S-a așezat pe o buturugă, la marginea drumului, strângându-și genunchii la gură și lipindu-i de ea, privind cu o bucurie neobișnuită stâncile ascuțite, reci și mute ale muntelui cocoșat din fața sa. În lumina leneșă a amiezii, ochii săi gri șlefuiau colții muntelui neîncetat, parcă încercând să le îmblânzească posomorârea. Din când în când, scruta atent capătul potecii, în vale, dar nu zăbovea mult și, cu aceeași insistență obsesivă, revenea la pietrele sale. Părea că le numără, că le contabilizează cumva. Alături, un stejar bătrân, gârbovit și el de nemernicia timpului, îl privea insolent, vizibil deranjat de prezența intrusului, scuturându-și în răstimpuri coroana odată falnică, acum pleșuvă și arămie. Bărbatul clipea rar. Clipea aproape la fel de rar ca și copacul ce-și tremura frunza tomnatică, numai că omul o făcea într-un fel anume, diferit de stejarul matusalemic. Avea o bucurie stranie, nebunească în gesturi, în felul în care privea, avea o împăcare sinceră și fățișă, lepădată de orice ipocrizie. Vecinul său o făcea cu tristețe și anevoie, ba chiar cu răutate. O frunză galbenă și ridată i-a căzut pe umăr. A luat-o în palme zâmbind abia perceptibil în colțul gurii. O mângâia nedezlipindu-și ochii cu reflexe metalice de la foaia veștedă. „A murit înainte de vreme, biata de ea! Sau... sau poate că așa trebuia să se întâmple. Oricum, mâine se va naște o alta asemenea... Pe când pietrele... pietrele mor și nu renasc niciodată la fel...” își spuse în gând și își ridică din nou privirea către bazaltul cenușiu.
Din josul drumeagului, o siluetă urca ușor. Străinul își întoarse privirea instinctiv cu aceeași răbdare și cu același licăr straniu cu care contempla stâncile ori frunza pe care încă o ținea în palme. Se ridică, dar rămase locului. Încet, încet, silueta din vale, căpăta forma trupului unei femei fără vârstă, neînchipuit de frumoasă. Ajunsă în dreptul lui, femeia cu păr lung și negru-albăstriu se opri. Îi zâmbi cu toată gura.
- Am venit. Am venit așa cum am promis, i-a spus cu voce moale.
- Știi de ce pietrele nu renasc niciodată la fel? o întrebă bărbatul cu ochii înfipți în coasta muntelui.
- Nu?... Aștept să-mi spui tu, fu răspunsul ei și îl privea cu același surâs generos.
- Pentru că pietrele, fiecare în parte... pietrele au strâns toată durerea lumii ăsteia în locul nostru... o lacrimă îi alunecă pe obraz.
Tăcură amândoi îndelung. Femeia îl privea cuminte cu ochii scăldați de lumina soarelui blând. La o vreme, el își întoarse ochii spre ea și îi întinse frunza de stejar.
- Și frunzele? îl întrebă ridicând din sprâncenele arcuite.
- Frunzele? Frunzele mor timpuriu... frunzele mor prea devreme, Guapa.
- Ah, păcat... spuse ea frământând ușor frunza în mână.
- Nu, Guapa, nu este păcat. Este doar cum trebuie să fie, adăugă bărbatul cu glas domolit.
- Așa trebuie să fie? vocea ei vibra de emoție. Privea curioasă și atentă frunza moartă.
- Așa trebuie...
- Da, probabil că așa trebuie, se resemnă femeia privindu-l anume și își coborî din nou ochii la frunza adormită din palma sa.
- Frunzele sunt mereu asemenea... pietrele, nu, continuă bărbatul căutându-i privirea.
- Tu știi mai bine, știi pentru că tu ești prietenul lor. Eu învăț de la tine... și-mi place! își dezveli dinții albi într-un zâmbet îndrăzneț.
- Dacă tu ești prietena mea, vei fi și prietena lor. Ele te vor primi ca pe o soră mai mică și vor avea grijă de tine. Să nu uiți asta, Guapa...
- Tu ești prietenul meu cel mai bun și te iubesc! exclamă cu bucurie nedisimulată frumoasa femeie și se aruncă de gâtul bărbatului.
El se abandonă cu totul în brațele iubitei sale. Sărutul lor nesfârșit și pătimaș a muiat până și aroganța copacului secular care se înclină înfiorat. Apoi, mână-n mână, cei doi au pornit-o pe drumul șerpuit către piscul muntelui covârșit de greutatea stâncilor sale cenușii. În urma lor, o frunză galbenă de stejar zăcea fără suflare în colbul cu sclipiri de chihlimbar...