De parcă ar aștepta cuminți, la semafor, manechinele din vitrina galanteriei din colț, atât îmi este dor de tine, galben și și dulce, ca pojghița laptelui lăsat să se prindă.
Da, au ieșit pe străzi manechinele din galanterie, doar busturi și tricouri mulate, doar picioare, acoperite cu ciorapi subțiri, de mătase, cât să umple strada cu un aer cald și vibrând ca fluturii în jurul neoanelor care țipă prelung și alb, ca un perete plin de condens.
E un oraș în care noaptea coboară precum obloanele metalice, ruginit și zgomotos, cât să facă să tresalte rigolele și sala de așteptare a autogării, acolo unde aștept și fumez direct din vârful unghiilor și de unde autobuze, neapărat albastre, freamătă de plecare, neliniștit și imprevizibil, ca inima, ca inima.
Pe fire de iederă coboară noaptea, când mie îmi este dor de tine, draga mea, ca de un aer sărat și strecurat pe sub tocul ferestrei, cât să fluture mușcatele și perdelele, abia perceptibil, ca un ornic lovit de un atac cerebral.
Printre stâlpi - doar pungi ciufulite, ca semne ale acestei înserări, purtate de tusea țevilor de eșapament și alergând precum orbii, dintr-un perete în alt perete, printre geamurile cu luminile trase și direct printre adolescenți cuprinși de acnee și febră.
O să-ți las în fiecare cutie poștală câteva rânduri la care, să știi, nu aștept răspuns, câtă vreme doar taxiurile, înghesuite și contorsionate, mai fac dragoste, încet și tandru, chiar în mijlocul intersecției, unde semaforul țipă roșu, ca asfințiturile, după furtună.
Ce loc grozav să te tulburi este acest oraș care urlă din ușile totdeauna închise și la care nu bate nimeni! Doar fire purtând mesaje-instant și țevile galbene, de gaz-metan, răsucite și stinghere precum șireturile desperecheate, spânzurând aerul, doar semne lăsate cu unghiile, de navetiști,pe zidurile blocurilor noi. E un loc în care teama se furișează direct în buzunare, în sertare, în ceștile de cafea, agil și tăcut, după care-ți dă dependență, ca un narcotic.
Draga mea, uite, îți spun că e posibil ca această zi să moară de teamă și de singurătate, precum prigoriile prinse de frig. În rest, în acest spațiu îngust și necunoscut, alarmele se-aud până în ușa spitalului de urgență unde, pe targă, așteaptă să fie preluat conturul de cretă al acestei zile care a fost lovită accidental, direct pe trecerea de pietoni, de camionul de pepeni.