Era încă vară. După o lună de la acea cină, în care Piper o evitase pe Iza și din lipsă de altă ocupație începu să iasă singur în căutare de aventură, Iza îl sună și îl invită la o plimbare de rămas bun. El trecuse peste acel eșec, și din prietenie încuviință întâlnirea. Mai spera însă într-o întorsătură a lucrurilor, mai ales fiindcă era conștient de faptul că va rămâne singur.
Iza îl vedea mai amărât ca și în alte dăți și vru să-l consoleze:
- De ce n-ai mai trecut pe la mine? zise ea pe un ton, pe care el îl simți inofensiv,dar întrebarea în sine îl nedumerii.
- Păi, reușii el să spună. Și figura feții lui îi spunea ei: nu e clar?
- Da, dar totuși, suntem prieteni, zise ea tristă, chiar dacă tu poate nu mai vrei, eu îți voi rămâne totdeauna prietenă.
- Măcar să mai știu un lucru, zise el.
- Da?
El ezită. Apoi oftă prelung.
- Aș vrea să știu, că între noi e mai mult decât o prietenie, că a fost mai mult decât o prietenie.
- Doar ți-am spus, îi zise ea. De ce mai insiști?
- Ai dreptate, a fost vina mea, zise el oftând. Apoi, fiindcă nu mai avea ce pierde îi zise:
- Sunt un nehotărât. Odată, mai demult, mi-a plăcut de o fată, cu care mă întâlneam, dar și de prietena ei, începu el să-i explice. Deci ințial am invitat-o pe fată la dans, dar ea a refuzat, mă rog, n-are importanță. Să vezi ce-am făcut. Știam unde locuiește prietena ei, așa că m-am dus la ea, ceva mai târziu. Și pur și simplu am întrebat-o dacă nu vine ea cu mine. Desigur că m-a refuzat. Abia după câteva zile am aflat că prietena mea era la prietena ei atunci.
- Vezi, zise Iza
- Deci, cum să zic, n-a fost că am vrut să-o înșel, dar, nici eu nu știu ce m-a apucat.
- Ai vrut să trăiești, asta e.
- Dar acum e altfel, se apără Piper.
Iza îl privi cum privește o femeie matură pe un adolescent.
- Eu te înțeleg, dar și tu trebuie să mă înțelegi, zise ea aproape duios.
- Aș vrea, dar nu pot, fiindcă eu sunt în dezavantaj, rămân singur.
- Dar ajungem din nou de unde am plecat, se grăbi ea să-i spună. Tu nu mă vrei pe mine, ci vrei pe cineva, ca să nu fi singur.
El nu putea să-i spună, că ar vrea pe orice femeie frumoasă, iar Iza era frumoasă, așa că tăcu îngândurat.
Iza avea problemele ei și i se destăinui ca unui prieten:
- Să nu crezi, că mi-a fost ușor să mă hotărăsc, zise ea privind zarea. Și eu va trebui să renunț la multe...
Piper o privi îngrijorat.
- Va trebui să renunț la studiu, zise ea aproape distrusă.
- De ce? Cum adică? se miră Piper
- Fiindcă voi părăsi orașul. El e patronul unei firme de electronică în X și va trebui să mă mut la el.
- Dar stai puțin, Ce are una cu alta? Nu se poate să renunți la studiu.
- Ba da, oricum, nu-mi prea merge bine..., zise ea.
- Impasurile sunt trecătoare, asta e normal. Te ajut dacă e nevoie cu...
- Nu, îl întrerupse ea. E deja prea târziu. I-am spus că m-am decis...
- Atunci îi spui că te-ai răzgândit! se impacientă el.
- Nu, mâine plec deja.
Era prea târziu recuboscu Piper, dar încă mai încercă să o miște din decizia ei, pe care el o considera greșită.
- Degeaba, nu e bine ce faci, zise el. Vei vedea...
- Deocamdată sunt fericită, zise ea cu îndârjire, ca și cum ar fi vrut să se convingă pe ea însăși. Ce va fi, va fi!
- Que sera, sera.
- Que sera sera.
- Nu, se împotrivi el. E o greșeală să renunți la studiu. Eu nu ți-aș fi cerut acest lucru!
- Dar nu el mi-a cerut, ci eu am renunțat, zise ea.
- Stai puțin, indirect el ți-a cerut!
- Acum, oricum nu mai contează, zise ea,
- Dar vei ajunge într-o relație dezechilibrată, se împotrivi el. Nu vei putea să comunici la nivelul ochilor...
- Ce prostii spui? Tu crezi că nu știu ce fac? se supără ea.
- Hm. Bine. Nu mai zic nimic. El renunță să o mai convingă. Era prea târziu. Dar era sigur, că ea va fi nefericită.
- Crezi că tu m-ai face fericită zise ea, ghicindu-i gândurile dar și sfidându-i siguranța de sine.
- Eu cel puțin nu te-ași opri de la studiu. Dacă aș pute te-aș susține chiar... zise el încă convins de el.
- Când va fi greu vei ezita și mă vei abandona, zise ea parcă obișnuită cu bărbații.
- Tu nu mă cunoști, zise el.
- Toți bărbații sunt la fel, zise ea resemnat și privind în altă direcție.
Piper se simți jicnit, fiindcă el ...
- Eu nu am dezamăgit încă pe nimeni, zise el.
- Vei avea ocazia, zise ea, nu-ți fă griji. Vei găsi o fată bună, care te va iubi, iar tu o vei dezamăgi...
