Călătoria continuă,peisajul miroase a crin,gara este de un albastru petrol,culoarea visului meu.Visele mele toate au ca izvor copilăria mea,inocența ulițelor prăfuite,acolo unde vacanțele îmi erau dragi și necesare,crescusem la bunici,blândețea lor și acum mă ocrotește,fiindu-mi sevă așteptări nimicului din noi.Inocența crudă ,nuditate a sentimentelor,crezul infantil că nimic rău nu există pe lume totul este un frumos rai,încă fecund,încă fără păcat,îl mai păstrez în mine ca pe o icoană,astfel gara care este mereu aceeași mă uimește la fel ca în prima zi.Sunt un observator,rar intervin prin ițele destinului,privesc și caut răspunsuri în masa de oameni care o tranzitează,unii fericiți,ca fata-crin,unii albaștri,așa ca mine,caut la nesfârșit un răspuns pe chipul oamenilor,sperând să mă leg prin lașitate de un destin.Pasagerii sunt o derută,vin pregătiți pentru călătorie,rar își exprimă vizual pe chip sentimentele,dar eu trec cu o ușurință nativă de chipul lor și ajung mereu la suflet acolo unde oamenii nu mai au măști.Rar foarte rar mai găsesc inocența pe fața adulților,bătrânii o regăsesc spre final de parcă ar încerca cineva să ne spună că noi trăim în cerc,venim și plecăm mereu, printr-un singur punct,dar undeva ne pierdem, undeva inocența ne părăsește așa ca o iubită pretențioasă,ființa noastră este cuprinsă de balastul călătoriei ce ne așteaptă,la peronul numărul unul,adolescența.Adolescența este o explozie,tot organismul înflorește,primăvara sufletului este răvășită de brusca revigorare a unui organism în expansiune,căutarea unei personalități,așezarea unor tipare,care se mulează oricărui individ,astupă raiul interior prin falsa ei frumusețe,nu este condamnabil,noi suntem un păcat,Andreea Trifu spune că inocența vine din ruperea recentă a ființei din inima creatorului,un lucrul greșit,niciodată noi nu suntem rupți de divin,ar fi imposibil,iar inocența ar fi un iad.Inocența este tributul pe care îl plătim destinului,care se formează în adolescență,invariabil,înflorirea noastră,creează acest viciu de a fi Om,nu de a rămâne copil,lăsa-ți copii să vină la mine,o cerere grea,dar nu imposibilă,iar revin la bătrânii mei,simt în ei acest îndemn organic,ființa lor spre final își regăsește matca începutului,zorii zilei de început,iar ochii lor,îmi aduc aminte de bunica,au tot timpul o umiditate și o lumină caldă în ei,acum când bunica nu mai este simt aproape ca un dement,că acel flux lăcrimat era roua copilăriei ei.Gara este un tumult,este dimineață,pasagerii sunt o alergarea matinală, un salut zgomotos între cunoscuți,se îndreaptă iar spre destinații la care eu nu mai sunt atent,acum,stau pe o bancă și mă gândesc la bunica,sunt încă un inocent în așteptare,dar sigur în ochii am lacrimile bunici.
Îmi este dor de fata-crin cu buzele-păsări,ea vine spre seară, mereu vine seara,ea îmi este și apus,astăzi aș fi vrut să o țin în brațe,să îi simt trupul alb cum mă ocrotește,m-ar fi iertat că o iubesc în gară,știe că sunt un inocent.Femeia nu-ți iartă nici o inocență,ca viata nici o luciditate,spunea Emil Cioran,este prima dată când nu îi dau dreptate,pesimistului desculț,el nu avea o fată-crin cu buze-păsări.Astăzi am fost inocent,mă vor ierta sper,iubiții mei prieteni,acum plec,lăcrimând,spre altă poveste,spre alt destin,,,,,La revedere prieteni!!!