Ziua părea că începe bine pentru Tony Moro.
Soarele matinal se strecură prin geamul murdar și îi gâdilă pleoapele. Toni deschise ochii și privi umbra zăbrelelor ce se profilau pe peretele din fața lui, se întinse mulțumit și își zise: ”gata, e ultima dimineață cu zăbrele pe perete”. Își frecă ochii cu putere, se mai întinse o dată și trase două bășini sănătoase.
Gheorghe, din patul de jos, își luă avânt și cu amândouă picioarele lovi în salteaua lui Toni de îl aruncă pe acesta în peretele opus, mai-mai să dărâme chiuveta.
- Ești nebun! zise Tony râzând și frecându-și de zor cotul lovit
Altădată, o astfel de lovitură s-ar fi lăsat cu o bătaie crâncenă, urmată de o vizită la infirmerie și poate, și de câteva ore de izolator. Astăzi, însă, Tony era fericit. Poate și puțin precaut...
În urmă cu două săptămâni, Ceaușescu semnase decretul de grațiere și azi era ziua cea mare, ziua când deținuții cu pedepse ușoare urmau să fie puși în libertate înainte de ispășirea pedepsei. Tony făcea și el parte din această categorie, el fiind prins că vindea bilete în față la Cinema Patria. Evident că în pușcărie și-a confecționat o legendă cum că a fost prins când, împreună cu doi italieni, încercau să sustragă niște brățări dacice de la muzeul național.
Inveția cu italienii era veche și i se trăgea de la părinți...
Mama lui, însărcinată fiind, a văzut într-o seară la grădina de vară de la Pallas filmul Antonio și Cleopatra și a hotărât:
- Bărbate, de-i băiat, Antonio i-om spune! și de-i fată...
- Cleo dintr-a patra! glumi bărbatul și începu să râdă înfundat de îl apucă sughițul. Cu gând să-și umple paharul, să bea nițel să se oprească din sughițat, se întinse peste masă unde era frapiera, dar, de beat ce era, se dezechilibră și căzu peste masa vecinilor. O sticlă de sifon facu explozie lovind cimentul și panica ce s-a creat l-a salvat pe viitorul tată de muștruluiala celor de alături.
- M-ai udat toată, se văicări femeia neștiind că era udă nu atât de la sifon, ci fiindcă-i venise sorocul.
Patrula de miliție ce sosise prompt la chemarea responsabilului locației, în loc să împartă dreptatea cu bastonul, se ocupă de trimiterea femeii la maternitatea Polizu. Soțul buclucaș, parcă își reveni puțin din beție și își însoți grijuliu nevasta la spital. Acolo, femeia intră în chinurile facerii, iar barbatul căută și găsi un chioșc pe lângă gară și se aprovizionă cu o sticlă de vodcă și o bere Gambrinus, la litru.
Dar cum băutul e o ocupație mai plăcută dacă se petrece în doi și cum avea nevoie de un om influent în maternitate, care să-i dea de veste ce copil i-a născut femeia, Nuțu Moroi, că așa îl chema pe viitorul tată, îl momi pe portar cu o dușcă. Acesta, trecut prin multe astfel de pățanii îl băgă pe Moroi în chicinetă, scoase două pahare, le privi în lumina chioară a becului, scoase un prosop alb, le mai șterse o dată și le puse pe masă. ”Am fost ospătar o vreme” spuse el în timp ce lua sticlele și le așeza pe mica masă din încăpere. Turnă egal în pahare și-l servi pe Nuțu. ”Romeo” mai spuse portarul sec și tatăl lui Tony crezu că e un fel de urare și se repezi la pahar. ”Stai, omule, nu bea înainte să afli ce ți-a născut muierea, de-i băiat ori fată... dacă s-a născut viu...” domoli portarul setea bărbatului.
Nuțu și-a făcut cruce auzind ultima parte a ziselor lui Romeo și atunci se dezmetici și el și-și spuse numele. Portarul citind îngrijorarea de pe chipul tatălui, îl mai liniști o dată spunându-i ”lasă, bre, presimt io că azi se va mai naște un mic și voinic Strigoi”.
- Moroi, îl corectă Nuțu.
De aici se porniră pe râs și nu se opriră decât atunci când telefonul sună. Portarul schimbă câteva cuvinte cu interlocutorul și apoi puse receptorul în furcă.
- Ce ți-am spus... nevasta ți-a născut un baiat de trei kile două sute, oacheș și puternic, de le rupe urechile asistentelor de pe etaj.
Apoi, de la o primă felicitare cu zgomot de pahare ciocnite, se dezlănțui beția. Pe la patru, Nuțu trase o fugă la gara, să mai cumpere ceva de băut. Când s-a întors, în chicinetă mai era un bărbat. Romeo i-a zis că omul e cel ce dimineață, la prima oră, va înregistra nașterea copilului. Unde-s doi la veselie, mereu e loc și de un al treilea...
Și băură ei până dimineață, când registratorul se porni să-și deschidă biroul. Nuțu, favorizat, fu primit primul, dar de beat ce era nu-și mai amintea întreg numele personajului din film și-i spuse Toni. Apoi, că i se păru mai interesant, preciză că numele se scrie cu igrec. Registratorul se conformă, doar că și el, tare beat, mâncă ultima literă din numele de familie și așa se procopsi nou-născutul cu un nume italian: Tony Moro.
