Bunica povestea, cu umor, cum o femeie de la ei din sat, pe la ora înserării, după ce-și terminase treburile pe-afară, pregătindu-se să se spele în casă și auzind oarece mișcare în polată, a strigat presupusului soț sau copil care se auzea mișunând: „Care vii de-afară, adu și copaia!”. De unde să știe, sărmana, că de-afară venea tocmai Părintele cu Icoana? Acesta, obișnuit cu ascultarea, și neavând dascăl (că satul era sărac și biserica așișderea), după ce a evaluat rapid situația ivită și coordonatele „câmpului de luptă”, a dosit icoana sub sutană și a luat copaia, bucuros să îndeplinească porunca femeii, ba încă și „canonul” suplimentar dat de aceasta: „Și, dacă tot o aduci, pune și clătește-o, mai întâi!” Când s-a înființat cu albia în mâini, mândru de îndeplinirea cu succes a misiunii ce-i fusese încredințată, în fața femeii pe jumătate dezbrăcată, aceasta, pierdută și încercând zadarnic să-și acopere părțile „rușinoase”, de emoție („și de tută”, zicea bunica), în loc să-și ceară scuze („să dreagă, cum o putea, busuiocul”), a făcut-o și mai lată: „Îîu, Părinte, du-o-napoi!” La care Preotul, înciudat că „zdrogheala” lui fusese zadarnică și că se pricopsise cu o nouă corvoadă, i-a replicat, cu obidă și cu o oarecare undă de umor: „O duc, femeie, dar să nu mă pui să dau și la porc!”. Generoasă, l-a liniștit, dându-i asigurări că p-asta chiar n-are s-o pățească: „Nu, Părinte, că nu mai avem, ne-a murit astă toamnă, când cu boleșnița-aia din animale.” Cu alte cuvinte, Părintele să zică mersi că soarta porcului fusese nemiloasă cu el înainte de vreme. Altfel, nu se știa...
Această poveste am spus-o, spre hazul tuturor, prietenilor mei: Claudiu, Lena și David. Interesant cum poveștile supraviețuiesc protagoniștilor lor. Și mai interesantă este forma sub care sunt ele transmise mai departe, de cele mai multe ori nemaiamintind nimic de protagoniști, scufundați în uitare, și nici măcar din firul epic, ci extrăgând esența, aceea universal valabilă, care se-aplică în orice timp, în orice loc și de către oricine. Povestea am spus-o o singură dată. Însă esența, aceea pe care am extras-o noi, formula magică universal valabilă, am repetat-o de nenumărate ori, integrând-o acelui „cod” pe care-l folosesc de regulă tinerii între ei, ca pe o emblemă ce-i unește și, totdată, deosebește de restul lumii, ca entitate distinctă. Astfel, de câte ori se întâmpla să greșim, s-o dăm în bară cu ceva, voind apoi să „dregem busuiocul”, fără prea mari șanse de succes, ne trezeam exprimând, aproape simultan, formula magică: „Îîu, Părinte, du-o-napoi!”. Evident, pentru cei „din afară” care s-ar fi întâmplat să asiste la discuție, aceasta părea cel puțin o ciudățenie, aproape o enigmă de nedezlegat, ceea ce pe noi ne făcea să părem și mai interesanți, mai diferiți de alții, având, așadar, un ce al nostru de care ei habar nu aveau. Văzându-le fețele contrariate, ne bufnea râsul, spre și mai marea ciudă a celor care chiar nu mai pricepeau nimic. Și pe care, evident, nu ne oboseam să-i dumirim.
O altă poveste din care am extras esența ne-o spusese Lena, despre mătușa ei, actriță la un teatru de amatori. Într-una dintre piese, aceasta interpreta rolul unei tinere îndrăgostite pe care o vizitează iubitul acasă, la țară. Din scena în care se aflau cei doi îndrăgostiți și mama fetei, mama trebuia să iasă, la un moment dat, cu replica „Ei, mamă, eu mă duc la porci!”, urmând ca cei doi să-și continue rolul, împărtășindu-și reciproc marea dragoste. Numai că „mama” se blocase, rămânând înțepenită în mijlocul scenei, nemaiamintindu-și replica ori ce urmează să facă, creând un moment de panică teribilă, întrucât piesa nu putea continua, evident, în prezența acesteia. Atunci mătușa Lenei, văzând că nu sunt șanse de revenire a memoriei colegei sale, după o pauză cam lungă în care publicul deja începuse să dea semne de iritare, i-a sărit în ajutor cu replica spusă pe un ton de indignare: „Mamă, nu te duci la porci?” Cu alte cuvinte, tu n-ai altă treabă, simte-te odată și pleacă! Aceasta, fericită că, în sfârșit, fusese salvată, a început să țopăie de pe un picior pe altul, repetând ca o jucărie stricată: „Aaaaa, ce bineeee, sigur, eu mă duc la pooorci!”, de parcă dusul la porci ar fi fost firul de care atârna toată nădejdea omenirii.
