Înainte ca Larisa de Pàșcani să iasă din casă trebuie să amintesc că se farda. După ce reușise cu chiu cu vai să se limpezească, să-și pună ciorapii care păreau și ei să-i lungească picioarele și să-și mângâie brățările și cerceii, și-a făcut tacticos ultimele retușuri.

– Auzi fată, unde sunt rujurile mele? întrebă ascuțit Larisa ca și cum cineva ar fi avut nevoie vreodată de rujurile ei.

Eram departe în gânduri, mă gândeam din ce în ce mai des la bătrâna fără nume din Știrbei, la care de câteva zile nu mai ajunsesem. Fără să vreau am zărit într-un colț al sufrageriei restul din rujul de un roz aprins al Larisei.

– Vai, și nici nu știi cât a costat că ție nu-ți trebe, tu nici de oglindă n-ai nevoie, d-apăi de rujuri d-astea scumpe. Și acum eu cum ies în stradă?

– Pe jos, liftul nu merge, a fost cutremur și nu cred că observă cineva că tocmai tu nu ești rujată, lumea are probleme, vezi că la facultate e mare îngrămădeală, se dau rezultatele sesiunii.

– Ce mă-nteresează, eu așa nu mă duc la nici o aia sau o ailaltă, și se uita atent la fiecare sprânceană în oglindă, își analiza fiecare dinte și dădea din cap mulțumită. Îl sun pe Roberto, ăla din nu știu ce țară ca să-mi cumpere el pe dolarii lui alt ruj și niște make-up d-al lor, că noi românii nici asta nu știm să facem bine, vai de țărișoara asta, ce ne-am face fără studenții aștia? Vai fată nici cu make-up nu te dai, și începu să râdă inocent, pițigăiat dar cu buze frumoase de fată de la țară, arătându-și dinții aceia sănătoși care au crescut fără zahăr și eugenii. Și-mi întinde cutia cu un make-up original, zicând că nu e de la butică.

Haosul din oraș nu era provocat numai de cutremur, era provocat de marile schimbări ce veniseră după ce apăruse ea, mult așteptata libertate. Ea mă pusese tare de tot pe gânduri. Profesorii vorbeau de schimbare și nu numai în manuale, unii chiar ziceau că trebuie repede să învățăm un „alt limbaj”.

– Vai de mine m-ajuți să 'nvăț limbaju' ăsta?, spunea moale Larisa de Pàșcani, care credea că e vorba de o limbă străină.
– Ce limbi străine știi?

– Păi cred că știu ceva franceză și engleză, germană știu numai ich liebe dich că mai mult nu e nevoie, mi-a explicat mie un Dănuț. Și ce, dacă am diplomă crezi că mai trebe să vorbesc și limbaje?

– Ești liberă să alegi, poate te mai ajută d'l Iohan, că el are mai multe cunoștințe în oraș, alegi ce e mai ușor, adică alegi cursul.

– Vai dragă da' nimic nu se poate vorbi cu tine filosofic,
adică limbaju' e ceva între oameni mari și poate fi învățat și folosit atunci la servici, nu știu de ce îți faci atâtea griji și mă trimiți la Iohan ăla, ăla e un om serios, dar în seara aia mirosea așa frumos că m-am gândit că are o casă mai mare.

Cu Larisa nu terminai niciodată. Se răsucea pe după cuvintele pe care nu le știa, le înlocuia cu regionalisme pe care nu le înțelegeam noi, dar în timp ce eu spălam vase ea era deja fardată până sub priviri și ridicând flaconul de parfum ca pe o statuie se unduia în valul transparent de miros de trandafir și ofta atât de ușurată ca un om care și-a plătit toate datoriile deodată.

Libertatea venise așa ca și cutremurul peste noapte, fără să fi bătut la ușă ca nea Vasile sau să ne fi anunțat pe fiecare, cum se cuvenea de fapt.

Libertatea venise și era peste tot, doar că un limbaj, un vocabular anume nu adusese cu ea. Libertatea acum avea multe limbi și toate deodată. Ea, libertatea venise împreună cu Larisa într-o geantă din vinilin, cumpărată la butică pe bani mulți.

Și așa și arătau amândouă și Larisa și libertatea – ușor de purtat, sclipitoare la prima vedere. Larisa avea în plus și cartea tatălui și râvna copilului de țăran care îl va întrece pe orășean.