Inventiv, încă de la școală, Tony zicea că e neam cu Aldo Moro, un politician italian ucis de Brigăzile Roșii. Mulți îl știau că-i fiu de Moroi, dar cum erau câțiva care nu știau numele tatălui și mulți alții cărora nu le păsa, legenda a prins în timp.
Tony nu s-a omorât cu învățatul și dintr-a opta a zis pas la școală și și-a găsit de lucru prin mahalale. S-a înhăitat cu alte pușlamale, o mai puneau de un furt din buzunarele babelor din Matache, mai luau câte o bătaie de la milițieni, dar n-a ajus niciodată la școala de corecție. Mai târziu, pe la 18 ani, și-a făcut un oarecare renume printre tovarăși, întorcându-se de pe litoral cu o norvegiancă la braț. Frumoasă și blondă ca soarele, fata nu știa o boabă românește. Tony spusese amicilor că a agățat-o în Mamaia, ca s-au distrat împreună și că urma să plece în Norvegia să-i fie pește. Prima parte era adevarătă, a doua era bluf. De-a doua zi sectoristul i-a răpit-o și a dus-o la ambasada țării ei. În nici două ore, fata era îmbarcată la Otopeni, pentru Norvegia.
Într-o vreme Tony a avut banda lui. Cu un intelect lapidar și nu prea autoritar, Tony a avut mai mult de pierdut decât de câștigat de pe urma șefiei; așa s-a ales și cu primele nopți petrecute în arestul poliției.
- De acum ești damnat! i-a spus milițianul care îi întocmise dosar penal pentru tentativa de furt de țigări și băutură din free shop-ul unui hotel.
De atunci Tony a lăsat gașca și furturile de-o parte și s-a apucat de bișnițărit bilete la Patria. Se scula, băiatul, duminica la cinci dimineața și se ducea să-și ocupe locul la rând la bilete de cinema. Lua în prima tură opt, apoi iar opt și a treia oară, dacă reușea să mai prindă, mai lua tot atâtea ori câte mai erau, pentru filmul de la ora șase. Până și astea se dădeau cu rație, așa ca să ajungă la toată lumea. Tony cerea mereu ca biletele să fie la balcon și pe rânduri cât mai în spate. Apoi pleca acasă, mai trăgea un pui de somn și de la ora cinci după-masa era din nou în față la Patria.
În fiecare duminică la ora aia veneau băieții care voiau să-și scoată iubitele la film și cumpărau de la Tony bilete la suprapreț. Cu cât biletele erau mai în spate, în așa fel încât amorezii să se poată săruta în voie, cu atât prețul era mai mare.
Alteori mai vindea bilete la meci în Ghencea ori în Giulești. La Dinamo, niciodată, că era clubul milițienilor...
Așa îl prinseseră gaborii, făcând bișniță cu bilete, în față la Patria. I-au dat șase luni, dar cu grațierea, n-a apucat să facă nici patru luni. Și azi era ziua cea mare...
- ’Te-n măta de bășinos! zise Gheorghe văzând că Tony râde în continuu.
Gheorghe nu beneficia de grațiere, el fiind prins la furat din mașini în parcarea de la Intercontinetal, la o zi sau două după decretul dat de Ceaușescu.
- Lasă, bă, nu te mai oftica atât! Io ies azi, da mâine vin și-ți dau chiftele cu praștia, printre gratii...
Gheorghe sări la bătaie, atât doar că Tony apucase să-și pună lama în aparatul de bărbierit, cu gând să se facă frumos pentru eliberare și îl amenință pe atacator.
- Franjuri te fac, Gheorghe, de te pune măta ciucurași la cheile de la șifonier, dacă îmi strici ziua!
Gheorghe dădu înapoi, având fobie de obiecte ascuțite. Și apoi, Tony îi era prieten și chiar nu i-ar fi periclitat eliberarea.
La doișpe punct, Tony era îmbrăcat și aranjat și aștepta sosirea gardianului. Acesta sosi târându-și picioarele bătrâne și zdrăngăni cu cheile în broasca metalică.
- Azi e prima dată când mă bucur că apari, nea Ioane! glumi deținutul. De fapt nu era așa, pentru că gardianul era un bătrânel de treabă. Acesta, în prag de pensionare, fusese mutat în sectorul cu infracțiuni ușoare, unde pușcăriașii nu creau mari probleme. Acum, cu grațierea, sectorul apropape că se golise, astfel încât pe coridor, în afara lui Gheorghe abia dacă mai erau zece deținuți. Totuși ei au ținut să salute eliberarea lui Tony, bătând cu pumnii în gratii. Tony se simți onorat...
- Să nu te mai prind pe aici! îi ură nea Ion lui Tony, în vreme ce ofițerul de la poartă făcea apelul tuturor celor care urma să fie eliberați.
Când poarta mare s-a deschis, un strigăt comun de fericire a ieșit din piepturile bărbaților puși în libertate.
