Zvânturaticul. Într-o limuzină, rulează cu o sută la oră, parchează sălbatic într-un loc interzis, coboară cu cizmele lui din piele de șarpe. Geluit pe sub pălăria de soare decolorată până spre neutru, își încheie mantoul autumnal, își așază lavaliera, scuipă în mână și, privindu-se în retrovizoare, își răsucește un cârlionț pe tâmplă, scoate portțigatetul, fixează cu dreapta superlongul în colțul zeflemitor al buzelor, trântește portiera stârnind câinii ca pe niște alarme automate. Apoi, o ia la goană de parcă ar fi întârziat la rendez-vous. Agață, în treacăt, un gard de azalee irumpând din nimic. Zbanghiul nu se uită pe unde calcă, mai să pună piedică unei inocente, o ia pe după umeri, o învârte încetinel, îi face cu ochiul, apoi, hohotind, o ia la sănătoasa pe-o alee. Drăcos cum este, intră-ntr-un club de vrăbii, se așază într-un colț mai retras și ascultă toate punctele de vedere, nervos, fiindcă nu pricepe nimic. Despre ce scumpiri ciripesc ele cu accentele regiunilor din care provin?! Și despre ce eoliene sporovăiesc? Se pregătește, cumva, rost de treabă și zor? O fi ceva de... vânturat?! El nu prea este obișnuit cu asta. Cine mai stă la birou, răstignit pe un perete, fâlfâind printre dinți, răcorind câte-o frunte încinsă de idei, dacă va trebui să urce pe clădiri? He, cine știe din ce direcție va trebui să mai bată...?! Musai să candideze pentru un fotoliu de lider. Iarna, cu bijuteriile ei extravagante, cu figura foarte rece și impunătoare, i-a promis că-l va susține. Cu toate blănurile smulse, de vii, de pe animalele polare și nu numai. În fine, lovește cu pumnul în masă și toate păsările se răspândesc zvon. Iar el pleacă în trombă. Bucuros că a spart gașca, urcă treptele primăriei bătând step cu pantofii de lac asortați la priveliștea de cenușă a metropolei. Vârtejuri de oameni îi țin calea, îl îmbrâncesc, îl șterg cu trupurile lor bătrânicioase, doi bani nu dau, îl iau ca pe un cerșetor de vreme. Unii îl înjură, îl calcă pe... bătături. Ce eroare să intre pe ușa deschisă cetățeanului! Numai resentimente, numai priviri recalcitrante. Și multă nepăsare. Nu suportă când e ignorat. Când nu-și găsește locul în societate. Să fie marginalizat, tocmai el, i se pare umilitor.
Face stânga-mprejur spre sediul central... Pe lângă parc, legănându-și copilăria, cu incertitudini de stânga ori de dreapta. Face o tură-două de tobogan, urcă pe acoperișul bârlogului în care se așteaptă să hiberneze ursul, acum, de sărbători. Suie în turnul bisericii, mută limba mică a ceasornicului (o să ne întrebăm unde ne este timpul), bate toaca, trage clopotele, se strecoară în altar și iese ca un duh, prin ochii sfinților, mai curat și mai îngăduitor ca niciodată. În oraș se simte o ușurare, oamenii se intersectează fără să izbucnească în personalități rănite. Ba chiar își dau mâna, în semn de acceptare. Participă la același viitor.
În fine, face piața. Răscolește tarabele, strâmbă nasul când vede prețurile, chiar îl apucă o criză. De tuse măgărească. Răstoarnă gălețile cu flori, smulge un buchet pentru iubita cu ochi maritimi și, în mirarea tuturor, rupe afișe, doboară copaci, ține orașul în levitație.
Ajunge în grădina suspendată. Pătrunde în foișor. Pe masă, o carte antică se lasă răsfoită. Impudic. De sus în jos și de la un capăt la celălalt.
Flușturaticul își uită ochelarii de vedere, poate intenționat, ca să-i folosească și altcineva la citit, și cu un fel de mișcări mecanice coboară scara interioară a unui cavou impozant, se întinde pe drapajul raclei și trage capacul.
La numărul 56 tocmai s-a oprit o damă de pică.

(9 nov. 2012)