Dar cum de nu a „văzut” până acum și de ce i se întâmpla acel dezastru inevitabil, ca un blestem de mult articulat de forțe supranaturale, din nou, în care cădea din nori la pământul, pe un pietriș, de care se zdrobea, încât cu greu putea să se mai ridice.
Dumnezeule, de ce ? Ar fi vrut să se țină de cineva, de ceva, dar se afla deja în acea cădere liberă.
Procesul gândirii i-a cuprins întreaga ființă; ca niște bolovani, ce se rostogoleau la vale, pe o pantă arămie, aridă și prăfuită, așa simțea el pentru prima dată, poate prea plastic, năpustirea acestor gânduri, duhuri străine? (credința lui mistică era încă în floare, fiindcă credea fără să gândească) , nici el nu înțelegea. Erau prea străine de natura lui Tudor, demascată acum, ca și credulă, naivă, ca să și le poată explica: de unde apăreau aceste gânduri, erau ale lui sau erau străine?
Ar fi stat el în adăpostul comunității, dar tot un gând i-a dat impulsul hotărâtor: gândul asupra realității vieții lui nu era deloc frumos, un gând pe care sau l-a evitat din totdeauna sau nu l-a putut prelucra nici realiza în nevinovăția tinereții fără experiență.
Tudor era șomer. S-a trezit dintr-o dată că e șomer de fapt și nimic mai mult.
Cantitatea și tragicul acestei noțiuni nu le putea cuprinde. Nu vedea nici urmările acestei situații, fiindcă apreciase locul lui în viață dintr-un singur punct de vedere: Dumnezeu. Faptul că se dedicase cu totul lui Dumnezeu îi umplea toată ființa și din această cauză nu mai simțea altă nevoie fie ea materială sau spirituală, fiindcă Dumnezeu era; e totul! Și el a descalificat milioanele de persoane în goana lor după bani, munca epuizantă, care tocește prin monotonia ei apăsătoare spiritul omului și îl îndepărtează de divinitate, care este doar condiția primordială de existență și nu umplerea stomacului. Cât de mult se înșelase. Și cât de mullt s-a schimbat de la acele începuturi.
Apoi a simțit lipsa de dragoste foarte dens. Poate din acest motiv a îmbrățișat atât de tare idea: Dumnezeu te iubește, Iisus te iubește, tocmai fiindcă nu a simțit nici o iubire, nici-o apropiere, nici-o înțelegere umană, firească încât s-a refugiat în iubirea dată de Dumnezeu, ireală, imposibil de a fi simțită printr-o îmbrățișare caldă, poate a unei femei, ci o nebunie, un fanatism spre un absolut imposibil de primit. A intrat astfel fără să-și dea seama într-un cerc vicios mai greu de scăpat decât cel aflat în mijlocul oamenilor. Dacă iubirea unui om trebuia înțeleasă ca răsplată pentru un comportament sau performanțe imposibil de realizat, cât era acum nevoit să se străduie să mulțumească pe părintele ceresc, care cerea într-adevăr imposibilul. Pentru dragostea lui Dumnezeu era în stare de a se chinui zile-ntregi, era pregătit pentru asceză, pentru chinuirea trupului și-a sufletului, dar, știa desigur, că răsplata era mult mai mare decât i-ar fi putut-o da orice ființă omenească.
Dacă eșuase în lupta pentru câștigarea dragostei, sentimentului celui mai natural dar și cel mai necesar din partea omului, care trebuia să-l fi primit gratuit, dar pentru care se înjosise chiar (așa credea el), în căpătarea unei mângâieri, acum, la Dumnezeu era satisfăcut de verdictul Suprem asupra păcătoșilor: el va primi dragostea cerească, în schimb cei, la care a fost nevoit să cerșească, vor primi pedeapsa cuvenită. Un fel de satisfacție s-a născut în el, ceva asemănător cu răzbunarea, dar mult mai palid, fiindcă nu era capabil de sentimente puternice violente. Acestea erau frânate de mult prin fraza „ ... Răzbunarea este a Mea, zice Domnul.”

Dar citise cuvintele lui Hristos: “... nu știu ce fac”. Nu știu. Hristos este de altfel diferit decât toată Scriptura. E fantastic. E de necrezut. E ceresc. E uman!