Pe câte unii îi așteptau rudele ori iubitele. ”Pe mine cine dracu să m-aștepte?” gândi Tony, fără prea mare supărare, însă. Îi era clar cum își va petrece ziua. Va merge să-și salute mama, apoi știa că băieții pregătiseră o chermeză în cinstea eliberării lui. ”De băut cât pentru tot poporul chinez” își aminti Tony promisiunea făcută de Genu, un tovarăș bun de-al lui, care i-a mai scris pe perioada detenției. ”Și fete?” ar fi întrebat firesc Tony dacă ar fi avut pe cine, dar așa, putea doar presupune că s-au îngrijit băieții să cheme câteva truditoare de pe strada Furtună. Se știa bine cu ele, că deseori își împărțeu urâtul împreună, în zilele ploioase. El era cel care, la o razie, când milițianul le-a întrebat pe fete de locul de muncă, a spus că toate lucrează la SMC. ”Ce-i aia SMC?” întrebă un pufan din patrulă. ”E spitalul din spatele tău, boule! ” zise sergentul major atoateștiutor. ”Spitalul Militar Central” descifră el prescurtarea și cum sesiză valuri de apreciere în ochii pufanilor, nici nu mai insistă asupra adevărului spuselor lui Tony. Atât doar că de-acum știa că pufanii vor face tot posibilul să se îmbolnăvească, să ajungă în preajma ”asistentelor” de la SMC. Mai rău era că de la așa asistente puteau pleca bolnavi deși veniseră sănătoși...
- Moroi! Tony Moroi! se auzi strigat omul după câțiva pași făcuți dincolo de poarta închisorii. ”Cine are de gând să-mi strice ziua?” se întrebă Tony și se întoarse hotărât să-l pună la punct pe nesimțit. La câțiva metri de el, o namilă de om se sprijiea de un copac. ”Parcă namila sprijină copacul” se amuză în gând Tony, dar nu lăsă pe chip să i se trădeze amuzamentul.
- Tu cine, măta, ești, vericule? întrebă Tony cu voce amenințătoare, așa încât cei câțiva proaspăt eliberați simțind că se putea lăsa cu scandal, au venit aproape de confratele lor.
Matahala lăsă copacul în voia gravitației, scuipă paiul din gură și-și trosni puternic degetele de la mâini. Tony gândi că e prea devreme să se întoarcă la mititica, atât el, cât și ceilalți deținuți. Pardon, oameni liberi!
- Plecați, băieți! îi îdemnă Tony. E văr-miu, inventă el. După ce confrații s-au îndepărtat, Tony repetă întrebarea, de astă dată pe un ton mult liniștit.
- Deci, tu, cine măta, ești?
- Frati-tu!
Tony chiar n-avea chef să-și strice ziua, așa că îi întoarse spatele și se îndepărtă. Matahala îl urmă, păstrâd o oarecare distanță. După câteva minute de mers, la un colț se ivi o crâșmă. Tony intră, comandă o cafea și un rom și se așeză la o masă. În urma lui, matahala intră și ea în crâșmă.
- Ia-ți ceva de băut și fă-te’ncoa! îl invită Tony pe urmăritor. Acesta se conformă. Preț de câteva miute băură în tăcere și se studiară. Lui Tony, chipul namilei îi părea ușor cunoscut.
- Cum îți zice? reluă eliberatul dialogul.
- Fracezul... zise laconic interlocutorul.
- Și mie ”italianul”... doar că la mine e adevărat, mă cheamă Tony Moro.
Francezul izbucni în râs. Tony nu se sinchisi de el. Strânse doar din umeri, vrând parcă să spună: ”deh, ce știi tu!”. Fu curios apoi să afle de unde i se trage porecla francezului.
- În clasa a noua, la practică, l-am bătut pe maistru cu o cheie franceză, zise namila amuzându-se de aducere aminte. Și tu nu ești italian, relua apoi subiectul care îl irita pe Tony. Și înainte ca acesta să se revolte din nou, continuă:
- Și chiar sunt fratele tău! Frate vitreg...
Toni își aminti că în certurile părinților, parcă auzise și ceva reproșuri cu privire la o altă femeie ce fusese drăguță cu domnul Moroi. Nuțu Moroi.
Tony a înțeles și de ce chipul străinului îi părea cunoscut.
- Semeni cu tata! zise el acceptâd instantaneu situația. Și el e vlăjgan așa ca tine.
- Era! sublinie amar Francezul.
Atunci a sesizat Tony banderola neagră de pe mâna fratelui vitreg.
Fracezul i-a explicat că Nuțu Moroi, după ce a divorțat de mama lui Tony, s-a mutat la Galați, și a reluat legătura cu mama lui. Aceasta, femeie aprigă, i-a interzis să mai bea și l-a internat într-o clinică de dezalcoolizare. A stat Nuțu Moroi acolo în câteva rânduri, dar, mereu când ieșea, patima era mai puternică decât ambiția. Asta până când, la un control medical, i-au descoperit o ciroză urâtă. La scurt timp după aceea, mama Francezului a murit, căzând de pe balcon în timp ce întindea rufele la uscat. De atunci, și bolnav și fără femeie, Nuțu a ținut-o numai pe băutură. În urmă cu vreo săptămână, Francezul l-a internat de urgență în spital. Simțind că i se apropie sfârșitul, muribundul l-a rugat pe Francez să ia legătura cu Tony și, după ce el avea să moară, ei doi să-l îngroape, la București, unde moștenise un loc de veci.
Cu acest scop venise Francezul la București. Aflând că Tony era la închisoare, neștiind că chiar azi urma să fie eliberat, Francezul a ținut totuși să-și anunțe fratele vitreg că tatăl lor e pe moarte. Apoi, când a aflat că va fi eliberat, a hotărât să-l aștepte la poartă, să-i facă o surpriză. Cum pe peretele închisorii era postat un telefon interurban, Francezul băgă câteva fise de trei lei și formă numărul spitaluilui. Ar fi vrut să-i spună și tatălui că Tony va fi eliberat astăzi și că, probabil, mâine îl vor vizita împreună la spital. Din păcate, o infirmieră de pe secție i-a dat vestea cea tristă: Nuțu murise la ora 12 fix. ”Ca ora de la București” mai zise Francezul, ușor îndurerat.
