Când se subțiază frumosul ce ne pătrunde-n sufletele de copii, de iubiți, căldura și liniștea când se topesc alene, vedem defecte, vedem ceată , se agăță amănuntele de noi ,și nu ne mai convine starea de bine de cuplu și căutăm ceva ..o schimbare ..și se nasc reproșuri, . mocnește focul și ies la suprafață vorbe care s-au uitat în șifonier și le folosim pe post de arme, ridicăm tonul, intrăm într-o stare de tensiune, crește pulsul și nervoși fiind, fredonăm cuvinte dure, grele care ne surprind și care ating corzile poate cele mai sensibile le simțim ca niște cuie bătute în picior și de durere ne amorțește fața și nu mai avem aer să respirăm , simțim săgeți în tot corpul care ne pătrund, ceva neașteptat ,un șoc, ea fiind cea rănită care tace și îndură, încearcă să pară puternică dar nu poate și plânge că e prea mult de dus și prea apăsător, iar el pentru un moment ar fi vrut să oprească timpul, să șteargă acea parte nefastă cu buretele pentru că e plin de mustrări și de regrete și îl apasă un aer greu în piept cu părere de rău. Ea în cameră, el afară caută răspunsuri, soluții coezistand într-o liniște totală . Și la final încercăm să înțelegem, care e rostul acestui episod din viață..mai departe, să nu vorbești ? tăcerea nu ar părea un răspuns ferm, să fi indiferent? poate e prea dură această cale... să încercăm să rezolvăm discutând? sau să ascultăm să înțelegem mai bine ce își dorește celălalt..și dacă iubirea mai respiră în amândoi se iartă totul, greșelile sunt omenești dar depinde totuși de gravitate când sunt mici închidem ochii cu speranța că nu se vor mai repeta cât despre greșelile mari renunți la cel care te-a paralizat și chiar și așa simți că nu plătește suficient.