Și atunci a căzut din slavă, din grație. Și-a pierdut în acel moment și acea ultimă rămășiță de ură. Și iarăși ajunse la, sub picioarele lor, a oamenilor. Dar s-a putut feri. Acum era indiferent față de ei. Acum trăia ceva, ce nu știa ce este: omenesc sau ireal ?
Din iubire, pentru iubire, în iubire. Ce simțea era mai presus decât și-a închipuit vreodată. Să fi fost în cele din urmă Dumnezeu, Cel care îl conducea, de la cer la pământ și invers și din nou și iarăși, fără sfârșit ?
Sub potopul de sentimente se simțea ca în preajma unui înec interior, palpabil, simțea cum înghite apă și nu mai căpăta aer, apoi în foc, aruncat, scăpat, întors, răsucit, părăsit în deșert, în întuneric, spaimă, groază și iarăși sus pe vârf de deal, în grădina paradisului, soare, primăvară, căldură iubire: Dumnezeule, ce se întâmplă cu mine, ce sunt, cine sunt, de ce sunt, cine ești, de ce, până când, cât să mai sufăr?
O continuă mișcare, fără de a ști ce se va întâmpla în următoarea secundă. O intensitate a sentimentelor fără asemănare,la care Tudor nu mai făcea față.
- Sunt nebun? întreba disperatul.
Sentimentele înhibau gândirea; nu gândise deloc toți acești ani; el simțise totul în suferinți, exaltări, vedenii, vise, speranțe, într-o lume atât de rece și indiferentă, inaccesibilă, stearpă și superioară, care încă din poziția ei preaputernică (Evanghelia îi cerea să fie cel mai mic: Saul devenise Pavel) îl umilea, îl umilise dintotdeauna. Lumea era puternică și îl umilise fără motiv, din plăcerea de a-și demonstra puterea. Apoi Dumnezeu. Dumnezeu era atotputernic, dar Dumnezeu nu l-a umilit! De aceea a părăsit lumea, a evitat-o, a desconsiderat-o, a descompus-o în Dumnezeu, Făuritorul ei. Lumea nu era nimic, nu reprezenta nimic; lumea și-a pierdut din autoritate, fiindcă era cum era și nimic mai mult!
Dumnezeu a înghițit lumea și el a putut s-o digere!
Dar el a mai văzut: lumea a înghițit pe Dumnezeu! A văzut. Și nu s-a putut împotrivi, fiindcă era singur și Dumnezeu l-a părăsit.
În mintea lui tudor lumea era balaurul apocaliptic care înghițea totul. Toți oamenii care i s-au opus au fost în cele din urmă înghițiți de el; victimele îi erau trofee, cu care se mândrea, ca și un canibal: devorându-i a vrut să-l facă să creadă, că le-a preluat calitățile; balaurul din fresca de la Voroneț devenea acum ei și viceversa, era totul, mereu, dintotdeauna. Toți gânditorii, cei care au criticat această lume plină de păcate au ajuns a fi parte din ea, ceva de la sine înțeles. Pe toți îi găsești acum cuminți în vreun dicționar ai oamenilor de seamă, un Brockhaus internațional,care îți dă impresia de ... normal. E normal ca aceste genii ale gândirii să aparțină lumii, fii și fiice ale ei. Baudelaire, Zola, van Gogh, Freud, Nietzsche, Gandhi, Iisus chiar, s-au împotrivit orânduielilor lumii, ca apoi, unii dintre ei uciși, alții pierzându-și mințile, să fie admirați ca fiind capete luminate, ale lumii, ale noastre. Toată critica lor își pierde în cele din urmă efectul mușcător la adresa nedreptății, pentru ca lumea să își poată continua drumul ei obișnuit înainte, cu greșelile ei, cu nedreptățile ei, cu păcatele ei, fiindcă dacă se poate trăi așa de ce să mai schimbe cineva ceva. Suntem doar oameni! După legea pesimistă a lui Murphy: „Dacă ceva poate să meargă prost, va merge”.
Însă Tudor putea fi eroul, fiindcă avea stofă, fără îndoială, dar a preferat să se ascundă!