Piper se simțea obosit. Toate încercările lui se terminau în rău. Fata asta avea la toate un răspuns. Se lăsă de-a binelea păgubaș. Ar fi vrut să-i spună: Du-te învârtind-te, dacă ții neapărat.
Se despărțiră. Ea urcă la ea în cameră, iar el o porni fără nici-o țintă pe străzi. Nu avea chef să meargă acasă după o așa discuție depresivă. Se gândi să meargă prin centru. Cum mergea gândindu-se încă la discuția dinainte, auzi o voce, care parcă-l striga. Ceva nedeslușit. Cum treceau mașinile nu și-a dat seama, dacă îl strigă cineva sau nu. Privi dincolo și văzu o bătrână cu un cadru de mers. Bătrâna se sprjinea de cadru și îl privea țintă pe Piper. Poate vrea să o trec strada, gândi el. Se uită în stânga și în dreapta, nu venea nici o mașină și fugi pe trotuarul celălalt. Bătrâna era mică de statură, foarte grasă, la înălțimea ei și abia mai respira. În fracțiuni de secundă Piper cântări situația.
- Veți să treceți strada? se adresă el bătrânei.
- Nu, îngaimă bătrâna. Vreau să mă duc până la X (un magazin). Vocea era tăiată din cauza agitației. Piper mai mult ghicea decât înțelegea.
- Dar până acolo e departe, zise el, cu un pic de protest în glas, gândindu-se că bătrăna îi va zice un țel mai apropiat, unde el ar fi fost mai degrabă de acord să o conducă.
- Da, dar acolo vreau să mă duc, zise ea încăpățânată.
- Bine, dar cum? zise el. Asta ar dura o zi gândi el.
- Uite eu mă așez pe cadru și tu mă împingi, zise ea simplu. Și se și așeză pe platforma cadrului, care spre mirarea lui Piper avea patru roți. Și frână de mână, pe care bătrâna o trase.
Perfect, gândi el. Cine dracu m-a pus să trec strada? gândi el supărat pe prostia lui.
- Și vreți cu fața la mine? întrebă el încă politicos.
- Da, merge perfect zise bătrâna.
Piper oftă, dar începu să împingă cadrul cu bătrână cu tot. Era grea bătrâna și după un timp amândoi gâfâiau. Bătrâna se ostenea să țină picioarele în așa fel, încât să nu le târască pe jos. Și asta era pentru ea extrem de obositor. Și înacelași timp începu să-i turuie necazurile. Află deci, că fugise dintr-un sanatoriu din apropiere – da, Piper și-a dat seama acum seama de situație- că ar fi cerut permisie să plece la cumpărături, dar nici una din infirmiere n-avea timp. Lui Piper se temu, că dacă el o îndepărtează pe bătrână de sanatoriu, să nu fie dată dispărută bătrâna și să aibă el necazuri...
- Poate e mai bine să nu plecăm, zise el, poate vă caută cineva...
- Las’ că vor veni ele, zise ea supărată. Tu du-mă numai până acolo.
Piper oftă. Femeile astea sunt toate încăpățânate. Începu și ploaia. Mai asta trebuia! gândi Piper.
- Uite, că din cauza mea te plouă se necăji bătrâna.
- Nu face nimic, zise Piper, e cald.
Ajunseră la o intersecție, unde el îi spuse bătrânei să coboare, ca să poată să coboare cadrul de pe trotuar. Bătrâna foarte agilă sări de pe cadru, făcu un dreapta-mprejur și sprijinită de cadru trecu cu pași mici strada. O mașină veni din stânga lor în viteză. Piper îi făcu semn cu mâna șoferului să aibă grijă. Acesta opri, așa că trecură nevătămați. După ce urcară din nou pe trotuar, bătrâna se urcă din nou pe cadru. Þinea limba scoasă de oboseală, dar nu vroia să se oprească. Undeva mai văzuse pe cineva sau ceva cu limba aceea scoasă. Da, era imaginea taurului obosit din arenele spaniole. Acela ținea limba așa. Îi venea să râdă, dar fiindcă îi era teamă să nu-i moară bătrâna, îi trecu veselia! La un moment dat bătrâna strigă:
- Uite-le că vin! Þi-am spus eu. Avea un triumf în timbru acel glas întretăiat și slăbit.
Piper nu înțelese imediat, dar întoarse capul și văzu două infirmiere tinere, care veneau după ei, ducând un cărucior. Doamne-ajută, gândi Piper și se opri. Bătrâna se pregătea parcă de război, dar Piper nu mai vroia să mai știe nimic, dădu în primire pacienta rebelă și se grăbi să plece.
Încă de departe mai privi cum femeile se aflau într-o discuție aprinsă. Probabil bătrâna, fiindcă nu era în putere să se împotrivească decât verbal, va fi dusă înapoi, iar excursia nu va avea nici o urmare.
Lui Piper îi păru rău de ea, dar era bucuros că scăpase de o răspundere, la care nu era pregătit.
Ce trist, gândi el, ca și muzica lui Schubert, aducând-și aminte de o melodie din ciclul „Winterreise”.
Apoi își aminti din nou de discuția cu Iza. De unde aveau femeile astea atâta înțelepciune? Gândi el. Dar gândul nestatornic îi sări acum la Schubert, la geniul aceluia murit la treizeci și unu de ani, și își zice de o mie de ori să moară tânăr, decât să ajungă așa de bătrân, și la cheremul altora.
Își găsi un țel. Să-și cumpere muzică de Schubert.