturile lor deosebite de femei de pe insulele formate din lacrimile unei zeițe, credeai că sunt românce, dar așa..
Letiția din prima clipă s-a atașat sufletește de una dintre ele, care i s-a prezentat: Toiya Mononoke. Japoneza i-a mai spus Letiției încă un nume, dar ea nu l-a reținut. Observând că numele ei prezintă o anumită dificultate ea a zis:
- Mă puteți numi doar Toiya, dacă vă este mai comod.
- Toiya!
- Da, Toiya Mononoke.
Japoneza i-a spus că la citit pe Mircea Eliade la ea în țară și că a rămas foarte impresionată de scrierile lui.
- Da Dumneavoastră ați citit ceva despre poporul japonez, religia lui?
Letiția a roșit, însă a afirmat că își amintește ceva despre Hokkaido sau Kyoto și Sapporo. Acolo pare-se s-au desfășurat cândva jocurile olimpice de iarnă. Sapporo este un oraș foarte plăcut, iar străzile mai late decât majoritatea celor din Japonia. Acolo are loc un Festival al Zăpezii care are un renume mondial.
- O, draga mea, sunt încântată de cunoștințele tale!
- Și eu sunt uimită de felul cum vorbești în limba noastră. Dar ce ai citit din Mircea Eliade în afară de Istoria Religiilor?
Toiya Mononoke s-a derutat puțin, fiindcă nu găsea cuvântul potrivit, probabil că îl uitase. Dar nu s-a lăsat bătută și a luat-o pe Letiția ușurel și cu blândețe de o mâină și a tras-o spre o columbă cu flori. Acolo erau niște trandafiri superbi abia înfloriți. Ea a început să numere: unul, doi, trei, patru. A ajuns la zece trandafiri și tot continua să numere.
- Ce vreai să spui?
- Că am citit cartea lui Mircea Eliade cu...
- Cu ce?
- Cu nouăsprezece, pronunța Toiya cu greu triftongul din limba română, arătând cu maina spre trandafiri.
- Am înțeles! Dorești să spui nouăsprezece trandafiri!
- Da, da, izbucni japoneza într-o erupție de bucurie care i se arătă pe fața ei veselă și triumfătoare. Dar romanul nu este despre flori, ci despre oameni, despre actori și regizori tineri și talentați...
- Te înțeleg mult mai bine decât pe o surată de la noi, i-a răspuns Letiția zâmbind și a cuprins-o ca pe o soră, pe care n-a văzut-o de mulți ani.

În continuare Letiția și Toiya Mononoke au fost de nedespărțit. Au convenit că vor sta cazate în aceeaș cameră sau chilie, că vor fi împreună și în racheta plutitoare. Căci cu astfel de mijloace de transport fluvial aveau să urce în sus pe râul Nistru. Dar cât au poposit la Holercani au tot vorbit de una de alta. Tânăra sosită de departe se interesa de istoria localității, de unele de altele. Letiția îi mărturisi că nu prea se descurcă în trecerea timpului, a evenimentelor și faptelor înscrise în file de cronici. Ea presupune doar că localitatea are o vârstă doar de circa 600 de ani de la atestarea documentară.
Pe cealaltă parte a Nistrului se întrezăreau Dubăsarii. Mai sus – Cocierii, Malovata, însă nu le cunoaște istoria lor. Iar la Holercani, unde s-au cunoscut două ființe asemănătoare, însă cu originile din diferite capete ale lumii, cât cuprindeai cu ochii vedeai împrejurimi pitorești, chiar încântătoare. Dealurile au pante domoale. Podișurile au văi și vâlcele coborâtoare spre lunca Nistrului.
- Știi că eu aici găsesc o mică asemănare cu locurile mele natale din Japonia!
- Nu mai spune! Oare chair așa să fie?
- Da Letiția, vrei să-ți jur.
Măicuțele se aflau de fapt puțin mai jos de Holercani într-o zonă împădurită cu un parc enorm al unui orășel balnear cu vile arătoase, cu plajă și stație de bărci. Majoritatea lor erau rachete fluviale cu motor și cu aripi subacvatice. Cu asemenea „bărcuțe” aveau să ajungă mai întâi la o vilă turistică din Lalova, apoi aveau să meargă cu bicicletele până la Mănăstirea rupetră Þipova. Apoi din nou cu rachetele în vreo cinci minute vor ajunge la Saharna. Toia i-a povestit Letiției Leu despre vechile obsesii ale japonezilor – vorbitul sau ascultarea prognozelor despre vreme. Oamenii aproape tot timpul când se salută fac și niște comentarii referitoare la vreme. Dacă prunii sau cireșii înfloresc câteva zile mai târziu într-un an, acest lucru va fi cap de afiș al tuturor știrilor. Cele două extremități ale Japoniei, de la recifurile de corali din Okinawa și până la ghețarii din nordul Hakkaido, au o climă foarte diferită. Dar la voi cum e clima pe timp de iarnă, pe timp de toamnă sau iarnă, o întrebă Toiya pe Letiția?
- La noi vara este vară, iar iarna uneori cad zăpezi. Însă oricum nu sunt ca zăpezile de altădată, i-a spus Letiția.
- La nordul Japoniei anotimpurile sunt similare celor europene, sau nord-americane, dar zonele sudice de pe Okinawa au ierni relativ blânde. Acolo înfloresc cireșii, noi zicem sakura. E un eveniment sărbătorit de toți japonezii. Dar voi aveți ceva similar?

