Vă mai amintiți serialul Twin Peaks? (sper c-ați pus corect accentul!). Și dacă v-amintiți, și dacă nu, vi-l amintesc eu. Prin filmul acela umbla o cobe, c-o buturugă-n brațe, care mai „proorocea” din când în când: „It’s happening again!”. Și deodată, pentru amplificarea misterului, atmosfera era învăluită de-o muzică gravă și de o ceață mai deasă decât cea din poezia lui Jebeleanu. Noi, adică Dobre, Teoharie și cu mine, buturugă n-am avut; nici cobe. În schimb, de ceață n-am dus lipsă. Ne-a însoțit tot drumul de la Slobozia până la Maltezi (via Þăndărei). Despre drumul de întoarcere nu vă spun deocamdată, c-or fi unii mai slabi de inimă, și vreau măcar să apucați să citiți textul până aproape de final. Dobre a fost cel care-a sesizat, la o vreme, că „Parc-am fi în Twin Peaks”. Eu speram să fiu măcar pe șosea. Și să rămân, cum-necum, pe dânsa. Șanțurile nu m-au pasionat niciodată.
La Florin, aceeași primire călduroasă ca de obicei. De data aceasta, și la propriu. A mai scos de prin muzeul său personal (a se citi podul cu vechituri) o sobă. Care, culmea! și funcționa. Spre norocul nostru, combustibilul folosit era lemnul. Ud, uscat, nu contează! Lemn să fie. Cu cauciucurile pe post de combustibil, Florin experimentase pe alții, ceea ce ne îndurerează, dar ne și bucură totodată. Cum de ce? Că n-am fost noi. Ușor o fi să-ți explodeze soba-n față? Acum înțeleg eu de ce Florin pare mereu nepieptănat: că-i bufnit de sobă.
Nici n-am apucat să ne dezobișnuim ochii de ceață, că Florin ne-a și așezat la masă. Între noi fie vorba, asta-i o tactică. Doar ce interes avea Florin ca noi să putem vedea bine ce mâncăm? Mie, care mă străduiesc să par evlavioasă (dar nu-i cazul să mă credeți!) și țin post, îmi pregătise special niște ciuperci. Motiv pentru Dobre să-mi explice tehnica imunizării organismului la otravă, făcând trimitere la autoimunizarea lui Rasputin: „Tu să fii pregătită de orice! Azi mănânci o ciupercă otrăvită, mâine două, poimâine triplezi doza, și tot așa. Când o vrea Florin să te otrăvească, sanchi!” Am reținut ideea. De mâine, m-apuc să ingurgitez ciuperci otrăvite. Feriți-vă!
Discuțiile au fost plăcute, indiferent dacă s-au referit la literatură sau nu. Teoharie, cititorul de serviciu, ne-a răsfățat auzul cu poezii de Radu Stanca. În timp ce Florin, futurologul Helis-ului (cum l-a numit Dobre), ne-a zdruncinat de-a dreptul convingerea că suntem normali. De fapt, în preajma lui Florin, normalitatea e o noțiune mai relativă decât timpul în teoria lui Einstein. Mai întâi, ne-a spus că el a fost Jules Verne. Tocmai când începusem să-l credem, s-a răzgândit: „Sau poate el a fost eu”. (Mă rog, și eu am fost Regina Cleopatra, dar nu mă crede nimeni. Sau poate ea...) Ca să întărească cele spuse mai înainte, ne-a descris cu lux de amănunte viziunea lui asupra lumii viitoare, când Pământul va ajunge să aibă 80-90 miliarde de locuitori, iar oamenii vor circula pe benzi rulante. De fapt, exprimarea a fost cam așa: „Autostrăzile mele arată astfel, etc”. Ați înțeles: pe lângă neuroni și gărgăuni, Florin mai are-n cap și niște autostrăzi. Să sperăm că nu află Ministrul Transporturilor. Mă rog... Tocmai când lui Florin îi luceau ochii mai tare, imaginându-și benzi mergătoare, terestre și extraterestre, Teoharie i-a tăiat elanul, spunându-i că el vedea aceste lucruri pe la vârsta de 8 ani. Iar Dobre l-a contrazis vehement, cu următorul discurs: „Du-te, domnule, în autostrăzile tale! La atâta populație, n-or să mai fie nici vehicule, nici benzi. O să vină unul să te-nhațe de ceafă, să te arunce fix în locul în care vrei să mergi.” De unde deducem că una dintre meseriile care vor fi la mare căutare în viitor va fi cea de aruncător de oameni. În gura lupului, în... ce s-o nimeri. Să fiu sinceră, mie nu mi-a displăcut teoria cu benzile rulante. Abia scap de problema parcării. Mare problemă! Până și fiul meu a sesizat. Odată când, după îndelungi străduințe de-a alinia mașina ca la carte, i-am cerut părerea, întrebându-l dacă sunt paralelă cu bordura, mi-a răspuns fără să stea pe gânduri: „Ești paralelă cu parcarea!” Drept pedeapsă, trei zile a mâncat numai pufuleți. Sper să nu citească cei de la Protecția Copilului. A propos! Protecția părinților de ce nu s-a înființat? Ar cam fi cazul, cu așa odrasle obraznice!