Tony nu știa ce să zică. Dar știa exact ce are de făcut. A dat paharul peste cap și a strigat la barman:
- Mai dă-ne două sute!
După ce paharele au ajuns în fața lor, Tony spuse:
- Mergem acasă la bătrâna, vedem ce parale are, dăm pe la un prieten, mai luăm niște bani și pornim către Galați. Nu-l lăsăm pe bătrân să zacă noaptea la morgă. Și deseară pornim înapoi către București.
Francezul, uimit de rapiditatea cu care Tony a întocmit un plan, luând dintr-o înghițitură și al doile rom, zise:
- Să mergem, așadar!
Planul lui Tony a funcționat perfect, ba mai mult, în șifonierul mamei au găsit și costumul de ginerică a lui Nuțu Moroi. Doar că în Gara de Nord planul s-a gripat. Tren spre Galați nu era decât la 19,30 și doar din Ploiești Sud.
- Să mai bem ceva, a zis Francezul, gândind că oricum nu aveau ce face până vine personalul de Ploiești.
Nuțu l-a condus la restaurantul gării, unde bărbații au comandat fiecare câte un rom mare și câte o halbă de bere. La la doilea rând, Tony sări ca ars.
- Bea repede, că plecăm! ordonă el.
Francezul se conformă și-l urmă pe Tony fără să întrebe ceva. ”E bucureștean, știe el ce știe... ” gândi totuși Francezul, creditâdu-și fratele în totalitate.
Tony sări într-un taxi și Francezul auzi în timp ce cu greu se instala pe bancheta din spate:
- La ieșirea din București!
Tony i-a mai dat câteva indicații șoferului, zicându-i pe ce străzi să apuce. ”Că nu-s turist, să-mi arăți mie Bucureștiul și să ma faci la portofel” încheie Tony malițios. ”Că te cinstesc”, completă el după câteva miute. Încruntarea șoferului dispăru îndată și înțelegând că oameni se grăbesc, călcă accelerația. Asta îi smulse un zâmbet de mulțumire lui Tony.
Ajunși la drumul național, Tony l-a dumirit pe Francez:
- Facem autostopul!
Cum norocul părea că e de partea lui Tony, după numai câteva minute opri o dubiță și-i luă pe autostopiști.
În mașină erau cinci bărbați, plus șoferul. Toți erau constructori și fuseseră detașați la muncă, la canal. Cum era vineri, le-a venit rândul să plece acasă, la Galați să-și viziteze familiile.
Șoferul, fost maistru militar, era prieten bun cu volanul. I-au plăcut mașinile de mic și, încă din clasele primare s-a înscris la carting, la Clubul Pionierilor. Apoi a făcut liceul auto, și armata tot la Divizionul Auto. Acolo l-a descoperit Șeful de Stat Major al unității și i-a dat mașina personală pe mână. Când a terminat armata, omul având liceul făcut la zi, generalul i-a aranjat să facă șase luni școala de subofițeri, lângă Galați. ”Ei, numai școală și instrucție n-am făcut eu” râse șoferul, ”că doar generalul nu era să-și conducă singur mașina, la amante prin Galați, ori la ministere prin București”.
Unul din muncitori a scos din geantă un vin de Dealu Mare și i-a invitat pe toți să bea din sticlă. Atunci Tony le-a spus că tatăl lor murise și că nu poate închina cu ei. ”Ei, să fie de sufletul bătrânului” zise unul la care se oprise sticla, turnă doi stropi pe jos, bău cu măsură și-i întinse apoi sticla Francezului. Acesta puse sticla la gură și, însetat după romul băut în gară, goli sticla dintr-o sorbitură.
- Hei! zise unul care nu apucase să deguste. Mai suntem și noi pe aici...
Tony își scuză pe fratele, punând gestul pe seama oboselii și a stresului.
- Doar oamenii inteligenți se stresează, zise supăratul.
Tony n-a reacționat la spusele omului, iar francezul nici n-a sesizat afrontul. Cum mașina tocmai trecea printr-un sat, Tony a propus să se facă o haltă de-o bere și de-o vizită la veceu. ”Dăm noi câte o bere” veni el cu argumentul decisiv.
Călătorii au uitat incidentul cu vinul, în fața unei mese pline cu halbe. Francezul a comandat și o sticlă de rom și a turnat câte un deget în fiecare halbă. Veselia era atât de mare încât familiile muncitorilor ar fi putut să-i aștepte mult și bine, dacă șoferul nu ar fi oprit excesele bahice.
Cum pe Tony îl apucase grandomania, așa pățea mereu când se pilea, acesta mai luă la pachet un rom și două sticle de bere.
- La opt îmi scot nevasta la restaurant, așa că la șapte suntem în Galați, zise șoferul călcând accelerația.
”Perfect! ” gândi Tony, pentru că așa i-au zis cei de la spital, la telefon, că aia era și ora până la care putea ridică trupul neînsuflețit al tatălui de la prosectură.
- Cu ce transportați cadavrul la București, întrebă unul.
- Închiriem o mașină, zise Tony privind către Francez și acesta îl aprobă.
