poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-10-21 | |
Învățătorul Anghel
Dacă se poate imagina un învățător de sat mai pitoresc decât a fost Anghel la școala primară din Demacușa, să-mi spuneți și mie! Ce-ați zice, elevi fiind în clasa a I-a, a II-a, să vă plece învățătoarea cea tinerică, frumoasă, pe care copiii au îndrăgit-o ca pe mămica lor, și să-ți vină un învățător moș bătrân, negricios, cu dinți anapoda în gură și, pe deasupra, cu niște năravuri pedagogice dintre cele mai năstrușnice. Nimeni n-a dezlegat misterul de ce a fost adus acest dascăl de copii tocmai din județul Focșani, într-un sat din inima munților Bucovinei, împreună cu nevasta sa, oameni la șaptezeci de ani, când alții se odihneau de ani buni la pensie. Unii ziceau că moșul a fost pedepsit de comuniști, să fie trimis acolo unde înțărca vulturul puii, fiindcă a avut obârșii burgheze nesănătoase. Alții ziceau că din cauza patriotismului debordant din sângele lui de român, că se lupta împotriva bolșevismului și a sovieticilor și că, din propria inițiativă, ar fi vrut să ajungă într-o zonă în care se făcea până atunci propagandă pro sovietică, iar acum, la schimbarea macazului politic, trebuia făcută propaganda inversă, de neutralizare a curentului politic pro rusesc. Cum-necum, copii s-au pricopsit cu un învățător foarte ciudat, întunecat la față datorită trecerii anilor, cu chipul semănând întrucâtva cu cel al lui Don Quijote. Până și vara umbla cu o căciulă țuguiată pe cap, de oaie, rareori mai umbla și cu o pălărie întunecată, cu boruri largi, bătrânești. Și nu l-a văzut nimeni altfel decât cu niște pantaloni de pufoaică, fără ele ar fi tremurat rău de frig în ținutul acesta răcoros de munte din Obcinile Bucovinei. Obiceiurile lui pedagogice erau de pomină. În primul rând, a impus o disciplină de fier, comică totuși, în școală. Mai ales plecarea de la școală spre casă era drastic reglementată: La ieșire din școală, copii trebuiau să se încoloneze pe câte patru cârduri corespunzător celor patru direcții de plecare acasă: unii spre direcția canton, alții spre Darieni, alții spre uliță, și ultimii în direcția căminul cultural. Fiecare direcție de plecare avea șef de coloană. Acele patru cârduri deja formate în curtea școlii nu aveau voie să se urnească din loc până nu primeau semnalul de deplasare de la ilustrul învățător. Moșul, ca omul, nu se grăbea să slobozească cele patru „legiuni”. Se ducea mai întâi prin casa lui, molfăia ceva pe acolo, apoi ieșea în curte și slobozea oștirile. Nu se pleca fără ca toți copiii încolonați să strige tare: Buna ziua, domnule învățător! Coloanele trebuiau să se deplaseze în cea mai desăvârșită ordine, șeful de coloană chiar avea un caiet în care scria orice act de insubordonare. În fine, legiunile moșului începeau să se deplaseze. Neîncrezător, el mai ieșea în drum, să vadă cât de tare îi sunt respectate indicațiile de deplasare. Era considerat act de indisciplină chiar să se vorbească între copii în limba huțulă, moșul patriot a interzis conversația în limba maternă huțulă. Cine nu se supunea, avea treabă cu el a doua zi, rigla în trei canturi, sau arătătorul de la hartă intra în funcțiune, palmele neascultătorului se făceau ca niște gogoși. Comicul situației era faptul că dacă rămâneau chiar doi copii în coloană, ei trebuiau să continue să meargă în formațiune, unul șef, celălalt supus! Într-o zi, ispitit de niște plante de susai proaspăt înflorite în grădina unui sătean, Mihai, fratele meu mai mic, împreună cu un prieten de-o seamă cu el, s-au răsculat, au dat la o parte toate restricțiile de deplasare în coloană și, ieșind din rând, au sărit gardul în gradina cu susai. Săteanul cu grădina a văzut isprava băieților, s-a luat după ei. Ei fuga, au sărit gardul înapoi în drum, s-au topit în pârâu, crezând c-au scăpat. Dar săteanul s-a dus și i-a pârât la învățător. Ba încă a mai spus și minciuni, că ei ar fi dat pantalonii jos și ar fi scos limba la el. Vă dați seama ce-a făcut Anghel cu bieții copii! Vai de capul lor! Talentul pedagogic al moșului presupunea și-o nuia de alun, lungă, ca