Mă trezesc adesea, dimineața, cu ochii plini de primăvara renașterii mele. O caut cu sufletul dincolo de geamul ferestrei, sperând că verdele ei crud va spăla de vise negre mintea mea, care se înverșunează să despice în patru firul oricărui gest nedemn de această viață. Uneori o regăsesc dincolo de fereastră si razele soarelui îmi îmbracă lăuntrurile într-o tinerețe nebună, care îmi dă ghes să trăiesc sălbatic fiecare secundă din această prestabilită trecere. Și azi soarele mă îmbie să mă joc. Tinerețea aleargă prin cotloanele prăfuite ale sufletului, punându-mi la încercare dorința de a redeveni "eu". Este momentul în care fiul meu îmi spune, privindu-mă cu o uimire amuzată, inocent aninată pe frumosu-i chip de copil la început de drumeție: “Parcă ai avea 18 ani si pleci in vacanță!” Mă pufnește râsul și nu știu dacă să mă bucur sau să mă tem de penibil. Copiii sunt dureros de sinceri uneori, așa că încerc să pătrund în uimirea din privirea lui, să-i aflu rostul. Efortul e zadarnic. Nu reușesc să-mi dau seama dacă mă privește critic sau admirativ. Aș vrea să cred… alerg repede spre oglindă sperând să aflu de la ea un răspuns la dilema mea, deși subconștientul meu îmi taie elanul, șoptindu-mi în urechea stângă: “știi doar că oglinda îți arată numai ceea ce vrei tu să vezi!”. Încerc să fac abstracție de ceea ce aud și știu, așa că arunc o privire iscoditoare și cât se poate de circumspectă în oglindă… începând de la picioare, ca să nu sting prea repede zambetul. E evident, n-am veleități de pompier. Mi se înfățișează două picioare zvelte, înveșmântate într-un dres negru, care descriu până la genunchi niște dungi orizontale, din aceeași țesătură. La o palmă deasupra genunchilor se ițește o fustă neagră, gogosar, cu buzunare laterale adânci și de al carei brâu sunt prinse două bretele negre de mătase, cu dungă roșie verticală, pe mijloc, care urmează curbele trupului peste o cămașă albă mulată. Până aici totul pare ok… poate chiar ușor sexi (îmi trece un gând care mă face să zâmbesc învartindu-mă în fața propriilor ochi). Poate ar trebui să rămân la imaginea asta, să întorc spatele oglinzii si să-mi văd de primăvară, dar un drăcușor nevazut mă împinge să privesc mai departe: un păr blond, prins într-o coadă școlărească, încadrează un chip brăzdat de riduri încă sfioase, dar indubitabil nefirești pe chipul unei tinere. Pielea feței face eforturi vizibile pentru a invinge gravitația. Pleoapele usor adormite incearcă să protejeze de indiscreție o privire pătrunzătoare, în care parcă un pictor a amestecat un strop de mare și-o scânteie de primăvară și care aruncă străluciri ciudat reflectate în apa oglinzii, luminând cu tinerețe întreaga imagine. “Hm, îmi spun în gând, fii-miu avea dreptate, imaginea asta prezintă un risc major: acela de a fi luată drept ceea ce nu sunt." Din nou mă umflă râsul și de data asta dau drumul unui șuvoi cristalin, în timp ce mă grăbesc spre șifoner pentru a-mi ajusta usor imaginea, în dorința de a elimina o posibilă discrepanță majoră între vârstă și imagine. “Majoră” pentru că niciodată nu voi putea să mă conformez în totalitate șabloanelor de imagine ale vârstei, dar de data asta parca e prea mult. Când vârsta o ia înaintea sufletului, e greu să-ți adaptezi imaginea doar pentru a te încadra in tiparele impuse de o societate în care, în general, oamenii îmbătrânesc înainte de vreme. Esențial este să fii tu însuți, așa cum simți, nu așa cum te vor alții, dar, evident, fără a pierde contactul cu realitatea, păstrând doza de bun simț cu care te-a înzestrat natura sau mama, pentru că ridicolul te pândește după colț și nu face bine sufletului și minții. Tocmai de asta merg să refac imaginea oglinzii, în timp ce fiul meu îmi povestește aprins, cu gândurile aiurea, cum tocmai a primit primul lui sărut și cum acesta n-a fost tocmai pe măsura așteptărilor sale. Mă amuz copios, dar îl ascult cu atenție, punându-i întrebări care să-i aducă în suflet bucuria că a fost luat în serios, povestind despre lucruri serioase. Îmi place să cred că noi doi nu avem secrete, dar conștientizez faptul că asta se va întâmpla până într-o zi, când va avea nevoie de mai multă intimitate și când mama nu va mai fi, sper, decât o prietenă bună în universul lui. Îmi ia destul de mult timp să-mi schimb look-ul, pentru că sunt nehotărâtă si cum nu am putut rămâne la primul impuls, pe al doilea îl găsesc mai greu. Se pare, totusi, că reușesc destul de bine, devreme ce vocea dragă a fiului meu îmi confirmă dintr-o suflare, când îi dăruiesc pe creștet sărutul meu, ceea ce deja intuisem, : “Așa îmi place mai mult!” Pun în îmbrațișare toată dragostea si recunoștința mea, pentru ca el este frântura sufletului meu si reperul realității mele și nu mă va lăsa niciodată să mă desprind de ea. Deschid ușa și, înainte să ies, arunc oglinzii o ultimă privire. Am întârziat, dar zâmbetul care-mi luminează sufletul si chipul închide usa în urma mea fără grabă, pentru că eu îndrăznesc să întâmpin primăvara cu o altă primăvară si nu e loc de griji la începuturi si nici cale de întoarcere nu-i.