Florin (gazda noastră, nu fiul meu care, întâmplător, poartă același nume), clocotind de vervă, dacă tot nu i-a reușit să ne sucească mințile cu autostrăzile lui futuriste, a încercat cu altă trăznaie. De data aceasta, întorcându-se în trecut. Că el e sigur că a mai trăit cel puțin în alte trei perioade: o dată în Imperiul Roman, o dată în perioada bizantină, o dată prin secolul XVIII. Neavând argumente să-l contrazicem (că nu i-am fost contemporani în acele perioade), i-am propus să scrie o carte care să poarte titlul „Cum am devenit Florin Ciocea”. Dobre s-a arătat entuziasmat de idee și de titlu, promițând că-i face rost de sponsorizare pentru a publica o astfel de carte. Aștept cu interes s-o citesc, poate așa aflu și eu cu ce alte personalități marcante am avut oroarea să stau la masă. Toate în ambalajul Florin. Printre alte viziuni SF ale sale, se numără și cea în care îl vede pe Teoharie înconjurat de muze ( a se citi „zuze”). Printre cele mai puțin SF, ar fi posibile plimbări ale noastre la Istambul, Chișinău sau, ceva mai aproape, la izvorul termal de la Târgul de Floci. Florin s-a oferit să ne sape groapa (știam demult, dar măcar acum a recunoscut) în care ar urma să ne scufundăm până la gât în apa la 40 de grade. Dobre l-a întrebat cu sfială: „Și după aia, o astupi?” Florin ne-a asigurat că nu e cazul să ne îngrijorăm, că mai are nevoie de noi, măcar așa, din când în când, când mai vrea să testeze pe noi ciupercile de plop pe care le culege cu mâna lui. Ne-am liniștit! Și ne rugăm, așa cum ne-a îndemnat Dobre, ca prietenul nostru, cu toate trăznăile lui, să nu se schimbe, să rămână cel care e, indiferent cum l-o chema sau cine s-ar crede, căci altfel, viața noastră ar fi mai săracă de-o bucată de suflet (sau de-un roman; sau de-un Jules Verne, sau...)
Tot din categoria „Ce viziuni l-au mai bântuit pe Florin la stână”, face parte și ideea lui că oamenii nu vor mai fi ființe de carne, ci inteligențe conservate în cutiuțe. Par exemple, dacă ți se face dor de cineva, te adresezi la cutiuța respectivă. Astfel, spun eu, versurile melodiei care se cânta odinioară: „Noaptea se lasă în mahala/ Și câinii latră a pustiu/ La o portiță stă cineva/ Și mă așteaptă ca să viu” vor fi ușor modificate astfel: „Noaptea se lasă pe undeva/ Și câinii latră-n mod perfid/ În cutiuță stă cineva/ Și mă așteaptă s-o deschid”. Tăcem mâlc la chestia cu inteligența (să părem mai inteligenți decât suntem), cu gândul fiecare la cutiuța ce-l așteaptă. Dobre se revoltă primul, când Florin insistă să ne convingă de avantajele acestui tip de ambalaj, va să zică faptul că nu vom mai avea senzații de niciun fel: nu tu foame, nu tu sete, nu tu dureri de cap. „Lasă-mă, dom’le, să mă doară capul! Tu nu-nțelegi că eu vreau să mă doară capul?!” De fapt, săracul, cred că voia să spună altceva (a propos de senzații), dar s-a jenat, că tocmai se îndrepta spre un loc, către care oamenii (ăștia, din vremurile noastre) se mai îndreaptă din când în când, să se elibereze de-o anumită presiune.
Teoharie, siderat până-n măduva oaselor de o astfel de discuție, a încercat să îndrepte conversația spre o zonă mai pământeană, mai umană. De fapt, mai … taurină. „Ce mai face Nicușor?” (Vă amintiți, cred, de vițelușii pe care Florin, ca dovadă a expresiei dragostei sale nemărginite față de noi, i-a numit cu prenumele noastre). Răspunsul a fost că face bine, a devenit un adevărat taur între timp. Eu n-am îndrăznit să întreb dacă Loredana s-a transformat într-o veritabilă vacă. Dar ce credeți, că Florin m-a iertat? Mi-a spus cu mândrie că văcarii o alintă Lori (așa cum mă alintă și Florin pe mine) atunci când o invită politicos: „Lori, treci, fă, la muls!” Uh! Văcarul, tot văcar!
Gata! Gata cu trăznăile! V-ați amuzat destul! E momentul să devenim serioși. Teoharie, care pregătește un eseu, ne-a dat o temă de dezbatere pe care, la rândul meu, v-o transfer dumneavoastră. E vorba despre despărțire. Ce este despărțirea, cum o simțiți, ce urme, ce răni lasă ea? Nu faceți trimitere la dicționar! Sufletul omului nu poate fi închis în
dicționare. Așa cum nici durerea, cum nici iubirea. Teoharie vrea să știe ce simte un om atunci când pleacă, atunci când fuge departe cu o bucată din tine. Despre el, despre cel care fură vrem să știm. Durerea celui care rămâne o poate simți acela ce pleacă? Poate el conștientiza golul, nimicul, golirea de sine pe care ți le-a „cadorisit” atunci când a închis poarta? Eu nu i-am dat încă un răspuns. În schimb, întrebarea mi-am pus-o și eu, în felul meu, desigur:

Mă uit la mine ca la televizor,
alb-negru
văd cum îmi trec oameni prin viață,
cum pleacă din mine fără priviri înapoi.
Așa, dragilor, grăbiți-vă,
cărați-vă până la capătul lumii!
Unde mama zmeilor vă duceți cu toții
și cât de departe de inima-aceasta credeți c-o s-ajungeți?

Aveți grijă să nu vă uitați pălăria,
mănușile, năravurile, umbrela...
și neapărat puneți-vă două fulare la gât!
Înfofoliților!
Înzorzonaților!
Dacă tot plecați, plecați mai repede, mai credibil, mai... ireversibil!
Rupeți mai hotărât cu cleștele înroșit
ceea ce vi se cuvine,
luați-vă colțul vostru de inimă!
Închideți poarta!
Trântiți-o tare, cu zgomot, cu aplomb.
Dacă tot plecați, faceți-o măcar temeinic și definitiv,
nu-mi lăsați regrete siropoase, doruri, promisiuni
de revedere la sfântu-așteaptă,
luați-vă mărunțișul de viață prin buzunare și duceți-vă învârtindu-vă!

Ce-aveți? De ce șovăiți?
Hai mai repede, e ora stingerii
sentimentelor second-hand!
Cine are nevoie de jumătățile voastre de iubire,
de jumătățile voastre de trădare?
Valea, când zic!

Eu mai rămân în acest noiembrie incomod
să vă număr pașii apăsați pe inimă.
Să nu-mi scrieți!
Toate cuvintele omenirii nu fac nici cât
o singură plecare...

Tot așa am plecat și noi de la stână, dar numai puțin. Twin Peaks reloaded. Dar mult mai în ceață. Și noapte, pe deasupra. Pe drumul aproape pustiu, vedeam venind spre mine valuri-valuri de fum, marcajul era, pe alocuri, inexistent sau invizibil, Tudor Gheorghe declara din boxe, pe acorduri rusești: „Te-am iubit, Ludmila”, iar eu eram precum timonierul unei corăbii în derivă ce tocmai s-a rătăcit de nava-amiral. Știi, Nicu, acum mi-a venit ideea: cred că așa se simte cel care pleacă, așa cum eram noi pe drumul acela de fum, călătorind prin noapte ca printr-o lume ireală, corabie în derivă, desprinsă de corabia-amiral, la îndemâna orișicărui val, îndreptându-se spre cine-știe-care țărm. Doar că noi eram împreună, reușind, astfel, s-o ducem la mal.
Până la urmă, nici nu contează aceia care-ți pleacă. Ci doar aceia care-ți rămân. Fie și numai în suflet.
Să nu-mi scrieți! Să-mi fiți!


Slobozia, 19/ 20 noiembrie 2011

(Publicat în Revista „Helis”, noiembrie 2011)