Larma din cârciumă încetă ca prin minune. Toată lumea aștepta spusele primarului care, precis, venea iar cu o veste nemaiîntâlnită. Relă știa că nu trebuie să mai aștepte ca vicele să spună deja cunoscutul „păi” și îi făcu semn lui Suditu. Vicele, după ce sorbi o gură de cognac și o savură plescăind, zise:
- Fuse alaltăieri la mine Săndel. Vrusei să-mi scopesc vieru'. Acu’ vine Crăciunu’ și, dacă nu-l scopești, pute carnea de te dă afară pe uliță. Săndel îl luă și pe ăl mic cu el. Ce zic eu, ăl mic, că e în clasa a șaptea. Băiat isteț ca un proverb, bă. Și cuviincios.
- Cu cine veni, don’ primar? îi adresă Relă lingușitor și în avanpremieră cu acest nou apelativ, fiindcă auzise că pentru alegerile viitoare vicele își băgase pilele în funcțiune și era sigur că va fi uns primar. Cu ăl mic, cu Monel?
- Da, bă, Relă, cu Monel. Și, mă rog, de ce mama dracu’ te hlizești așa, când vorbești de copil?
- Păi, mă gândeam ce nume i-au pus și nărozii ăștia. Auzi, Monel! Când îl strigi, parcă ai chema un cățăl!
- Și ce te încurează pe tine grija, bă, cum își botează alții copiii?
- Așa, ziceam și eu, ca prostu’...
- Bă, ăla e un copil și jumătate. Cât boscorodi tac’su prin bărbăția vierului, nu se dezlipi de lângă el. Săndel îi explica ce și cum făcea acolo și ăl mic îi dădea la mână tot ce avea nevoie din trusa aia medicală. Când am văzut mâinile lui Săndel pline de sânge și cu ditamai fuduliile în palmă, am simțit că leșin. Am dat fuga în casă, să trag pe gât vreo două țuici, să-mi revin. După ce a termenat, Săndel s-a dus un pic și la Petruș, vecinul meu, că ăla avea ceva probleme cu vaca. Ãl mic a rămas cu noi, adică cu mine și cu nevastă-mea. Tocmai făcusem niște plăcintă cu dovleac. I-am dat copilului câteva bucăți, un pahar de suc, acolo. Eu am început să-l descos, știți voi, cum sunt obișnuit la primărie: ce mai face, îi place școala, ce face ăl bătrân, Lisandru? Nevastă-mea, nici una, nici două, îl întrebă ce vrea el să se facă, atunci când o fi mare.
- Și ăl mic ce răspunse? interveni, sfios, Relă.
- Păi, păi! arătă vicele spre paharul din care reușise să scoată tot aerul.
Relă privi peste umăr la Suditu și porția vicelui dădu imediat aerul afară din pahar.
- Păi, ce să zică, stai să vezi. Îmi zise că el și cu tac’su, adică cu Săndel, au un secret numai al lor. Dar ni-l spune și nouă! Bag seamă, că, ori îi plăcu mult de tot plăcinta, ori cum vorbirăm noi cu el. Așa cum vorbești cu un om mare. Îmi zise că într-o zi, asta-vară, când îl scoseră pe Lisandru afară în curte pe rogojină, acesta începuse iar să plângă. Că din cauza lui a rămas Săndel fără facultate. Atunci Săndel i-a spus: „Taică, uite, eu am curaj să țin un rămășag.”
- Rămășag? beliră ochii Relă și Simion, la auzul cuvântului care-i sărăciseră în acea duminică de pomină de atâția bani frumoși.
- Bă, nu fiți neam de traistă și nu mă mai întrerupeți, că-mi pierd firul! se oțărî la ei vicele. Și, pe urmă, vă taxez iar cu o Metaxă! Cum spuneam, Săndel îi spuse că vrea să facă un rămășag...
- Cu cine, cu ăl bătrân, mieună din colțul său, Mărin a lu’ Mitu, care nu auzise pesemne intervenția vicelui cu privire la băgatul în vorbă nepoftit.
- Nu cu ăl bătrân, bă, nărodule, că ăla nu mai poate face rămășag acu’ decât cu a’ cu coasa!
- Da', cu cine?
- Cu soarele!
- Cu cine, don’ primar? întrebă Relă mirat.
- Cu soarele, bă! Așa spuse Săndel. Se jură că, dacă ăl mic al lui nu se face doctor, să-i facă pofta lu’ ăl bătrân, și pierde rămășagul, un an de zile nu mai iese din casă să vadă lumina soarelui.
- Și soarele ce zise, don’ primar? adăugă glasul pițigăiat al lui Mărin.
- Ce să zică, bă, Mărine, zise că ești prost ca noaptea, aia zise! Păi, ce, bă, soarele are gură ca noi, să vorbească? El numai oblicește sus pe boltă, ca să vază ce facem noi oamenii, acilea, jos. Uneori îi mai sare și lui țandăra și atunci intră supărat în nori, de nu-l vezi două-trei zile. Deh, că și el e bărbat, ca noi...Ce, nouă nu ne mai sare câteodată țandăra?
- Păi, cum devine asta, don’ vice? se trase Mărin mai aproape de ei. Cum, adică, e bărbat? Soarele?
- Păi, nu știi și tu, bă, basmele alea de le ascultam când eram mici, se întoarse vicele spre Mărin, făcându-i un semn autoritar să nu se apropie mai mult, fiindcă știa toată lumea că Mărin a lu’ Mitu nu se spăla cu săptămânile. Nu știi, bă, că el și luna fug unul după altul și nu se pot prinde și vedea niciodată, deși le-ar arde și lor de ceva giugiuleală!
- Don’ vice, nu vă mai bateți gura cu Mărin! La mintea lui,că știe tot satul... Câtă beutură a supt ăsta din țâța lu’ mă’sa, când era mic, n-am beut noi toți la un loc apă! spuse Relă, care-i făcu un semn lui Mărin să se întoarcă la masa sa.
- Păi, și credeți d-voastră, don’ vice, că Săndel o să câștige rămășagul ăsta?
- Bă, Simioane, pe ăl cu voi, îl câștigă.
- Da, ăl cu noi! Da', acu’, cu soarele, e mai greu, că e soare, nu om, mai adăugă Relă.
- Om trăi și om vedea, bă, nărozilor, spuse vicele. Că nici Movila nu se mută de aci, nici soarele de pe boltă!
- Auzi, bă! Al mortii de copil, îngână Relă, auzi, să facă el rămășag cu soarele!
Relă avea toate motivele să fie mirat. Niciodată nu se pomenise la ei, în Movila, ca cineva să fi făcut pariu cu soarele. Pariu cu oamenii, asta, da. Că, și dacă-l pierdeai, știai că ăl cu care făcusei rămășag, chiar dacă nu te țineai de cuvânt, era tot om ca și tine. De-l pierdeai și nu plăteai, nu mai vorbea ăla câteva zile cu tine. Da, apoi, totul revenea la normal. Cu o țuică în față. Dar așa, să faci pariu cu soarele!
Din ziua aceea oamenii, ori de câte ori îl întâlneau pe Săndel pe uliță, după ce îi dădeau binețe, se uitau pe boltă să vadă dacă soarele mai e acolo, să țină rămășagul. Cu fiecare zi ce trecea, Monel învăța tot mai bine și devenea ceea ce fusese și taică-său, când era de vârsta lui. Un om priceput la suferințele animalelor, așa încât nimeni nu mai punea la îndoială că Săndel va câștiga rămășagul cu soarele. Lisandru, în schimb, devenea tot mai mic, ai fi zis că intra clipă de clipă, puțin câte puțin, în pământul din care a fost făcut. Când era singur, ridica marginile rogojinei și mângâia pământul pe care parcă îl ruga din priviri: „ Mai lasă-mă, mai lasă-mă o țâră, nu mă cere la tine! Mai ai oleacă de răbdare cu mine! Că și eu am avut răbdare cu tine toată viața, așteptând an de an să primesc înapoi ce am semănat. Și, uneori, erai zgârcit și nu-mi dădeai tot ce meritam, dar eu n-am ținut supărare niciodată cu tine! Mai ai răbdare o țârică, nu mă cere încă, să prind și eu ziua când Monel o ajunge doctor!”. Apoi, își punea palma streașină la ochi și privea chiorâș spre soarele ce-și arăta dinții de raze arămii într-un zâmbet larg: „Râzi, tu, râzi, taică soare! Da’, să vedem cine râde la urmă! Că Monel e primul la carte și peste doi ani pleacă la examene, la facultate. Și o să fie doctor. Din ăla adevărat! Atunci, să te ții!”.
Anii treceau și viața se plimba prin Movila în trăsura ei de speranțe și griji, iar oamenii uitaseră cu totul parcă de rămășagul pus de Săndel. Numai când sosi vestea că Monel a intrat la facultate și că va fi doctor, atunci își amintiră cu toții de Lisandru, de Săndel, de rămășagul neobișnuit dintre om și natură. Așezat pe rogojina lui, Lisandru privea spre cer. Acum era liniștit sufletește și fericit. Ar fi vrut să se poată ridica miraculos, ca pe niște catalige nevăzute. Să fie mai înalt decât casele și plopii lui dragi. Să privească până hăt, departe, să vadă cum se despică lumina pe apa brumărită a Cernei. Cum se înnegrește văzduhul de păsăretul din zăvoi, așa cum gândurile umbresc cutele frunții omului. Mângâie pământul cu sfioșenia țăranului care se lipise pe viață cu sufletul de brazda neagră și grea. Acum, se gândea el, poate să lase pământul să-l tragă în măruntaiele lui reci. Să-i ia boțul de humă frământat de griji și de ani, ca pe un obol, pe care el i-l datora de la naștere. Știa că cealaltă parte din el, sufletul, se va înălța ca o pasăre de crâng primăvara și va zbura drept prin inima soarelui, topindu-se în veșnicie. Și mai știa un lucru Lisandru a lu’ Rățoi: că băiatul său fusese primul și ultimul om din Movila care câștigase un rămășag cu soarele!