Din povestea Lenei, ne-am însușit formula „Mamă, nu te duci la porci?”, pe care o spuneam ori de câte ori se întâmpla ca vreo persoană indezirabilă să ne agaseze cu prezența. Evident, o spuneam și râdeam, fără a da explicații, stârnind indignare, întrebări, dar niciodată efectul scontat. Însă prezența personajului nedorit, căruia nici prin cap nu-i trecea să „iasă din scenă” țopăind, devenea, astfel, mult mai suportabilă.
Tinerețea are formulele ei magice de îmblânzit viața. Lucruri mici, care lasă urme mari. De nenumărate ori m-am trezit zâmbind în situații care numai de zâmbit nu erau, dar în care s-ar fi potrivit una dintre exprimările atât de des folosite în trecut cu prietenii mei, amintindu-mi codul nostru din studenție. Un zâmbet dulce-amărui, din acelea care lasă un rid pe față și unul pe inimă; dulce, pentru că îmi aminteam de bucuriile de-atunci, amar, pentru că zâmbeam singură, neavând în jurul meu nici pe Claudiu, nici pe Lena, nici – mai ales – pe David. Acum eram înconjurată de alți oameni, dar cum aș fi putut să le explic și, mai ales, cum i-aș fi făcut să-nțeleagă farmecul acelor lucruri mici, aproape niște copilării, dar care lasă urme atât de mari. Așa cum în chimie sunt reacții care au loc numai în anumite condiții de reacție (de temperatură, presiune, catalizatori), tot astfel și în viață există trăiri care nu pot fi simțite decât în anumite condiții de... trăire. Nu spun că n-am avut și ulterior parte în viață de lucruri bune, de mari bucurii, de fericire chiar; însă acele trăiri din vremea studenției, și mai cu seamă cele de dinainte de magnolii, au fost unice și irepetabile. Așa cum unic și irepetabil este sufletul omului.

Condiții de trăire. M-am întrebat adeseori ce condiții de trăire fuseseră simultan îndeplinite în iarna aceea, ce miresme se aflau aer, ori ce aură ne învăluise în seara când am mers cu David și Claudiu la acel concert. Ce aripă de înger își risipise parfumul deasupra capetelor noastre, printre notele muzicale care pluteau în eter, „particule” invizibile, dar atât de trăibile. La astfel de întrebări, nu există răspunsuri. Ci numai mirări. Eram toți trei la Ateneu, eu, ca de obicei, așezată între ei doi, asistând la un regal muzical din compozitorii ruși: Rachmaninoff, Tchaikovsky, Stravinsky, Prokofiev, dar mai ales Shostakovich, Dmitri Shostakovich cu al său vals rusesc pe ale cărui note mă ridicasem sus, sus de tot, împreună cu David. Un vals al sufletelor înlănțuite cum nu mi-a fost dat să mai trăiesc. Dacă n-ar fi simțit și Claudiu (care mi-a spus-o cu reproș, mai târziu), aș fi crezut c-a fost doar plăsmuirea mea. În fond, cum ai putea să fii sigur de-un astfel de lucru, nesusținut de nimic vizibil, palpabil, demonstrabil? Dar viața înseamnă mai mult decât a vedea, a palpa, a demonstra. Claudiu îmi luase mâna în mâinile sale. Când îmi cerea să întind o mână, să-mi pună diferite obiecte în ea (o bomboană, o cireașă, o floare mică), întrebam pe care, chiar dacă știam dinainte răspunsul. „Pe stânga”, zicea, „stânga e mâna inimii”. Era ca un joc. Cu Claudiu mă jucam, inconștient, așa cum se joacă copiii cu focul, fără să aibă habar ori prea mare grijă de consecințe. Cu David nu mă jucam. În el ardea un foc prea mare, pentru ca eu să pot să mă-nalț la flacăra lui. Dar nu știu cum, în seara aceea, flacăra m-a cuprins și pe mine. Chiar am crezut că ardem unul pentru altul. Fără să știu, fără să înțeleg atunci că eram prea mică pentru un foc atât de mare, că, oricât de mult m-ar fi iubit (dacă m-ar fi iubit!), nu putea să mă iubească mai mult decât pe Cel care aprinsese focul în soba inimii lui. La granița dintre copilă și femeie în devenire, nu aflasem și de celălalt fel de dragoste, cel mai înălțător dintre toate, crezând că iubirea se reduce la cea omenească. Probabil, și dacă aș fi aflat, tot nu mi-aș fi imaginat că ai putea fi nevoit să alegi între cele două. Dar atunci, în acele condiții de trăire, neștiința mea m-a ajutat să fiu fericită. Mai mult decât am fost sau aș putea spera să fiu vreodată. Atunci, numai atunci. Căci mai târziu, aveam să plătesc prețul. Prețul câtorva clipe furate, ascunse-n inimă precum cireșele-n sân, acelea prea frumoase și prea coapte, pe care nu te înduri să le lași în pom, dar nici să le mănânci.
Claudiu stătea în stânga mea, pe partea cu inima, și îmi ținea mâna stângă în mâinile lui. Dar inima mea se mutase pe dreapta. Acolo unde era David, cireșul meu cu cireșe prea coapte. Dar care, din păcate, avea crengile prea sus.