pentru pescuit, încât nu era nevoie să se deplaseze până în spatele clasei să pedepsească elevul obraznic, croia elevul rebel chiar din fața clasei, atunci când era cazul. Tăiatul și despicatul lemnelor era tot treaba copiilor, mai ales pe timp de iarnă. Trebuiau să care lemnele despicate în casa moșului, trebuiau stivuite frumos. Pentru treaba asta primeau de la nevasta învățătorului câte o bucată de plăcintă, ea era mai largă la suflet când vedea degetele copiilor înghețate de ger. Și grădina de cartofi și zarzavaturi, tot de mâinile copiilor era lucrată, atât primăvara cât și toamna. Era obiceiul clasei ca fiecare să aducă ceva bun de acasă pentru învățător: un măr, o pară moale, prune și orice altceva bun de mâncare. Darurile erau puse pe masă, iar moșul blagoslovea dărnicia elevilor. Dar nu-l puteai cumpăra oricum cu așa ceva, dacă nu știai lecția tot o luai pe palmă cu rigla. Erau unii abonați la sportul acesta, aveau pielea palmei groasă ca de urs. Timpuriu, într-o primăvară, întrebă odată moșul dacă are cineva mere acasă de vânzare. Mihai se oferi el, știa că tata ține îngropate niște mere acre în pământ, pentru primăvară. Anghel i-a dat 25 de lei pentru mere. Dar trebuia să aștepte până tata dezgropa primăvara merele. Între timp, ispita banilor fiind mare, l-au făcut pe băiat să cheltuiască acei bani. L-a tot dus pe moș cu vorbă de pe o zi pe alta, până spre vară. La urma urmei, a ieșit basma curată din afacerea aceea, i-a dus lui Anghel niște afine mari, frumoase. Dar asta tocmai în iulie, deoarece merele au „putrezit” peste iarnă. Pentru clasa a V-a Mihai a plecat la școala din Moldovița. Se mai întâlnea cu Anghel pe drum. Era tot cu căciula lui neagră pe cap, țuguiată, cu niște șoșoni mari în picioare, cu pantaloni de pufoaică și nelipsita lui cârjă. Pe zi ce trecea, moșul umbla tot mai greu, era mai palid la față, mai gârbovit. Îl saluta pe învățător, plin de politețe, iar el îi zicea: „Măi, Mihai, am auzit că faci minuni acolo, la școala din Moldovița!” Era plin de mândrie pentru copii trecuți prin clasele lui, își asuma toate meritele pentru aceasta! Tuna și spumega împotriva rușilor. Odată cu venirea lui la școală, a făcut pe părinți să se revolte împotriva obiceiului comuniștilor de a forța copiii din zonă, majoritate huțuli, dar și români, de a învăța după „bucvare” și „citiri” ucrainene, limba care i se părea comuniștilor filoruși că ar fi cea mai apropiată de limba nescrisă a huțulilor. În aceste privințe, părinții copiilor au fost întru-totul de acord: să se învețe numai în limba română, că doară copii lor trăiesc în România. Unul din obiceiurile lui Anghel era să stea în curtea școlii lângă gardul de lângă drum, privind la gospodarii care treceau pe lângă școală. Cum îl vedea pe tata, îl și aborda cu vorbe de sus: - Hei, Darie! Unde te duci mata? Băi, ce educație au primit băieții în școala mea! - Ei, cu așa învățător! se complăcea tata să-i dea dreptate - Da! Să vezi rezultatele muncii mele! Ce băieți grozavi! Băiatul matale, Mihai, dar și băiatul Gheorghe, al lui Dupri! Cinste școlii din Demacușa! Vezi ce educație i-am dat? - Da, domnule Anghel, fără dumneavoastră ce se făceau copiii noștri? - Rușii vă mâncau dacă nu eram eu!... Rușii! Tata nu știa cum să scape din acea discuție, avea treabă, pe când moșul Anghel nu avea decât timp de pierdut. Fratele Mihai ține minte o scenă comică vizavi de învățătorul Anghel. Într-o zi, cam după program de școală, învățătorul și-a poftit să-și dea sieși curaj, să se cinstească cu niște șampanie. Se nimeri Mihai lângă el, l-a chemat să-l ajute la o treabă: i-a dat un pahar de sticlă să-l țină până desface dopul de la șampanie. S-a chinuit să scoată dopul cu tirbișonul. Când a reușit să-l scoată, dopul a făcut: POC!!! Copilul Mihai s-a speriat, a scăpat paharul din mână, care s-a făcut țăndări! Și până a găsit Anghel un alt pahar prin casă, în sticlă mai rămăsese o jumătate din șampanie. Cine-i de vină? Dacă nu i-a spus copilului că la scoaterea dopului o să fie o bufnitură mare!... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate