Un scaun ordinar, negru, pe care stă un om plin de urme ale timpului. Vecina lui de scaun privea cu trsitețe în gol, lăsând discuția să curgă ca un râu de munte lin. Și ce dacă era vorba despre moarte, de împărțire a unor lucruri lumești... Gândul îi alerga ca în vacanță, fără grabă, fără rost, aruncând cu fiecare privire din oboseala adunată în ultimele luni de chin și tristețe.
Discutau cu logica întinsă pe masă de variante și așezări ale unor proprietăți în brațele copiilor și a rudelor pe ramuri... Cui îi pasă?
Mi-am luat privirea și m-am întors unde ceilalți nu vedeau. Notarul spunea, cu biciul parcă: “deoarece nu are copil nu are ce să împartă...” Unde este copilul... ce s-a întâmplat? Unde e anormalitatea și unde este tragicul în această afirmație?
Pe scaunul ăsta au stat plini de furia împărțirii atâția oameni care doreau ceva de pe urma unui mort, de pe urma vieții altuia care le-a fost rudă, cu sau fără dreptate....cu sau fără sens. Și totul rămâne același, totul rămâne împărțit așa cum a orînduit altcineva, mai de sus.
Acum un an pe scaunul ăsta stătea o doamnă, bătrână și fără speranțe în lumea asta a noastră de a mai sta prea mult. Venise să se asigure că munca și ce a adunat ea era împărțit cum trebuie, să fie sigură că nu poate cineva să împartă alfel decât cum vrea ea.
Își amintea o discuție veche cu al ei soț, care murise de cațiva ani. O discuție pe care nu putuse să o înțeleagă atunci pentru că își dorea doar să doarmă. Oboseala asta care te cheamă în mrejele somnului și care nu te lasă să mai gândești sau să mai trăiești în lumea asta.
Cum e să suprapui amintiri și să uiți de timp. Să amesteci toate amintirile și să le suprapui deasupra unei camere, unui obiect, neatins de timp...
Îți aduci aminte de clipa când prietenii noștrii erau împreună și se distrau și se iubeau... și acum... ea are un copil cu un altul, cu un bărbat care este total diferit, cu opusul iubirii ei. Părea imposibil ca ei să se despartă atunci, dar în mințile noastre au rămas tot nedespărțiți. Dacă suprapun timpul de atunci cu timpul de acum și aduc cele două imagini în același loc și același plan....îmi dau seama că pot combina o grămadă de amintiri așa, o grămadă de persoane. Îmi dau seama că eu și cu tine rămânem atemporali, că timpul rămâne la fel pentru că “eu și cu tine” de atunci suntem același “eu și cu tine” de acum. Noi suntem axa timpului și timpul este perpendicular cu noi... el va fi uitat, noi nu. Și până când va fi așa... Pentru totdeauna.
Nu înțelegea deloc paralela și perpendiculara dintre timp și noi, dintre îdeile mele filozofice de bărbat de pe Marte și ideile ei de femeie de pe Venus legată adând de Pământ. Ce mai conta. Era noapte târziu. El se simțea bine că a spus ideile care i se amestecau în minte, și reușise să le exprime cât de cât apropiat de ce se întampla în el.
Privile pierdute ale oamenilor obosiți de gânduri suprapun pe fereastra exterioară a ochilor lor amintiri din intervale temporale diferite și le citesc exact ca niște pagini de carte transparente suprapuse.
Doamna s-a ridicat și a continuat drumul pe Pământ, cu tot ce îi mai rămăsese... Testamentul.

Mâine poți să mori, azi ai scris testamentul.