Unii doreau să intre-n Uniune, alții să joace golf, un joc de import venit de departe din lumea aristocratică ponegrită până nu demult, alții să studieze până la pensie. Noaptea nu mai era noapte, cutremurul nu era cutremur. Noaptea se numește acum „hai să mergem la...”, iar cutremurul era „pedeapsa lui Dumnezeu”. Unii vorbeau despre realitate în fraze scurte iar realitatea devenea un ceva fandosit, așa cum se trezea Larisa mea când nu avea unghiile făcute. Alții pur și simplul îi întorceau spatele, ea era acolo, peste tot și nu pleca pentru că realitatea nu este emigrantă, nici dizidentă.

Realitatea este și nu e a cuiva anume, pur și simplu ea stă pe bancă lângă tine, cu fiecare dintre noi cât vrea... Ca pensionarii care se găsesc în Cișmigiu, îi auzi râzând cu gura până sub căciulile clăpăuge și apoi se supără din nimic, se scoală și pleacă.

Libertatea are și ea sărăcia ei, și singurătate mai are. Adică ea e ca un om, dar e limpede și nu cred că acceptă să intre în asociații, adică e liberă de tot. Cel mai greu e să îi definești noțiunile de bază. Un exercițiu de pildă ar fi următorul: dacă întâlnești oameni în Cișmigiu, singuri, și i-ai întreba: „Sunteți singur”? poți să auzi povești după povești.

– Vai de mine, nici nu știu ce e aia: nu, eu am o fată și un băiat, da domnișoară, am o fată la Paris și un băiat în Belgia la studii, nu știu exact, eh, mai am acest cățeluș, ia Pufi, spune-i lu' domnișoara ceva – dar Pufi nu zice nimic, pare obosit de câte ture a făcut pe piciorușele lui scurte. Și mai am vreo două prietene, dar sunt în casă ca vai de ele, că sunt deja paralizate, cum să fiu singur, i-auzi la ea!

Am luat-o încet în jos pe lângă parcul Cișmigiu, printre oameni muți, puținii de printre umbrele lampadarelor vorbeau în dezordine. Strigătele și uimirea se luau la întrecere cu ciorile ce se zbăteau deasupra străzilor prăfuite.
– Auzi mă, tu chiar crezi că ăsta a fost cutremur, păi ce mă, ăla din '40 n-a fost făcătura americanilor? Mă prost mai ești, a fost făcut ca să ne termine băăă, să ne pună jooos..., tu nu vezi băăă, băga-mi-aș că foamea lor e mare băăă!! Ãștia o să ne îngroape de vii băăă..., țipa unul din mulțime pe care alții încercau să-l țină să nu se arunce peste molozul unei case de pe strada Eforie.

Polițiștii, câțiva care stăteau neajutorați, erau huiduiți și intrau repede prin holurile blocurilor pentru a se apăra. Mulțimea tot mulțime rămâne, sperietura ține doar câteva ore și apoi nu se mai știe, așa și acum.
– Hai mă Costică, mai termină, cum să faci să se miște pământu’ tot, hai mă... tu chiar crezi că belferii are puterea să ia axa pământului la ei acasă și să dea cu ea de pereți, haida de!

– Auzi la el „axa pământului”, băăă pentru bani o iei și pe mă-ta din cimitir acasă și dai cu ea de pereți... și urmau multe rânjete peste chiote atunci când mai adăuga unul câte un „îhîîî, îhîîî” sau „da băăă, da rușii ce treabă are, decât să ia tot acasă și să ne lase nouă d-un cutremur”.
Iar când nu te mai așteptai, mai striga cu voce ascuțit-dojenitoare câte-o bâtrânică despre care nu se știe cum ajunsese pe stradă, din acelea pe care le întâlneai la coadă la pâine adormite între basmale, unde ce păreau că-s surde și neajutorate:
– Las’ că vedeți voi că aștia de ne-au trimis pe Dracu’ o să-l alunge și pe Dumnezeu, ia să vedeți voi, lasă, lasă că o să cadă vai de voi Doamne și clopotele peste voi maică, nu numai blocuri și vai de voi fără filme și bere.

Apoi bătrâna bătea cu bastonul ce era de fapt un băț șlefuit bine, cu care tare nesigur trebuie să fi fost mersul ei pe jos. Așa cum stătea bătrâna și striga știrb către mulțime s-a lăsat un rest de liniște, ea părea că se bucură și bătea precum popa cu sceptrul în biserică, mai să-l trezească pe Dumnezeu nu alta. Râdea, reușise să ne sperie. A mai bătut de două, trei ori și a plecat dând din cap în semn de „lasă că vedeți voi pă Dracu’ gol”.