- Aveți mare grijă, reveni muncitorul, unii tot așa au vrut să transporte un mort cu mașina. L-au învelit într-un covor persan și l-au pus pe mașină, pe portbagaj. Dar cum merseseră multă vreme, au oprit la un popas să-și facă nevoile și au intrat toți la toalete, lăsând mașina nesupravegheată. Când s-au întors, ia covorul de unde nu-i!
Au început toți să râdă și șoferul mai abitir, de a trebuit să tragă mașina pe dreapta până s-a mai domolit.
- Ce surpriză pe hoți când au despăturit covorul, mai zise șoferul accelerând. Multă vreme nimeni n-a mai scos vreun cuvânt. Uruitul lent al motorului le dădea o stare de bine, de somn.
- Niște proști! zise Francezul deschizând ultima sticlă de bere. Bău cu mare sete. Da, rău, proști rău!
Cum concluzia lui venise la minute bune după povestire, muncitorii au izbucnit din nou în râs.
- De ce nu mai ești maistru militar? îl întrebă Tony pe șofer.
- Ei, eram tânăr și aveam sânge fierbinte... și... voi aici coborâți, lăsă el povestea neterminată.
Tony ar fi vrut să-l plătească pe șofer, dar acesta nu-i primi banii. Închise portiera și porni motorul. Tony îi bătu în geam. Șoferul coborî geamul și privi întrebător.
- Te-ai dat la amanta generalului, nu? întrebă Tony.
- Nu... la nevastă-sa! auzi Tony răspunsul împletit cu scrâșnetul de roți.
Ceasul abia dacă arăta ora șapte, dar toamnă fiind, se înserase. La spital au ajuns în câteva minute, Francezul știind scurtături printre blocuri.
Tony a constatat că mulți bani mai costa să scoți un mort din spital. Dar i-a dat cu dărnicie, fără să mai țină cont.
- Cu ce îl transportați? întrebă înfirmierierul pe care l-au plătit ca să-l bărbierească pe mort, să-l spele și să-l îmbrace în costumul de ginerică.
- Închiriem o mașină, răspunse prompt și mândru Francezul. Acum plecam să găsim una și ne întoarcem până la opt.
Infirmierul dădu a neîncredere din cap, dar nu zise nimic. ”Doi oameni beți, un mort și un drum lung până la București, nu-i de colea... ” socoti el, văzându-i pe cei doi frați plecând clătinându-se.
- Ei? zise Tony, așteptând o soluție de la Francez. Cum facem?
- Închiriem o mașină! repetă Francezul ceea ce spusese mai devreme.
- Bine, bine, dar de unde? Tu ești gălățean, trebuie să cunoști și tu pe cineva.
S-a dovedit că nu știa pe nimeni cu mașină ori care să lucreze la vreo intreprindere și care ar fi vrut să facă un ban.
Cum timpul îi presa și nu aveau soluții au hotărât să intre într-o crâșmă și să bea ceva. Zis și făcut, intrară și comadară câte o bere.
- Băi, numai una, să nu ne îmbătăm! zise Francezul.
Fratele îl aprobă și sorbi cu înghițituri mici berea rece ca gheața. Un tren șuieră și Tony trase concluzia că nu erau prea departe de gară.
- Băi, dacă nu plecăm în seara asta, îl băgăm pe tata în doi saci de plastic și apoi în alții doi din rafie și îl lăsăm la bagaje de mână în gara, zise Francezul. Că io acasă nu-l duc, că mi-e urât de morți și nici în morgă nu-l las, că i-am promis...
- Plecăm la București! hotărî Tony.
După ce și-au băut berile, au plecat la gara. Acolo Tony a cumpărat trei locuri la clasa I, pentru rapidul de la ora 21,00. ”E noapte” începu Tony să-i povestească Francezului planul ce avea să-i salveze. ”Spitalul e aproape de gara și noi suntem puternici. Îl luăm pe bătrân de câte o subsioară, îl urcăm în tren și trenul ne duce la București. Când ajungem, tot întuneric e, și din Nord până-n Matache e cale de 5 minute.
- Ești deștept! aprecie Fracezul.
La spital infirmierul i-a întrebat cum îl transportă.
- Cu mașina închiriată! zise Francezul. Nu ți-am mai zis, mă?!
- Bine, bine, dar până la mașină? N-ați adus și voi un coșciug?
- Nu e nevoie, are unul la București, se oțărî la infirmier Francezul.
Toni îi mai băgă o sută de lei în buzunar infirmierului și acesta decise că treaba nu mai era a lui. Actele fiind semnate, custodia mortului nu mai era în sarcina lui.
Frații au ieșit pe poarta spitalului sprijinindu-l pe Nuțu Moroi pe umerii lor. Pe cât de puternici erau, după două străzi au hotărât să se odihnească nițel.
- E un parc aproape de gară, zise Francezul.
S-au așezat pe o bancă și și-au tras sufletul.
- Numa’ bine... mai stăm aici un sfert de ceas și apoi mergem și ne urcăm direct în tren. În gara, la lumină, am putea da de bănuit, gândi cu voce tare Tony.
- Mi-e sete rău, hai să mai bem ceva înainte de plecare, zise Francezul.
- Băi, ești prost? Vrei s-o pățim ca ăia cu covorul și să rămânem fără mort? comentă Tony. Dar cum ideea cu băutul nu-i displăcu, își liniști fratele spunând că vor bea pe săturate în tren, la vagonul restaurant.
