Când vremea apune și ceasul se oprește în loc, te trezești singur între două stânci golașe de piatră. Valurile înspumate lovesc către tine. Te uiți în zare nedumerit, încojurat de apa învolburată care nu îți dă pace. Undeva foarte departe, spre sfârșitul întinderii de apă observi o mica lumină negricios portocalie. Simți cum aceasta te cheamă înspre ea. Îți dorești să fi acolo din toată ființa ta. Blestemi totul, aruncând în toate părțile cu pietrele noroioase găsite pe jos. Cazi în genunchi și vrei să urlii, să zbieri… dar nu poți, vocea îți este pecetluită, furată parcă înadins de cineva. Îți dai palme și îți smulgi părul din cap singur.
Deodată te lovește ceva. Te întorci speriat și după ce te freci la ochi, zâmbetul salvator îți apare lasciv pe buze. Mulțumești prin semne în vânt pentru mica bărcuță ce te asteptă la mal. De unde să fi apărut oare? Felinarul prezent la pupa îți dă un sentiment de împăcare cu tine însuți. Te urci în barcă și nedumerit cauți în zadar vâslele. Este o barcă simplă asemeni celor de pescuit. După ce te învârți în ea de câteva ori explorând, simți cum un mic tremurat pune stăpânire pe bărcută. Încremenești ținând strâns în mâini felinarul cald și viu. Observi cum apa întreagă se liniștește și devine deodată foarte calmă. Bărcuța se pune în mișcare mânată parcă de un cârmaci invizibil, îndepărtându-se ușor de zona unde te trezisei. Ce se întâmplă, este oare un vis? Te zbați vrând să scapi neapărat de aici. Te ciupești singur pentru a deschide ochii. Ai vrea să fie dimineață, s-o vezi pe scumpa ta soție cum te așteptă la bucătărie cu cafeluța caldă proaspăt făcută. Nimic din toate acestea nu au nici un efect. Suspinând, lacrimi îți curg ușor pe obraji, dar nu le poți simții. În jurul tău domnește o vastă mare de un albastru sclipitor. Cerul este înnorat și te aștepți în orice moment să înceapă a se scutura răvășindu-și stropii reci peste tine.
Lumina aceea portocalie la care aspirai începe a se întrezări mult mai bine acum. Este încătușată într-o ceață fumurie, asemeni unui război care a luat de curând sfârșit. Deodată tună și cerul se rupe printr-un bubuit mecanic deschizându-și lent cortina. În fața ta, i-a naștere o masivă clădire. Pare a fi un templu antic ruinat încojurat de o poartă mare de fier. Poarta este străbătută de focuri mistuitoare și scoate un fum înecăcios. Templul plutește deasupra flăcărilor, iar înspre vârf de la jumătatea sa, pare a domni liniștea și împăcarea. Unde vei fi oare cazat? Știind că într-acolo îți este destinația., începi a te mohorî și întrista singur, bombănind în minte ca nu cumva să ajungi acolo unde ard nestinse flăcările cele rele. Îți faci speranțe și dorești cu ardoare să fi undeva sus la lumina cea albă din turn.
Apropiindu-te din ce în ce mai mult vrei ca barca să pornească în sus deasupra Lunii și a stelelor ce sunt și ele spectatoare la aceste terifiante scene pe care le parcurgi fără voia ta. În zare, la câțiva zeci de metri observi o altă bărcuță, una închisă la culoare de un pământiu închis. Atunci privești la barca ta și realizezi că este de un alb-albăstrui. Încerci să faci semne disperate tânărului din cealaltă ambarcațiune, chemându-l către tine. Nimic… însă, începi a-l vedea din ce în ce mai mic, și mai mic… îndreptându-se spre flăcările moleșitoare. Flăcări peste care tocmai te-ai înălțat urcând către înaltul templului.