Gara îmi lipsise enorm în peregrinarea mea din nimic înspre alt nimic; sunt drumuri care nu au sens aparent, dar ele îți dezvăluie o parte încă necunoscută a vieți sau îți descoperă ceva ce doarme în tine demult. Orice drum, orice cale ai alege în viață, ea rareori este întâmplătoare, toate au un rost, un fond ascuns. Important este să îl percepi dezgolit de toate șabloanele inerente ale unei societăți în declin, prin absurdul material, guvernat de o economie rigidă, unde uzinele sufletului au dat faliment. Derapaje, pierderi, erori, eroare sau ce este calificat ca eroare poate avea un sens. Uneori, ea poate deveni și un adevăr, te poate îndruma spre ceva indicându-ți un drum bun. Ai nevoie de curaj în viață, de foarte multă răbdare, dacă totul se prăbușește într-o clipă, ai nevoie de ani să te reclădești iar ca om și totul să fie un nou început, sub alt semn poate de noroc. A ierta este necesar, dar nu vital, este o probă pe care puțini o trec, puțini îi înțeleg dimensiunea, important este să te ierți tu, dar asta presupune să te și judeci, să te biciui interior, să lași iadul să te macine, nimeni nu este fără păcat, prima dată scapă de tine ca să poți salva pe altul. Trecem prin viață mai străini decât la naștere, iertându-ne foarte puține, dar credem în toate. A fi ortodox este acum doar o aparență sub un stindard care s-a jertfit pentru păcatele noastre. Aglomerări de simțiri, zgomote de clopote, cineva mai dă de pomană, nu știm povestea cerșetorului, întindem o pâine, o hârtie cu bani ca un instinct venit, ca o spălare de păcate; tributari gesturilor, plătim prin distanțare omului de om. Oamenii sunt distanțe, unii îți sunt mai aproape, alții mai departe, doar sufletul ne este egal și el ne unește prin sfințirea divină, dar în rest noi suntem depărtări, suntem măști pentru suflete, personalități diverse, zodii încurcate de cuadraturi prin universul mereu în expansiune. Roluri statice, destine în ghips, aproape și departe, niciodată împreună acum, să aștepți ca destinul să te împlinească, totul să fie o oarbă devenire, tablourile sunt expresii ale visului interior unde culorile sunt vii și transcend realul, uneori cenușiu, rareori un curcubeu. Ființa umană nu poate fi definită, nici descoperită în adevărata ei valoare, poți să îi dai o identitate îngrădind-o definitiv în eu sunt; limita ființei este universul, mereu admirat și studiat asiduu de bătrâni vremurilor. Întâi Dumnezeu a făcut cerurile, le-a confirmat, ele sunt. Chiar și cel mai umil om privind cerul se simte mai plin, este singura distanță care nu ne doare, mă doare dinspre mine spre tine,dar niciodată dinspre mine spre cer. Merg încontinuu din cădere în cădere, nu am de cine să mă sprijin, doar cerul mă ghidează din mine spre mine, descoperind oamenii și înțelegându-i dincolo de măști, de multitudinea de personalități; în cer tot omul este gol, doar îngeri au aripi. Pulsuri, inima - o rugă, cine mai poate asculta o inimă fără să declare că visele au murit, iertările sunt cruci din lemn roase de cariile vremii. Iubește-ți aproapele, prin aceasta cineva ne declara distanța care ne ține separați în lumea aceasta, plină de prea mult albastru și fără de speranță. Sacrificiul nu a fost în zadar, pare inutil acum, dar el întotdeauna a rămas la fel și prin timp a spălat păcatele lumii; patimile unui Om sunt și astăzi la fel, doar el ne va ierta și ne va primi în casa Tatălui; nu căutați averi pe pământ, nu că ele nu ar exista,dar nu le poți ridica la cer, atunci nu vei mai fi iertat niciodată și vei rămâne un stigmat plin de aur.
Este seară; crinul mă așteaptă, peronul este o lumină, fața ei radiază o fericire care te înrobește, te spală în aroma ei plină de iubire. Fata-crin cu buze-păsări zboară, iubirea ei este o pasăre măiastră și mă poartă spre înaltul cerului ei plin de îngerii luminii, cu ea niciodată nu am avut teamă de nimic, trupul ei își regăsi seva iubiri, iar aroma ei îmi strivește auzul ca un țipăt de dor atât de frumos încât uit de mine și toată lumea îmi pare aproape. Haideți cu toți prin iubirea fetei crin, care niciodată nu a acuzat pe nimeni, a suferit în tăcerea sufletului ei curat, distanța dintre ea și iubire, nu a cedat niciodată știind că nimic nu este imposibil, dacă mai ai credința primului sărut pusă în suflet, nu într-o agendă, nu într-un scrin, doar acolo în sufletul ei frumos ca un crin. O iubesc pe fata-crin; din timp și prin timp,ea îmi aduse lumina peste bezna ce sunt, nu m-a judecat niciodată, m-a luat de mână și eu am zburat fermecat de frumusețea ei răpitoare, simțindu-i sufletul curat și plin de iubire. Fata-crin cu buze păsări îmi este muză, soră, prietenă, iubită, ea îmi este și ultima iertare, cu ea nici un om nu îmi este o depărtare. Acum plec mai departe prieteni, destinul mereu nu ne iartă, el ne strivește și ne arată distanțele dintre noi, dar ne vom regăsi toți în cer, acolo distanțele sunt anulate, la fel că trenurile din gara marilor speranțe... La revedere, prieteni!...