La stâna Ursului, o stână vestită în toate satele de la poalele Ceahlăului, este mare hărmălaie. Câinii latră ca la lup, oile behăie speriate, copiii țipă. Copii la stână? Da, și încă mulți, dotați cu corturi, haine groase, echipament sportiv și trei profesoare astmatice. Toată degringolada se datorează acelei săptămâni de „Școală Altfel” impuse de minister în nețărmurita-i înțelepciune. Nedorind să-și bată prea mult capul, o profesoară de geografie, care undeva în subconștient simțea că ar ajuta-o în carieră să-și părăsească orașul natal măcar o dată, a propus o plimbare pe dealurile înverzite ale orașului. Directorul a fost atât de entuziasmat, încât a numit imediat două voluntare să-i țină companie și le-a sugerat tuturor o excursie vioaie până pe vârful Ceahlăului. Faptul că cele două nefericite își exprimaseră la ultima ședință intenția de a candida la poziția de director nu are bineînțeles nicio legătură cu acțiunea „Să ne cunoaștem și să protejăm natura patriei!”.
Din prima zi profesoara de geografie a pierdut conducerea haitei în detrimentul lui Marinică, care deși cu 30 de ani mai tânăr, n-a ținut harta cu capul în jos, știa la ce e bun un marcaj și în plus avea GPS la celular. Din păcate și strădaniile sale au eșuat după două zile, când bateria telefonului s-a epuizat. Doar printr-un noroc miraculos au dat peste o turmă de oi, iar ciobanul, privind cu jind la inițiatoarea activității, singura sub 50 de ani, i-a condus până la stână. Așa se explică atmosfera de sărbătoare din această seară, corturile ridicate și focurile aprinse. Văzându-i cam plictisiți, ciobanul salvator se răsti la trei puștani care încercau să frigă o oaie de vie, cu bricheta. „Þâncilor, ia mergeți voi cu toții la baciul cel bătrân să vă spună el o poveste! Eu și domnița asta a voastră avem nițică treabă în pădure.” Atât le-a trebuit. Ignorând protestele profesoarei, copiii se adunară în jurul unui cioban teribil de bătrân cu aspect de mumie, bine conservat într-un costum popular autentic.
- Spune-ne o poveste, bade, hai spune-ne o poveste!
Bătrânul își ridică cu greu pleoapele și-i privi cu ochii deșteptați din timpuri străvechi.
- Bade e taică-tu. Eu sunt baci. Baciul muntelui mi se spune. Să vă spun o poveste? Ehe-hei, dragii mei, pe vremea când era moșu’ lu’ moșu’- meu, copil de vârsta voastră, țara Moldovei era adesea atacată de tătari care pârjoleau satele, siluiau nevestele și le furau pruncii.
- Dacă furau pruncii, noi din cine ne tragem?
- Nevestele siluite făceau alți prunci. Nu mă întrerupe, prostule! Și uite așa, o dată într-o vară plină de holde și belșug, s-au aprins focurile pe Dealul Mare. Moșu’ moșului lu’ moșu’-meu a ridicat răzeșii și le-a pus arme în mâini, au făcut din coasă sabie și din furcă suliță, au trimis muierile la munte cu copiii. Pe cele care n-au vrut, le-au bătut amarnic și tot le-au trimis, iar ei au așteptat dușmanul prin codrii toată vara, toată toamna și iarna toată. Iarnă grea, măi copii…Dar dușmanul vai, nu a venit.
Un oftat urmat de o liniște adâncă. Copiii așteptau cu sufletul la gură. După un minut de așteptare, câțiva începură să murmure înfricoșați.
- Să vezi că a murit...
- ...da, și nu ne-a zis cum se gată povestea.
Altul mai curajos, îl scutură de o mânecă.
- Bace, de ce n-a venit dușmanul?
Acesta tresări violent:
- Ce?! Ah, de ce n-a venit? Măi copilași, asta s-a-ntrebat și moșu’ moșului lu’ moșu-meu și s-a dus pe Dealul Mare unde a dat de Vasile starostele, un uncheș de 120 de ani care era moșu’ lu’ moșu’ lu’ moșu’ moșului meu și acesta i-a spus: „Bine ai venit nepoate, vino să te strâng în brațe! Focul ce l-ai văzut pe deal a venit din cer și a fost doar o încercare de la Dumnezeu pentru tine și satul tău. Mor împăcat acum că știu ce urmaș am.” Și urmașul s-a întors acasă fericit. După plecarea lui, starostele l-a urecheat amarnic pe moșu’ lu’ moșu-meu, un copil de vârsta voastră și i-a spus: „Îți dau eu ție să te mai joci cu amnarul lângă căpiță, blăstămatule!”