Pe alee se apropie o patrulă de miliție.
- Aveți un foc? întrebă unul din milițieni.
Francezul scoase o cutie de chibrituri și i-o dădu milițianului. Acesta își aprinse țigarea și băgă cutia în buzunar.
- Păstreaz-o! zise Francezul.
Tony se înfioră. Știa că milițienii nu înghit obrăzniciile și mereu așteaptă un prilej de a se dovedi utili în păstrarea ordinii și liniștii publice. Milițianul aprinse o lanternă și trecu lumina peste chipul celor trei de pe bancă. Lanterna se stinse.
- Porcării chinezești! comentă el, bătând cu palma în lanternă. Cum aceasta nu se mai aprindea, milițianul scoase cutia din buzunar și scăpără un chibrit. Îl apropie de mutra lui Nuțu și văzându-l nemișcat, întrebă:
- Cu ăsta ce-i?
Tony ticluise deja un răspuns, ceva lacrimogen, să-l facă pe milițian să-și aducă aminte că și el are un tată, că...
- E mort, zise Francezu.
- De beat! completă unul din milițieni.
Milițianul aruncă chibritul ce-l frigea la degete.
- Să mergem, băieți, că ăștia au băut toată distilăria lui nea Bachus. Iar voi, luați viteză... să nu vă mai văd aici când ne întoarcem.
Tony nici c-ar fi vrut să mai rămână. De cum se îndepărtară milițienii, barbații porniră către gară, târându-l pe Nuțu cum puteau. S-au mai oprit o dată că un pantof căzuse dintr-un picior al mortului. Francezu s-a aplecat să i-l pună la loc, dar a căzut în cap și abia s-a mai ridicat de pe jos.
- Þine-l tu, boule, că-i bag io pantoful! se supără Tony privind cu îngrijorare ceasul.
Au ajuns cu bine totuși la gară. Acolo, lume multă și pestriță, dar nu le avea nimeni grija. Mai mult, după cum le zisese și milițianul, pentru că puțeau a alcool de la o poștă și mai târâiau și un al treilea după ei, lumea se dădea din fața lor.
În tren avură norocul să nimerească într-un compartiment liber. La clasa întâi erau mai puțini călători, oamenii muncii călătorind în special cu clasa a doua. La clasa întâi mergeau doar cei cu funcții în partid, pensionarii care aveau reduceri ori ceferiștii și neamurile acestora, gratuit.
- Încă două minute și pierdeam trenul, murmură Tony.
Nici nu termină bine propoziția și conductorul de tren fluieră de plecare.
- Mergem? întrebă Francezul.
- Unde? se răsti uimit Tony.
- Să bem! răspunse Francezul, nedumerit de nedumerirea fratelui.
Tony i-a explicat că trebuie întâi să vină nașul, să le verifice biletele și apoi pot merge liniștiți.
- Da, bă, da’ mi-e și foame... n-am luat și noi niște parizer și o franzelă de la alimentara din gară.
- Că și găseai parizer, la ora asta! raspunse Tony cu tristețe, simțind că și lui i se face foame. Nici tactu, nici măta n-au fost secretari de partid să-ți dea ție vânzătoarea parizer. Știa bine cât de greu găsea și în București un salam, un pateu ori o bucată de carne. Alimentarele erau pline ochi de gheare de porc, de tobă cu mult șoric, de hellas și măsline grecești și de munți de cutii de creveți din Vietnam. Gândindu-se la aceștia din urmă, mintea îi imagină un castron plin cu creveți prăjiți și sărați și la multă bere.
- Lasă, bă, că la vagon, ăștia mereu bagă senvișuri cu salam de Sibiu și cașcaval. Că dacă i se face foame la dom’ secretar, trebuie să-i dea ceva bun de crăpeală...
Conductorul a deschis ușa compartimentului, a intrat și apoi a făcut repede doi păși înapoi.
- Deschideți geamul! ordonă el. ”Doamne ce or fi băut ăștia trei, că put cât o bodega plină cu bețivi”.
Tony se conformă și apoi îi întinse biletele. Omul le perforă și le mai spuse:
- Dacă vă apucă somul, să nu vă puneți picioarele încălțate pe banchete.
Francezul duse mâna la o șapcă imaginară, în semn de ”am înțeles, șefu”. Apoi îl întrebă pe conductor până la ce oră e deschis vagonul restaurant.
- Până la miezul nopții... dar voi ce nevoie mai aveți la restaurant, că sunteți praf!
- Să mâncăm ceva, preluă Tony dialogul. Știți, au sendvișuri?
Nașul încuviință din cap și deschise ușa compartimentului următor. Ar fi vrut să le mai zică ceva, dar renunță. ”Bine măcar că nu mai sunt călători în compartiment cu ei” gândi el și își văzu de găuritul biletelor.
Tony și Francezul au așezat mortul pe un loc cu fața spre direcția de mers a trenului, sprijinit cu umărul drept de geam și cu mîinile aduse în poală.
- Să mergem, așadar, zise unul din ei.
Au lăsat geamul și ușa deschise, dar au tras draperiile și au stins becul. ”Să se aerisească bine” a gândit Tony în ideea că, cine știe, în stațiile următoare mai pot urca ceva călători.