– Auzi bre, ia mai taci și zi-i lu’ Ãla de Sus să ne trimeață fro vadră de țuică pe cap, nu blocuri breee, alooo, mamaiaaa, mai chițăia câte unul peste umerii bătrânei, trăgând-o de basma ca și cum i-ar fi șoptit la ureche ca să audă mai bine.

– Alooo, adică ne zici de ce mata n-ai să vezi?, că iacă, nu porți ochelari... ia uite la ea mumia, vine să ne zică ce o să vedem noi, cotoroanța dracului!

Și toți râdeau tare din adâncul pieptului, din burțile mari unii, din gât alții de se clătina aerul cu totul, unii apoi scuipau dintr-o bucurie misterioasă ce le sticlea în ochii obosiți, iar bătrânii se întorceau râzând de-și schimonoseau protezele, dar se uitau pe furiș dacă nu cumva vine un pericol nou. Da, prea se ziceau multe în gura mare.

Scenele de război adevărate sunt aici în viața reală mă gândeam, nu în muzee, nu în cărți. Grotescul era la el acasă în aceste întâlniri prăfuite de cutremur între generații. N-am notat discuțiile, poate ar fi trebuit ca să le știm în viitor, să știm cum gândesc cei de lângă noi, cei cărora le zicem săru-mâna și nu știm dacă le suntem datori sau ar trebui să-i tragem la răspundere. Ce să notezi din asemenea discuții, când pomii nu știu cum să se ridice la loc, când păsările se ascund și nu aveam cum comunica cu nimeni?

Ai părinți?, mă întrebase, ai părinți? Nu mai aveam părinți. Îi purtam acum pe străzi în brațe și în minte și dacă m-ar fi văzut nu știu ce ar fi spus. Dar de ce întreabă bătrânii atât de bătrâni cum sunt dacă noi cei tineri mai avem părinți?

Și eu mă tot gândeam la părinți, dacă oare chiar am avut și cum de-au dispărut așa fără urmă, la cum unii au părinții în viață, alții deloc, alții îi știu și pe străbunici. Alții tocmai acum, sub ochii noștri, și-i scoteau de sub resturile propriilor case care ar fi trebuit să-i apere, nu să-i îngroape.

Încet printre molozurile caselor descărnate am ajuns la curtea cu gard de fier înalt, unde lumina mică printre perdelele mohorâte era ca un far vechi, nu știi dacă te salvează sau te trage în alte ape.

– Vai Marine chiar așa, nu mai e nimeni? Auăleu Marine, ce te faci? Bine dragule că ne ai pe noi, striga bătrâna ștergându-se cu halatul și baticele peste bărbia ce-i tremura toată, scrâșnind ușor și sughițând tare.
În primul moment m-am uitat la sticla de rom, crezând că de la ea i se trage tristețea și jalea și că romul probabil că îl țintuise pe contrabandistul de ouă în bucătăria cu miros de porțelan prăfuit, vanilie ascunsă prin te mir ce colțuri cu molii grase și fericite. Marin, cel care plimba o găleată plină cu ouă pe străzi sau aducea și ceva rosii și ceapă, povestea căzut pe unul dintre scaunele invalide cum și-a pierdut casa, femeia, copilul... Atât îi rămăsese, găleata cu ouă, o cheie de casă dărâmată și buletinul de București, pe care abia și-l făcuse. Marin nu plângea, nici nu vorbea, deși bărbia i se mișca printre oasele capului, iar ochii i se uitau la noi părând că ar fi plâns dacă ar mai fi avut putere.

– Se vede că moartea trece și prin cei vii nu numai prin cei morți, șopti bătrâna ridicându-se cu toată forța omului care se vede ultimul în putere să preia răspunderea pe un vapor ce se scufundă.

– Hai, ia și bea Marine, e bun, e rom întreg venit cu vapoarele, știu că n-ai văzut tu vapoare, dar eu... vai și ce le-am iubit, nu-ți dau cu cafea că nu-și face efectu’. Cafeaua de Paris ți-ar opri inima Marine. Ia și apă ca să nu leșini, că deh, n-oi fi obișnuit cu băuturi din sticlă albă și mare, adăugă prin aburul ce umplea holul și bucătăria acum plină ochi de musculițele care erau singurele fără probleme și care nu se știe cum se nășteau și cum mureau aici în hol, unde nu prea aveau ele mult oțet ca să-și dreagă cele câteva zile de viață.

va urma....