- Noi avem mărțișorul nostru, nu se dădea bătută nici Letiția. Și începu să-i povestească legendele Mărțișorului.
Toiya Mononoke a ascultat cu atenție legenda mărțișorului spusă de Letiția și a lăudat-o, zicând că are o plăcere deosebită să fie alături de un asemenea om pozitiv cum este ea, moldoveanca sau românca de 17 ani, care are în sine în bună armonie, atât copilul din suflet, cât și maturul din gândire și felul de a fi. Ea a mai remarcat că viața e plină de împrejurări asupra cărora nu putem acționa direct – ședințe neplăcute, clienți dificili și multe altele. Nu putem să ne debarasăm de ele, când ele există. Ceea ce putem face, însă, este să schimbam modul de a le privi. Construindu-ne o anumită stare de spirit pozitivă, nu numai că ne vom simți mai bine în propria piele, ci vom face mai lesne față tuturor evenimentelor, devenind capabil să-i influențăm și pe cei din jur, ceea ce este lucrul cel mai important. Toată lumea preferă să se afle în preajma unui om relaxat, fericit și cu o atitudine pozitivă. Tu ești una dintre aceste persoane și sunt fericită că te cunosc tot mai mult. Noi aproape întotdeauna culegem exact ceea ce am semănat, atât în relațiile personale, cât și în cele de la serviciu. Multe reguli japoneze de politețe sunt diferite de codul european al bunelor maniere. De exemplu, în Japonia este necuviincios să recționezi negativ la o rugăminte sau la o sugestie. Pe de altă parte, o acceptatre vagă nu implică neapărat o învoială. La intrarea într-o locuință, vizitatorii trebuie să se descalțe cu degetele îndreptate spre ușă. Japonezii se înclină când se salută între ei, chiar și cu prietenii apropiați. Majoritatea japonezilor sunt adepți a numeroase religii, dintre care cele mai comune sunt șintoismul și budismul. Șintoismul e bazat pe cultul strămoșilor, pe șamanism și alte elemente ale religiilor naturale. Șintoismul a fost promovat în special de conducătorii Japoniei, întrucât atestă originea divină a împăratului. Dar circa 2 milioane de japonezi sunt creștini. Până a veni să cunosc Moldova și toată România am colindat Coreea de la nord până la sud și invers.
- Povestiți-mi și mie ceva despre această țară, pentru că eu am citit că ele sunt divizate în cea de Nord și cea de Sud.
- Au fost așa până în anul 2019. Însă în următoarea perioadă s-au unit, a spus Toiya.
- Eu presupun că ai fost pe târâmul unei frumuseți deosebite!
- Mai bine nici nu se poate spune. Numele poetic al Coreei este „tărâmul liniștit de dimineață” sau „tărâmul zorilor”.
- Și cum este timpul, sau câte anotimpuri sunt în Coreea, se interesă Letiția.
- Ca și Europa, sau în țara ta natală, Coreea are patru anotimpuri, care variază în durată de la nord la sud. Vara este fierbinte și umedă, iar primăvara este ploioasă, fiind influențară de musonii care vin dinspre mare și ocean. Adeseaori asupra Coreei se abat taifunuri. În septembrie vremea este destul de frumoasă, în octombrie când frunzele încep să ruginească, se văd zile senine, dar mai răcoroase ca vara. Doar pe coasta sudică este încă cald, dar partea dată este acoperită de zone mocirloase.
- Da limba lor cu ce se asociază?
- Limba coreeană este asociată cu familia limbilor altaice, dar conține un mare număr de cuvinte chinezești.

Un timp tinerele au vorbit despre religii, despre culinărie, tradiții. Toiya i-a spus Letiției că creștinismul în Coreea a fost întrodus abia în secolele XIX-XX și că s-a răspândit cu precădere doar în Coreea de Sud. Iar dintre creștini majoritatea sunt protestanți. Ortodoxie ca la voi eu întâlnesc doar aici, la voi. Dar în Coreea am văzut și o statuie gigantică a lui Buddha. Se află într-o peșteră numită Sakkuram. Statuia se numește Sokkamuni sau Buddha Lumina Eternă și este considerată una dintre cele mai frumoase din Asia, iar peștera e inclusă în Patrimoniul Cultural Mondial UNESCO.
- Avem și noi câteva Mănăstiri în zona Moldovei, care sunt incluse în Patrimoniul Cultural Mondial UNESCO. Spre ele ne vom îndrepta în zilele următoare, i-a spus Letiția prieteni sale din țara samurailor și shogunilor sau din Þara Soarelui Răsare.