Când au intrat în vagonul restaurant primul lucru ce le-a atras atenția a fost un platou mare de inox, plin cu sendvișuri. Și miroseau atât de bine... Și arătau ca în revistele pe care le mai uitau străinii prin hoteluri și el le lua de la cameriste. Felia de pâine ușor prăjită, atât doar cât să miroase a fum, să fie ușor crocantă, dar miezul să fie pufos. Peste ea un strat de unt și peste el două felii subțiri de salam de Sibiu, atât de subțiri încât încât te întrebai cu ce au fost tăiate. Și nu în ultimul rând, cașcaval răzuit, o frunză de pătrunjel și două trei feliuțe decupate dintr-un gogoșar acru, roșu foc.
- Luăm noi platoul ălă! zise Tony și-și sprijini coatele pe bar.
Barmanul îi privi uimit și nu știa dacă să îi servească sau nu, pentru că alea erau toate sendvișurile din restaurant. Dacă ar mai fi venit cineva, poate un șef de la partid, n-ar fi avut cu ce să-l mai servească. Dar, cum în vagon nu mai erau decât două persoane care stăteau în fața cafelelor de mai bine de o jumătate de oră și care nu păreau a dori altceva decît să se țină de mâini și să se privească în ochi, și cum mai era mai puțin de o oră până la închidere, barmanul se decise:
- Luați loc la o masă și vi le aduc eu. Doriți și ceva de băut?
- Parcă nu te mai auzeam întrebând, zise Francezul însetat. Ce ne dai?
- Bere Radeberger și vodcă poloneză.
- Viborova?
- Da!
- Să curgă valuri... se bucură Francezul.
Barmanul se bucură că a luat decizia de a-i servi, văzând că erau mușterii care nu se dădeau în lături de la cheltuit bani. Sigur se va alege și cu un bacșiș gras...
Văzându-se cu masa plină, Tony se uită către barman și-i strigă:
- Adu o farfurie și un pahar.
Francezul care începuse deja să mănânce, luând sendvișurile direct cu mână de pe platou îl privi uimit. ”Bucureștean fițos” gândi el, neînțelegând totuși la ce-i mai trebuie un pahar. Vodca era deja pusă în pahare, iar bere nu-l văzuse altă dată să bea decât din sticlă.
Tony puse două sendvișuri pe farfuria adusă, umplu paharul cu vodcă și i le dădu barmanului.
- E pentru sufletul tatălui nostru care a murit azi...
- Să-l odihnească Dumnezeu, zise barmanul pios, onorat și bucuros de pomana primită.
Bărbații se puseră apoi pe mâncat și nu se opriră până când nu văzură fudul lucios al platoului de inox. Francezului parcă îi păru rău de cele două sendvișuri date de pomană, că ar mai fi încăput ceva în stomacul lui ars de atâta alcool.
- Vreți să vă prăjesc niște creveți? întrbă barmanul luând platoul de pe masă.
- Să mori tu că ai?! se entuziasmă Tony. Numai ce se gândise la creveți și iată cum gândurile căpătau consistență. Fă-ne, să trăiești, fă-ne o cutie plină, că mergem până la capăt, la București.
Ceasul se cam apropia de miezul nopții, de ora închiderii, dar cum n-avea somn și clienții erau de treabă, a hotărât să facă o excepție.
- Uite, e Buzăul, zise Tony când trenul opri într-o gară. De aici mai avem trei ore.
Francezul ar fi vrut să zică ceva dar gândul îi fu întrerupt de barman. Acesta venea către masa lor, ținând într-o mână platoul de inox plin cu creveți crocanți și bine sărați și în cealaltă patru beri.
Tony i-a zîmbit și i-a făcut un semn întrebător, arătâd cu degetul spre ceas. Barmanul a dat lămuritor din mână. Frații s-au pus pe mâncat creveți și pe băut bere, de parcă ziua era abia la început.
*

În timpul acesta, Nuțu Moroi nu mai era sigur.
La Buzău au urcat soții Simion, ce se întorceau din vizită, de la copii. Oamenii locuiau în Reșița, dar fata lor, după facultate, primise repartiție la Buzău. Acolo se căsătorise și acum născuse un băiețel.
- Bună seara, a salutat dl. Simion după ce a aprins becul.
Omul din compartiment nu a răspuns nimic. Doamna Simion i-a făcut semn soțului că omul doarme. Soțul îi răspunse tot cu un semn, simbolizând o sticlă ce se apropie de gură. Femeia zâmbi, scoase biletele și află care le sunt locurile. Domnul Simion așeză grijuliu bagajele, pentru că ginerele le dăduse patru duzini de ouă și câțiva pui. Ginerele era veterinar la o fermă agricolă și era băiat descurcăreț. Mereu în casa lui găseai carne de pui și ouă și nu de puține ori le făcea pachet și socrilor.
- Să nu facem de pe acum omleta, glumi omul asigurându-și soția că a pus bagajele în sigurață.
Doamna Simionn s-a așezat pe locul de la geam, față în față cu Nuțu Moroi. Domnul Simion a ieșit pe hol, la o țigare.
Omul era proaspăt pensionar, dar încă în putere. Nu avea nici 60 de ani, dar ieșise la pensie fiindcă lucrase toată viața în oțelărie. Cum nu făcuse excese, prietenii nu-i dădeau mai mult de 45 de ani. Și așa se și simțea domnul Simion. Nu mai departe de luna trecută, ca să-și găsească o ocupație, că nu suporta inactivitatea stării de pensionar, s-a apucat să-și repare balconul și a cărat cu spinarea un sac de ciment și unul de nisip. Avea doar o patimă: câte o țigare din când în când. După ce a aruncat chiștocul pe geam, s-a întors în compartimet.
- Închide geamul, că e cam răcoare, îl rugă femeia.
Omul se coformă. Cum trenul făcea o curbă strânsă, corpul neînsuflețit al lui Nuțu Moroi se supuse inerției și îl atinse pe domnul Simion.
- O, mă scuzați! spuse omul crezând că Nuțu s-a trezit și că nu e de acord cu închiderea geamului. Am crezut că încă dormiți... vă deranjează dacă închid geamul?
Cum Moroi își dormea somnul de veci și puțin îi păsa lui dacă geamul e deschis sau nu, răspusul nu a venit. Domul Simion a luat tăcerea drept încuvințare și s-a proptit cu mîinile în mânerul metalic al geamului. Cum geamul se împotrivea închiderii, domul Simion i-a făcut semn soției să se mute, ca el să aibă mai mult loc și mai multă forță, să închidă totuși geamul. Soția s-a așezat cuminte pe bancheta cealaltă, lângă Nuțu Moroi. Atunci trenul a intrat într-o curbă și mai strânsă și mâna stângă a mortului a poposit pe piciorul femeii. Aceasta a țipat scurt.
- Domule, s-a răstit soțul la decedat, ia-ți mâna de pe piciorul soției!
Nuțu n-a răspuns. Mai mult, la următoarea zdruncinătură mortul s-a prăvălit cu tot corpul în poalele femeii.
Domul Simion n-a mai răbdat, cu stânga l-a înșfăcat pe Nuțu de piept și cu dreapta i-a aplicat un upercut ucigător. Din lovitură, Nuțu s-a lovit cu capul de geam, dar n-a scos nici un icnet. Femeia eliberată din îmbrățișarea mortului a ieșit repede pe hol, cu gând să cheme conductorul ori miliția.
Domnul Simion văzând că Nuțu nu mai mișcă s-a speriat.
- Femeie, vino dracului încoa! își strigă el soția.
Aceasta intră nedumerită. Soțul îl zgâlțâi pe Nuțu sperând să obțină vreo reacție. Neprimind se aplecă să verifice pulsul agresorului. Atunci se albi la față.
- L-am omorât, femeie! spuse el cu răsuflarea întretăiată. Ce mă fac acum? Nu mă pot bucura de pensie... ultimii ani din viață am să mi-i petrec la pușcărie...
- Și mai avem și puii și ouăle în bagaje, deveni pragmatică femeia. Dacă ne prinde miliția, le facem probleme copiilor... îi bagă la furt din avutul obștesc...
Domnu Simion nu mai stătu pe gânduri: cum geamul nu se lăsase închis, omul îl săltă pe Nuțu cu pieptul peste geam și apoi, ajutat și de soție, îi făcură vânt de picioare, în noapte.
Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat doamna Simion și-a reluat locul la geam iar domul Simion a ieșit la o țigare, pe hol.
- Cam des fumezi, dragule! îl apostrofă soția.
Domul Simion strâse din umeri și femeia înțelese că era un caz excepțional.

*
În vagonul restaurant se așternuse liniștea. Somnul se cam lipea de ochii barmanului și băutura nu-i mai atrăgea pe mușterii. Cum trenul tocmai plecase din Ploiești Sud, Tony și Francezul au plecat spre compartimentul unde își lăsaseră tatăl mort. Cu un echilibru precar, accentuat și de mișcările trenului, frații au ajuns. Acolo au văzut doi oameni liniștiți, dar nici urmă de Nuțu. Crezând că au greșit vagonul s-au dus și în următorul. În drumul lor a apărut conductorul. Acesta, ajuns lângă ei și-a pus mâna la nas și nu s-a putut abține:
- Uau, da’ îngrozitor puțiți!
Tony îngrijorat, îl întrebă:
- În ce vagon suntem? Ne-am cam rătăcit...
”Cum dracu să te rătăcești pe drum drept? E așa greu să alegi: înainte – înapoi?” gândi conductorul, dar politicos, le răspunse:
- Vagonul dumneavoastră e următorul. Vă conduc într-acolo! și le făcu semn în ce sens să se îndrepte. Cu mult calm, conductorul străbătu mica distanță, în urma fraților.
- Aici, mai spuse el, indicând ușa compartimentului.
Francezul se prăbuși pe o banchetă iar Tony își puse mâinile în cap. Conductorul înțelese că s-a întâmplat ceva și dădu să pună o întrebare lămuritoare. Fu întrerupt de intervenția lui Tony:
- Unde-i tata? se răsti el către soții Simion.
Domul Simion îi măsură calm pe cei doi oameni disperați, făcu o mutră de neînțelegere către conductor și îngână:
- Era tatăl tău? Hm, ciudat... a coborât la Ploiești!

*
Soarele profila umbra zăbrelelor pe perete.
Gheorghe se trezi primul. Cu piciorul, zgâlțâi ușor salteaua patului de deasupra. Răspunsul primit fu o salvă de două bășini sănătoase și oftatul unui om ce se întinde.
Nea Ion bătu în grilaj.
- Înainte de a ieși pentru micul dejun, zi-mi și mie, ce i-ai spus aluia de a zis că tactu a coborât la Ploiești.
Tony zâmbi și spuse:
- Că era mort!